Adrenalin O.D.

Mostră de înţelepciune:

„Capodopera albumului este fără îndoială Rock’n’Roll Gas Station, o satiră eficace la adresa clişeelor din rockul clasic.

În numai două minute şi douăzeci de secunde, Adrenalin O.D. ne serveşte un riff ce i-ar face şi pe Slayer să crape de invidie, un breakdown de mare efect şi un solo de chitară care-i ridiculizeză pe toți ăia care spun că punkiştii nu ştiu să cânte.”

Locul de origine:

Elmwood Park, New Jersey, SUA

Perioade de activitate:

1981-1990
1996
1999
2002
2005
2007
2009-prezent

Încadrare stilistică:

Hardcore Punk, Punk, Comedy Rock, Thrashcore, NYHC

Colţul criticului de artă:

Iete că alfabetul m-a îmbrâncit rapid înapoi în vâltoarea hardcore punk. După grandiosul opus dedicat californienilor Adolescents, trec acum pe coasta ailaltă, la bezmeticii de la Adrenalin O.D.

Subiecţii noştri se trag din New Jersey, stat ce se învecinează cu New York-ul, aşa că s-au conectat inevitabil la exploziva scenă hardcore de acolo.

În raport cu omologii lor californieni, hardcoriştii new yorkezi au renumele de a fi chiar şi mai turbaţi.

Adrenalin O.D. s-a înscris cu frenezie în linia asta ultra-agresivă, reuşind chiar să-şi depăşească confraţii în termeni de viteză şi intensitate sonică.

Însă ceea ce diferenţiază formaţia de grosul mişcării hardcore este caracterul umoristic al textelor, dublat de o atitudine scenică pe măsură.

Se mai găsesc hardcorişti care se pretează ocazional la câte un spirit de glumă, iar pe malul gârlei pacifice se şi întâlnesc ceva trupe specializate, ca Angry Samoans sau White Flag.

Dincolo, înspre gârla atlantică, nu prea a încăput loc de amuzament în revărsarea de furie anti-reaganistă. (Later edit: am descoperit scriind despre Agnostic Front că mesajul punkiștilor new yorkezi este de fapt ultra-reacționar, cântând în strună politicilor reaganiste).

Amicii de la Adrenalin O.D. au făcut figură separată, inspiraţi de The Dictators sau The Dickies, băşcălioşii notorii din primele valuri punk.

Numai că spre deosebire de precursorii lor, cei patru comedianţi din New Jersey au ales să-şi scuipe dumele pe un fond sonor ce face ca orice circuit de curse să devină un loc prielnic meditaţiei şi relaxării.

Modelele lor declarate în materie de hardcore punk sunt Bad Brains şi Minor Threat, dar cred că şi ăştia s-au crucit când i-au auzit pe alde Adrenalin O.D.

Trebuie să adaug totuşi că de la al treilea album, flăcăii au lăsat-o ceva mai moale, adoptând un sunet punk mai moderat, ce a degenerat finalmente într-un rock de crasă banalitate.

Ca în multe alte cazuri, Adrenalin O.D. îşi are rădăcinile într-un proiect mai vechi, East Paterson Boys Choir.

De fapt proiectul ăsta nu era altceva decât o gaşcă de liceeni care zdrăngăneau coveruri punk, în special după Dictators şi New York Dolls.

În 1981, după ceva modificări de componenţă, East Paterson Boys Choir s-a metamorfozat în Adrenalin O.D. (O.D. e prescurtarea de la “over dose”), îmbrăţişând cu vitejie “estetica” hardcore.

Line up-ul original îi includea pe Paul Richard (solist vocal, chitară), Jim Foster (chitară), Jack Steeples (bass) şi Dave Scott (tobe).

La aproximativ un an de la înfiinţare, cvartetul a contribuit cu două piese pentru legendara compilaţie New York Thrash, scoasă iniţial doar pe casetă de ROIR Records.

New York Thrash este un document fundamental pentru underground-ul hardcore din marea metropolă şi din împrejurimi.

Cele mai cunoscute trupe din cuprinsul compilaţiei sunt Bad Brains şi Beastie Boys (care în primă fază a carierei erau şi ei pe hardcore punk). Restul, cu excepţia Adrenalin O.D., nu preau au depăşit nivelul local.

