Priscilla Ahn

Folk, Pop, [Litera A] 13 minute

Mostră de înţelepciune:

„Chiar dacă a scos discuri la Blue Note, Priscilla n-are de-a face cu jazzul nici măcar cât Norah Jones. Este un fel de indie folkistă, suavă și fantezistă, ce-și trăiește imperturbabilă reveriile în lumea haină și violentă a secolului XXI.”

Naştere: 

  • Priscilla Natalie Hartranft, 9 martie 1984, Fort Stewart, Georgia, SUA

Încadrare stilistică:

Colţul criticului de artă:

O faptură drăgălaşă, ce ne desfată cu muzici după chipul şi asemănarea ei. Parte din primul val de trubaduri din generația “millenials”, Priscilla Ahn balansează între pioșenia față de marii înaintași și deschiderea spre sonorități mai noi și mai neconvenționale.

Artista și-a făcut intrarea cu două albume scoase la Blue Note Records, în perioada 2008-2011.

Cum nord-americanii s-au dovedit absurd de rezistenți la farmecele Priscillei, juna cantautoare și-a concentrat ulterior eforturile de seducție asupra fanilor est-asiatici, care i-au dăruit căldura și entuziasmul ce i se cuvin.

Chiar dacă a scos discuri la Blue Note, Priscilla n-are de-a face cu jazzul nici măcar cât Norah Jones. Este un fel de indie folkistă, suavă și fantezistă, ce-și trăiește imperturbabilă reveriile în lumea haină și violentă a secolului XXI.

Priscilla a venit pe lume în 1984, în statul nord-american Georgia, dar a crescut undeva într-o zonă rurală din Pennsylvania. 

Pe certificatul de naștere, fata a fost trecută ca Priscilla Natalie Hartranft. Mai târziu, după ce a ajuns artistă, și-a spus Priscilla Ahn, după numele de dinainte de măritiș al mamei sale, care-i de origine coreeană. Acum înțelegi ceva mai mult despre apariția mirifică a chanteuzei.

Babacii i-au susținut din plin înclinațiile artistice, amândoi fiind pasionați de muzică, tatăl din postura de colecționar de discuri, mama ca interpretă amatoare. 

Încă din fragedă adolescență, Priscilla s-a rodat în circuitul cluburilor cu program de folk din Pennsylvania.

Pe la începutul secolului avea și un site oficial, priscillarocks.com, unde-și prezenta noile realizări și ținea legătura cu fanii, via “guestbook”, cum se purta pe atunci. 

În perioada aia a scos și vreo trei EP-uri, gen fata cu chitara, dar acestea au avut o circulație extrem de restrânsă. O parte din conținutul lor a găsit mai târziu calea spre YouTube, grație unor admiratori înfocați ai artistei. 

Priscilla suna un pic mai altfel pe atunci față de perioada consacrării. Era ceva mai zbuciumată, luându-le drept modele pe Ani DiFranco, Sarah McLachlan, Jewel și alte precursoare nouăzeciste. 

Pe la jumătatea deceniului trecut, puștoaica și-a luat chitara și muzicuța cu suport și a plecat să-și caute norocul în însoritul L.A.

Acolo s-a învârtit de tot soiul de gig-uri, până a ajuns să cânte la Hotel Café, rampă de lansare pentru o multitudine de cantautori douămiiști. 

În 2006 a scos un EP “self titled” și “self released”, care suna extrem de promițător, arătând un progres sensibil față de epoca “priscillarocks.com”. 

N-a mai durat mult până când cei de la Blue Note au văzut în Priscilla următoarea Norah Jones.

Albumul de debut al Priscillei, intitulat A Good Day, a apărut în vara lui 2008. Pe post de producător s-a aflat Joey Waronker, mai cunoscut ca baterist de închiriat pentru Beck și R.E.M. 

A Good Day n-a rupt chart-urile Billboard, pierzându-se undeva prin adâncurile Top 200, dar mulțumită lui au fost pus bazele fandom-ului internațional al artistei.  

Întins pe doar 35 de minute, A Good Day reprezintă o audiție savuroasă. Albumul este clădit în jurul Priscillei și al glasului ei diafan, cu orchestrații subtile, ce  înglobează o mulțime de elemente de coloratură. Un violoncel aici, un clopoțel dincolo, muzicuță, clavecin, fierestrău și alte asemenea mici detalii menite să creeze o atmosferă onirică.  

