Adorable

AdorableMostră de înţelepciune:

„Sunshine Smile e unul dintre cele mai grozave cântece pe care le-am auzit ever. Melodia se sprijină pe alternanţa dintre o serie de arpegii radioase şi un riff zguduitor, atmosfera fiind întregită de cântul lui Fijalkowski. “She’s got a sunshine smile/The kind that warms up the corners of my cold room/She’s got a sunshine smile/The kind that makes you forget again”. Apoi vine refrenul, care te poartă pe aripile sale spre înalţimi imperceptibile: “Sunshine smiiile, sunshine smiiile…”. Cât despre accelerarea instrumentală din final, eu unul aşa aş defini extazul.”


Locul de origine: 

  • Coventry, West Midlands, Anglia

Perioada de activitate: 

  • 1990-1994

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă: 

Ladies & gents, direct din splendoarea şi tumultul anilor 1990, avem onoarea să vi-i introducem în scenă pe fabuloşii, magnificii, adorabilii Adorable. Nu te simţi complexat(ă) dacă n-ai auzit de ei, chiar şi de eşti un consumator avid de alt-rock, indie, britpop et co. Adorable se află printre acele trupe ce au deţinut un potenţial imens, fără să-l îndeplinească vreodată. Deşi nu se pot plânge că le-au lipsit oportunităţile.

Beneficiind de un contract cu Creation Records, unul dintre cele mai hip label-uri indie din UK, flăcăii au apucat să scoată două albume de care s-au legat nişte mari aşteptări. Din varii motive, n-a fost să fie, aşa că “adorabilii” şi-au încetat cariera după numai patru ani.

Cum se întâmplă adesea, au stârnit o considerabilă admiraţie postumă, dar spre lauda lor au rezistat tentaţiei de a se reuni. Graţie internetului îi poţi descoperi oricând, ca să te minunezi de măreţia lor. Cel puţin albumul de debut, Against Perfection, are toate datele unui “lost classic”.

Cândva, în primii ani ‘90, NME i-a pus pe Adorable într-o oală cu Suede şi The Verve, anunţând o nouă revoluţie în rock’n’roll-ul britanic. Se poate spune acum că acea revoluţie chiar s-a înfăptuit, prin joncţiunea a diverse tendinţe muzicale ce a generat fenomenul “britpop”. Departe de a fi atins succesul confraţilor citaţi, “adorabilii” îşi au locul lor printre pionerii sfântului britpop.

Adorable sunt asociaţi adesea şi cu scena shoegaze, ceea ce nu-i întru totul eronat, dar nici foarte adecvat. Shoegaze-ul e una dintre influenţele de bază ale formaţiei. Barajul de ghitări răsunătoare, manipulate cu ajutorul pedalelor şi efectelor, constituie o trăsătură importantă a muzicii Adorable. De asemenea, dinamica “quiet-loud” e un alt ingredient ce se regăseşte din plin la amicii noştri.

Similarităţile se opresc însă aici. Shoegazer-ii accentuează din greu ambianţa sonică, lăsând melodia să zumzăie în subsidiar, cu linie vocală cu tot. În schimb, Adorable lasă elementele melodice să ţâşnească la suprafaţă, catalizate de frazarea energică a chanteur-ului anglo-polonez Piotr Fijalkowski. Asta pentru că tendinţele shoegaze se contopesc cu alte înrâuriri din muzica trupei, un fel de creuzet în care s-au amestecat diverse forme de expresie ale rock-ului alternativ.

Spre deosebire de mulţi alţi colegi din generaţia britpop, “adorabilii” nu celebrau spiritul anilor ’60 şi nici nu se închinau la icoanele glam rock. Preferau să-şi tragă seva direct din efervescenţa încă recent inventatei scene indie. Şi găseau acolo substanţă din belşug!

Neo-psihedelismul melancolic al celor de la Echo & the Bunnymen a reprezentat o inspiraţie primară pentru “adorabili”, care nici măcar nu şi-au ascuns adulaţia faţă de combo-ul din Liverpool. Destul de evidente sunt şi afinităţile cu estetica noise pop a celor de la Jesus & Mary Chain sau The House of Love. Dacă eşti atent, identifici chiar şi ceva ecouri dream pop sau Madchester. Totuşi, Adorable nu erau nişte talibani ai indie rock-ului britanic. Există suficiente indicii că receptau şi ce răzbătea de peste Atlantic, faze gen Pixies, Sonic Youth, Dinosaur Jr. etc.

Originile Adorable rezidă într-un proiect mai vechi, The Candy Thieves, iniţiat în 1988 de Piotr Fijalkowski (lead vocals, ghitară) şi Wayne Peters (ghitară). Cei doi erau colegi la facultatea de film a Universităţii Warwick din Coventry. Candy Thieves era o bestie destul de diferită, înclinând mai degrabă spre sound-ul Madchester, aflat pe val la vremea aia.

