Bryan Adams

Bryan AdamsMostră de înţelepciune:

„Textele fac referire la preocupările individului de rând din societatea occidentală: dragoste, prietenie, devotament, nostalgie, distracţie, ba chiar şi un pic de dezmăţ (One Night Love Affair). Orice tolomac găseşte acolo ceva cu care să se identifice.”


Naştere: 

  • Bryan Guy Adams, 5 noiembrie 1959, Kingston, Ontario, Canada

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Întrebat de un reporter stupid dacă în formaţia Radiohead se bagă droguri d-alea grele, Thom Yorke a răspuns astfel: „That would be horrible. We’d probably end up sounding like Bryan Adams.”. Cu tot penibilul întrebării, replica lui Yorke e cam dezamăgitoare pentru inteligenţa sa strălucită. Doar băşcălie ieftină faţă de un coleg de breaslă cu care n-ar trebui să aibă nici o treabă. Fiecare cântă altceva, altundeva, pentru altcineva.

În cazul lui Adams vorbim despre o muzicalitate simplă, fără un mesaj profund, cu un target alcătuit din oameni obişnuiţi, care-şi văd de viaţa lor de zi cu zi. Entertainment de dragul entertainment-ului. 

Adams e un personaj benign, care-şi face meseria cu pricepere şi pasiune. E suficient să-l vezi cât de bine se simte pe scenă, cât de natural se comportă acolo, ca să înţelegi de ce e atât de iubit în lumea largă. Ca idee, canadianul este primul artist pop major din Occident ce a concertat în ţări ca Vietnam sau Nepal, aşa că în cazul lui noţiunea de succes global chiar are un sens.

Presa muzicală de fiţe şi băşini dă cu căcat în el de vreo 30 de ani, dar mai bine şi-ar vedea de treabă, că Bob Dylan n-are încă o statuie vizibilă de pe Lună. Adams nu şi-a propus să pună omenirea pe gânduri cu cântecele lui şi nici n-a încercat să revoluţioneze rock’n’roll-ul. N-a vrut decât să facă muzică distractivă pentru mase şi a reuşit să-şi atingă scopul. E şi asta cu muzica pentru mase o treabă care-şi are rostul ei.

Personalitatea lui Bryan Adams e însă mult mai complexă decât pare la prima vedere. După ce a participat la tevatura cu Live Aid, în 1985, artistul a continuat să se implice într-o mulţime de alte acţiuni d-astea cu ţeluri nobile.

Între altele a înfiinţat o fundaţie al cărei obiect de activitate este dezvoltarea oportunităţilor de educaţie pentru copii şi tinerii din zonele defavorizate ale planetei. Adams este nu numai iniţiator, ci şi finanţator principal al proiectului. 

Băiatul este preocupat şi de drepturile animalelor, conlucrând în această direcţie şi cu amicii de la Radiohead. Atât că nu se arată prea obsedat de mediatizarea acestor activităţi ale sale, motiv pentru care toată admiraţia publică se îndreaptă spre Bob Geldof şi Bono.

De asemenea, nu toată pulimea ştie că Bryan Adams este şi un artist fotograf foarte bine cotat. Bună parte dintre creaţiile sale în domeniu sunt portrete ale unor colegi de breaslă, publicate de-a lungul anilor în almanahe gen Vogue, Harper’s Bazaar sau Esquire. 

Lumea care i-a pozat e foarte diversă, de la Moby la Plácido Domingo sau de la Celine Dion la răposata Amy Winehouse. Dacă intri pe site-ul lui de profil poţi admira câteva shooting-uri recente cu Vanessa Paradis, Charlotte Gainsbourg, Boy George (în „duet” cu Jean Paul Gaultier), dar şi cu Kate Moss sau Helmuth Berger.

Revin la subiectul de bază al marelui proiect cioclopedic, muzica. Reţeta lui Bryan Adams se prezintă cât se poate de clar. Piese rock melodioase, dinamice, cu refrene memorabile, alternate cu „power ballads” sau cântece de brichetă (cum le spun eu). Simplu şi eficient.

Din punct de vedere stilistic, canadianul a împrumutat subtil câteva elemente de la alţi colegi de breaslă. Energia şi spiritul empatic ce-l caracterizează pe Bruce Springsteen, predilecţia spre imnuri mobilizatoare a celor de la Foreigner, hard rock-ul edulcorat şi inofensiv cultivat de Def Leppard şi-au pus fiecare amprenta câte puţin asupra creaţiei adamsiene.