Priscilla Ahn practică un folk modernizat, ce împletește nostalgia față de vremurile de aur ale boemei muzicale din Laurel Canyon și entuziasmul pentru inovațiile scenei indie folk din primii ani ai secolul XXI.

Artista pomenește în interviuri de Andrew Bird și Sufjan Stevens, doi muzicieni care au influențat-o evident pe A Good Day.

Totuși, Priscilla n-a prea fost răsfățată de critica muzicală de fițe. Se pare că fata nu e suficient de stranie și depresivă, ca să întrunească elogiile marilor specialiști.

Mie-mi place de ea, așa calmă și senină cum este. Îmi place și PJ Harvey, dar nu țin să-mi petrec tot restul vieții cu muzica ei.

Chiar dacă păstrează un mod de lucru unitar, A Good Day conține destule elemente de diversitate, fiecare cântec fiind înzestrat cu propriul șarm.

Track-ul de deschidere, Dream, a rămas ca o efigie pentru întreg repertoriul artistei. O melodie simplă și candidă, ce te mângâie nonșalant pe corasonul greu încercat. 

Varianta de pe album e ornată frumos cu sunete de violoncel și alte finețuri și are un crescendo susținut de o secție ritmică.

Însă pentru videoclipul oficial s-a folosit o interpretare mai nudă, care-mi amintește de celebrul recital al lui Neil Young de la televiziunea BBC, din 1971.

Dealtfel, Priscilla a declarat în mai multe rânduri că Neil Young este artistul ei preferat, via colecția de discuri a babacului.

Dream a făcut parte și de pe EP-ul din 2006, iar un an mai târziu a fost inclus pe soundtrack-ul filmului Disturbia.

Cântecul a făcut realmente carieră cinematografică, pentru că a apărut ulterior și pe alte coloane sonore holywoodiene, dar și într-o secvență din serialul Grey’s Anatomy. 

Se vede că Dream i-a plăcut foarte mult și Selenei Gomez, care l-a interpretat live în turneul său din 2013. Chiar simpatică versiunea ei.

Revenind la Priscilla Ahn, pe lângă Dream, A Good Day conține o mulțime de alte momente adorabile.

Pe Wallflower, trubadura ne face destănuiri despre firea ei introvertită. Urmează I Don’t Think So, unde se retrage resemnată dintr-un triunghi amoros. 

Leave the Light On are un feeling relaxat de “country music”, în timp ce Red Cape este o repriză vioaie de indie pop, cu ecouri de pe la precursoare ca Stevie Nicks sau Aimee Mann.

Astronaut reprezintă o combinație interesantă de vals country și pop spațial. Lullaby încurajează visele adolescenților din micile târguri de provincie, picurând însă și o doză amară de ironie:

“This old library/Has thirty books and one dictionary/But that’s okay no one reads anyway we all watch TV”.   

Spre final, Priscilla ne servește un cover superb după Willie Nelson (Opportunity to Cry), pentru ca albumul să se încheie într-o ambianță idilică, cu A Good Day (Morning Song).

Pe lângă Dream, mai există alte câteva cântece de pe A Good Day care au fost incluse pe soundtrack-uri de film sau televiziune.

Într-un interviu din 2011, artista recunoștea cu franchețe că încasa mai mulți bani din astfel de manevre decât din vânzările de albume.     

Fata a făcut și cântece special pentru reclame, cum ar fi In a Tree, folosit în ceva spot pentru o mașină off-road.

De asemenea, în 2009 a colaborat și cu vestitului DJ Tiësto, la melodia I’m Strong.

Până la realizarea celui de al doilea “full lenght” s-a scurs ceva timp, dar fanii s-au putut delecta cu mici deserturi delicioase, precum EP-urile Live Session (2008) și In a Tree (2009), ultimul disponibil doar pe piața japoneză.

Albumul When You Grow Up a fost lansat în mai 2011, la aproape trei ani distanță de predecesorul A Good Day. Priscilla a lucrat de data asta cu Ethan Johns, un producător renumit pe felia indie folk/americana.

Discul sună frumos, emoționant, inedit. When You Grow Up îmbină estetica popului baroc din anii 1960 cu spiritul sumbru și auster al folkului milenial. 

Bucăți ca When You Grow Up, Oo La La sau I Don’t Have Time To Be In Love îi pot satisface cu ușurință pe cei fascinați de A Good Day.

