ABC

ABCMostră de înţelepciune:

„Păcatul e că întotdeauna când se vorbeşte despre albumul ăsta, discuţia începe cu calitatea excepţională a producţiei lui Trevor Horn, de abia dacă se aminteşte despre formaţie. Tot auzind astfel de discursuri, ai impresia că ABC erau doar nişte puţoi simpatici pe care i-au luat ăia de mână, i-au băgat în studio şi le-au arătat ce să facă.

În primul rând că ei sunt ăia care au venit cu traistele pline de melodii, una mai inspirată ca alta. Ia uite ce declarau oamenii din ABC, atunci în epocă: “We spend a lot of time crafting the songs – they must be danceable, memorable, intelligent, functional, passionate. These things shouldn’t be excluded from pop music – they should be exploited and exaggerated.” Păi ăsta ar trebui să fie primul verset din Biblia artistului pop modern.”


Perioade de activitate:

  • 1980-1992
  • 1995-prezent

Locul de origine:

  • Sheffield, Yorkshire, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Deşi sunt bine cunoscuţi şi apreciaţi printre fanii de new wave şi/sau de pop optzecist, ABC este o formaţie care ar merita mai multă atenţie şi recunoaştere atunci când vorbim de fenomenul “pop-rock” în ansamblu. Asta pentru că primul album, The Lexicon of Love este realmente groundbreaking, plus că cel puţin următoarele trei discuri sunt şi ele foarte consistente. Nu trebuie neglijat nici farmecul de crooner al lui Martin Fry, ce aduce cumva cu un copil din flori al lui Brian Ferry, dar asta nu înseamnă că e tocmai a clonă a respectivului.

Să nu crezi însă că aveam o părere aşa bună despre ABC de la început. Îmi aduc aminte că i-am auzit prima oară cândva în a doua jumătate anilor 90. Era clipul de la The Look of Love, pe VH1 cred. Ieşisem deja de ceva timp din carapacea clasicismului de tip rochist şi începeam să descopăr new wave-ul în toată splendoarea lui. Adoram trupe ca Police, U2, INXS, mi se deschidea apetitul pentru Talking Heads, B-52′s, Pretenders, Simple Minds etc. Recunoşteam cu uimire măreţia foştilor duşmani de moarte din adolescenţă, adică Depeche Mode.

Pe Duran Duran îi consideram doar “acceptabili”, succesul colosal la mase nefiind un argument pentru un intelectual feroce ca mine. Undeva în aceiaşi oală mai erau Eurythmics, Tears for Fears, A-ha etc. Dar când am auzit ABC îmi amintesc că reacţia mea a fost ceva de genul “ce dracu’ e poponăreala asta stupidă”. Nimic nu ştiam!

A mai trecut un timp, am pus mâna pe Internet, am citit, am ascultat muzică, am început să apreciez valenţele multor altor genuri. Am înţeles că nu doar soul-ul din rărunchi, aşa cum îl cântau Aretha, James Brown, Otis este “de calitate”. Şi că disco nu e o porcărie infectă, care a sugrumat adevăratele valori ale muzicii. Cu alte cuvinte mă scuturasem de ultimele rămăşiţe de “rochism”.

Cu aceste impresii, un nou contact cu Martin Fry şi ABC, cândva în primii ani ai secolului în curs, a însemnat cu totul altceva decât în cincinalul anterior. Aşa am ajuns să-mi placă muzica lor în general şi să aduc osanale albumului The Lexicon of Love.

Puţină lume ar bănui că unii precum ABC îşi au originile în underground-ul post-punk din Sheffield, de la finele anilor 70. Era o întreagă scenă acolo, revelată mai târziu în documentarul Made in Sheffield.

O gramadă de găşti post-punk, dintre care câteva axate pe sunete electronice: Human League, Cabaret Voltaire, Clock DVA, Vice Versa. Primii au virat apoi spre synthpop, în timp ce Cabaret Voltaire şi Clock DVA au perpetuat direcţia experimentală, fiind consideraţi acum pionieri ai genului industrial. Vice Versa au scos ceva pe barba lor, un EP, un single, d-astea mărunte, după care au urmat cumva exemplul Human League, doar că şi-au schimbat şi numele.