Cât priveşte maniera de a cânta, cred că Bryan se apropie cel mai mult de Don Henley, deşi se simt şi unele influenţe de la Rod Stewart sau Paul Rodgers. Oricum produsul finit diferă semnificativ de sursele sale de inspiraţie, Adams având o prezenţă inconfundabilă în peisajul dens al rock-ului melodic.

Dacă e să mă refer strict la gusturile mele, cu toate că până acum m-am erijat în avocatul lui Adams, trebuie să recunosc că de fapt nu sunt nici eu un entuziast al muzicii sale. Atâtea secole de audiţii elitiste m-au pervertit definitiv, nu mai pot aprecia cu adevărat ceva atât de populist.

Hit-urile lui ritmate îmi sună destul de agreabil, dar cântecele de brichetă mă scot din sărite. Bine, nu suport în general melodiile de tipul ăsta, pentru că le simt meschine şi artificiale. Da’ poporu’ pune botu’, ce poţi să-i faci? Eu rămân cu albumele lui Neil Young sau Nick Drake, dacă vreau să mă ungă şi pe mine ceva la suflet.

Bryan Adams a venit pe lume în Ontario, dar babacii lui emigraseră din Anglia, cu câţiva ani să-l conceapă pe viitorul megastar. Tac-su a fost ofiţer de carieră şi a intrat în armata canadiană, care l-a expediat în tot felul de misiuni. Aşa că Bryan s-a perindat prin lume din fragedă copilărie, cu mult înainte să se apuce de turnee.

Pe când plodul ajunsese la vârsta de 14 ani, familia Adams s-a stabilit din nou în Canada, mai exact în Vancouver. Blondul flăcău era deja contaminat de virusul rock’n’roll şi-şi dorea o chitară. Mă-sa la trimis să spele vase la restaurant, dacă vrea bani s-o cumpere, însă dup-aia i-a închiriat o pivniţă ca să repete cu formaţia. Cum nu găsea un vocalist, Bryan s-a apucat să cânte el însuşi, mutare ce îi va marca destinul.

După ceva încercări amatoriceşti, flăcăul s-a prezentat la audiţie pentru o trupă adolescentină deja cunoscută în Canada, Sweeney Todd. Respectivii cântau un fel bubblegum rock cu iz de glam, aflat undeva între Sweet şi Bay City Rollers. Puţoii aveau la activ un single no. 1 în ţara natală, Roxy Roller (1975), dar vocalistul, un efeminat pe nume Nick Gilder, se cărase pentru o carieră solo (avea să obţină un no. 1 în US şi Canada cu Hot Child in the City, în 1978).

Deşi n-avea încă 17 ani, Adams a obţinut postul de frontman la Sweeney Todd, ceea ce a constituit un mare achievement pentru el. Nu a tras decât un singur album în această ipostază, If Wishes Were Horses (1977), fără să aibă nici un succes.

Dacă ai curiozitatea să auzi cum cânta pe atunci o să fi foarte surprins. Vocea lui Bryan a fost dată pe repede înainte ca să semene cât mai mult cu a piţigăiatului de Gilder. De căcat. 

Adams s-a cărat după mai puţin de un an din Sweeney Todd, hotărât să-şi încerce norocul în altă parte. La începutul lui 1978 s-a împrietenit cu un gagiu pe nume Jim Vallance, fost membru în Prism, trupă AOR cu ceva succes în Canada. Adams şi Vallance s-au pus pe scris cântece împreună.

Demo-urile lor i-au convins pe cei din divizia canadiană a companiei A&M să le ofere un contract ca „songwriting duo”. Flăcăii au început prin a furniza nişte cântece pentru albumul Prism din 1979.

Pe parcursul decadei următoare parteneriatul lor s-a dovedit extrem de lucrativ, între cei care le-au înregistrat creaţiile aflându-se Kiss, Bonnie Raitt, Rod Stewart, Neil Diamond, Joe Cocker, Roger Daltrey, Carly Simon sau Bonnie Tyler. Asta pe lângă faptul că Vallance a conlucrat cu superstarul Adams la fiecare dintre albumele scoase de acesta până în 1987. 

