Adolescents

AdolescentsMostră de înţelepciune:

„Habar n-am dacă asta şi-au propus, dar tolomacii au realizat un fel de compendiu al crizei de identitate a adolescenţei. Furia, depravarea, însingurarea, suicidul, sunt prezente in corpore la apel.”


Locul de origine:

  • Fullerton, Orange County, California, SUA

Perioade de activitate:

  • 1980-1981
  • 1986-1989
  • 1994
  • 2001-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Cariera Adolescents e un fel de paradigmă a evoluţiei punk-ului şi, prin extrapolare, a muzicii rock’n’roll în ansamblu. Nişte puţoi cordiţi îşi fac trupă, scot un album demenţial, apoi se plictisesc unii de alţii şi se destramă.

Trec câţiva ani şi fiindcă n-au învăţat o meserie serioasă se reunesc şi mai scot vreo două discuri. De data asta insipide, incolore, dar deloc inodore, fiindcă emană un damf persistent de căcat. Între timp, membrii formaţiei încep iar să se ia la pulă. Unii se cară, sunt înlocuiţi cu alţii, dar cum feedback-ul fanilor e tot mai subţire, gaşca se mai sparge odată.

După şi mai mulţi ani, adolescenţii de odinioară se adună din nou să aniverseze succesul iniţial. Tura asta, fanii reacţionează mult mai bine, fiindcă s-au boşorogit la rândul lor şi au devenit în consecinţă mult mai nostalgici. În plus îşi convertesc şi boracii, fiindcă pe vremuri te făceai punkist ca să-l enervezi pe tac-tu, iar acum pentru că vrei să-i faci pe plac. Aşa că reuniunea capătă caracter permanent, rămânând viabilă până în zilele noastre.

Lumea vine la concerte pentru piesele  vechi, dar asta nu împiedică realizarea unui vraf de noi albume. Vânzările sunt chiar rezonabile, deşi muzica sună cumplit de redundant. Între timp, o parte dintre membri fondatori se cară, dar nu contează, sunt substituiţi de flăcăi mai tineri, care dau bine pe scenă şi aduc energie proaspătă. Şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţi.

Adolescents sunt clasificaţi adesea ca “one-album wonder”, datorită monumentalului LP de debut, self-titled, din 1981. Din această perspectivă, situaţia lor seamănă destul cu cea a tolomacilor de la Sex Pistols. Numai că Rotten & co. au avut decenţa să putrezească în pace, exceptând câteva resuscitări de scurtă durată de-a lungul secolelor.

Dacă şi veşnicii adolescenţi din Orange County, California, ar fi procedat într-o manieră similară, referirile elogioase la adresa lor ar fi atins o proporţie de 200%. Aşa procentajul laudelor este incomparabil mai mic, tinzând să fie sufocat de bălăcărelile determinate de nefastele reuniuni.

Orice ar fi, cronicarii nu pot eluda nicicum contribuţia formaţiei Adolescents la expansiunea fertilei scene hardcore punk din Orange County, un reper major pentru întregul univers al acestui idiom muzical.

În caz că nu eşti în temă, hardcore punk-ul este o versiune mai atroce a stilului punk, ce accentuează agresivitatea de tip Sex Pistols şi minimalismul de tip Ramones. Tempo-urile sunt accelerate până la paroxism, iar nivelul decibelilor trebuie să fie pe măsură.

În mod previzibil, mesajul textelor e unul categoric anti-sistem. Însă hardcore-iştii nu sunt legaţi de o orientare ideologică coerentă. Inevitabil, un asemenea mod de exprimare radical a atras atât idealiştii anarho-stângişti, cât şi o sumedenie de cretini neo-nazişti.

Bineînţeles, eu unul îi prefer pe cei dintâi, deşi nu pot nega existenţa celorlalţi, cărora Jello Biaffra & Dead Kennedys le-a dedicat nemuritorul anthem Nazi Punks Fuck Off.

Acum să nu îţi închipui că hardcore-ul e aşa de polarizat. De fapt mare parte dintre protagonişti sunt pur şi simplu nişte omuleţi supăraţi pe viaţă, fără să fie raliaţi vreunei mişcări politice. Adolescents se înscriu cumva în linia asta, cu toate că au şi unele momente în care mesajul lor capătă forme destul de articulate.

Pentru ca tabloul să fie şi mai complet, precizez că în hardcore nu întâlnim doar indignare şi scandal non-stop, găsim şi destul spirit de caterincă (auzi spre exemplu Too Drunk to Fuck, cu aceiaşi Dead Kennedys) sau obsesii horror (cu Misfits drept port-drapel).

Leagănul hardcore-ului este localizat tocmai în însorita şi prospera Californie, care până la finalul anilor ’70 jucase mai degrabă un rol secundar în cadrul mişcării punk. Lista ferocilor pionieri îi include pe Germs, Black Flag, Fear sau Circle Jerks în L.A., pe Dead Kennedys sau Flipper în San Francisco, cărora li se adaugă o întreagă pleiadă de trupe din Orange County, despre care detaliem ceva mai încolo.

Unda de şoc s-a răspândit apoi în întreaga Americă de Nord, cu negroteii de la Bad Brains ca deschizători de drumuri pe Coasta de Est. N-a mai trecut mult timp până la internaţionalizarea fenomenului, marcată prin coagularea unor scene regionale în UK, Europa continentală (până în Iugoslavia post-titoistă), America Latină (cu Brazilia ca vârf de lance), Japonia, Australia etc.