Formaţia a suferit o serie de modificări de componenţă, în urma cărora şi-au făcut apariţia Stephen “Wil” Williams (bass) şi Kevin Gritton (baterie). Candy Thieves nu a scos decât un single, Underwater (1990), în format flexi disc. Peters s-a cărat curând după acea, iar în locul lui a venit Robert Dillam.

Din momentul respectiv s-a procedat la schimbarea numelui, optându-se pentru sublimul Adorable. “It’s a semi-ironic statment. This is what all these other bands are trying to say in a roundabout kind of way so why not come straight to the point?”.

Conform lui Fijalkowski, această metamorfoză i-a ajutat să abordeze încă odată label-urile care-i refuzaseră anterior. Nu era deloc ceva mârşav, fiindcă trupa schimbase semnificativ direcţia, abandonând Madchester-ul în favoarea hibridului shoegaze-noise pop ce i-a adus notorietatea.

Candy Thieves s-a câcâit vreo doi ani fără nici un rezultat palpabil, însă cu Adorable lucrurile s-au mişcat surprinzător de rapid. Noua formulă s-a coagulat în ultimele zile ale lui 1990, iar în ianuarie ’91 îşi făcea debutul live într-o bodegă din Coventry. Era exact seara de dinaintea declanşării operaţiunii Desert Storm. Gig-urile ce au urmat pe parcursul anului şi un demo recenzat cu entuziasm de NME, i-a propulsat pe Adorable în atenţia câtorva label-uri influente.

Într-un final, cvartetul a semnat cu Creation Records, o casă de discuri de legendă, condusă de fantasticul Alan McGeeCreation purta o responsabilitate enormă pentru consacrarea unor band-uri precum Jesus & Mary Chain, Primal Scream sau My Bloody Valentine, între multe altele. Ultima descoperire majoră a lui McGee, înainte ca label-ul său să fie înghiţit de colosul Sony, a fost o adunatură de cordiţi cunoscută ca Oasis. 

Cel dintâi single Adorable, uluitorul Sunshine Smile, ieşea pe piaţă în aprilie ’92. Sunshine Smile a fost desemnat Single of the Week în NME şi a ajuns no. 1 în clasamentul indie din UK, fără să penetreze însă în chart-ul general. Până la începutul  anului următor, alte trei piese Adorable intrau la rândul lor în acelaşi Top 5 indie.

Hype-ul căpătase proporţii. Premisele ca Adorable să rupă fâşul fuseseră create. Dar băieţii au decis să se faulteze singuri, arzând-o arogant în interviuri. Iar în UK, ca trupă de alt-rock, e foarte nasol dacă n-ai o presă favorabilă. Fiindcă s-au simţit lezaţi de atitudinea “adorabililor”, pulifricii de la NME şi Melody Maker le-au confecţionat review-uri ostile sau – în cel mai fericit caz – le-au ignorat apariţiile discografice.

Lansarea albumului Against Perfection, petrecută în martie ’93, a coincis cu apogeul acestui boicot. Promovarea a avut astfel de suferit, fapt ce s-a reflectat printr-o clasare modestă (no. 70). Suede a scos albumul de debut exact în aceiaşi lună, numai că a urcat cu 69 de poziţii mai sus decât Adorable. Ăsta a fost momentul în care s-a făcut diferenţa. E trist când mai intervin şi alţi factori decât valoarea artistică.

Totuşi, marii jurnalişti muzicali din UK sunt prin tradiţie nişte căcănari egocentrici. Trebuie neapărat să faci frumos la ei ca să te alegi cu comentarii obiective? “Adorabilii” nu le-au futut nevestele sau fiicele minore, doar i-au luat un pic la başcă.

Ăsta nu mi se pare un motiv serios pentru a nesocoti strălucirea unui disc cum este Against Perfection. Mai rar aşa o revărsare de armonii emoţionante, aşa un dezmăţ de ingeniozităţi muzicale. Tocmai în condiţiile în care materialului i s-a zis Against Perfection…

Un defect tot are albumul, dacă luăm în considerare ediţia originală, publicată în UK. Sunshine Smile şi I’ll Be Your Saint (al doilea single al trupei) nu au fost incluse în tracklist. Din fericire, versiunile din US şi Japonia au reparat pentru posteritate această greşeală impardonabilă.

Sunshine Smile e unul dintre cele mai grozave cântece pe care le-am auzit ever. Melodia se sprijină pe alternanţa dintre o serie de arpegii radioase şi un riff zguduitor, atmosfera fiind întregită de cântul lui Fijalkowski. “She’s got a sunshine smile/The kind that warms up the corners of my cold room/She’s got a sunshine smile/The kind that makes you forget again”. Apoi vine refrenul, care te poartă pe aripile sale spre înalţimi imperceptibile: Sunshine smiiile, sunshine smiiile…”. Cât despre accelerarea instrumentală din final, eu unul aşa aş defini extazul.