Ca să reiau şirul poveştii, casa de discuri s-a arătat interesată încă de la început şi de potenţialul de interpret al lui Adams. Aşa că în 1979 A&M i-a scos un prim single, Let Me Take You Dancing, scris desigur în colaborare cu Vallance. Iarăşi, dacă te duci pe youtube vei avea un mare şoc. Nu din cauza vocii puse pe repede-înainte, cu care te-ai obişnuit deja de la Sweeney Todd, ci pentru că Let Me Take You Dancing e un disco în toată regula.

Există disco bun şi disco prost. Al lui Adams face parte din a doua categorie. Din fericire piesa n-a avut succes, iar Bryan şi-a reconsiderat cariera. Ulterior şi-a dezavuat această aventură timpurie de discoman. 

Spre norocul lui, tovărăşii de la A&M păreau foarte încrezători că Adams o să rupă fâşul în cele din urmă. Băiatul le-a răsplătit nu doar încrederea, ci şi răbdarea, fiindcă aveau să mai treacă nişte ani până la primele hit-uri veritabile.

Albumul de debut, self-titled, a apărut în 1980 şi a avut un impact destul de modest, aşa cum o atestă poziţia a 69-a din chart-ul canadian. În sfârşit, vocea sună normal, doar că junele solist cânta pe atunci în altă tonalitate, mult mai moale. Lucru explicabil dacă ţinem cont că avea încă 19 ani.

Şi muzica diferă faţă de ceea ce ştim de mai târziu. E o combinaţie de soft rock şi balade, la care se adaugă şi vreo două piese cu influenţe disco, ceva mai temperate însă. La vremea respectivă părea că Bryan Adams îi emula Shaun Cassidy şi Leif Garrett, idolii pizdelor adolescente din ultimii ani ’70. Partea nasoală e că suna mai prost ca ăia.

Al doilea album, You Want It, You Got It (1981), a adus nu numai o abordare diferită, dar şi uşoară îmbunătăţire a calităţii cântecelor. Bine, asta nu înseamnă că avem de-a face cu altceva decât nişte rockuleţ radio friendly mediocru, ce abundă în locuri comune.

Totuşi, You Want It, You Got It a fixat direcţia în care s-a îndreptat Bryan Adams în următorii doi-trei ani. În primul rând a însemnat începutul unei colaborări fructuoase cu producătorul Bob Clearmountain, ca şi constituirea unui backing band stabil pentru vedeta în devenire. Pe lângă asta, timbrul vocalistului începuse să capete acele nuanţe rugoase, dar calde, pentru care e atât de iubit.

Albumul a fost no. 50 în Canada şi a intrat în Top 200 la Billboard, ceea ce indica o creştere a cotei de piaţă. Un rol important a aparţinut turneelor ca opening act pentru The Kinks, Foreigner sau compatrioţii Loverboy. 

La începutul lui 1983, Bryan Adams sărea pe interval cu un nou album, Cuts Like a Knife, în care el şi partenerii lui îşi puneau mari speranţe. Cuts Like a Knife a depăşit toate aşteptările, penetrând în Top 10 din US. La fel s-a întâmplat şi cu primul extras, Straight from the Heart, care l-a consacrat pe Adams ca pe un baladist feroce.

Piesa de titlu, un rock moderat cu refren euforic, a fost la rândul său un hit considerabil şi a rămas peste ani printre marile favorite ale fanilor. Al treilea single, This Time, a intrat şi el în topuri, chiar dacă cu mai puţin avânt. Melodia se aseamănă ca factură cu Cuts Like a Knife, însă refrenul e ceva mai palid.

Cu acest album, muzica lui Adams a intrat definitiv pe un anumit făgaş. Sound-ul e bine închegat, foarte adecvat pentru playlist-urile radio. Vocea lui Bryan a atins maturitatea, iar riff-urile şi refrenele au căpătat o anume consistenţă.

Aş mai remarca un cântec, I’m Ready, cu ritm alert şi o cascadă de claviaturi ca pe Who’s Next (nu mă înjura, asemănările cu The Who se opresc aici). I’m Ready a fost reluat apoi pe discul Unplugged din 1997, într-un tempo mult mai lent şi cu aranjament de coarde.

