AFI

afiMostră de înţelepciune:

„Ce mi se pare dubios în toată povestea asta, e că nişte pulărăi de aproape 30 de ani au devenit idolii fătucilor pubere de pe planetă. Nu crezi că e o mică perversitate a industriei? Că pe AFI nu pot să-i acuz, ei doar au prins ultimul tren spre rockstăreală.”


Locul de origine:

  • Ukiah, Mendocino County, California, SUA

Perioada de activitate:

  • 1991-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

AFI este genul ăla de trupă iubită de tipele care aveau 15 ani în urmă cu 15 ani. Cu un sound bombastic şi o imagine pe măsură, cei de la AFI au stârnit pasiuni mistuitoare la începutul acestui secol, păstrându-şi o poziţie stabilă în show-biz şi în anii care s-au scurs după atingerea apogeului.

Îmi amintesc că i-am văzut prima oară prin 2003, pe la VH1, şi reacţia mea a fost “ce mai e şi cu gherţoii ăştia?”. Nu eram pe target, eram altfel de snob, d-ăla care-i preaslăvea pe White Stripes, Strokes şi Hives (dacă-ţi mai aduci aminte de ăştia) ca mântuitori ai rock’n’roll-ului. Pe AFI i-a durut la la bască de dispreţul unor puleţi ca mine, fiindcă aveau la picioare inimile a milioane de fane, răspândite în jurul globului (cu menţiunea că grosul se afla totuşi în US).

În vremurile de apogeu, AFI au fost asimilaţi în mod mai mult sau mai puţin justificat curentului “emo”, dar puţină lume ştia că formaţia avea în spate o întreagă istorie pe scena hardcore punk californiană. Practic avem două trupe AFI, una hardcore, care a activat de prin 1991 până pe la începutul anilor 2000, şi alta mainstream, răsărită din adâncuri odată cu albumul Sing the Sorrow, din 2003. Asta în condiţiile în care n-au existat schimbări dramatice de componenţă.

Nu este primul caz de carieră dihotomică din istoria muzicii rock. Eu numesc asta “sindromul Fleetwood Mac”. Odată cu marea reinventare, AFI au pierdut o mare parte din vechiul fanbase, dar au câştigat la schimb un număr impresionant de noi adepţi, sau mai bine zis de noi adepte. Cu ajutorul unui marketing bine pus la punct, formaţia a vândut oficial câteva milioane de unităţi, într-o epocă în care, chipurile, nimeni nu mai dă bani pe muzică.

AFI a luat fiinţă în noiembrie ’91, în Ukiah, un orăşel paşnic de pe coasta nordică a Californiei. Întemeietorii trupei au fost patru piţiflenderi, care aveau atunci în jur de 16 ani: Davey Havok – solist vocal, Mark Stopholese – chitară, Vic Chalker – bass (înlocuit după câteva luni de Geoff Kresge) şi Adam Carson – tobe. La început, tolomacii nu prea aveau habar să cânte, dar până la urmă au deprins meseria, așa lejer, din mers.

Dacă te întrebi ce căcat semnifică AFI, să ştii că n-are nicio legătură cu mall-ul pulii din Cotroceni. În primii ani, cordiţii spuneau că vine ba de la Anthem for Insubordinates, ba de la Asking for It. Mai târziu, când au prins ambiţii poetice, s-au decis că vine de la A Fire Inside şi aşa a rămas.

Vreme de un an şi jumătate, tolomacii au băgat scandal pe plan local, până când în vara lui 1993 au terminat liceul şi s-au cărat din urbea natală, pe la diverse colegii. Aventura AFI părea încheiată, până când bezmeticii s-au întors în vacanţa de Crăciun şi au băgat o cântare mică, aşa de amuzament. Cică în public s-au aflat vreo 200 de capete seci, care au reacţionat atât de entuziast, încât Havok şi ai lui au decis să-şi bage picioarele în ele de colegii şi s-o ardă sălbatic şi boem, ca nişte punkeri adevăraţi.

În perioada 1993-95, cei de la AFI au expectorat un vraf de EP-uri, pe barba lor, sau split cu alte trupe, în cel mai pur spirit DIY. Tirajele au fost minuscule, dar marea majoritate a cântecelor se regăsesc în variante îmbunătăţite pe albumele realizate ulterior.

