Ab-Soul

AbSoulMostră de înţelepciune:

„Şi de ce înaintăm cu audiţia începem să ne convingem că avem de-a face cu ăl mai capabil şi mai periculos rapper din lume (el şi toată populaţia de MCs a planetei). La un moment dat se simte aşa de blană că îl umileşte până şi pe Jay-Z: „I used to wanna rap like Jay-Z, now I feel I can run laps around Jay-Z”. Sunt curios ce părere are împricinatul. Probabil că i se rupe pula de Ab-Soul.”


Naştere:

  • Herbert Anthony Stevens IV, 23 februarie 1987, Germania

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Ab-Soul e un june repăraş de pe Coasta de Vest ce se autodefineşte astfel: „Genius idiot, best description of myself”. S-a născut în Germania, fiindcă tac’su e în armata americană şi l-au trimis ăia cu treabă pe acolo. Din fericire pentru viitoarea lui carieră hip-hop, pe când era un nigga mititel de 4 ani, Herbert Anthony Stevens IV s-a mutat cu mă-sa divorţată în zona suburbană din Carson, California.

La 10 ani s-a molipsit de o boală rară, Stevens-Johnson, de la care a rămas fotosensibil şi cu buzele negre ca tăciunele. De aici i s-a tras frumoasa poreclă de Black Lip Bastard.

Ca mulţi băieţi de cartier, a căpătat pasiune pentru MCing încă din perioada preadolescenţei. În 2007, la vârsta de 20 de ani, a semnat cu label-ul independent Top Dawg. A intrat în schemă după canonul hip-hop, scoţând la înaintare două mixtape-uri de downloadat moca, în 2009-2010.

Tot în 2009 s-a înhăitat cu alţi trei tovarăşi de la Top Dawg – Kendrick Lamar, Jay Rock şi Schoolboy Q – şi astfel a luat naştere „supergrupul” Black Hippy. Pare să fi fost mai degrabă o manevră pentru a atrage atenţia individual asupra celor patru, fiindcă până în momentul de faţă Black Hippy nu a realizat nici un fel de album.

În schimb fiecare membru a început să scoată albume pe barba lui, pe care desigur apar ca invitaţi şi restul de tolomaci din gaşcă. Ăl mai de succes este Lamar, cu al său Good Kid, M.A.A.D City (2012), no. 2 la Billboard şi albumul anului la BBC, Pitchfork şi alte câteva. 

Ab-Soul are originile cele mai suburbane dintre „hipioţii negri”, dar şi-a câştigat reputaţia de a fi cel  mai intelectual şi mai poet dintre toţi. Chiar dacă sună promiţător, albumul său de debut, Longterm Mentality (2011), nu a atras atenţia prea mult, poate şi pentru că în momentul ăla Top Dawg era doar un label underground.

De reţinut că Ab-Soul ne jură că va fi un Einstein al timpului său, dar momentan suferă de personalitate multiplă. Crede că e Jimi Hendrix, Kurt Cobain & John Lennon, motiv pentru care se pregăteşte s-o mierlească de tânăr. 

Lansat în mai 2012, Control System e un adevărat tur de forţă. „Ab-Soul, abstract, asshole” ţine să ne prevină din start că a devenit conştient de valoarea lui: „Said I was the underdog/Turned out I was the secret weapon”. Şi de ce înaintăm cu audiţia începem să ne convingem că avem de-a face cu ăl mai capabil şi mai periculos rapper din lume (el şi toată populaţia de MCs a planetei).

La un moment dat se simte aşa de blană că îl umileşte până şi pe Jay-Z: „I used to wanna rap like Jay-Z, now I feel I can run laps around Jay-Z”. Sunt curios ce părere are împricinatul. Probabil că i se rupe pula de Ab-Soul.

Pe lângă toată bravada asta, devenită un loc comun în hip-hop (sau cel puţin într-o mare halcă din el), Ab-Soul este foarte preocupat de situaţia politică, de conspiraţii mondiale, wage slavery, SOPA & all the shit. Einstein contraatacă şi pe Control System, plămădit după chipul şi asemănarea MC-ului: „Just imagine if Einstein got high and sipped juice/Broke rules, got pussy, beat up rookies on Pro Tools”.

Lăsând ironia ieftină, băiatul chiar versifică cu imaginaţie, are un vocabular bogat („paradigm shift”, auzi la el!) şi dispune de o mulţime de referinţe culturale, aruncate mai mult sau mai puţin la întamplare. Dar poate ştii şi tu cum e când ai creierii prăjiţi, faci asocieri libere, care pot suna interesant uneori („See yes this where sci-fi meets swag, my nigga/Like the Holy Bible in a Gucci Bag, my nigga, swag”).

Că tot am ajuns la drogangeală, Ab-Soul ştie şi el ca noi toţi: „(…) all my niggas doing drugs/Fucking hoes and showing love”. Fiindcă e pe sistem, vajnicul nostru MC aduce un călduros omagiu DMT-ului, chiar cu câteva luni înainte de Flying Lotus. Dar cu acest prilej se dă de gol că-i e frică de mă-sa: „Please don’t tell my Mama this ain’t marijuana”.