Pe 5 noiembrie 1984, exact în ziua în care împlinea 25 de ani, Bryan Adams îşi lansa cel de al patrulea album al carierei, Reckless. Ăsta a fost momentul din care canadianul a ajuns un superstar.

Zece cântece în ceva mai mult de 35 de minute, suficient însă pentru a sparge chart-urile în bucăţi. Reckless a ajuns no. 1 în US & Canada şi a pătruns în Top 10 în multe alte ţări. Toate cele şase extrase pe single au urcat până în Top 15 din Hot 100 Billboard. Doar Michael Jackson, cu Thriller, şi Bruce Springsteen, cu Born in the U.S.A., mai reuşiseră aşa ceva.

Nu e necesară mai mult de o singură audiţie ca să-ţi dai seama de ce s-a întâmplat astfel. Reckless este un tur de forţă, o colecţie de rock simplu şi energic, făcut în aşa fel încât să-i cucerească pe cât mai mulţi dintre amatorii genului. Foarte interesant că sound-ul albumului este ceva mai apropiat de hard rock decât cel de la Cuts Like a Knife.

De obicei, rochiştii o lasă mai moale când vor să-şi lărgească baza de fani. Canadianul a procedat exact invers, dar a funcţionat, fiindcă piesele au acel „X factor” care înnebuneşte mulţimile. Cred că Reckless e unicul album al lui Adams cu o singură baladă în tracklist (Heaven). 

Textele fac referire la preocupările individului de rând din societatea occidentală: dragoste, prietenie, devotament, nostalgie, distracţie, ba chiar şi un pic de dezmăţ (One Night Love Affair). Orice tolomac găseşte acolo ceva cu care să se identifice.

Run to You şi Summer of ’69 chiar îmi plac, sunt catchy, au nişte progresii inteligente, chiar dacă nu foarte spectaculoase, induc o anumită stare. Somebody e OK şi el, cu toate că evocă destul de mult atmosfera de pe Cuts Like a Knife.

It’s Only Love, duetul cu Tina Turner, se bazează pe acelaşi tip de „power chords” inventate de Free cu All Right Now. Nu mă impresionează prea mult, pentru că e doar un loc comun. Dar nu mă mir ca a ajuns hit, aşa cum pot spune şi despre celelalte cinci cântece ce au împărtăşit aceiaşi soartă.

Chiar şi restul de patru rămase pe disc ar fi avut şanse să intre în topuri. Mai ales Kids Wanna Rock, o repriză scurtă, poate cea mai heavy din repertoriul lui Adams, apropiată ca manieră de ZZ Top-ul din aceiaşi epocă.

Prins în turnee mondiale prelungite sau ocupat cu fapte de vitejie caritabilă, Bryan a amânat albumul următor, Into the Fire, până în primăvara lui 1987. Artistul a ales să nu mai repete reţeta de la Reckless. Sound-ul e mai temperat, aducând mai mult cu heartland rock-ul lui Bruce Springsteen şi John Mellencamp.

Adams şi-a propus să abordeze subiecte mai serioase, vorbind între altele despre soarta băştinaşilor din ţara sa de origine (Native Son) sau despre soldaţii canadieni din primul război mondial (Remembrance Day). Există totuşi două piese ce reamintesc de spiritul Reckless: Only the Strong Survive şi Hearts on Fire.

Clasările sub aşteptări stau mărturie că rebranduirea n-a prea funcţionat. Radiourile nu s-au mai înghesuit să bage single-urile în heavy rotation şi cred că au avut dreptate, fiindcă sunt mult mai palide decât cele de pe Reckless. Dacă astea din urmă se aud şi acum din greu la posturile specializate pe rock clasic, pe ălea de pe Into the Fire, care n-au fost decât vreo trei, nu le prinzi nici să dai cu tunul. 

Se încheia o eră pentru Bryan Adams. După Into the Fire a încetat să mai lucreze cu Clearmountain, ca şi cu Jim Vallance. Nu însemna însă că flăcăul se preda sau fugea în munţi.

Pentru anii ’90, el a pregătit o mutare magistrală, menită să-l readucă în schemă. A bătut palma cu Robert „Mutt” Lange, cel mai pe val producător de muzică rock, artizanul marilor succese AC/DC, Foreigner şi Def Leppard. Cu Mutt, Adams împuşca doi iepuri deodată, fiindcă acesta îl substituia şi pe Vallance ca songwriting partner. 