Atenţie, pe la noi prin hardcore se înţelege hibridul de hardcore punk şi thrash metal, chestii gen Suicidal Tendencies, D.R.I., Corrosion of Conformity, Agnostic Front, o tendinţă născută ceva mai târziu, spre jumătatea anilor ’80. Mai mult, când eram eu mic, dacă spuneai hardcore te gândeai la Biohazard sau chiar la Rage Against the Machine, care-s din cu totul alt film (deşi au o influenţă hardcore).

Nu, e o confuzie de termeni. Adevăratul hardcore e un derivat al punk-ului care a influenţat între altele şi metal-ul extrem (Metallica şi Slayer au albume de cover-uri hardcore!) şi a fuzionat în cele din urmă cu acesta (vezi band-urile enumerate la începutul paragrafului). 

Revenim acum la matcă şi focalizăm pe “judeţul portocaliu” al Californiei, de unde au răsărit o puzderie dintre hardcore-iştii originali, care mai de care mai supăraţi, cu amicii de la Adolescents poziţionaţi ferm în prima linie.

Contextul se aseamănă semnificativ cu cel existent în Seattle, după aproximativ un cincinal mai târziu. Zona e una cu caracter rezidenţial, foarte dezvoltată economic, parte din arealul Tech Coast. Pe lângă IT, Orange County mizează din greu şi pe turism, cu obiective ca Disneyland sau Knotty’s Berry Farm.

Populaţia e predominant albă (circa 60 %), latinos se regăsesc în proporţie de 33 %, în timp ce negrii au o prezenţă neînsemnată (sub 1 %). Prin tradiţie, opţiunile politice din zonă înclină masiv spre conservatorism, adică spre mizerabilul Partid Republican, dacă nu spre gunoaie libertariene. Avem la dispoziţie şi studii ştiinţifice ce atestă această stare de fapt. Mai mult, la răscrucea dintre anii ’70 şi ’80, societatea americană îşi recăpăta caracterul retrograd, revenindu-şi din nefericire după şocul contraculturii şaizeciste.

Cu toate astea, nu toată pulimea s-a lăsat dusă de val. Mai ales în mediile “lower middle class”, puştimea a stârnit o nouă rebeliune, ce în regiuni aparent privilegiate, ca Orange County, a căpătat un caracter foarte vehement. Ca personaj direct implicat, Steve Soto, basistul de la Adolescents, a rezumat perfect fenomenul:

“America was just starting to get more conservative. We were just the last to sign on. I mean that was when Reagan was in the White House and the Moral Majority was on the rise. It was the end of the ’70s and the dawn of the new conservatism, but we were teenage kids totally out of step with the American dream.

We wanted to have fun. There was nothing exciting about going to college and then to work at Rockwell or IBM or whatever. It didn’t seem like anything we wanted to rush into.”

Cel mai frecvent stereotip legat de punkişti este acela că provin cu toţii din familii dezorganizate. Ca de obicei, situaţia e mult mai nuanţată. Nu e obligatoriu ca tac-tu să fie beţiv şi mă-ta curvă pentru ca tu s-o arzi punk. Poţi să creşti în împrejurări cât se poate de favorabile, dar să simţi impulsul mai mult sau mai puţin cerebral de a te răzvrăti. Chiar e păcat să iei societatea ca atare încă din fragedă adolescenţă. Amicul Soto ne explică din nou:

“There’s a different kind of pressure; it’s not like your home life’s horrible, but at the same time, I’ve had friends whose parents expected a lot out of them as far as careers and things like that, so instead they just cut loose, drank, and went to punk rock shows. Rebelled against the whole thing.”

Punk-ul a prins în Orange County încă din anul de graţie 1977. Atunci au luat naştere Middle Class şi Detours, formaţii ce au avut ceva impact pe plan local, dar s-au dovedit a fi efemere.

Detours proveneau din Fullerton, un oraş cu peste 135000 de locuitori, unde vâlvătaia punk a luat o amploare deosebită. De fapt exista un nucleu de liceeni ce s-a pus pe făcut şi desfăcut trupe, fără să-şi imagineze probabil cât de departe urmau să ajungă cu zdrăngăneala lor.

În 1978 ieşeau la iveală numiţii Social Distortion, pentru ca un an mai târziu să intre în peisaj şi trio-ul Agent Orange. Scena a continuat să se extindă, astfel că la puţin timp după beţiile revelionului din 1980 şi-au făcut apariţia şi subiecţii grandiosului nostru documentar, Adolescents. Cele trei grupuri au constituit hardcore-ul scenei hardcore din Fullerton, toate prelungindu-şi existenţa până în zilele noastre, cu hiatusurile de rigoare.

Troica şi-a împărţit un număr considerabil de membri de-a lungul anilor. La un anumit moment mişcarea a devenit centrifugă, generând o încrengătură complexă de proiecte colaterale. Am să trec în revistă spin off-urile Adolescents,  pentru unele dintre ele având în plan articole separate.

Dacă doreşti alte detalii despre scena punk din Orange County, îţi indic un material publicat de L.A. Times, în 1989, ca şi un articol mai recent, scris de un blogger din partea locului.