Cronicile au fost bune, dar în ceea ce priveşte performanţa comercială, Control System n-a rupt fâşul (doar no. 91 în Billboard 200). Se pare că albumul nu era prevăzut în deal-ul proaspăt încheiat de Top Dawg cu Interscope, mulţumită căruia câteva luni mai târziu Kendrick Lamar a devenit noua senzaţie a muzicii americane.  

Probabil că pentru următorul disc al lui Ab-Soul, programat pentru anul acesta, se va lucra cu ceva producători de top, gen Dr. Dre, Pharrell etc., aşa cum s-a procedat cu Lamar, şi-l vom vedea şi pe Black Lip Bastard high de tot prin chart-uri majore. Revenim cu amănunte.

Update 1:

Ab-Soul a sărit pe interval cu noul album, These Days…, abia  pe la sfârşitul lui iunie, după tot felul de tracasări şi tergiversări. Cu câteva zile înainte de lansare, rapper-ul a ţinut să precizeze că el nu se află sub contract cu Interscope, deci discul va fi 100% „independent”.

Şi 100% un mega-bullshit pretenţios, împănat şi înfoiat, fără nici un fel de substanţă. Ab-Soul nu face decât să reitereze aceleaşi obsesii de negru prăjit, cu şi mai multă afectare şi infatuare.

Albumul durează aproape 90 de minute în cap. Şi e atât de prost încât pare şi mai lung. Chiar dacă ultimul track are 23 de minute, se termină de fapt cam pe la minutul 4. După aia începe un fel de „rap battle”, pe care cred că nici mă-sa lui Ab-Soul n-a reuşit să-l asculte până la capăt.

La fel ca multe alte albume hip-hop, These Days… are parte de o pletora de invitaţi, mulţi dintre ei numai pentru a mormăi ceva pe acolo, câteva secunde. Nu lipsesc cei trei colegi din Black Hippy, ca şi alţi doi colaboratori „istorici”, Danny Brown şi dizeuza Jhené Aiko

Acestora li se alătură încă vreo 30 de musafiri, mai mult sau mai puţini anunţaţi, între care şi Mac Miller, Lupe Fiasco, Rick Ross, Action Bronson, Puff Daddy, SZA sau electro-hipsterul Corin Roddick (Purity Ring). 

Cică fiind un produs independent, These Days… nu a beneficiat de airplay la posturile de radio hip-hop. Cred că asta a fost de fapt doar o mică manevră inspirată de Yeezus sau Beyoncé, menită să imprime un iz de guerillă la toată treaba. Diferenţa e că albumul lui Ab-Soul e infinit mai prost decât cele menţionate şi are una dintre cele mai penibile coperţi din istorie.

Ceva succes a avut, ajungând no. 11 în Billboard 200, no. 2 la secţiunile R&B/Hip-Hop şi Rap Albums şi no. 3 la US Independent Albums. Marea mea speranţă e că până la sfârşitul anului n-o să-şi mai aducă nimeni aminte de bălmăjelile lui Black Lip Bastard, iar flăcăul îşi va dobândi definitiv statutul de notă de subsol în istoria recentă a hip-hop-ului.

Update 2:

La sfârşitul lui 2016, Ab-Soul a scos un nou album, Do What Thou Wilt., la fel de mediocru şi de bombastic ca predecesorul. Acuma pe bune, eşti cumva dornic să asculţi un disc de hip-hop care să conţină un track intitulat D.R.U.G.S.?

Ca pe toate albumele de până acum, tolomacul îşi dă ifose de savant, avertizându-ne în privinţa erudiţiei sale fără precedent în istoria umanităţii: „I studied theology, ancient philosophy, astronomy, astrology/The current state of the economy/Washington D.C., fossils and dinosaurs/The origin of our species”. Pe bune cois? Şi de drogat când te mai droghezi?

Cu beat-urile sale isteţe, Huey Knew Then rămâne cea mai răsărită piesă de pe album, deşi suferă pe partea lirică. Protagonistul are unele sclipiri (“I’m hornier than the brass section of the band”), dar în general alunecă spre aceiaşi bravadă sterilă şi spre bullshit-uri pe care ni le-a mai servit şi acum câţiva ani (“Asta nu-i marijuana/Te rog nu-I spune lu’ mama”).

Totuşi, descoperim şi o temă inedită pe Do What Thou Wilt.: feminismul. Ab-Soul se aliniază unei tendinţe mai recente a hip-hop-ului, care încearcă să se distanţeze de moştenirea sa machoistă. Rapper-ul îşi declară dragostea neţărmurită pentru mă-sa  (văzând în D.R.U.G.S. cel mai bun prilej pentru asta), se arată fascinat de lesbiene (Womanogamy) şi se întreabă preţ de vreo două track-uri dacă Dumnezeu nu e cumva gagică.

Dincolo de eterna logoree a lui Ab-Soul, Do What Thou Wilt. nu-i decât o zeamă lungă şi searbadă, o pierdere de timp pentru oricine nu e mama lui Ab-Soul sau vreo groupie înfocată. Cel puţin momentan, MC-ul pare să mai aibă ceva admiratori, dovadă că albumul a penetrat în Top 40. Dar, în opinia mea, declinul fostului copil teribil al rap-ului de pe Coasta de Vest a ajuns într-un punct ireversibil.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s