Adrenaline Mob

Adrenaline MobMostră de înţelepciune:

„Avem tone de riff-uri înverşunate, cu chitările acordate cât mai jos, ca să sune groovy. Însă nu ducem lipsă nici de fabuloasele acrobaţii pe coardă, din stirpea lui Yngwie Malmsteen. O încântare. În schimb, Allen abandonează rutina ţipetelor dio-iste ce l-a consacrat, scremându-se ridicol, ca să semene a metalist de şcoală nouă.

Oricât de fan ai vrea să fi, trebuie să recunoşti că Adrenaline Mob inspiră un sentiment de déjà vu greu de reprimat.”


Locul de origine:

  • New York City, New York, SUA

Perioada de activitate:

  • 2011-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Ce poate fi mai lame decât o trupă nü-metal? O trupă nü-metal alcătuită din muzicanţi de prog-metal. Mileniul trei, probabil ultimul din istoria umanităţii, a născut şi astfel de monştri mutanţi.

Adrenaline Mob face parte dintr-o vastă reţea de side-projects, ce implică diverşi gagii din “highlife”-ul prog-metal, funcţionând ca debuşeu pentru incomensurabila lor creativitate. De obicei vocalistul din formaţia X se combină cu instrumentişti de prin formaţiile Y şi Z şi cântă cam aceleaşi bullshit-uri cu care-s obişnuiţi de o viaţă. Desigur, există un public ce devorează cu aviditate toată această maculatură muzicală, pe care o consideră drept parte integrantă din cea mai desăvârşită artă contemporană.

La Adrenaline Mob situaţia e un pic diferită, în sensul că proiectul se leagă de scena prog-metal doar prin prisma pedigree-ului membrilor săi. Cu noua lor jucărie, inventată prin 2011, aceştia au decis s-o ardă mai “edgy”, mai “straight forward”, adoptând un sound metal modern, în accepţiunea lor cam depăşită.

Fondatorul grupului este Russell Allen, un dizeur cunoscut în primul rând datorită activităţii sale de o copleşitoare măreţie cu Symphony X. Ăştia sunt nişte flăcăi ce de prin anii ’90 încoace s-au pus să-i concureze pe Dream Theater şi Fates Warning în materie de kitsch-uri ultra-mega-pretenţioase. Şi  au avut un succes răsunător. Cât despre Allen, ca să înţelegi mai bine ce aspiraţii are în viaţă, băiatul se află printre cei mai bine cotaţi Ronnie James Dio wannabe.

Ca mai toţi colegii de breaslă, individul are în palmares o mulţime de colaborări, una mai prestigioasă ca alta (orice aficionado se umectează când aude de Ayreon, Star One, Avantasia, Trans-Siberian Orchestra etc.). În 2005 a debutat şi ca artist solo, cu Atomic Soul, un album unde o arde mai în tradiţia “hard & heavy”, cum se spunea la noi pe vremuri.

În acelaşi an, Allen a lansat un alt proiect, Allen-Lande, având ca partener tot un vocalist, Jørn Lande (de la Masterplan). Cei doi s-au profilat pe un metal melodic obosit şi au aruncat pe piaţă nu mai puţin de patru albume de studio, până în prezent.

Acum vreo cinci ani, pe Allen îl ardea buza să mai scoată un disc solo, motiv pentru care s-a anturat cu Mike Orlando, un shredder-ist odios, dar încă puţin cunoscut la vremea aia. N-a trecut mult până când în schemă a fost angrenat şi faimosul baterist Mike Portnoy, încărcat de optimism după proaspăta debarcare din Dream Theater.

Bineînţeles că Allen a lăsat baltă ideea de album solo, anunţându-şi fanii de naşterea unei alte formaţii mirobolante, ce va străluci pe firmamentul muzicii de calitate.

I-au zis Adrenaline Mob, ca să fim preveniţi din start cât de clişeistic o să sune toată treaba. Deşi cântă doar de un cincinal, trupa a trecut deja printr-o mulţime de schimbări de componenţă, asupra cărora n-are rost să insist, mai ales că le găseşti listate frumos pe wikipedia. Menţionez doar că Portnoy s-a cărat prin 2013, lăsându-i locul lui A.J. Pero (ex-Twisted Sister).

Practic, după plecarea lui Portnoy, nucleul Adrenaline Mob e constituit din Allen şi Orlando, cărora li se adaugă diverşi colaboratori temporari. Că tot veni vorba, sărmanul Pero s-a dovedit a fi şi el teribil de temporar, deoarece anul ăsta s-a trezit mort în autocarul de turneu al trupei. Foarte rock’n’roll!

Reluând firul istoriei, Adrenaline Mob s-a grăbit să iasă la înaintare cu un produs discografic încă din anul înfiinţării. EP-ul self-titled lansat atunci conţine patru piese ce aveau să fie reluate pe albumul de debut şi un cover cu conotaţii simbolice după Black Sabbath (Mob Rules).