Din componenţa originală Vice Versa făceau parte Mark White, Stephen Singleton şi încă un gagiu rămas în anonimat. Pe ăsta din urmă l-au înlocuit de prin 1980 cu un flăcău fâşneţ, student la litere, originar din Manchester. Martin Fry îi zicea şi scotea un fanzin, Modern Drugs, dedicat artei underground locale. A venit într-o zi să facă un interviu cu Vice Versa şi White & Singleton s-au gândit că ar fi un şmen ca să-l ia pe ăsta în formaţie.

Nu am idee dacă visau să prolifereze în câmpul avantgardei, că dacă asta era dorinţa lor, odată cu Fry şi l-au băgat pe dracu’ în casă. Blondul Fry a venit cu fel şi fel de ideei. Hai să băgăm ceva de genul pop sofisticat, o combinaţie de Bowie & Roxy Music pe la jumătatea anilor 70 cu faze de Motown şi disco, le-a zis blondul.

Se pare că totuşi colegii lui s-au lăsat ademeniţi şi aşa s-a născut ABC, într-o formulă complet reconfingurată faţă de Vice Versa: Fry – voce, White – chitară, Singleton – saxofon, Mark Lickley – bass, Dave Robinson – tobe (înlocuit după scurt timp cu David Palmer).

Pe lângă toate aceste mutări, Fry a făcut şi o veritabilă reformă vestimentară, adică i-a îmbrăcat pe toţi din trupă în costume de lamé auriu. Astfel aranjaţi şi ferchezuiţi, flăcăii din Sheffield au adoptat o atitudine de eroi din filmele clasice de spionaj. Muzical şi vizual, ABC erau întruchiparea perfectă a spiritului “new romantic”, curent artistic ce se născuse în epocă în contextul mai larg al mişcării new wave/post-punk.

Băieţii inspirau clar ceva potenţial, dovadă că s-au învârtit repede un contract cu o casă de discuri majoră, Phonogram Records. În toamna lui ’81 scoteau primul single, Tears Are Not Enough, a cărui disperare amoroasă exprimată funky a prins la poporul britanic, ca dovadă că a intrat în Top 20.

Next step, pregătirile pentru primul album. Pentru asta s-a apelat la un nene producător cu moacă de tocilar ochelarist, ce răspundea la numele de Trevor Horn. Nenea Horn devenise cunoscut după succesul zdrobitor, dar efemer, ca vocalist/basist/co-producător la Buggles (Video Killed the Radio Star). Apoi a făcut o figură surprinzătoare ca înlocuitor al lui Jon Anderson la Yes, pe LP-ul Drama. De atunci s-a lăsat de performat şi s-a pus pe produs discuri, ajungând să fie unul dintre cei mai importanţi oameni din branşă pe plan mondial.

Momentul de răscruce în cariera lui este reprezentat însă de treaba făcută cu ABC pe The Lexicon of Love. Horn a venit atunci cu o viziune revoluţionară asupra procesului de realizare a unui album. Era deja 1982 şi tehnologia lua avans. Apariţia sintetizatorului digital Fairlight CMI oferea posibilităţi cu totul noi în studiourile de înregistrări, iar Horn s-a hotărât să-l folosească din plin, integrându-l perfect în contextul organic al discului. The Lexicon of Love e un disc gândit pas cu pas şi şlefuit în amănunt, cu momente de mare efect în ceea ce priveşte orchestraţiile.

O calitate a lui Horn este şi aceea că a ştiut să-şi aleagă oamenii cu care să lucreze. Pe albumul ăsta a fost asistat de o echipă de tinere talente, alcătuită din Anne Duddley (keyboards & orchestraţii), J.J. Jeczalick (programare) şi Gary Langan (inginer de sunet). Cei trei au fondat apoi proiectul de pop experimental Art of Noise, una dintre cele mai inovatoare apariţii muzicale din anii ’80.

Revenind la Lexicon of Love, e important de precizat că nu toate acele aranjamente de corzi sunt procesate, există şi imprimări cu orchestră reală, atunci când s-a considerat imperios necesar, ca de exemplu în cazul hit-ului The Look of Love.

Păcatul e că întotdeauna când se vorbeşte despre albumul ăsta, discuţia începe cu calitatea excepţională a producţiei lui Trevor Horn, de abia dacă se aminteşte despre formaţie. Tot auzind astfel de discursuri, ai impresia că ABC erau doar nişte puţoi simpatici pe care i-au luat ăia de mână, i-au băgat în studio şi le-au arătat ce să facă.