Hai că acum eşti tobă de contextul în care s-a format Adolescents. Ar cam fi cazul să spun ceva mai concret despre trupă. La originea Adolescents s-a aflat orgoliul dolofanului Steve Soto (17 ani pe vremea aia), care după o ceartă cu colegii din Agent Orange s-a cărat să-şi facă un alt band.

L-a cooptat mai întâi pe vocalistul Tony Cadena (tot de 17 ani), al  cărui nume real este Anthony Brandenburg.  Celor doi li s-au alăturat alţi trei mucoşi, dintre care numai unul a făcut pureci în formaţie: Frank Agnew, un chitarist de 16 anişori, ce trecuse deja pe la Social Distortion.

În locul ălora care au ieşit vremelnic din schemă, au fost aduşi nişte babaci veritabili: chitaristul Rikk Agnew (22 de ani), fratele mai mare al lui Frank, şi bateristul Casey Royer (20 de ani). Amândoi au cântat atât cu Social Distortion, cât şi cu Detours. Astfel s-a închegat line up-ul clasic Adolescents, cel care a scris pagini de aur în istoria punk-ului.

Exceptându-l pe Cadena, toţi ceilalţi patru s-au rodat din plin pe scena din Fullerton, iar ăsta nu putea fi decât un avantaj. Ca origini etnice, Soto provine dintr-o familie de emigranţi mexicani, iar frăţiorii sunt irlandezi după tac-su şi mexicani după mă-sa. Despre restul n-am găsit informaţii.

În a doua jumătate a lui ’80, cvintetul semi-adolescentin a şi intrat în studio, ca să tragă prima sa melodie. Amoeba a fost scoasă ca disc single “one-sided”, mulţumită label-ului Posh Boy. Tolomacii au lovit puternic din start, cu trei minute de magie punk. Amoeba a fost difuzată intens de legendarul DJ Rodney Bingenheimer, un trendsetter în materie de punk şi new wave de pe Coasta de Vest.

Bingenheimer a selectat piesa pentru o compilaţie intitulată Rodney on the ROQ, alături de alte nestemate ale noului val punk californian, aparţinând unor grupuri ca Black Flag, Circle Jerks sau Agent Orange. Era luna noiembrie a anului 1980, ce inaugura cariera celor de la Adolescents, iar ciocoflenderii făceau deja cunoştinţă cu hype-ul.

Trupa s-a pus imediat să facă un album. Acesta a ieşit în primăvara lui ’81, la Frontier Records, numindu-se simplu Adolescents. I se mai zice şi The Blue Album, după izbitoarea sa copertă azurie. Materialul a fost co-produs de răposatul Thom Wilson (cu numeroase discuri de West Coast punk la activ, culminând cu Smash-ul celor de la Offspring) şi Mike Patton (basistul de la Middle Class, fără vreo legătură cu mai celebrul chanteur eponim de avant-metal).

The Blue Album a devenit un mare hit pe piaţa hardcore californiană, fiind depăşit în termeni de vânzări doar de Dead Kennedys, cu al lor Fresh Fruit for Rotting Vegetables. Bine, nu vorbim aici de million sellers peste noapte, ci de albume cu o influenţă durabilă, ce au determinat o mulţime de puştani, din diverse colţuri ale planetei, să se apuce de gălăgie.

Fabulosul LP de debut al semi-adolescenţilor conţine 13 cântece, cu un cronometraj însumat de 28 de minute. Ceva tipic pentru stilul hardcore, la definirea căruia “albumul albastru” a avut o contribuţie masivă. Chiar dacă exprimarea e teribil de concisă, asta nu înseamnă că nu există nici un fel de nuanţe.

Un alt stereotip acreditează ideea falsă că punkiştii nu ştiu să cânte. Desigur, o asemenea inepţie a fost răspândită de rochiştii bătrâni şi cocliţi, consumatori de prestidigitaţii pe chitară şi alte scamatorii ridicole.

Adolescents chiar dau foarte bine pe instrumentele lor şi au o coeziune remarcabilă ca ansamblu. Rikk Agnew e unul dintre cei mai străluciţi chitarişti de punk, cu un stil inconfundabil, punctând când e cazul prin solo-uri pătrunzătoare. Frăţiorul Frank îl completează cu talent şi dăruire, Royer impregnează nişte tempo-uri zguduitoare, iar Soto agaţă urechile cu pulsaţiile bass-ului său.

Tony, cu vocea lui încă în schimbare, crează arhetipul shouter-ului hardcore, fixând bomboana pe colivă. În demersul său e susţinut uneori şi de backing vocals electrizante, în spiritul sublimei fraternităţi punkiste.

Discul debutează răvăşitor, cu I Hate Children, cântec scris de Steve Soto, pe un text al lui Tony Cadena. I Hate Children fixează nişte parametrii de ritm şi intensitate ce rămân valabili pentru cea mai mare parte din material.

Satira pedofobă se regăseşte şi la Dead Kennedys (I Kill Children), însă Adolescents reuşesc să fie chiar şi mai amuzanţi: “I hate it when they make lots of noise – I hate children/And i broke my neck tripping over their toys – I hate children”. Vocalistul a povestit că versurile i-au fost inspirate de un cuplu ce se luase la harţă într-o staţie de autobuz, masculul răcnind la un moment dat: “I hate children!”.

Habar n-am dacă asta şi-au propus, dar tolomacii au realizat un fel de compendiu al crizei de identitate a adolescenţei. Furia, depravarea, însingurarea, suicidul, sunt prezente in corpore la apel.