Totuşi, primele viniluri AFI au ajuns la mare căutare printre colecţionarii maniaci, fiind vândute la preţuri astronomice pe ebay. Asta bineînţeles după ce trupa a devenit faimoasă worldwide.

În vara lui 1995, cvartetul a lansat primul LP, Answer That and Stay Fashionable, prin intermediul unui label mărunt, Wingnut. De menţionat că o parte din material îi are ca producători pe Tim Armstrong şi Brett Reed, de la Rancid.

AFI a trecut apoi la o casă de discuri mult mai importantă, Nitro Records, deţinută de amicul Dexter Holland, solistul de la Offspring, în caz că nu ştiai. Au urmat încă două albume, Very Proud of Ya (1996) şi Shut Your Mouth and Open Your Eyes (1997), ce au consolidat reputaţia trupei în cercurile hardcore-iste din California.

Pentru că băgau hardcore punk, poate îţi închipui că AFI erau nişte scandalagii jerpeliţi. Nici vorbă! Erau doar nişte puştani albi din clasa de mijloc, amatori de distracţie şi de senzaţii tari. Cei mai mulţi hardcore-işti o ard cu mesaj politic radical, dar subiecţii noştri erau total străini de aşa ceva. Mintea nu le stătea decât la caterincă şi bahaos, ceea ce-i totuşi normal pentru nişte oameni tineri.

Muzical, AFI nu făceau decât să repete bine cunoscutele stereotipuri hardcore. Cât mai tare, cât mai repede, cu solistul zbierând până-i pocnesc venele în cap. Bineînţeles, refrenele sunt urlate în cor de întreaga gaşcă. Există destule combo-uri care chiar au reuşit să transmită multe chestii, dincolo de limitele acestui format sonor, dar te asigur că AFI nu se numără printre ele.

Băieţii nu sclipeau nici pe partea lirică, deşi cred că nonsensurile debitate de Havok erau cât se poate de amuzante pentru fani. Mi-a atras atenţia o piesă de pe primul album, I Wanna Get a Mohawk (But Mom Won’t Let Me Get One), care spune destul de mult despre publicul AFI de atunci. Dacă vrei nişte hardcore cu adevărat distractiv, mai bine verifică-i pe Adrenalin O.D., despre care am şi scris pe cioclopedie.

Totuşi, începând cu al treilea album, Shut Your Mouth and Open Your Eyes, au apărut primele semne de “maturizare” a trupei. Cocleţii au cam renunţat la caterincă, arzând-o mai sumbru şi mai depresiv. Havok trecea şi el printr-un proces de transformare, străduindu-se din greu să-l imite pe Glenn Danzig (în varianta Misfits).

Înainte de înregistrările pentru Shut Your Mouth and Open Your Eyes, Kresge s-a cărat din formaţie, iar în locul său a venit Hunter Burgan. Apoi, spre sfârşitul lui 1998, şi-a luat tălpăşiţa şi Stopholese, rolul de chitarist fiind preluat de un vechi amic al trupei, Jade Puget. AFI a ajuns astfel la componenţa care avea să rămână nealterată până în momentul de faţă, cu fondatorii Havok şi Carson, plus mai recenţii Puget şi Burgan. 

Ultimul disc cu Stopholese la chitară a fost EP-ul A Fire Inside, apărut la Adeline Records, un label iniţiat de Billie Joe Armstrong, liderul Green Day. Acest mic EP a încheiat prima fază a istoriei AFI, marcând începutul unei reorientări stilistice, adevărat, nu atât de radicală precum cea din mileniul următor.

Clovnii hardcore-ului se metamorfozau în creaturi nocturne, însetate de sânge, precum în poveştile “horror punk” ale celor de la Misfits. EP-ul conţine două creaţii originale şi două cover-uri, după amintiţii Misfits şi după The Cure (Hanging Garden), ultimul reprezentând adevărata supriză. AFI au rămas destul de fideli originalului, ergo au redus tempo-ul “like never before”.