Materialul nu mai prezintă interes decât pentru cei mai fanatici dintre colecţionari, dar la vremea lui a fost o declaraţie de intenţie din partea formaţiei. În mod cert, mare parte din publicul ţintă s-a simţit înşelat, fiindcă Adrenaline Mob nu se înfăţişa deloc ca un hibrid de Symphony X şi Dream Theater.

Formaţia a realizat primul “full-lenght”, Omertà, în primăvara lui 2012. În caz că nu ştiai cu ce tipi periculoşi avem de-a face, titlul este inspirat de un “cod de onoare” specific mafiot. Ar trebuit să iau aminte şi să nu mă scriu căcaturi, dar pur şi simplu nu mă lasă inima să spun nici măcar o vorbă bună.

Adrenaline Mob îmbină paleometal-ul, provenit din profunzimile lor sufleteşti, cu un tip de neo-metal omniprezent pe la începutul secolului, ce a cam expirat între timp. Rezultatul se aseamănă oarecum cu Black Label Society sau cu genul ăla de combo-uri nü-metal libere de influenţa hip-hop (cum ar fi Godsmack, Disturbed, Drowning Pool, Five Finger Death Punch etc.).

Avem tone de riff-uri înverşunate, cu chitările acordate cât mai jos, ca să sune groovy. Însă nu ducem lipsă nici de fabuloasele acrobaţii pe coardă, din stirpea lui Yngwie Malmsteen. O încântare. În schimb, Allen abandonează rutina ţipetelor dio-iste ce l-a consacrat, scremându-se ridicol, ca să semene a metalist de şcoală nouă.

Oricât de fan ai vrea să fi, trebuie să recunoşti că Adrenaline Mob inspiră un sentiment de déjà vu greu de reprimat. Bine, probabil că nici ei nu şi-au propus să revoluţioneze rock-ul contemporan…

Cred că ar fi frumos din partea mea să-ţi ofer şi câteva exemple tulburătoare din arta poetică a formaţiei. E imposibil să rămâi nepăsător la auzul unor asemenea cuvinte, desprinse din refrenul cântecului Psychosane: “I hear them melt my brain/Lord I’m going psychosane/Going psychosane/Motherfucking psychosane”. Îţi vine s-o pui de un headbanging şi fără să auzi muzica.

Şi ca să te însufleţeşti până la extaz, îţi mai propun un citat revelator: “I’m gonna stand up and fight, gonna knock out the sky/‘Cause I don’t give a shit/You mother fuckers feelin’ me?/Are you mothers fuckers feelin’ me?/ Are you mothers fuckers feelin’ me?/You’re fucking feelin’ me”. Aţi belit pula, ticăloşilor!

Ca toţi rochiştii care se respectă, flăcăii tomnatici de la Adrenaline Mob ascund în personalitatea lor complexă şi o latură sensibilă, ce se iveşte treptat pe parcursul albumului.

O regăsim spre exemplu la piesa Indifferent, caracterizată printr-o linie melodică contemplativă, dar plină de dinamism. Chitările acustice şi brichetele îşi fac şi ele apariţia în peisaj, îmbogăţind repertoriul universal de “power ballads” cu încă vreo două nestemate.

Adevărata surpriză ar trebui să fie Come Undone, preluată de la Duran Duran. Numai că faza cu cover-uri metaliste după hit-uri new wave a fost fumată cu mult timp în urmă de alde Marylin Manson. Adrenaline Mob doar a cules un chiştoc de pe jos.

Profitând de faptul că Symphony X are un program mai sporadic în perioada recentă, Allen s-a concentrat tot mai mult pe Adrenaline Mob, ţinându-se anual de discuri şi turnee. 2013 a fost bifat printr-un EP, zis Covertà, alcătuit bineînţeles din cover-uri. Dio-ismele şi van halen-ismele sunt parcă la locul lor, dar să auzi Doors şi Led Zeppelin în interpretarea Adrenaline Mob reprezintă efectiv o tortură estetică.

Al doilea album de studio, Men of Honor, a sosit în februarie 2014. Observăm că titlul perpetuează trendul moralist inaugurat prin albumul de debut.

Nici conţinutul nu se deosebeşte prea mult, Adrenaline Mob continuând avântat pe linia neo-metalismului tardiv. Ba nu, există o deosebire importantă! Men of Honor sună chiar mai redundant şi mai anost decât predecesorul său.

Deja în 2015, trupa a scos încă un EP, Dearly Departed. Acesta pune laolaltă variante ale unor piese de pe Men of Honor şi o nouă porţie de cover-uri. Nu ştiu de ce l-ar asculta cineva, dacă nu e mama lu’ Adrenaline Mob.

Update:

Al treilea album Adrenaline Mob, We the People, a ieşit în iunie 2017. Dacă eşti atât de curios încât să-i dai play, vei fi năpădit inevitabil de o întrebare: „Sigur e album nou ăsta? Parcă l-am mai auzit prin 2001”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s