Wrecking Crew, apologie a violenţei ca formă de escapism, sună provocator într-un anume fel: “I’m tired of being a peaceful citizen/Noise and destruction are in my vision/We’re just a wrecking crew/Bored boys with nothing to do”.

L.A. Girl ia atitudine împotriva pretenţiilor de eterni trendsetteri ale gherţoilor din faimosul judeţ învecinat: “L.A. girl, L.A. world/Don’t tell us how to act, don’t tell us what to wear/L.A. girl, L.A. world/You didn’t create our scene”.

No Way este expresia alienării totale, ce-şi găseşte mângâiere doar în ritualul sfintei labe: “No class, no job/I’m just a victim of society, a slob/No ass, no head/Gotta go home and jack off instead”.

Albumul include şi Amoeba, într-o versiune îmbunătăţită. Deşi nivelul agresiunii e la fel de ridicat ca pe restul albumului, Amoeba vine cu un plus de subtilitate armonică. Riff-ul este efectiv irezistibil, iar halucinantul refren iese la înaintare curând după primele acorduri. “Amoeba, amoeba, amoeba…”, repetă băieţii în cor, iar dacă poţi să stai deoparte înseamnă că eşti mort sufleteşte. Se simte şi o uşoară influenţă surf rock, cu toate că asta e specialitatea tovarăşilor de la Agent Orange, care sunt şi ei în planul măreţ al cioclopediei.

Autorul muzicii este Rikk Agnew, în timp ce versurile reprezintă contribuţia lui Casey Royer. Le-aş defini ca demenţă pură: I’ve never seen anything like it before/This amoeba’s got a mind of it’s own/But don’t turn your back you stupid science world/This is reaching for the telephone”.

Şi Amoeba nu e singura capodoperă a “albumului albastru”. Kids on the Black Hole demonstrează că indivizii puteau obţine rezultate uimitoare dacă abandonau formatul strict al stilului hardcore. Piesa se întinde peste cinci minute, de-a dreptul epopeic prin comparaţie cu cele maxim două minute, cât au marea majoritate a track-urilor de pe disc.

Rikk Agnew este unicul responsabil cu creaţia la Kids on the Black Hole, înfăţişându-se ca un fel de Pete Townshend hardcore-ist. Structura epică a melodiei e croită perfect pe încărcătura profund emoţională al textului. “Gaura neagră” este apartamentul lui Mike Ness (frontman-ul  de la Social Distortion), transformat în loc de pierzanie pentru tineretul punkist din Fullerton.

Totul a început ca o mare distracţie colectivă, numai că, aşa cum se întâmplă adesea, situaţia a degenerat complet: “House of the filthy, house not a home/House of destruction where the lurkers roamed/House that belonged to all the homeless kids/Kids of the black hole”Aşadar, semi-adolescenţii aveau uneori tendinţa de a deveni ceva mai conştienţi, cu toată promiscuitatea de care se înconjuraseră.

În acelaşi trend revelator, Democracy reflectă vederile politice ale băieţilor. Pe fundalul unui tempo mediu încrâncenat, Cadena declamă cu vocea lui cordită: “They’re leading us into World War III/And this what you call democracy/It’s a cry for no government, a cry to be free/And I don’t see freedom in democracy”. N-or fi fost ei vreun neam de Jean-Paul Sartre sau Noah Chomsky, dar pricepeau ceva în tembelismul lor.

Albumul se încheie cu altă bucată hardcore devastatoare, Creatures, ce extinde spre infinit limitele mizantropiei: “I hate them all creatures!”. Nici că se putea un final mai bun pentru acest opus magnific.

Epoca de glorie a semi-adolescenţilor s-a încheiat însă aici. “Albumul albastru” era fierbinte în rafturi, când Rikk Agnew s-a hotărât brusc să-şi bage pula în ea de trupă.

Cei rămaşi pe metereze au găsit iniţial o soluţie foarte interesantă pentru înlocuirea sa. Pat Smear era un nume greu pe scena punk din L.A., după ce cântase cu Germs. Şederea lui la Adolescents n-a ţinut decât vreo două luni. Mai târziu, Pat Smear a colaborat cu Nirvana (vezi MTV Unplugged), după care a devenit om de bază la Foo Fighters.

După plecarea lui Smear, Adolescents l-au cooptat pe un anume Steve Roberts, alături de care au apucat să tragă un EP, Welcome to Reality, apărut la Frontier, în vara lui ’81. EP-ul reuneşte trei reprize de hardcore scremut şi mediocru, demn de trecut cu vederea. Absenţa lui Rikk a contat al naibii de mult, atât ca chitarist, cât şi ca factor creativ.

La puţin timp după episodul Welcome to Reality, Adolescents au luat ultima decizie înţeleaptă din viaţa lor. Adică s-au desfiinţat dracu’! Ce bine ar fi fost să rămână aşa pentru totdeauna…

După această ruptură, membri Adolescents s-au risipit care încotro, alăturându-se unor proiecte pre-existente sau fondând altele noi.

Rikk Agnew a ajuns la Christian Death, părinţii scenei goth rock din US. În perioada destul de scurtă petrecută cu Christian Death, a avut o contribuţie nepreţuită la realizarea unui album fundamental, Only Theatre of Pain, din 1982. În acelaşi an, Rikk a debutat şi ca artist solo, lansând LP-ul All by Myself, pentru care a tras absolut toate instrumentele şi desigur vocea.