Al patrulea album AFI, Black Sails in the Sunset, a apărut în primăvara lui 1999, la Nitro (colaborarea cu Adeline a fost doar aşa, one-offf). După atâţia ani de punkereală feroce, formaţia a început să se mai cizeleleze niţel. Chiar dacă a păstrat filonul hardcore, Black Sails in the Sunset se prezenta în mod clar mai melodios şi mai variat faţă de opusurile anterioare. Albumul a beneficiat şi de participarea protectorului Dexter Holland, care îngână nişte backing vocals pe trei dintre piese.

Havok a dat-o grav pe poezie, cu suferinţă, cu întuneric, cu fantasme, cu alea. Numa’ ia de aici nişte titluri, ca să pricepi: Porphyria Cutanea Tarda, Malleus Maleficarum, Narrative of Soul Against Soul… Hai că nu mai insist!

Dacă te întrebi despre ce-i vorba în Malleus Maleficarum, îţi ofer un mic extras edificator: My skin is singed but it heals my heart/And with glowing pride I’ll wear my scars”. Sincer, eu prefer partea aia cu Go, woh oh oh, go, woh oh oh/Go, woh oh oh, go, woh oh oh oh oh”.

Până la sfârşitul lui ’99, formaţia a băgat şi un EP, All Hallow’s, înscris de asemenea pe coordonatele horror punk. Ca şi pe A Fire Inside, se găseşte un cover Misfits, Halloween, prelungit cu o divagaţie experimentală, ce evocă soundtrack-urile din filmele de groază.

Ultima piesă de pe EP, Totalimmortal, a prilejuit trupei o expunere fără precedent, deoarece a fost preluată de Offspring pentru ceva coloana sonoră de film. Holland dădea din coate să-şi scoată în faţă protejaţi, lucru pe care chiar l-a izbutit până la urmă.

Dar a mai durat ceva până la marele boom. AFI se afla încă la Nitro, iar în 2000 lansa un nou “full-length”, The Art of Drowning. Bestiile se domoleau văzând cu ochii, The Art of Drowning fiind deja un hibrid de hardcore melodic şi pop-punk.

Avem cel puţin o bucată, The Days of the Phoenix, care-i deja pop-punk pe faţă. La asta mai adăugăm trei reprize cu caracter semi-baladistic. Penultimul track, mai nervosul Despair Factor, avea să inspire denumirea fanclubului AFI, Despair Faction.

The Art of Drowning i-a adus în premieră pe AFI în topul Billboard, oprindu-se pe poziţia no. 174. Aparent n-a fost mare lucru, dar pentru nişte mucoşi care se scremeau de atâtea secole în “underground” a însemnat foarte mult.

Rămaşi fără frontman la răscrucea dintre milenii, cei de la Misfits l-au îmbiat pe Havok să li se alăture, numai că băiatul şi-a refuzat elegant idolii, fiindcă avea vise măreţe cu propria-i trupă. În schimb a acceptat o colaborare part-time cu Son of Sam, un fel supergrup horror punk, ce mai includea foşti membri Danzig şi Samhain. Son of Sam a realizat un singur album cu Havok ca solist, Songs from the Earth, în 2001.

În acelaşi an, Hunter Burgan s-a jucat de-a proiectul solo, sub aliasul Hunter Revenge. Pe lângă talente nebănuite de multi-instrumentist şi vocalist, junele basist trăda o doză sănătoasă de umor şi o mare pasiune pentru muzica lui Prince. A scos şi un disc, self-titled, puternic influenţat de creaţiile idolului său.

Cât despre AFI, la vremea aia, ascensiunea trupei a început să trezească interes şi prin birourile marilor companii discografice. În cele din urmă, în 2002, punkiştii din Ukiah au semnat cu DreamWorks Records, parte din concernul Universal Music Group. Se deschidea o nouă eră!

Nu ştiu ce s-a prognozat pe atunci, legat de impactul AFI în mainstream. Însă din momentul în care s-a anunţat că trupa va lucra cu producătorii Jerry Finn şi Butch Vig, trebuia să fie clar că se pregăteşte ceva deosebit.

Albumul Sing the Sorrow a ieşit în martie 2003 şi s-a căţărat până pe poziţia a 5-a în Billboard 200. Cifra vânzărilor a depăşit un milion de exemplare numai în US, motiv pentru care albumul a fost certificat cu platină de RIAA. În plus, trei dintre extrasele pe single – Girl’s Not Grey, The Leaving Song Pt. II şi Silver and Cold – au făcut ravagii în diverse chart-uri specializate pe rock.