New York’s Eve şi Paul’s Not Home sunt introduceri foarte adecvate în universul zbuciumat al celor de la Adrenalin O.D. Cel puţin a doua şi-a câştigat statutul de clasic “cult” al anilor ’80.

Scenariul e cât se poate de simplu, inspirat probabil din realităţile cotidiene. Un amic o întreabă la telefon pe mama solistului Paul Richard dacă respectivul se află acasă, iar infirmarea virulentă a acesteia e transpusă de formaţie în cea mai crudă manieră hardcore.

Aşa se întâmplă când punkiştii locuiesc cu părinţii, în loc să squateze dracu’ vreo ruină.

A urmat primul material sub nume propriu din istoria glorioasă a trupei. EP-ul Let’s Barbeque a apărut în 1983, prin intermediul label-ului propriu, Buy Our Records.

N-am auzit în viaţa mea un nume mai mişto de casă de discuri, e mai tare chiar şi decât Sympathy for the Record Industry.

Aşa imbecili cum par, tolomacii de la Adrenalin O.D. aveau ceva spirit antreprenorial, fiindcă Buy Our Records a servit ca rampă de lansare şi pentru alte tinere speranţe ale muzicii underground, ca Pussy Galore, Flag of Democracy sau Raging Slab.

Revenind la Let’s Barbeque, tolomacii n-au avut fonduri decât pentru 15 minute de studio. Aşa că au cablat sculele şi eu expectorat rapid tot programu’ artistic, dintr-o unică şi irepetabilă încercare.

Coperta discului ne asigură că avem de-a face cu nişte oameni serioşi: “all mistakes are guarenteed left intact”.

Poţi savura produsul finit pe YouTube. Îl găseşti integral, şase cântece, cu un cronometraj total de şase minute. Un deliciu hardcore!

După acest mare hit, Foster s-a cărat, iar în locul său a venit Bruce Wingate, un vechi tovarăş din East Paterson Boys Choir.

Astfel s-a format line up-ul clasic Adrenalin O.D., cel care a creat momente de neuitat pentru iubitorii genului hardcore punk.

În anul de graţie 1984, băieţii s-au mobilizat în premieră să tragă un album întreg. I-au găsit denumirea potrivită, The Wacky Hi-Jinks of Adrenalin O.D., şi l-au înzestrat cu o frumoasă copertă de culoare rozvagin.

Cât despre sunet, termenii care-mi năpădesc în minte sunt urgie, prăpăd, cataclism. După ce ai să auzi Adrenalin O.D., o să muţi discurile tale preferate cu Motörhead direct pe raftul cu valsuri şi tangouri, pe care-l păstrezi în memoria lu’ mă-ta mare.

Cu tot excesul de viteză şi volum, vajnicii noştri hardcorişti nu-s complet descreieraţi, au o coerenţă în exprimare, muzica lor conţine o anumită substanţă (psihoactivă).

Track-ul de deschidere, cutremurătorul instrumental A.O.D. vs. Godzilla, ne lămureşte de la bun început cu cine avem de-a face.

Albumul însumează mai puţin de 30 de minute, ce sunt suficiente pentru un program de 15 piese. Tipic hardcore.

Producţia e cam precară, vocea se aude cam estompat, ceea ce constituie un mare dezavantaj. Din fericire, Internetul ne pune la dispoziţie toată lirica Adrenalin O.D., făcându-ne accesibil umorul de cartier al băieţilor.

Caracterul disfuncţional al relaţiilor interumane e taxat cu sarcasm maxim de tinerii punkişti. Exemple sugestive în acest sens sunt White Hassle, Small Talk şi Going to a Funeral.

Corporate Disneyland capătă valenţe profunde de comentariu social:

“Lead this sheltered shut in life/And suck the bosses cock”.

Trans Am (The Saga Continues) trădează multă invidie faţă de colegii mai înstăriţi, care primesc în dar limuzine de la babaci:

“Driving the car don’t make you cool/Guy behind the wheel is still a fool”.

Middle Aged Whore ironizează în stilul cel mai mârlănesc femeile care-și manifestă sexualitatea și după vârsta adolescenței. Dar ce pretenții să ai de la niște gherțoi punkiști, leșinați de la prea multă labă?

World War 4 e o bucată scurtă şi devastatoare, ce ar putea primi subtitlul Apocalypse Boogie.

Capodopera albumului este fără îndoială Rock’n’Roll Gas Station, o satiră eficace la adresa clişeelor din rockul clasic.