Primul rod al colaborării dintre cei doi a fost faimoasa melopee (Everything I Do) I Do It for You, lansată în vara lui 1991, pe soundrack-ul filmului Robin Hood: The Price of Thieves. De precizat că alături de Adams şi Lange, piesa îl are drept co-autor şi pe răposatul Michael Kamen,  care era foarte iscusit la treburi d-astea măreţe. 

(Everything I Do) I Do It for You a făcut ravagii în epocă. A stat şapte săptămâni pe locul 1 în US, nouă în Canada şi 16 în UK (record absolut). Pe lângă asta a fost no. 1 în mai toate celelalte ţări cu chart-uri respectabile.

În România nu exista aşa ceva, dar ţin minte că marele hit al anului răsuna de peste tot, chiar dacă n-aveam decât TVR şi Radio România (FM-uri nu apăruseră decât în Bucureşti). Puţine cântece mai plictisitoare am auzit în viaţa asta.

În 1991 toamna, Bryan Adams a sărit cu primul său album după patru ani, Waking Up the Neighbours. Acesta a fost iarăşi un mare succes internaţional, cam la proporţiile lui Reckless.

Ca durată, Waking Up the Neighbours e practic dublu, cu 15 melodii în aproape 75 de minute, semn că CD-ul îşi instaurase primatul. Cu Everything I Do cu tot sunt patru balade, dar mulţumită spaţiului generos, impresia de album rock’n’roll rămâne dominantă.

Mutt Lange a folosit din plin aceleaşi trucuri de producţie care au funcţionat din plin la trupele rock cu de care lucrase anterior. Probabil din cauza asta Thought I’d Died and Gone to Heaven aduce binişor cu Foreigner, iar If You Wanna Leave Me (Can I Come Too?) poate fi confundată cu o piesă Def Leppard.

Ca tacâmul să fie complet, există şi bucăţi care dacă n-ar avea clape ar fi leite AC/DC. Ascultă House Arrest sau Touch the Hand în caz că nu crezi ce-ţi spun.

Dacă e să aleg cel mai OK cântec de pe disc, aş înclina spre al doilea single, Can’t Stop This Thing We Started, un rockuleţ lejer, cum ştie Bryan. Au fost iarăşi o grămadă de single-uri, dar în ansamblu Reckless a stat mai bine la capitolul ăsta, chiar şi fără să beneficieze de un hit monstru ca Everything I Do.

Au urmat aproape cinci ani fără nici un album de studio, dar cu toate astea canadianul a fost foarte prezent pe piaţă. Pe la sfârşitul lui ’93, când ecourile Waking Up the Neighbours s-au mai stins, a apărut compilaţia So Far So Good. Tracklist-ul a inclus şi o noutate, Please Forgive Me, o baladă cumplit de siropoasă.

Aproximativ în aceiaşi perioadă, Adams a mai dat o lovitură în asociere cu cinematografia. All for Love e o altă plăsmuire sforăitoare a tripletei Adams-Lange-Kamen, folosită ca temă a peliculei The Three Musketeers. Bryan n-a mai cântat de unul singur de data asta, preferând să se înhaite cu alţi doi crooner-i rock faimoşi, Rod Stewart şi Sting. Mie orice proiect d-ăsta de tip „all star” îmi cam pute. 

Treaba mergea ca unsă, aşa că în 1995 cei trei muşchetari ai notelor de zahăr (Adams, Lange & Kamen) au mai pus-o de un sirop pentru Hollywood. Have You Ever Really Loved a Woman? a răsunat pe soundrack-ul de la Don Juan DeMarco, cucerind inimile a milioane de cetăţeni. Atâta lume romantică pe planeta asta, că te miri cum de nu e şi ea un loc mai liniştit.

De remarcat că pentru Have You Ever Really Loved a Woman? nu s-a mai apelat la formatul tocit de „power ballad”. Autorii s-au adaptat contextului şi au impregnat cântecului o tentă hispanică. Pentru a întări impresia s-au folosit de Paco de Lucia, maestrul între timp răposat al chitării flamenco. 