În primul rând că ei sunt ăia care au venit cu traistele pline de melodii, una mai inspirată ca alta. Ia uite ce declarau oamenii din ABC, atunci în epocă: “We spend a lot of time crafting the songs – they must be danceable, memorable, intelligent, functional, passionate. These things shouldn’t be excluded from pop music – they should be exploited and exaggerated.” Păi ăsta ar trebui să fie primul verset din Biblia artistului pop modern. Ce-i drept nu tuturor poa’ să le iasă aşa cum au zis Fry & co. acolo, dar lor, cel puţin în 1982, le-a ieşit perfect.

The Lexicon of Love stă bine şi la texte, lucru ce nu-i de mirare, am spus deja că Fry era un june literat. Albumul sună cumva ca o epopee urbană a sufletului făr’ de noroc în dragoste, cu blondul Martin foarte convingător în rolul său. Are ceva din spiritul marilor musical-uri de pe Broadway, din lirismul unui Cole Porter sau al unui Oscar Hammerstein.

Trebuie spus că The Lexicon of Love a fost primit cu entuziasm de contemporani, ajungând pe primul loc în topul britanic, pentru ca la finele lui 1982, NME să-l plaseze pe locul 3 în clasamentul celor mai bune albume ale anului. În State n-a rupt fâşul grav, dar a avut ceva impact (no. 24). Peste ani, albumul a fost nominalizat în mai multe liste de tipul “best of” şi “greatest”, aşa cum o atestă şi wikipedia.

Piesele au pur şi simplu toate potenţial de hit, dar numai trei au fost alese să se caţere prin topuri: Poison Arrow, The Look of Love şi All of My Heart. Fiecare dintre ele a intrat în Top 10 britanic şi a rămas în playlist-urile de tip best of 80s. Dacă ar fi să aleg doar un singur cântec de pe album, m-aş opri la All of My Heart, o demonstraţie clară că grandoarea orchestrală şi emoţia reală pot sta bine împreună şi în contextul muzicii pop. 

De precizat că piesa asta diferă de atmosfera generală a LP-ului, una cu predilecţie disco, un omagiu al acestor brits din Sheffield pentru splendoarea marilor band-uri disco de negrotei, precum Chic şi Earth, Wind & Fire.

Cum se întâmplă adesea, succesul şi performanţa nu prieşte întotdeauna tuturor membrilor formaţiei. Basistul Lickley şi-a luat tălpăşiţa încă din timpul sesiunilor pentru Lexicon of Love, fiind substituit de un instrumentist de studio. D-aia ABC apar în toate filmările şi fotografiile promoţionale din epocă în formulă de patru.

După ce s-a terminat turneul pentru album, Palmer şi-a băgat şi el picioarele. Adică nu chiar, fiindcă după aia a devenit un session-man foarte căutat, colaborând sporadic chiar şi cu foştii săi colegi, pe lângă d-ăştia gen Rod Stewart, Tom Jones etc.

Când s-au apucat de lucru pentru al doilea album, Beauty Stab (1983), ABC mai însemna doar trei evanghelişti: Fry, White şi Singleton. Dar cum aveau o cotă foarte ridicată, i-au închiriat pe Alan Spenner (bass) şi Andy Newmark (tobe), adică exact secţia ritmică pe care o foloseau în epocă şi Roxy Music.

Toată lumea se aştepta la un Lexicon of Love II, dar ABC a luat-o subit în altă direcţie. Beauty Stab, produs de membrii formaţiei împreună cu Gary Langan, e un disc de cu totul altă factură decât predecesorul său, fiind realizat în formatul clasic de “rock band”, cu chitara pe felie. Nu numai sunetul albumului diferă, ci şi lirica, inspirată de tristeţea vieţii în Anglia thatcheristă. Deci gata cu neoromantismul!

Chiar dacă ABC au demonstrat încă odată că au standarde înalte când e vorba de scris melodii, publicul cumpărător nu s-a mai arătat aşa de încântat ca data trecută. Drept urmare Beauty Stab s-a situat mult sub cotele comerciale atinse de Lexicon of Love. Faimosul critic rock Simon Reynolds a clasificat Beauty Stab între the great career-sabotage LPs in pop history”.

