African Head Charge

african-head-chargeNotă introductivă:

Am ajuns la al doilea articol „joint venture” cu prietenul George Verdeş aka Jock, după cel despre Adamski. Jock este unul dintre cei câţiva mari entuziaşti ai proiectului meu faraonic. A mers atât de departe cu entuziasmul, încât a produs un scurt metraj documentar despre MyOwnWalkman.

Referitor la African Head Charge, Jock ne oferă de fapt un review savuros al celui mai recent album al grupului. L-am plasat la început, chiar dacă oferă puţine informaţii despre proiect în sine. Dar cred că scriitura lui Jock este al naibii de incitantă, având darul de a spori curiozitatea eventualului nostru cititor. Care dacă va trece la bucata mea din articol, va fi izbit în freză de o plethora de amănunte despre African Head Charge.

Nu uita să vizitezi şi Behind the Afro Scenes, o creaţie strălucită a lui Jock, dedicată universului muzical afropop. Moarte capitalismului!


Mostre de înţelepciune:

Înţelepciunea lui George Verdeş aka Jock:

„Bre, dacă te prinde pe picior greşit, te bagă în nişte tripuri din alea nasoale de nu ştii ce dracu’ ai. Îți vine să-ți dai jos hainele şi în curu’ gol să te învârți mai ceva ca-n spectacolele alea de dans contemporan, la care hipsterul eclectic din tine-i prezent în fiecare stagiune.”

Înţelepciunea lui MyOwnWalkman:

„Această saga ultra-psihedelică, numită African Head Charge, s-a născut în mintea legendarului producător Adrian Sherwood, unul dintre marii revoluţionari ai lumii sunetelor.”


Perioada de activitate: 

  • 1981-prezent

Încadrare stilistică:


Colţii criticilor de artă:

George Verdeş aka Jock:

Nu pot să mă bag la o descriere sau hai să-i zic analiză a vastei discografii African Head Charge, asta din varii motive. Dar pentru a onora invitația de a contribui la acest articol m-am oprit asupra unui album care mi-a mers direct la suflet. The Return Of The Crocodile, mai degrabă o colecție de piese din perioada 1981-1986, care n-au fost lansate şi pe care le-a scos din sertar bengosul de Adrian Sherwood, la casa lui de producție On-U Sound.

Băi, albumul ăsta e mai ceva decât o şaorma din aia luată la cinci dimineață când eşti mort de beat şi intră orice la maț. Ştiu că analogia mea e una de căcat, dar ai absolut de toate pe cele opt piese remasterizate frumos de către bossul de Sherwood. Începând cu percuții afro, dub, post-punk, efecte synth şi ritmuri psihedelice, numa’ bine să te ducă prin călătorii imaginare prin Africa sub-sahariană. Habar n-ai dacă eşti pe malul lacului Kigali, navighezi pe râul Congo, o arzi pe o plajă în Zanzibar, trăieşti printre gorilele din Uganda sau mai degrabă ai băut ceva poțiune de la vraciul ăla din Botswana. Bre, dacă te prinde pe picior greşit, te bagă în nişte tripuri din alea nasoale, de nu ştii ce dracu’ ai. Îți vine să-ți dai jos hainele şi în curu’ gol să te învârți mai ceva ca-n spectacolele alea de dans contemporan la care hipsterul eclectic din tine-i prezent în fiecare stagiune.

Totuşi tre’ să fie o piesă la care să mă opresc. Asta să nu zică autorul enciclopediei că la ditai trupa bag juma’ de pagină şi aia numa’ despre un album. Nu mi-a fost greu s-o aleg, numărul cinci, Further Off The Track. E practic cea mai dub şi în plus ritmurile alea orientale, aş zice arăbeşti, da’ mai degrabă magrebiene, de prin Algeria sau Maroc, cu un bas tocmai aşezat şi el pentru un pic de modernitate. Nu că ar fi fost nevoie.

Iar acum la modul cel mai serios, muzica celor de la African Head Charge o poți cataloga cum vrei. Bizară, experimentală, de drogați sau orice altceva îți trece prin minte. Depinde foarte mult în ce stare o asculți şi câtă disponibilitate sau deschidere ai să descoperi în varietatea asta de ritmuri, nişte finețuri care nu-s comune şi la îndemâna oricui. Albumul ăsta despre care vorbesc eu aici e practic irelevant pentru toata activitatea lor, una prodigioasă, pe mai mult de douăzeci de albume, aproape toate trase la On-U Sound. Practic este o continuă căutare şi pun pariu că mai ies ceva proiecte mişto cât de curând.

MyOwnWalkman:

Muzică de drogați, frate! Drogați din ăia duşi în trip-uri grele, de nici nu-i mai zărești printre norii groşi de ganja. Această saga ultra-psihedelică, numită African Head Charge, s-a născut în mintea legendarului producător Adrian Sherwood, unul dintre marii revoluţionari ai lumii sunetelor.