Când Adolescents se afla deja pe butuci, Casey Royer a făcut o mişcare similară cu cea efectuată mai târziu de Dave Grohl, fondând o nouă trupă, în care şi-a asumat rolul de vocalist. A numit-o D.I., abrevierea de la Drug Ideology, Drunk Idiots, Dead Indians, Doggy Intercourse, Dumb Idea, depinde de mood-ul lui Royer în timpul interviurilor. Începând din 1983, Rikk Agnew a intrat şi el în D.I., iniţial ca baterist, pentru ca apoi să treacă unde îi şade cel mai bine, la chitară.

Cu întreruperi şi reluări de activitate şi o sarabandă a modificărilor de personal, D.I. şi-a câştigat la rândul său statutul de legendă O.C. punk. Agnew s-a cărat “for good” în ’87, iar D.I. s-a conturat tot mai mult ca proiect solo al lui Royer, rămas peste veacuri singurul membru constant. Voi scrie un articol dedicat subiectului, probabil cândva prin anul 3367, când estimez că voi lucra la litera “D”.

În 1982, Tony Cadena a avut o tentativă de a reforma Adolescents, împreună cu Steve Roberts şi vreo trei dârlăi cu totul noi. Din fericire n-a funcţionat deloc (măcar de data asta!). Ulterior s-a înhăitat cu unii de-şi ziceau Abandoned, ce practicau un hardcore punk cu influenţe metal. N-a scos decât un LP cu ei, Killed By Faith, în 1985. 

Între timp, flăcăul îşi schimbase numele de scenă în Tony Montana, urmând ca mai târziu să adopte şi alte pseudonime, ca Tony Reflex sau Tony Adolescent, un pic spre deruta fanilor.   

Spre deosebire de foştii lor camarazi, Steve Soto şi Frank Agnew au preferat s-o ardă ceva mai lejer. Ambii au băgat circa un an de zile cu Legal Weapon, pentru ca apoi Frank să aibă o trecere efemeră pe la T.S.O.L.. Chitaristul s-a apucat serios de şcoală şi dup-aia şi-a găsit un job în IT, dar să nu-ţi închipui că s-a lăsat cu totul de punkăreală.

Nu ştiu ce nevroză i-a cuprins pe toţi cei cinci tolomaci, că în primăvara lui 1986 s-au apucat să se reunească. Spre lauda lor, Casey Royer şi Frank Agnew s-au săturat repede şi s-au retras din combinaţie. Casey şi-a văzut mai departe de D.I., chiar dacă nu mai beneficia de aportul lui Rikk. În locul său a sosit Sandy Hansen, anterior la Mechanics, o trupă obscură din Fullerton.

Hansen s-a dovedit o opţiune stabilă, în schimb plecarea lui Frank a dat naştere unei adevărate probleme a  chitaristului secund. Până în 1989, pe postul respectiv s-au perindat nu mai puţin de trei instrumentişti, primul în linie fiind Alfie Agnew, un şi mai mic frate Agnew.

În vara lui ’87, Adolescents a realizat cel de al doilea LP, Brats in Batallions, prin intermediul S.O.S. Records. Brats in Batallions s-a dovedit a fi un come-back neinspirat.

După toate aparenţele, formaţia nici n-a avut material suficient pentru un LP. Dintre cele 13 track-uri, trei sunt reciclări fără sorţi de izbândă ale materialului de pe Welcome to Reality, în timp ce alte două sunt cover-uri. I Got a Right (de la Stooges) sună fireşte destul de OK, însă House of the Rising Sun reprezintă cel mai slab moment dintr-un album modest de la un capăt la altul.

Adolescents au încercat să-şi păstreze identitatea, aliniindu-se în acelaşi timp cu tendinţele hardcore la zi. Iar acestea erau cam divergente. Pe de o parte ieşiseră la rampă trupe cu înclinaţii mai melodice, ca Descendents şi Bad Religion (aşa numitul melocore), iar pe de alta se închegase hibridul de hardcore punk şi thrash, reprezentat de alde Suicidal Tendencies sau D.R.I.. Pe Brats in Batallions se simt ecouri din ambele zone, dar atunci când varietatea miroase a dezorientare e destul de nasol.

La sfârşitul lui 1987, formaţia a primit încă o lovitură, ce ar fi trebuit să fie fatală. Amicul Tony şi-a luat jucăriile şi a plecat, lăsând vacantă poziţia de frontman. Rikk Agnew şi Steve Soto au avut ideea nefastă să preia ei părţile vocale şi să meargă mai departe aşa. Reîntoarcerea pribeagului Frank Agnew la chitara a doua nu a compensat deloc deficitul dobândit prin abandonul vocalistului original. Steve Soto a lămurit cum stăteau problemele în interiorul grupului: “We went from being good childhood friends to not even being able to stand being in the same room.”

Anul următor a ieşit şi al treilea album Adolescents, Balboa Fun Zone, la Triple X Records. În speranţa că va agăţa un public nou, trupa (sau ce a mai rămas din ea) a migrat spre un hard rock punkoid, influenţat de GN’R (în epoca Appetite for Destruction, desigur) şi de Motörhead.