După asta, cei trei evanghelişti au rămas doar doi, Fry şi White, Singleton cărându-se for good. Aşa puţini cum erau, băieţii nu s-au descurajat, ba chiar s-au îndreptat spre orizonturi noi. Adică la New York, fiindcă acolo au simţit ei că e solul mai fertil pentru ideile care le veneau din cap. Că tot n-a prins Beauty Stab, iar ABC a rămas un duo, s-au gândit să scoată un album care să sune procesat la maxim, să dea un feeling clar de maşină. 

How to Be a…Zillionaire! (1985) a fost iarăşi o reuşită artistică, plus că a mai restaurat puţin cota de piaţă a grupului. A prins Top 30 pe ambele maluri de gârlă atlantică şi a adus chiar primul hit de Top 10 în State pentru ABC, Be Near Me.

Lirică, spaţioasă, de atmosferă, Be Near Me face figură aparte în contextul general al discului. How to Be a…Zillionaire! e străbătut de beat-uri digitale, inspirate din noul (la vremea aia) underground afro-american, adică de stilurile electro-funk şi hip-hop timpuriu.  Pe atunci puţină lume ştia de şmenurile astea, trebuia s-o arzi cu negrii prin suburbiile din New York ca să ai habar, dar ABC au fost din start nişte hipsteri by heart, mereu orientaţi spre tendinţele fresh. Bine, acum să nu înţelegi că How to Be a…Zillionaire! e un album hip-hop. Influenţele sunt adaptate subtil muzicalităţii de sorginte pop-soul, specifice pentru ABC.

Pe lângă Be Near Me, albumul a mai dat un hit, How to Be a Millionaire, o ironie la adresa clasei superioare. Dealtfel tot albumul e străbătut de o notă ironică (vezi şi So Hip It Hurts), iar ABC în general infirmă ideea preconcepută că pop-ul optzecist înseamnă optimism superficial (nici măcar The Lexicon of Love nu e optimist, ba dimpotrivă).

Spuneam că ABC au rămas ca duo după Beauty Stab, dar în promo-urile pentru How to Be a…Zillionaire! apăreau patru oameni. Fry şi White vroiau să păstreze imaginea de “band”, aşa că au cooptat pentru poze şi videoclipuri doi indivizi care nu cântau la nimic, dar aveau “impact vizual”: Fiona Russell-Powell (un fel de scene chick din Sheffield, ce o ardea cu ei încă din epoca Vice Versa) şi Yarritu (un poponar mic şi chel). Presa britanică i-a cam luat peste picior pentru asta, aşa că în cele din urmă s-a renunţat la serviciile celor doi.

Cam în epoca aia Fry a dat de o belea nasoală rău, sub formă de cancer limfatic, dar a reuşit să se vindece. Deja în 1987 scotea un alt album ABC, Alphabet City, produs de Bernard Edwards (Chic). Alphabet City este un omagiu adus muzicii Motown, iar single-ul de bază, When Smokey Sings, este o odă adresată direct marelui cântăreţ şi compozitor Smokey Robinson. Bineînţeles că ABC nu au calchiat sound-ul Motown, l-au adaptat şi l-au updatat, simţindu-se clar şi o influenţă Minneapolis sound.

Primirea a fost foarte bună în State, unde Alphabet City a fost no. 7 la Billboard, în timp ce When Smokey Sings s-a plasat şi chiar mai bine (no. 5). Acasă, albumul s-a situat jos în topuri (no 48), dar single-ul a înregistrat cea mai bună performanţă după epoca Lexicon of Love, fiind la un pas de Top 10.

După asta a cam început declinul. Up (1989) ţine pasul cu trendurile noi şi adoptă influenţa acid house, dar per ansamblu albumul sună mediocru şi nu trezeşte interes. ABC a lucrat în grabă, ca să încheie contractul cu Phonogram, iar asta se simte.

Duo-ul s-a mutat apoi la EMI, dar primul şi singurul album scos acolo, Abracadabra, sună iarăşi tras de păr. Relaţia artistică dintre Fry şi White nu prea mai funcţiona, aşa că băieţii şi-au spus pa într-un final.

White s-a retras din show biz şi din câte se pare acum este specialist în reiki, dar Fry n-a putut prea mult să stea deoparte. Prin ’95 s-a apucat iar de compus şi înregistrat, împreună cu alţi doi tovarăşi din Sheffield, Glenn Gregory (de la Heaven 17) şi Keith Lowndes.