Ce mai, AFI era marea senzaţie a lui 2003! Cine ar fi crezut că trupa poate să rupă fâşul atât de grav, după ce a fost cufundată atâta amar de vreme în tenebrele underground-ului?

Numai că fanii săi istorici au rămas trăzniţi când au auzit cum sună Sing the Sorrow. Iar când şi-au revenit în simţiri, au început să urle “sell out, sell out, sell out motherfuckers!”.

Formaţia preferată se îndepărtase la ani lumină până şi de hardcore-ul melodic din perioada Black Sails in the Sunset/The Art of Drowning. Sing the Sorrow sintetiza mai toate tendinţele curente din rock-ul mainstream, scoţând la înaintare cântece ce se asortau perfect cu playlist-urile staţiilor active rock. Pentru unii o oroare, pentru alţii, infinit mai mulţi, o onoare.

AFI sunau de parcă ar fi fost produsul unui gangbang la care şi-au dat concursul Green Day şi Linkin Park. Întreg albumul e construit cu minuţiozitate, exploatând la maxim tehnicile de studio disponibile. S-a apelat din greu la tot felul de reţete prefabricate, cu succes garantat la mase.

Până la urmă, ăsta nu-i un lucru rău, este doar entertainment. Iar eu nu-s deloc un pulete d-ăla superior şi ascetic, pentru care distracţia populară reprezintă păcatul suprem al lumii contemporane.

Pasajele melodioase sunt alternate subtil cu scremete disperate, procedeu ce făcea ravagii în epoca aia la puştoaicele mai sensibile, frământate de suferinţele adolescenţei. AFI mizează din plin pe forţa refrenelor, menite să intensifice trăirile şi să elibereze durerea din sufletele greu încercate.

Trebuie să recunosc că extrasele pe single despre care am amintit îşi ating pe deplin scopul, avându-şi locul în orice antologie de hit-uri rock ale decadei “noughties”. Girl’s Not Grey sună ca o versiune mai gotică a celor de la Green Day, deţinând toate virtuţile de anthem rock modern. The Leaving Song Pt. II are o dinamică atent studiată şi o frazare sonoră foarte catchy. În fine, Silver and Cold, rămâne preferata mea de pe Sing the Sorrow, graţie refrenului seducător, sub formă de vals rochistic.

Restul albumului mi se pare cam de umplutură, deşi cred că fanele înfocate nu-mi împărtăşesc impresia. Or fi acolo nuanţe, sentimente adânci, pe care nu le înţeleg eu, că-s un muist cu fiţe, oricât mă dau de democratic. Totuşi, mie nu mi-a mai sărit în urechi decât Death of Seasons, nu pentru că mi-a plăcut, ci pentru că sună mai strident în context, împrumutând elemente de industrial şi metalcore.

Că hau-hau, că miau-miau, cei de la AFI au dobândit un nou statut cu Sing the Sorrow şi erau provocaţi să-l consolideze. Muie la trecut! Ce mi se pare dubios în toată povestea asta, e că nişte pulărăi de aproape 30 de ani au devenit idolii fătucilor pubere de pe planetă. Nu crezi că e o mică perversitate a industriei? Că pe AFI nu pot să-i acuz, ei doar au prins ultimul tren spre rockstăreală.

Succesul trupei s-a datorat în mare măsură şi unei imaginii bine puse la punct, inspirată de subculturile goth şi manga şi de filmele lui Tim Burton. Fără îndoială, Davey Havok este personajul central, cu aerul său de trubadur întunecat şi atenţia deosebită acordată vestimentaţiei şi coafurii. Dealtfel, flăcăul are o a doua carieră ca fashion icon, lănsând propriile linii vestimentare.

Havok, dar şi ceilalţi colegi din trupă, se declară adepţi ai veganismului şi ai stilului de viaţă “straight edge”. Şmenul ăsta din urmă înseamnă că nu bagă droguri, alcoale, tutun, doar sport şi sănătate cât încape. Am nişte sentimente amestecate despre straight edge. Nu zic să te înţepi ca tâmpitu’ la venă, dar parcă e păcat ca măcar la tinereţe sau nu mai încerci una, alta, aşa moderat, cu simţ de răspundere.