În numai două minute şi douăzeci de secunde, Adrenalin O.D. ne serveşte un riff ce i-ar face şi pe Slayer să crape de invidie, un breakdown de mare efect şi un solo de chitară care-i ridiculizează pe toți ăia care spun că punkiştii nu ştiu să cânte.

Discul se termină în triumf, cu un fel remix ultra-prescurtat la Paul’s Not Home. De data asta, mama lui Paul îşi face apariţia ca guest-star, manifestând o atitudine foarte diferită faţă de cea care i se atribuie în versiunea originală.

La jumătatea anilor ’80, Adrenalin O.D. a penetrat adânc în circuitul punk, arzând-o în turnee prin întreaga Americă de Nord, alături de Ramones, Dead Kennedys, Circle Jerks, Misfits sau cunoştinţele noastre de la Adolescents.

Al doilea album, Humungousfungusamongus, a ieşit în 1986. Înverşunarea s-a menţinut la cote ridicate, numai că acum avem parte de o producţie mai bună şi ceva mai multă varietate.

Intenţia amicilor noştri era de-a lua la pulă tot ce mişcă în Univers, numai că uneori au ajuns să pronunţe puncte de vedere cât se poate de rezonabile.

Iată cum Office Buildings, un protest ecologist plin de ironie, se încheie de-a dreptul înduioşător:

“Pave the world, the hell with squirrels/A dying world’s not their concern/Just more computer terminals”.

Iar finalul de la Pope On a Rope demonstrează o uimitoare înţelepciune:

“I’m not against religion of any kind/But money can’t buy religious peace of mind”.

Cât despre Youth Blimp, ultima strofă e un corolar al toleranţei ce caracterizează adevăratul spirit punk:

“It doesn’t matter who you are/We’ll all do our part/Be you fat or thin/Straight, gay, punk or skin/Black, white, red or yellow/All females and fellows”.

Pentru Pizza-N-Beer, trupa a agăţat chitările în cui ca să ne prezinte un număr inedit de voce & percuţie.

O modalitate ingenioasă de a omagia această combinaţie alimentară savuroasă, ce se poate transforma în anumite împrejurări şi într-o armă irezistibilă de seducţie.

Humungousfungusamongus atinge climaxul odată cu track-ul intitulat simplu Bugs, ilustrare sonoră a războiului necruţător dintre oameni şi gândaci.

Dacă te iluzionezi că victoria va fi de partea noastră, Adrenalin O.D. te trezeşte instant la realitate:

“For every can of pesticide/There’ll be a human genocide”.

Spre final, formaţia ne tratează cu nişte coveruri instrumentale antrenante. Eventualii cunoscători vor descoperi cu surprindere o prelucrare după Fanfare-Rondeau de Jean-Joseph Mouret, compozitor francez din epoca barocă.

Să nu crezi cumva că punkiştii s-au dus la conservator. Tema le era cunoscută dintr-un serial TV, Masterpiece Theatre.

Surfin’ Jew nu este altceva decât o variaţie electrizantă după Hava Nagila, ce face aluzie la originile evreieşti ale bateristului Dave “Scott” Schwartzman.

Albumul se încheie într-o notă euforică, cu The Nice Song in the Key of D, melodie ce se înscrie pe coordonatele punkului originar, anticipând reorientarea stilistică a formaţiei.

“I’m lying in the tub on such a lovely day/I’m lying in the tub, give me a body scrub/It’s such a lovely day, got nothing to do”.

Să nu mai spună careva că punkiştii-s nespălaţi.

Ceva mai încolo, în 1987, Adrenalin O.D. au figurat pe o compilaţie colectivă, 4 Bands That Could Change the World, împreună cu alte trupe punk axate pe caterincă (7 Seconds, White Flag, F).

New jerseyezii au participat cu o serie de coveruri deşănţate după Bay City Rollers (Saturday Night), Kiss (Deuce) şi Sex Pistols (Anarchy in the U.K.).

Între timp s-a petrecut despărţirea de basistul Jack Steeples, care a fost înlocuit iniţial de Keith Harthel, iar după plecarea acestuia, în 1988, de Wayne Garcia.

Pentru cel de al treilea album, Cruising with Elvis in Bigfoot’s U.F.O. (1988), Adrenalin O.D. a apelat la producătorul Daniel Rey, ce îi are în palmares şi pe alde Ramones, Iggy Pop sau Misfits. Ăsta era deja un semn că intenţionau s-o ardă mai profesional.