Însă în ansamblu, albumul testează destul de serios deschiderea fanilor artistei spre noi orizonturi sonore. 

Preferatele mele sunt fantasmaticul City Lights (Pretty Lights), elegiacul Cry Baby, damnatul Lost Cause și sensibilul Torch Song.

When You Grow Up denotă un potențial artistic imens, dar Priscilla n-a obținut nici de data asta recunoașterea pe care o merita în colosalele State Unite.

După acest al doilea album, trubadura i-a lăsat baltă pe nord-americanii cocliții și s-a dedicat cu precădere fanilor japonezi, care de la bun început s-au arătat mult mai sensibili față de creațiile ei. 

Coreea de Sud a devenit o altă țintă majoră pentru Priscilla, lucru firesc dacă ținem cont că maică-sa s-a născut acolo.

Muziciana și-a extins antenele și spre vastul spațiu chinez, cu extensiile lui culturale din Taiwan, Hong Kong și Singapore. Cu un asemenea bazin demografic la îndemână, de ce s-ar mai fi chinuit cu apaticii din meta-țara de baștină? 

În iunie 2012, Priscilla și-a răsfățat fanii est-asiatici cu Natural Colors, un disc alcătuit cu precădere din melodii în limba japoneză. 

Repertoriul este dominat de preluări din folk-rockul și popul nipon, dar există și două cântece de proveniență anglofonă (Norwegian Wood și Daydream Believer) și un cover după franțuzoaica Elsa (T’en va pas). Avem de asemenea și două compoziții originale, între care o versiune bilingvă a lui Dream.

Câteva luni mai târziu, EMI Japan a scos compilația Home: My Song Diary, o selecție de piese de pe albumele anterioare ale Priscillei, plus alte coveruri inedite (Country Roads – în japoneză și Sukiyaki).

Pe lângă cele două discuri japoneze, cântăreața a realizat în 2012 și un EP independent, Sweet Hearts, înregistrat în formulă de duo cu cantautorul Charlie Wadhams.

În fine, în 2013, Priscilla și-a încercat norocul cu un nou album de studio. This Is Were We Are a fost distribuit de ditamai Universal Music, în estul Asiei, și de micuțul label SQE, în America de Nord. 

Trubadura a făcut o mutare surprinzătoare, optând masiv în favoarea orchestrațiilor digitale, cu synth-uri “mid range”, groovebox și alte invenții recente. După cum mărturisea într-un interviu, noile ei surse de inspirație erau Lykke Li, Toro y Moi și scena chillwave.

Vreau să zic că acest sound împrospătat o prinde de minune pe Priscilla. Glasul ei cristalin capătă o fascinație aparte în noile veșminte electro-futuriste. This Is Were We Are este un disc excelent, cu potențial de “nugget” al viitorului.

Programul începe cu intriganta Diana. Chemările de sirenă ale Priscillei se împletesc cu texturi spectaculare de synth, ce capătă adesea tonalități disruptive. Un cântec seducător și straniu, care ne dezvăluie o latură nebănuit de “kinky” a cantautoarei.

Promisiunile track-ului de deschidere se împlinesc cu vârf și îndesat pe parcursul albumului. Găsim alte câteva imnuri electro-indie de același calibru cu Diana.

Piesa de titlu te ademenește cu beat-uri jucăușe, ivite din cutiile cu minuni ale tehnologiei digitale. Home perpetuează vraja, scaldându-se în lucirile unui “dancefloor” imaginar.

Wedding March scoate la înaintare inflexiuni de sorginte est-asiatică, ca ecou al unei reuniuni a artistei cu familia din partea mamei.

Mai spre final, You and Me, îmbracă melosul senin al anilor ‘60 într-un “outfit” sclipitor de inspirație chillwave.

Însă This Were We Are nu se bazează pe o formulă prestabilită. Diversitatea rămâne un țel major pentru frumoasa muziciană. 

Chiar de la track-ul no. 2, Remember How I Break Your Heart, fata își pune laptop-ul pe “sleep” și ne murmură dezolat-gingaș, ca o folkistă “old school”, cu chitară rece și clinchete de pian.  

Albumul cuprinde alte două delicate și șarmante retrospecții acustice: I Can’t Fall Asleep și foarte concisul Your Name.