După lovitura reuşită cu Sing the Sorrow, AFI s-a băgat la cutie să pregătească urmatoarea mutare. Al şaptelea album, Decemberunderground, a ieşit în vara lui 2006, bucurându-se de un succes instant. A intrat direct pe prima poziţie în topul Billboard, iar vânzările au săltat spre 1 milion de exemplare pe teren propriu, fapt ce a adus formaţiei un nou disc de platină.

Cred că Decemberunderground este mult mai interesant decât Sing the Sorrow. Sound-ul trupei s-a diversificat, supremaţia chitaristică fiind subminată de synth-uri şi efecte electronice. Înclinaţiile pop sunt şi mai pronunţate decât pe albumul anterior, iar asta înseamnă ceva bun, dacă eşti capabil să plăsmuieşti nişte melodii memorabile.

AFI au arătat că au ceva skilluri, după 15 ani de cântat. Cel puţin Miss Murder, marele hit al albumului, este favorita mea din întreg repertoriul AFI. Sună ca o combinaţie irezistibilă de Garry Glitter, The Cure şi Nine Inch Nails, menită să facă ravagii în heavy rotation.

Al doilea single, Love Like Winter, se prezintă de asemenea remarcabil, cu beat-uri ce se pretează mai degrabă la disco dancing, decât la pogo sau headbanging. The Missing Frame aduce cu U2 la bătrâneţe, în timp ce 37mm este impregnat de spiritul Depeche Mode.

În rest mai sunt p-acolo nişte baladisme, dar şi vreo două bucăţi ce tradează oareşce nostalgie după epoca hardcore. Una peste alta, Decemberunderground şi-a atins scopul, adică a rupt chart-urile şi a demonstrat că AFI are posibilităţi multiple de exprimare.

Formaţia era călare pe valu’ ăl mai mare, iar jmilioane de fătuci se umectau grav cu gândul la Davey Havok, idolul lor întunecat. Cam în epoca Decemberunderground, AFI s-a trezit cu eticheta “emo” lipită drept pe meclă. Pentru unii, o astfel de categorisire echivala cu un adevărat stigmat, dar am arătat într-un alt articol cât de deformat era curentul emo în imaginarul popular.

Habar n-am ce să spun despre încadrarea AFI în trend-ul emo. Definiţia termenului devenise foarte volatilă în vremurile alea. Cert este că subiecţii noştri prindeau la puştimea cu un anumit profil psihologic, faptul având motivaţii audio-vizuale evidente. Ce vrei, “n-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer”, cum bine spunea cu mulţi ani în urmă regretatul Costi Ioniţă. 

Lansat spre sfârşitul lui 2006, DVD-ul I Heard a Voice – Live from Long Beach Arena venea ca o confirmare a poziţiei cucerite de AFI în stardomul rock. În seara magică din Long Beach, cei patru trupeţi s-au echipat cu totul atipic, în alb imaculat, aruncându-i în extaz pe cei peste 13000 de fani aflaţi la concert.

În mod previzibil, Sing the Sorrow şi Decemberunderground şi-au tăiat partea leului în setlist. Totuşi, programul include şi câte un cântec de pe Shut Your Mouth and Open Your Eyes, All Hallow’s, Black Sails in the Sunset şi The Art of Drowning, semn că adepţii de dată recentă îşi însuşiseră cât de cât istoria trupei.

A urmat o perioadă ceva mai liniştită pentru AFI, aşa că Havok şi Puget şi-au găsit timp pentru un side-project pe care-l inventaseră de prin 2001. Blaqk Audio este rodul pasiunii lor pentru synthpop, darkwave, EBM şi alte electronisme alternative. Primul album al duo-ului, CexCells, a apărut în 2007 şi a fost primit bine de publicul cumpărător, ajungând până pe poziţia a 18-a la Billboard. 

Sound-ul Blaqk Audio n-a fost tocmai un şoc pentru fanii AFI, influenţele electronice fiind destul de prezente pe Decemberunderground, după cum am şi arătat. A umblat o bârfă în sat cum că Love Like Winter şi 37mm au fost scrise de fapt pentru Blaqk Audio, dar au intrat până la urmă în repertoriul AFI.

După escapada Blaqk Audio, Havok şi Puget au strâns iarăşi rândurile împreună cu vechii tovarăşii Burgan şi Carson. Cei patru s-au pus pe treabă pentru un nou album sub titulatura AFI.