Against Perfection cuprinde o sumedenie de alte creaţii remarcabile. Impulsionată de un bas insistent, Glorious plonjează într-un şuvoi de acorduri euforice. Mult mai tensionată, Favourite Fallen Idol declanşează un atac punkoid, ce aminteşte oarecum de Pixies.

Homeboy creşte ameţitor, ca o spirală, ce apoi implodează subit, dezintegrându-se aidoma unor fractali fascinanţi. Fijalkowski repetă din ce în ce mai înfierbântat “you’re so beautiful, you’re so beautiful”, pentru ca apoi să conchidă pe un ton mult mai chill: “you’re my homeboy, you’re my homeboy”. Nu m-aş pripi să declar Homeboy ca imn homoerotic. Mai degrabă, cred că avem de-a face cu proiecţia admiraţiei de sine a poetului de origine poloneză.

Dealtfel narcisismul exacerbat din interviuri e un loc comun şi în lirica de pe Against Perfection. Uite alt exemplu, extras din Sistine Chapel Ceiling, o piesă halucinantă, cu substrat madchesterian: “Sitting in a corner/Smoking a half-drug cigarette/Sitting in a corner/My half-imagined statuette”. Da’ să fiu al dracu’, aşa egolatru cum e, poţi să spui că amicul Fijalkowski e un textier prost?

Spre final, băieţii îşi dezvăluie latura sensibilă, prin intermediul graţiosului track Breathless. Atmosfera e destul de diferită de grosul albumului, aducând puţin cu dream pop-ul celor de la Slowdive. În varianta britanică, Breathless serveşte drept concluzie, însă mult mai inspirata ediţie americană adaugă la final I’ll Be Your Saint. Cu vibraţia sa mistic-triumfătoare, I’ll Be Your Saint reiterează spiritul autocelebrator al discului.

Îmi asum opinia că Against Perfection merită un loc printre capodoperele alt-rock-ului nouăzecist, deşi aglomeraţia-i imensă. Poate că nu te-ai mai fi încruntat acum la auzul unei asemenea afirmaţii, dacă băieţii ar fi ştiut cum să se poarte la vremea lor.

Nu numai că s-au futut în gură cu jurnaliştii, dar s-au pus rău şi cu Creation Records. Mi se pare distractiv că intenţionau să-şi numească debutul Against Creation. Au renunţat la idee cu puţin timp înainte de deadline-ul pentru copertă.

Ca şi cum raporturile încordate cu cei din show-biz n-ar fi fost de ajuns, “adorabilii” îi tratau foarte distant şi pe fani. Totuşi, aprob obiceiul lui Fijalkowski de a le face vânt hominizilor care se avântau la stage diving. După ce îi debarasa pe cretini, îi sfătuia să-şi facă trupă dacă vor să ajungă pe scenă. Păi, ce căcat?!

Against Perfection a beneficiat de un turneu mondial de promovare, cu halte în Europa, Japonia, Australia şi America de Nord. De la un moment dat, membri trupei şi-au dat seama că exagerează în anumite privinţe. Aşa că s-au gândit că ar fi cazul să arate că pot fi şi băieţi gigea, măcar pe meleagurile unde nu-i ştia nimeni încă.

Bunele intenţii s-au dus de râpă, mulţumită SBK Records, label-ul ce preluase distribuţia americană a trupei. Nu ştiu cum au decis tăntălăii că proasta reputaţie domestică a clienţilor poate funcţiona ca strategie de marketing. Aşa că au găsit un slogan perfect pentru apariţiile acestora în State: “Adorable, the band you love to hate!”. O mutare de geniu…

În astfel de împrejurări nu tocmai prielnice, formaţia era presată să inventeze un al doilea album, care să le restarteze cariera. Fake a ieşit spre sfârşitul lui 1994, fiind întâmpinat cu indiferenţă totală.

Sincer, la primele audiţii, albumul nu m-a impresionat nici pe mine, mai ales că nu m-am putut abţine să-l compar cu Against Perfection. Însă Fake a început să crească treptat în urechile mele, care au realizat că materialul are farmecul lui aparte.

E adevărat că numitul Fake diferă în multe privinţe de Against Perfection. În primul rând e mai temperat şi mai shoegazing-free, în timp ce pe partea lirică o coteşte cu 180 %. Adio încântare de sine şi optimism juvenil. “Adorabilii” ni se înfăţişează acum plini de regrete, vulnerabili, aproape umili. Timbrul grav al vocii lui Fijalkowski dă bine şi în acest context dezolant.