La vreo două piese întâlnim şi acorduri de ghitară acustică, folk-rockish aşa, cu rezultate jenante. Semi-balada Alone Against the World, scrisă şi cântată de Rikk Agnew, este inspirată de drama dependenţilor de heroină. Nici măcar mesajul sumbru nu salvează melodia de la ridicol. Mai notăm şi un cover după John Lennon (Instant Karma), care completează tabloul unuia dintre cele mai penibile albume din istoria punk-ului.    

În primăvara lui ’89, adolescenţii întârziaţi îşi anunţau a doua oară ieşirea din scenă. Dracu’ şi-ar fi închipuit că se vor mai răzgândi cândva. Triple X marca presupusul sfârşit al trupei prin lansarea albumului Live 1981 and 1986. Nu poţi spune că nu înţeleg eu ce-s alea punk şi hardcore, dar discul ăsta prea se aude prost.

Opt ani mai târziu, Triple X a mai scos un live, Return to the Black Hole, poate pentru a compensa calitatea sonoră a discului precedent. Materialul a fost înregistrat cu prilejul unei reuniuni “one-off” a formulei originale, desfăşurată în decembrie 1989. Programul e în bună măsura acelaşi cu cel de pe Live 1981 and 1986, numai că audiţia e mult mai decentă.

La începutul anilor ’90, Rikk Agnew şi-a reluat glorioasa carieră solo, realizând două noi albume: Emotional Vomit (1990) şi Turtle (1992). De data asta n-a mai băgat singur-singurel, a mai avut ceva invitaţi, între care şi frăţiorii Frank şi Alfie.

După ce i-a lăsat pe Adolescents cu curu’ în baltă, Tony a devenit frontman-ul unei alte trupe, Flower Leperds (de data asta sub alias-ul Tony Adolescent). Cu ăştia a rămas până prin 1990, timp în care a scos trei albume şi un EP.

Flower Leperds erau infestaţi şi ei de sound-ul sleaze rock, la fel ca Adolescents în etapa Balboa Fun Zone. Se pare că nici în eventualitatea în care Tony ar fi rămas la postul consacrat, situaţia n-ar fi fost mai strălucită.

În anii ’90, vocalistul a fost implicat într-o mulţime de proiecte, mai mult s-au mai puţin durabile. Între 1991 şi 1995 a băgat cu Sister Goddamn, un combo orientat spre garage punk, alături de care a imprimat două albume mari şi late.

Între timp, în ’92, a avut o combinaţie “one-off”, botezată PinUps, după renumitul album de cover-uri al lui David Bowie. PinUps a realizat un disc alcătuit exclusiv din preluări, dar nu după Bowie, ci după Sex Pistols, Clash, Stooges, Ramones etc. Solistul a fost asistat de diverşi tovarăşi de prin Orange County, între care fraţii Rikk & Frank şi Steve Soto, ultimul contribuind doar cu backing vocals.

Însă cea mai importantă realizare a lui Tony în epoca respectivă a fost ADZ, grup ce în primă instanţă a însemnat aproape o reuniune Adolescents. În 1991, celui metamorfozat între timp în Tony Reflex i s-au alăturat şi vechii pretenari Rikk Agnew şi Casey Royer. Line up-ul a fost completat de două feţe noi, la a doua chitară şi respectiv la bas, iar titulatura grupului a fost trunchiată. Cu toate astea damful de Adolescents e foarte pronunţat.

Debutul ADZ, Where Were You? (1992), e mult mai aproape de ceea ce ar fi trebuit să fie “adolescenţii” la maturitate decât Brats in Batallions sau Balboa Fun Zone. Inclusiv schimbarea titulaturii mi se pare de bun augur. Sindromul instabilităţii a continuat să-şi facă efectul, aşa că Rikk şi Casey au dispărut imediat după Where Were You?.

Neobositul Tony s-a încăpăţânat să ducă mai departe ADZ, până pe la începutul secolului actual, transformându-l practic în proiectul său solo. Între 1995 şi 2002 a mai bifat trei albume de studio, cărora li s-au adăugat o colecţie de rarităţi şi un disc live.

Cum am divagat deja enorm, am decis că ADZ merită un articol separat, care graţie sorţii şi alfabetului va intra în lucru destul de curând. Tot acolo am să dau nişte detalii despre activităţile extra-muzicale ale lui Tony, care, vei vedea, sunt foarte interesante.

Şi totuşi voi continua să divaghez, dacă am luat-o pe calea asta. Steve Soto mă obligă, fiindcă a devenit foarte multilateral, la fel ca orice “adolescent” ce se apropie de mijlocul vieţii.

În 1989 a fondat Joyride, avându-i alături pe Frank Agnew şi Sandy Hansen. Frontman-ul era Greg Antista, un flăcău obscur, dar foarte talentat. Amicul Frank a renunţat repede, lăsându-i locul lui Mike McKnight (pe care-l regăsim după nişte ani în versiunea Adolescents reformată).

Joyride a realizat două albume, Johnny Bravo (1992) şi Another Month of Mondays (1994). Am găsit pe youtube ceva piese de pe al doilea şi vreau să zic că e un punk-pop delicios, numai că succesul i-a eludat total pe băieţi. Asta în vremea în care la putere erau Offspring şi Green Day, dar accesul la finanţările exorbitante ale label-urilor majore este întotdeauna limitat.