În anumite momente, Priscilla pătrunde fără sfială pe tărâmul popului de avangardă. Loop, Ooooooo sau interludiul Closetlude par răsfrângeri dintr-o altă lume, mult mai mirifică decât asta în care mișunăm noi.

In a Closet in the Middle of the Night este o confesiune înduioșătoare a Priscillei, susținută doar de reverberațiile unui synth.

Cam în același registru se află și I Think I’m Ready to Love You, epilogul fericit al unui album care păstrează un “flow” impecabil, în pofida șerpuirilor stilistice ale creatorei. 

În 2014, Priscilla a realizat Just Know That I Love, cu melodii ce au servit drept soundtrack pentru un film animat japonez, When Marnie Was There, adaptare după romanul eponim al lui Joan G. Robinson. 

Just Know That I Love You marchează reîntoarcerea muzicienei la stilul folk neprihănit care a consacrat-o în anii de dinaintea experimentului This Is Were We Are.

Tot din 2014 datează și compilația bilingvă Priscilla Ahn Best. Alături de diverse creații din perioada 2008-2013 se află și o piesă nouă și romantică intitulată Best I Can.

În 2016, cantautoarea a scos primul ei album de muzică pentru copii, botezat La La La. Pare o evoluție naturală în cariera Priscillei. 

Metodele de lucru sunt cam aceleași ca la albumele anterioare (minus This Is Were We Are). Tema copilăriei nu e nici ea o noutate pentru protagonistă, doar că acum diferă perspectiva. 

La La La La s-a născut sub impresia primei experiențe maternale a artistei. Cel dintâi fiu al Priscillei venise pe lume cu aproximativ un an înainte de lansarea albumului.

Flăcăul este rodul unei relații “long term” cu actorul Michael Weston, bine cunoscut fanilor unor seriale ca House, Six Feet Under sau Scrubs.

Între timp, Priscilla și-a menținut conexiunile lucrative cu lumea cinematografiei. O auzim inclusiv pe soundtrack-ul celebrului La La Land, dar numai cu niște “backing vocals”. 

Mult mai proeminentă este contribuția din American Pastoral, un film din 2016 al lui Ewan MacGregor, unde fata cântă un cover drăgălaș după Moon River, fix pe genericul de final.

În 2017 a apărut Billboard Live Tokyo, primul “full lenght” de această factură din catalogul trubadurei.

Pe Billboard Live Tokyo își interpretează doar hiturile folk-pop, ignorând în totalitate albumul This Is Were We Are. Păcat.

În același an, Priscilla a născut al doilea copil, botezat Bowie, probabil în onoarea lui David Bowie. Cu doi țânci pe cap, fata a cam ieșit din circuitul muzical în ultima vreme.

Totuși, în acest an au apărut două noi înregistrări cu ea. Mai întâi a fost un cover acappella după Unchained Melody, în trio cu chanteuzele Inga Roberts și Wendy Wang. 

Ulterior a ieșit și o creație proprie, Underneath the Covers, ce reiterează sound-ul electropop de pe This Were We Are. Sper ca asta să anticipeze direcția următorului album al Priscillei Ahn.

Mă bucur că în acest secol poate exista și o muziciană atât de drăgălașă și senzitivă precum Priscilla. Mulțumită ei, avem și noi o șansă în plus să nu ne abrutizăm definitiv în vremurile ăstea atât de penibile.

Update:

În sfârșit, în primăvara lui 2021, Priscilla Ahn a realizat un nou material, superbul EP Waiting.

Acesta se deschide cu You Make the World a Better Place, o baladă de pian ce m-a atins grav de tot la corason.

Piesa de titlu are o linie melodică splendidă, cu tușe electropop, și un videoclip inspirat de epoca pandemică. 

I Can’t Hide, Never Come Back și Foolish Love sunt trei bijuterii folk, cu o Priscilla încântătoare cum o știm.

Waiting conține două coveruri de toată frumusețea: Self Control (după Frank Ocean) și True Love Will Find You in the End (după Daniel Johnston).

Cel dintâi sună chiar “kinky” cântat de Priscilla. Cât despre True Love…, e de-a dreptul răvășitor sub atingerea feminității sale.

La puțin timp după Waiting, artista a scos și un single în japoneză, cu melodia Ride on Time, preluată după starul city pop Tatsurō Yamashita.

Referinţe bibliografice:

Publicat de My Own Walkman

La limita dintre erudiţie, amuzament şi patologie.

Publicat

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.