Se pot alege câteva reprize excelente. Vendetta loveşte cu un refren irezistibil, ce împrumută ceva din melancolia New Order. În mod sugestiv, triumful anunţat pe Against Perfection e amânat în perspectiva unei vieţi viitoare: “I’m gonna come back soon in another life/I’m gonna cut up your words with my butter knife/So casually/And then we’ll be free/For the next time”.

Submarine se înscrie în aceiaşi linie stilistică, însă aici poetul se simte bântuit de un submarin metaforic: “Though your submarine is out of sight/Still you’re haunting me like the harbour lights”. Man in a Suitcase plusează cu elemente inedite de orchestraţie (ghitară acustică, ceva percuţii). Kangoroo Court este o altă reuşită majoră, recuperând ceva din fervoarea discului precedent.

Trufia i-a făcut antipatici pe Adorable, dar uite că nici dacă s-au arătat spăşiţi n-au avut prea mult de câştigat. Dimpotrivă, au eşuat jalnic. După lansarea Fake, formaţia a onorat turneul programat în Europa continentală. La ultimul concert, desfăşurat la Bruxelles, flăcăii şi-au anunţat fanii că se despart definitiv, apoi au ieşit în oraş şi au tras o beţie cruntă.

Fijalkowski a rezumat astfel cariera Adorable: “Alan McGee though we were the new Sex Pistols and he wanted us to be what is now Oasis. We weren’t.”

Câţiva ani mai târziu, Oasis şi Ash, aflaţi în mare vogă, îi elogiau în interviuri pe răposaţii Adorable. Odată cu revival-ul shoegaze din secolul actual, s-a născut un nou val de interes pentru muzica grupului. Spre lauda lor, flăcăii n-au luat deloc în considerare o eventuală reuniune. Nici măcar apariţia compilaţiei Footnotes, în 2008, nu i-a determinat să-şi schimbe sănătoasa decizie.

În interviurile postume, şi-au exprimat regretul faţă de comportamentul jenant pe care l-au avut atunci când erau în ascensiune. Dar s-au detaşat total după atâta amar de vreme şi i-au lucrurile ca atare.

După desfiinţarea trupei, trei dintre foştii “adorabili” şi-au câştigat pâinea în calitate de pedagogi. Dillam predă informatica, Wil are un post la Universitatea Warwick, iar Gritton predă matematica la o şcoală de stat. Singurul care mai are treabă cu muzica este Dillam, care din 2002 încoace cântă cu The Zephyrs, o trupă indie scoţiană destul de cunoscută. Din acest motiv şi-a şi mutat domiciliul la nord de zidul lui Hadrian.

Spre deosebire de colegii săi, Fijalkowski a rămas un boem hardcore. Într-un interviu din 2015, anunţa că tocmai şi-a găsit primul job full time din carieră, într-o agenţie de impresariat. Băiatul are 46 de ani bătuţi pe muchie. Până acum şi-a câştigat existenţa din diverse mărunţişuri: anticariat, moderarea unui pop quiz de bodegă sau muzică rock’n’roll.

În perioada post-Adorable a iniţiat un proiect electropop, Casino, inspirat de Pet Shop Boys, conform protagonistului. Acesta a rămas însă în stadiu embrionar. Ulterior a pus-o de un alt band, avându-l alături şi pe fratele său, chitaristul Krzyz Fijalkowski (ex-The Bardots). Şi-au zis Polak, aluzie la rădăcinile lor poloneze.

Polak a realizat trei albume între 1999 şi 2002, ultimele două la One Little Indian, dar a avut o soartă chiar mai derizorie decât Adorable. Păcat, că am ascultat şi vreau să spun că băieţii practicau un britpop de înaltă clasă. Dacă am noroc, după încă vreo cinci reîncarnări, am să ajung în sfârşit la litera P şi o să pun la cale şi un articol despre Polak. Până atunci, noi să fim sănătoşi.

Neliniştile creative nu-i dau pace bietului Piotr, care a revenit pe scenă în 2012, de data asta într-o formulă de duo, cu un alt veteran de la Creation, Terry Bickers (ex-The House of Love, Levitation). Proiectul poartă o denumire simplă, Pete Fij/Terry Bickers, fostul “adorabil” băgând cu vocea şi ghitara acustică, iar amicul său cu ghitara electrică. Băieţii înclină într-o anumită măsură spre indie folk/alt-country, fără a se încadra strict în vreun tipar stilistic.

Fij şi Bikers au scos albumul de debut, Broken Heart Surgery, în 2014, adunând fondurile necesare printr-o campanie Kickstarter. Broken Heart Surgery poate fi auzit în întregime pe bandcamp. E o superbie. Ca să ai un reper, imaginează-ţi o sesiune cu Johnny Cash, acompaniat de Lou Reed. Exact genul de album pe care oamenii cu adevărat înţelepţi îl scot la vârsta senectuţii.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s