Aş descrie rezultatul ca “not so hardcore, but still very punk”. N-a ajuns Adrenalin O.D. să-l concureze pe Billy Idol la MTV, dar formaţia a arătat că are capacitatea de a ieşi elegant de sub carapacea hardcore.

Salutăm reîntoarcea doamnei Richard, eroina din My Mother Can’t Drive.

“Heavy metal thunder, that’s my mom/Racing to the market when there’s double coupons”.

Bulimic Food Fight sau Flip Side Unclassified sunt de asemenea momente punk memorabile. Excelent şi Second to None, cover după The Avengers, trupă “cult” californiană.

Theme From an Imaginary Midget Western e inspirată mai degrabă de Ennio Morricone decât de Jack Bruce.

În schimb, Baby Elephant Walk e o preluare dezinvoltă după nemuritorul Henry Mancini.

Buy Our Records a dat faliment în 1990, dar Adrenalin O.D. n-a rămas pe drumuri, trezind interesul californienilor de la Restless Records. New jerseyezii n-au apucat să scoată decât un singur album acolo, Ishtar.

După toate aparenţele, fraierii şi-au propus să facă nişte concesii mainstreamului rock, încercând pe de altă parte să nu se dezică de punkul autentic. Şi parcă le-a ieşit tot mai greu de la track la track.

Ca o curiozitate, merită menţionat coverul după Sheer Heart Attack, escapada punkistă a celor de la Queen (de pe News of the World).

Ishtar a trecut aproape neobservat, motiv pentru care băieţii de la Adrenalin O.D. au decis să-şi bage pula şi să se desfiinţeze. Adică exact ceea ce trebuie să facă orice “rock band” de la un anumit punct încolo.

Adrenalin O.D. n-au scăpat însă nici ei de sindromul reuniunilor. Prima s-a petrecut în 1996, prilej cu care au tras un disc live în studioul minunatului post de radio underground WFMU.

Denumit pe bună dreptate Phat N’ Old, albumul rămâne o piesă de colecţie pentru fanii adevăraţi, câţi or mai fi în viaţă.

Cvartetul a continuat să se adune sporadic în epoca ce a urmat, fără ca vreuna dintre aceste reuniuni să capete caracter permanent.

Totuşi, de prin 2009 încoace, Adrenalin O.D. apare pe scenă aproape an de an, spre deliciul unui public punk tot mai decrepit şi mai nostalgic.

Spre lauda lor, membrii trupei nu s-au aventurat iar prin turnee, fiindcă, aşa cum ei însişi recunosc, nu prea îi mai ţin balamalele:

“Us touring now would be like a bad seniors-only bus ride to Atlantic City. Fighting over diabetes pills and denture glue.”

Adrenalin O.D. au început să cânte doar aşa la panaramă, însă au lăsat nişte urme serioase asupra muzicii contemporane.

Între admiratorii lor declaraţi se află artişti destul de diferiţi ca stil, precum S.O.D. (un “spin-off” hardcore al celor de la Anthrax), NOFX (care în perioada lor timpurie au deschis ceva gig-uri pentru new jerseyezi), Bouncing Souls (nişte concitadini foarte reverenţioşi) sau infamul black metalist norvegian Fenriz (unul dintre cei mai înfocaţi fani ai trupei).

Recent, în 2013, Gibby Haynes (de la Butthole Surfers) şi celebrissimul Jack White au adus un prinos de recunoştinţă pentru Adrenalin O.D., realizând un cover incredibil după Paul’s Not Home. “Paul’s not gay, Paul’s not gay, Paul’s not gay…”

Update:

Cel mai important eveniment din istoria recentă a Adrenalin O.D. s-a petrecut de Halloween-ul lui 2022. Mai exact, Dave “Scott” Schwartzman a lansat o carte despre tumultoasa istorie a trupei, intitulată If It’s Tuesday This Must Be Walla Walla: The Wacky History of Adrenalin O.D.

Avem de-a face desigur cu un document important de istorie punk și cu o lectură pasionantă, descrisă ca “a hysterically funny journey through the 80’s American Hardcore scene”.

În noiembrie, versiunea originală Adrenalin O.D. s-a reunit în premieră după 40 de ani, ca să marcheze această apariție editorială de seamă prin două concerte la New York și New Jersey.