Crash Love a ieşit în septembrie 2009, fără să aibă un impact prea grozav. Clasat doar pe locul 12 la Billboard, Crash Love a marcat o scădere semnificativă faţă de precedentele două realizări. Discul se ridică la un anumit standard profesional, normal la nivelul la care ajunsese trupa, dar lipsa de inspiraţie şi entuziasm se face simţită în mod acut.

AFI a ţinut să demonstreze că e o trupă aflată într-un continuu proces de upgradare, capabilă să se reinventeze la infinit. Orizontul sonor s-a extins simultan spre alt-rock-ul melodic (gen Foo Fighters, Incubus etc.) şi spre revival-ul new wave/post-punk, însă Havok et co. nu au reuşit deloc să fie convingători. Crash Love s-a vrut un album de rock “matur”, dar a sfârşit sufocat de rutină.

Dacă Sing the Sorrow şi Decemberunderground au lovit năprăznic cu extrasele pe single, Crash Love s-a prezentat cu marfă mult mai subţire. Medicate şi Beautiful Thieves nu prea au strălucire, doar nişte sclipiri palide. Mie din tot albumul, cel mai mult mi-a atras atenţia Too Shy to Scream, din cauza beat-ului furat cu neruşinare de la Goody Two Shoes, a lui Adam Ant.

AFI şi-au obişnuit fanii cu pauze de trei ani între discuri, aşa că după turneul Crash Love s-a aşternut un pic de linişte. Havok a făcut ceva headlines în martie 2011, când a debutat pe Broadway, înlocuindu-l pe Billie Joe Armstrong în musical-ul American Idiot. Mai trebuie să spun că a fost un eşec total?

Solistul s-a reîntors la ceva ce ştia mai bine şi a pus la cale al doilea album Blaqk Audio, împreună cu vechiul tovarăş Jade Puget. Bright Black Heaven a ieşit în toamna lui 2012, atingând poziţia no. 43 la Billboard.

În timpul ăsta, Hunter s-a distrat iar cu un side-project al lui şi numai al lui. În Las Gatas Beach Club, basistul AFI joacă rolul de Beach Boy all by himself, în acompaniament de ukulele, clopoţele, zdrăngănele. Până în prezent, singurul material existent sub această titulatură este mini-album The Colors of Summer, lansat în vara lui 2013, în format digital şi într-o ediţie drastic limitată de vinil (100 de exemplare).

Timpul se scurgea şi fanii se panica (at the disco) că AFI va dispărea, fiindcă zvonuri s-auzea. Dar nu era aşa! Formaţia se regrupa şi nou album realiza, al nouălea. Burials se numea, în octombrie 2013 ieşea şi speranţele le dezgropa.

Penibile rime am mai făcut. Şi agramate, pe deasupra. Dar măcar au fost spontane, spre deosebire de afirmaţiile ticluite intens de Davey Havok, pentru press release-ul Burials:

This record is of silence, and the burials that result from that silence. It’s of betrayal, cruelty, weakness, anxiety, panic – deep and slow – despair, injury and loss. And in this it is shamefully honest and resolutely unforgiving.”

Până să vedem ce s-a ales de Burials, să lămurim puţin unde se afla AFI în anul de graţie 2013. Trecuse un deceniu de la marea lovitură cu Sing the Sorrow. Puberele atinse atunci la corason au devenit femei în toată regula şi aveau alte preocupări. Altfel spus, cei de la AFI nu prea mai intrau în sfera trupelor “en vogue”. De acum erau ceea ce americanii numesc “legacy act”, adică nişte hodo-boşo-babalâci, care se încăpăţânează să rămână în viaţă.

În aceste condiţii, Burials a performat destul de bine prin chart-uri, prinzând poziţia a 9-a la Billboard. Să fi fost vorba despre capacitatea de adaptare a formaţiei sau de nostalgia persistentă a membrilor vastului fanclub AFI? Tind  mai degrabă spre a doua ipoteză.