Bryan Adams devenise deja foarte multilateral la jumătatea anilor ’90. Între altele, în 1995, a cântat cu Pavarotti în spectacolul Pavarotti & Friends. Dincolo de scopurile nobile ale tenorului, mie toate combinaţiile astea de operă şi pop sau rock îmi sună înfiorător de prost, cu excepţia duo-ului Freddie Mercury-Montserrat Caballé.

În acelaşi an, Adams a apărut ca guest pe un disc live al blues-istei Bonnie Raitt, iar în 1996 a băgat un duet cu Barbra Streisand, I Finally Found Someone, ce ar fi părut foarte puţin plauzibil cu un deceniu mai înainte.

Tot în 1996, canadianul a scos în sfârşit un nou album de studio, autoproclamându-şi tinereţea veşnică. Cu 18 til I Die a încercat să-şi mai diversifice puţin stilul, fără să iasă din aria rock-ului radio friendly.

Se simt ceva influenţe de blues, exemplul cel mai bun în acest sens fiind chiar primul single, The Only Thing That Looks Good on Me Is You, cu inflexiunile sale de chitară slide. În schimb, piesa de titlu e un anthem pop-rock în maniera deja consacrată a canadianului.

Nu lipsesc nici baladele, dar se vede că s-a încercat din greu evitarea formulei „power ballad”. Let’s Make a Night to Remember e mai în midtempo, Star are tobe procesate, I’ll Always Be Right There e un sirop acustic, iar You’re Still Beautiful to Me pare o reverenţă către Rod Stewart.

Preferinţele mele de pe acest album înclină spre (I Wanna Be) Your Underwear, un rock cât se poate de banal, săltat însă de un text simpatic şi isteţ. 

18 til I Die a marcat începutul declinului lui Adams pe piaţa americană, cauzat de fapt de nişte disensiuni cu distribuitorii de acolo. Asta nu a afectat popularitatea canadianului în restul planetei.

Dacă în State e perceput deja demult ca o vedetă de odinioară, în mai toate celelalte ţări el este încă un megastar ce umple stadioane. E drept, nici un alt material nu s-a mai apropiat de vânzările realizate de Reckless şi Waking Up the Neighbours, dar Adams e departe încă să-şi facă turneele prin cămine culturale.

În 1997 Bryan a băgat şi el un album Unplugged, cu un delay considerabil faţă de voga formatului respectiv. De astă dată nu s-a mai folosit de serviciile lui Lang, semn că se mai încheia o epocă.

Neaşteptat de repede, în 1998, Bryan a lansat încă un album de studio, On a Day Like Today, produs împreună cu renumitul Bob Rock. Cu On a Day Like Today, artistul lăsa în urmă reţeta rock’n’roll bine ştiută, experimentând cu sonorităţi pop ceva mai la zi.

Duetul cu Melanie C, When You’re Gone, este un statement în acest sens. Cloud Number Nine, în original un country-rock în stil Eagles, a beneficiat de un remix al producătorului trance Chicane.

Impresia generală e însă că vedeta nu prea mai era în graţiile muzelor. On a Day Like Today a marcat prăbuşirea definitivă în State, albumul nereuşind să intre nici măcar în Top 100 Billboard.

Cântăreţul a încheiat secolul cu încă o compilaţie, The Best of Me (1999), şi cu un featuring pe un single Chicane, Don’t Give Up, mare hit în anul 2000. Adams a revenit pe piaţă în 2002, când a contribuit semnificativ la un soundtrack de desene animate, Spirit: Stallion of the Cimarron.

Cum este vorba despre un armăsar Mustang ce rătăceşte prin vestul sălbatic, soundtrack-ul nu putea fi decât romantic şi visător. Şi desigur foarte plictisitor. Totuşi am tresărit puţin la Get Off My Back, nu pentru că e mai rock, ci pentru că a fost scrisă de Adams în colaborare cu Andersson şi Ulvaeus.

Fanii au fost nevoiţi să aştepte şase ani până când Adams a mai scos un album de studio, Room Service. Probabil că ei s-au bucurat, însă orice ascultător obiectiv poate constata că Room Service, apărut deci în 2004, ar fi fost mai nimerit în peisaj cândva între 1980 şi 1991 (hai, cel târziu în 1995).

Următorul album, zis 11 (pentru că era al unşpelea) şi lansat în 2008, nu a adus nici el vreo noutate, în afară de reînnodarea colaborărilor cu vechii tovarăşi Jim Vallance şi Mutt Lange.