Au ieşit ceva cântece, aşa că lui Fry i-a venit ideea să resusciteze ABC pe cont propriu. De acum însă putem vorbi mai curând de un proiect solo al lui sau cel mult de Martin Fry & colaboratorii.

Ideea e că în ’97 a apărut un nou album ABC, Skyscraping, la o casă de discuri mai modestă, Deconstruction. Impactul a fost în consecinţă destul de slab, dar discul nu sună rău. Cu ghitări şi synth-uri puse în balanţă, Skyscraping se prezintă ca un album în spiritul lui 1997, chiar cu uşoare tente britpop.

Fry s-a pus apoi pe turnee sub titulatura ABC, cu muzicanţi de închiriat, ba chiar a scos şi un album live, în ’99. Din epoca aia e o prezenţă constantă în circuitul nostalgic eighties, susţinând tone de turnee la pachet cu alţi colegi de generaţie, pentru oameni ce se prăvălesc implacabil spre senectute. Pe la începutul secolului s-a petrecut şi o ieşire din rutină, când ABC a fost opening act într-un turneu britanic al lui Robbie Williams…

Prin 2004, show-ul VH1 Bands Reunited a încercat să aducă din nou împreună line up-ul de pe The Lexicon of Love, dar au marşat doar Fry şi Palmer, White şi Singlenton refuzând într-un stil cam greţos. În schimb Palmer a rămas alături de Fry în ABC pentru încă vreo cinci ani de atunci.

În 2008 a ieşit un nou album ABC, Traffic, destul de OK şi adus la zi. Anul următor s-a petrecut un mare act de recunoaştere a valorii The Lexicon of Love. Fry şi componenţii formulei de turneu ABC au cântat întreg albumul la Royal Albert Hall, cu acompaniamentul BBC Concert Orchestra, dirijată de Anne Dudley.

Revival-ul synthpop din ultimii ani şi splendoarea unui disc ca Random Acces Memories (Daft Punk) ar trebui să dea de gândit celor care iau în râs mainstream-ul pop din anii ’80. Eu zic că a fost una dintre cele mai bune decade din istoria genului, dacă nu cumva chiar cea mai bună, iar ABC au avut o contribuţie semnificativă la crearea acestei stări de fapt.

Update 1:

În toamna lui 2015, ABC a realizat prima înregistrare de studio după o pauză de circa şapte ani. Este vorba despre un cover după Radiohead, High and Dry, inclus pe compilaţia 80’s Re:Covered.

Legendara creaţie radioheadiană a fost remodelată în spiritul neoromantismului optzecist, iar noua sa ipostază o prinde chiar foarte bine. Cântecul se găseşte pe youtube şi merită ascultat, mai mult decât de curiozitate.

Update 2:

Cică în 2009, în timp ce presta Lexicon of Love la Royal Albert Hall, lui Fry i-a încolţit ideea să realizeze un sequel pentru marele album al vieţii sale. Vreme de vreo cinci ani a tot scris la cântece, vreo 40 la număr. Cam un sfert dintre acestea au fost alese să facă parte din Lexicon of Love II, lansat în mai 2016.

Iniţial, s-a anunţat că albumul se va numi Lexicon of A Lost Ideal, dar în cele urmă s-a preferat un titlu banal în locul unuia prăpăstios. Dintre cei care au inventat “lexiconul” original îi regăsim doar pe Fry şi pe Anne Duddley, ultima furnizând aranjamente orchestrale grandioase.

Ar fi existat destule premise ca Lexicon of Love II să iasă o mare mizerie, însă din fericire nu s-a întâmplat aşa. Chiar dacă e departe să egaleze capodopera ABC, noua creaţie a lui Fry sună cât se poate de agreabil. Melodii pasionale, orchestraţii grandioase, iubire pierdute, speranţe deşarte. Pe scurtă aceiaşi reţetă ca în urmă cu 34 de ani, un zbucium sufletesc încă viu după atâta amar de vreme.

E adevărat, Fry n-a mai iscat splendori ca The Look of Love, Poison Arrow sau All of My Heart, dar expresivitatea şi charisma sa au rămas suficient de puternice ca să merite atenţia contemporanilor. Măcar a celor de vârstă mijlocie…


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s