Căpătând tendinţe tot mai hiperactive, Steve a iniţiat încă un proiect, Manic Hispanic. Acesta şi-a început activitatea în 1992 şi există şi în prezent, pe baze part-time. Formaţia este alcătuită numai din punkeri californieni de origine latino, aşa că Steve a avut de unde alege. La Manic Hispanic şi-a rezervat rolul de chitarist, în timp ce vocea principală îi aparţine lui Mike “Gabby” Gaborno de la Cadillac Tramps.

Repertoriul trupei e axat pe parodii punk cu trimiteri la cultura latino. Ca să-ţi faci o idee, Come Out and Play (Keep them Separeted) a devenit Get Them Immigrated la Manic Hispanic, în timp ce The KKK Took My Baby Away s-a transformat pe bună dreptate în The I.N.S. Took My Novia Away. ¡Muy Divertido! În intervalul 1995-2005, Manic Hispanic a realizat patru albume şi chiar îi dă clasă lu’ Me First and the Gimme Gimmes.

După eşecul Joyride, alde Soto s-a reinventat cu 22 Jacks, un alt outfit punk-pop, unde îl avea ca principal partener pe cântăreţul Joe Sib, co-proprietar al label-ului SideOneDummy. Întocmai ca la Manic Hispanic, Steve a lăsat basu’ altcuiva, ca să bage lead guitar.

Până la finele secolului trecut, 22 Jacks a scos trei albume, fără să rupă gura târgului. Dacă Joyride se revendica de la rădăcinile ingenue ale punk-pop-ului, 22 Jacks încerca cu disperare să reproducă reţeta succesului Offspring/Green Day. Strategiile astea nu funcţionează de fel.

Ca şi cum Manic Hispanic nu era suficient de amuzant, Steve a pus-o de caterincă şi cu Punk Rock Karaoke, implicând şi alte somităţi ale scenei californiene de profil. Începând din 2001, PRK invită pe scenă orice punkist amator, dacă simte că deţine coaie să cânte cover-urile preferate cu acompaniamentul unor bastarzi iluştri. Ăsta-i singurul meu regret că nu trăiesc în California, mă piş cu jet pe multiplele atracţii din zonă.

Steve a continuat să-şi extindă parcul de distracţii în noul mileniu, creând cover band-uri ca A Flock of Goo Goo (new wave) sau Black Diamond Riders (soul music). În sfârşit, de prin 2008, băiatul a făcut o trupă în care e lead vocals şi lead guitar, zisă Steve Soto & The Twisted Hearts. Sound-ul, ceva mai sobru, tinde clar spre alt-country/americana şi îl prinde bine pe bătrânul punkăr. Discografia Twisted Hearts include un album şi un EP, ambele disponibile doar în format digital, după rigorile epocii actuale.

Exceptând acel episod cu ADZ şi o apariţie unică a line up-ului clasic în cadrul unui concert caritabil, spectrul unei regrupări a adolescenţilor expiraţi părea destul de îndepărtat în anii ’90. Împrejurările ar fi fost chiar propice, dacă ne gândim că The Offspring, aflaţi la apogeu, citau scena din Orange County ca influenţă majoră. Dintre vechii colegi de generaţie, Social Distortion începeau să penetreze tot mai adânc în Top 200 Billboard, iar Agent Orange şi D.I. îşi resuscitau la rândul lor cariera.

Înţelepciunea i-a ţinut mai bine de un deceniu pe numiţii Adolescents. Totuşi, în 2001, se împlineau 20 de ani de la “albumul albastru”, un motiv întemeiat pentru cei cinci magnifici să se adune pentru ceva gig-uri aniversare. Au cântat, le-a plăcut, ce le-a rămas de făcut? Păi să oficializeze reuniunea.

În scurt timp, Royer le-a oferit colegilor senzaţia de déjà vu, adică s-a cărat să-şi vadă de D.I.. În locul lui a fost adus un alt membru din familia lărgită OC punk, Derek O’Brien (ex-Social Distortion, D.I., Agent Orange).

Cel dintâi material realizat de adolescenţii reşapaţi a fost DVD-ul Live at the House of Blues, lansat în 2004, la pachet cu o variantă de CD. De precizat că înregistrările datează din anul anterior.

Acest Live at the House of Blues este simptomatic pentru declinul muzicii punk. Sau pentru ascensiunea sa, depinde din ce unghi priveşti. Aproximativ în aceiaşi perioadă, la CBGB se punea definitiv lacătul, în timp ce alte sălaşuri punkiste deveniseră de mult timp doar nişte amintiri tulburi.

Asta în timp ce pe piaţă continuă să existe o pletora de trupe punk, mai vechi sau mai noi. Şi unde prestează ele? În House of Blues şi alte lanţuri de bodegi/concert venues “corporate”. Adio bere ieftină şi bude împuţite… Punkiştii au evoluat şi ei, numai sunt distruşii şi destrăbălaţii de altă dată. De fapt ăsta cred eu că e adevăratul declin al civilizaţiei occidentale.

Setlist-ul concertului e dominat de nepieritorul “album albastru”, în rest regăsindu-se câteva creaţii noi, pregătite pentru viitorul disc de studio. Tehnic vorbind, Adolescents sunau infinit mai bine decât în vremurile de glorie. Dar spiritul de atunci e imposibil de recuperat în noile împrejurări.