E clar că lui Bryan i se rupea în cinşpe că trecusem deja în secolului XXI şi la fel se întâmpla şi cu numeroşii lui admiratori. Dovadă că atât Room Service, cât şi 11, au atins poziţii foarte înalte în toate chart-urile din ţările civilizate, mai puţin în Statele Unite.

Cu un CV barosan în spate, canadianul continuă s-o ducă bine în showbiz. Între altele i s-a încredinţat misiunea să scrie imnul Olimpiadei de iarnă de la Vancouver, din 2010. Bang the Drums îl are co-autor pe Vallence, iar interpretarea a fost realizată în duet de Adams şi Nelly Furtado. Nici n-ar mai trebui să spun că sună bombastic şi plictisitor, ca mai toate cântecele de genul ăsta. Spre sfârşitul lui 2010 cântăreţul şi-a mai fericit admiratorii cu încă un album unplugged, Bare Bones.

Ceva mai recent, în 2013, a înregistrat un duet cu Michael Bublé. Bună mişcare, fiindcă există destule cucoane de vârstă medie care-i iubesc necondiţionat pe amândoi. Bryan Adams a anunţat încă un album de studio pentru toamna lui 2014 şi prevăd că o să mai tot scoată alte materiale „noi” până va aniversa 100 de ani de activitate.

Redactarea acestui articol grandios mi-a mai atenuat impresia bună pe care o aveam faţă de Adams ca om. Căutându-i pagina de pe AllMusic am constatat că aceasta pur şi simplu nu mai există. Google m-a lămurit că flăcăul a solicitat expres să fie scos din cea mai importantă enciclopedie cu profil muzical de pe Internet (vezi aiciaici sau aici). 

Probabil că s-a ofuscat din cauză că albumele lui de prin ’98 încoace nu au recenzii prea măgulitoare. E prima dată când un artist major a făcut un asemenea demers. Cam căcănar la faza asta, Mr. Adams. Norocul lui că nu înţelege româneşte. 

PS. Tocmai ce am aflat că faza cu AllMusic nu constituie singura mârlănie a rochistului canadian în www. Acum câţiva ani s-a zbătut şi a reuşit să închidă toate fan site-urile care-i utilizau numele, gen bryanadams.nl sau bryan adams.nu. Îl ajută asta să colecteze mai mulţi bani pentru acţiunile lui caritabile?

Update 1:

În toamna lui 2014, canadianul şi-a fericit fanii cu al 12-lea album al carierei. Track of My Years conţine 11 piese, dintre care 10 cover-uri. Unica bucată originală, She Knows Me, îl are co-autor pe Vallance şi nu aduce nici o inovaţie în repertoriul lui Adams.

Cover-uri sunt şi ele cam anoste. Bătrânul rochist cântă din suspecţii uzuali (Beatles, Dylan, Chuck Berry, Creedence), dar se încumetă şi la ceva şlagăre soul (I Can’t Stop Loving You – Don Gibson/Ray Charles, Kiss and Say Goodbye – The Manhattans, Sunny – Bobby Hebb, Track of My Tears – The Miracles).

Cele mai nereuşite sunt preluările după The Association (Never My Love) şi Beach Boys (God Only Knows). Mai uşor cu pop-ul baroc pe scări, maestre!

Update 2:

La un an după episodul Track of My Years, Bryan Adams şi-a fericit fanii cu încă un album de studio, intitulat Get Up. Este cel dintâi material alcătuit din creaţii originale, după o pauză de şapte ani.

Marea majoritate a cântecelor sunt scrise împreună cu amicul Vallance, în timp ce de producţie s-a ocupat distinsul Jeff Lynne (ex-The Move, Electric Light Orchestra, Traveling Wilburys). Prezenţa lui Lynne aduce un element de noutate în rutina discografiei adamsiene de senectute. Get Up împrumută ceva din sunetul ELO în epoca de apogeu, adaptându-l freneziei interpretative specifice canadianului.

Asta nu înseamnă că albumul reprezintă vreo cotitură estetică în cariera lui Bryan Adams. Omul rămâne fericit în zona sa de confort, fixată cu trei decenii şi jumătate în urmă. În definitiv îşi vede de treaba lui.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

2 gânduri despre „Bryan Adams

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s