Burials sună chiar mai forţat şi mai plictisitor decât Crash Love. Mizând pe faptul că vechii admiratori şi-au lărgit între timp orizontul muzical, puriii de la AFI au accentuat şi mai mult tendinţele post-punk din muzica lor. Se simte mai ales influenţa The Cure, dar cunoscătorii fini au identificat şi ceva amprente de The Smiths sau Joy Division. Cu toate referinţele astea înalte, cvartetul nu şi-a ridicat prea mult standardele de creativitate, rămânând captiv în formalismul sonor al rock-ului corporate de secol XXI.

La fel ca şi în cazul Crash Love, single-urile răvăşitoare au rămas de domeniul istoriei. Singurul cântec care-mi place cât de cât e 17 Crimes, un fel de încrucişare între The Cure, Placebo şi Blink-182. Cam puţin şi de data asta.

Ca de obicei, AFI a intrat într-o pauză prelungită după ce a terminat cu promovarea albumului. Tot ca de obicei, Havok & Puget au arătat că sunt inepuizabili. După escapadele electronice cu Blaqk Audio, şi-au scos la iveală şi latura metalcore-istă.

Noua lor progenitură muzicală a fost botezată XTRMST. Albumul de debut, self-titled, a ieşit în 2014, la Dim Mak Records, casă de discuri deţinută de DJ-ul superstar Steve Aoki.

Doi ani mai târziu, Havok & Puget au lansat al treilea album Blaqk Audio, Material. În acelaşi an, chitaristul a anunţat că şi AFI a început lucrul pentru cel de-al zecelea album al vieţii.

Acesta a fost lansat în ianuarie 2017, într-o copertă însângerată, motiv pentru care îşi revendică un loc în istorie ca AFI (The Blood Album). Vrei să-ţi pierzi timpul ascultând ceva pretenţios şi inexpresiv, zămislit de nişte star-uri rock ajunse la 40+? Îţi recomand The Blood Album, un disc scăldat în aceiaşi baltă de mediocritate, spoită cu luciu de “maturitate artistică”.

Perpetuând tendinţele de pe Crash Love şi Burials, noul opus AFI încearcă să reinventeze post-punk-ul clasic pe gustul fostei generaţii emo. O provocare ce ar putea avea rost pentru un disc sau două, dar trei albume pe linia asta e deja prea mult.

Totuşi, The Blood Album a intrat direct pe locul 5 la Billboard, semn că fanii AFI au rămas alături de trupă, chiar dacă au înaintat şi ei în vârstă. Mă îndoiesc că noua generaţie de teenagers dă pe spate după AFI.

Privind pe YouTube, la clipul Miss Murder, am observat un comentariu foarte sugestiv, al utilizatorului Dani Hatake: “nostalgia back to middle school and myspace”. Mi se pare destul de clar că AFI e genul ăla de trupă ţinută în viaţă de un foc al nostalgiei, bine înteţit de departamentul de marketing.

Cu toate astea, tind să cred că momentul marilor turnee la pachet, împreună cu confraţi din categoria My Chemical Romance sau Panic! At the Disco, nu este foarte departe. Fuţi, nu fuţi, vremea rock’n’roll-ului trece, dar entertainment-ul de familie rămâne nepieritor!

Update:

Nenea Havok se ţine foarte ocupat. La câteva luni după lansarea Blood Album, a lăsat să-i crească o mustaţă ridicolă, element definitoriu pentru imaginea noului proiect în care este implicat.

Dreamcar vine în completarea unui şir istoric de „supergrupuri” rock. Alături de Havok se mai află Tom Dumont – chitară, Tony Kanal – bass şi Adrian Young – tobe, adică cei trei flăcăi din No Doubt.

Primele zvonuri despre această colaborare s-au auzit acum vreun an, când poporul a speculat că ar fi vorba despre o reuniune No Doubt, cu Havok ca substitut pentru Gwen Stefani. Din fericire n-am avut parte de o asemenea calamitate. Asta mai lipsea după Trump la Casa Albă.

Cei patru muzicanţi au mărturisit că Dreamcar s-a născut din pasiunea lor comună pentru new wave. Faptul transpare de la primul până la ultimul acord al albumului self-titled, scos la iveală în mai 2017.

Dreamcar poate fi un material excelent pentru un joc de genul „spot the influence”. Păi nu mai bine făceau băieţii  un „cover band”? În mod sigur ieşea ceva cu mult mai finuţ decât ţărania de lux numită Hollywood Vampires.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s