Ca să înţelegi mai bine ce spun, aruncă un ochi la DVD-ul în cauză, apoi uită-te aici la ce se întâmpla cu 20 de ani în urmă. Calitatea net superioară a imaginilor mai recente nu face pentru mine nici cât o ceapă degerată.

Nu la mult timp după concertul de la House of Blues, Rikk Agnew a apucat-o spre alte zări, la fel cum făcuse după “albumul albastru”. Frank a preluat sarcinile de lead guitarist, fiind secondat în concerte de fiu-său, Frank Agnew Jr., care a mai salvat puţin din reputaţia juvenilă a trupei.

În sfârşit, în 2005, a apărut şi OC Confidential, al patrulea album de studio din discografia Adolescents, într-un interval de fix un sfert de secol. Materialul a fost înregistrat în formulă de cvartet, cu Frank seniorul ocupându-se de fiecare acord de ghitară.

OC Confidential se înscrie în linia albumelor de bătrâneţe ale unor confraţi ca Bad Religion sau NOFX. Punk melodic, “maturizat”, cu ecouri ale hardcore-ului de odinioară. Dad punk, punk de babaci cum ar veni. Termenul nu există în taxonomia oficială a subgenurilor punk, dar ar trebui introdus, dacă vrem să ţinem cont de realităţile curente. Măcar amintiţii Bad Religion şi NOFX au meritul de a fi inaugurat această direcţie, Adolescents doar au sărit şi ei în bandwagon.

După felul în care sună, albumul poate fi datat oricând, de prin 1994 încoace. Atâta că în cazul de faţă nu vorbim de durabilitate, ci de imobilitate. Totuşi, trebuie remarcată atitudinea critică faţă de societatea americană contemporană, rămasă fără nici un efect concret, din păcate…

Din 2006, Frank Agnew s-a retras şi el din trupă, iar juniorul n-a rămas decât trei ani după aceea. Posturile de chitarişti au devenit foarte volatile din momentul în care cei trei Agnews au început să dispară rând pe rând.

S-au perindat tot soiul de indivizi, unii veterani ai scenei din OC, alţii mai puţoi, încercând cu toţii să emuleze sound-ul imbatabil al tandemului Rikk-Frank. Actuala încarnare Adolescents s-a transformat treptat într-o întreprindere girată de seniorii Cadena & Soto, pe care aş defini-o mai degrabă ca pe un fel de cover band oficial.

Între timp, scaunul de tobar a devenit şi el instabil. Derek O’Brien l-a abandonat în 2008, lăsându-i locul pentru un cincinal lui Mando del Rio. Actualul ocupant se cheamă Mike Cambra şi mai cântă şi cu Death by Stereo.

După OC Confindential, Adolescents s-a limitat la turnee, revenind cu un nou album, Fastest Kid Alive, abia în 2011. Observăm o orientare şi mai fermă spre punk-pop decât pe discul anterior, fără rezultate artistice deosebite.

Totuşi, protestul energic faţă de politica externă a administraţiei de la Washington îmi restaurează stima faţă de aceşti punkişti decrepiţi: “Hello North Korea/Hello Afghanistan/Hello Iraq, Iran/Hello Pakistan/Just spreading a little friendly fire/Hello!”. De reţinut şi mesajul piesei Wars Aren’t Won, Wars Are Fought. Exact genul acela de înţelepciune de care nimeni nu pare dispus să ţină cont vreodată.

Habar n-am pe ce considerente, de la Fastest Kid Alive încoace, pseudo-adolescenţii au adoptat ritmul discografic “anul şi cârlanul”. 2012 a fost bifat prin EP-ul American Dogs in Europe, inspirat de păţaniile unui turneu în ţinuturile de peste Atlantic.

Anul următor a ieşit încă un album de studio, Presumed Insolent, ce dincolo de preocupările juste faţă de problemele globale, adânceşte şi mai mult impresia de redundanţă muzicală. La Vendetta… (2014) a venit mult prea repede ca să mai salveze aparenţele.

Iată că în numai patru ani, Adolescents a reuşit aproape să-şi dubleze discografia de studio, fără vreun câştig estetic major. Ce ţi-e cu adolescenţii ăştia când trec de mijlocul vieţii.

Şi uite-mă ajuns la capătul acestui vast docu-rocku-mockumentar. În încheiere ţin să adresez urările mele de sănătate şi viaţă lungă tuturor foştilor şi actualilor Adolescents. Fie ca a treia desfiinţare din zbuciumata istorie a trupei să rămână într-adevăr cea din urmă. Amin!

Update:

În vârtejul crizei adolescentine a vârstei mijlocii, tomnaticii Adolescents au sărit cu un album și în 2016. I-au zis Manifest Density. Hai să nu mai fiu așa rău. Băieții sunt în ton cu sonoritățile punk contemporane și au energie și vitalitate cât să mai dea și la alții.

Unde mai pui că tovarăşii Cadena şi Soto mai găsesc timp şi resurse şi pentru alte proiecte. Spre exemplu, de prin 2012 încoace, Soto bagă la chitară pentru C.J. Ramone, fost membru Ramones din epoca târzie.

La rândul lui, Cadena s-a înhăitat cu ceva stoneri de prin Fu Manchu şi Kyuss, în „supergrupul” Sun and Sail Club. Îl putem auzi în combinaţia asta pe albumul The Great White Dope, lansat în 2015.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

2 gânduri despre „Adolescents

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s