Fascinat din fragedă tinereţe de muzica jamaicană, Sherwood s-a aflat între primii cultivatori ai muzicii dub pe tărâm britanic. Junele artist nu s-a mulțumit să-și imite idolii rastafari, deoarece a intuit ceva foarte important. Anume că dub-ul are o profundă vocaţie multiculturală și poate fi integrat lesne într-un context sonor mult mai vast.

La începutul anilor ’80, prietenul Adrian fonda label-ul On-U Sound, o matcă pentru fluxul neîntrerupt al creativităţii sale. Sherwood a strâns lângă el un colectiv de muzicanţi valoroşi, pe care i-a aranjat în multiple configuraţii, menite să ilustreze diferitele faţete ale viziunii sale artistice.

African Head Charge a pornit ca un proiect de studio, centrat în jurul percuţionistului Bonjo Iyabinghi Noah, un rastaman autentic din Jamaica. Bonjo a rămas peste timp singurul membru stabil al grupului, care a avut întotdeauna un line-up foarte fluid.

Cel puţin în prima fază a existenţei, AHC a reprezentat expresia cea mai avangardistă a repertoriului sherwoodian, explorând sonorităţi aflate dincolo de limita stranietăţii. Scopul declarat al artistului a fost să creeze un amalgam afro-dub cu tentă futuristă. Aş putea spune că i-a ieşit un fel de krautrock bazat pe riddim, în loc de motorik, dar lucrurile nu se rezumă la atât.

Influenţele African Head Charge sunt infinit mai variate, provenind şi din post-punk, industrial, ambient, free jazz, funk şi dintr-o multidudine de spaţii muzicale exotice, ce nu se mărginesc doar la uriaşul continent african. Avem de-a face cu o sinteză globală, ce sfidează toate convențiile şi clasificările.

Totuşi, dub-ul rămâne esenţa muzicii AHC, aşa cum se întâmplă în cea mai mare parte din creaţia lui Sherwood. În caz că nu ştii prea bine ce căcat înseamnă dub, hai să fac aici un mic conspect.

E un neam de muzică inventat la răscrucea dintre anii ’60 şi ’70, de producătorii jamaicani de reggae (Lee “Scratch” Perry, King Tubby, Errol Thompson, Augustus Pablo, Keith Hudson ş.a.). Băieţii luau un cântec, din care izolau aşa numitul riddim, adică basul şi tobele, peste care suprapuneau din butoane tot felul de efecte, în special ecou şi reverb. Se năştea astfel o nouă versiune, utilizată apoi ca B-side.

Ulterior, dub-ul a evoluat şi s-a diversificat, devenind un gen de sine stătător, cu artiști dedicați, discuri în format long-play şi reprezentaţii live. Odată cu epoca punk/new wave, ecourile sale s-au răsfrânt din greu asupra scenei pop internaţionale. Dacă îţi imaginezi că exagerez, îţi dau în freză cu două exemple năucitoare, Walking on the Moon (The Police) şi  Bankrobber (The Clash), ca să nu intrăm în discuţii prea specializate.

Dub-ul şi-a pus amprenta şi asupra evoluţiei muzicii electronice. În primul rând, întreaga cultură a remixurilor îşi are rădăcinile în fenomenul dub. Apoi, sound-ul Bristol, începând cu grandioşii Massive Attack, datorează enorm dub-ului. De asemenea, de la The Orb încoace, o mulţime de “ambientalişti” notorii au exploatat acelaşi filon jamaican. Ca să închei, drum’n’bass-ul şi dubstep-ul sunt alte ramificaţii stilistice ce se trag la rândul lor din nemuritorul dub.

Aceste două etape majore, în care dub-ul şi-a extins influenţa asupra altor curente pop, sunt legate printr-o punte solidă, reprezentată de opera lui Adrian Sherwood. Afinităţile flăcăului cu scena post-punk sunt evidente. La fel este şi înrâurirea pe care a avut-o asupra muzicii electronice din anii ’90 & beyond.

Omul nostru a venit pe lume în 1958, undeva printr-o suburbie londoneză. Era doar un puţoi de 11 ani când i-a căzut cu tronc muzica emigranţilor jamaicani. Fascinaţia avea să se prelungească pentru o întreagă viaţă, constituind fundamentul unui adevărat crez artistic.

În vremea adolescenţei lui Sherwood, tineretul britanic a fost cuprins de febra punk, iar subiectul nostru n-a rămas imun. Asta n-a dăunat deloc pasiunii pentru reggae, afinitatea dintre cele două subculturi fiind bine cunoscută. Băiatul s-a format într-un climat artistic revoluţionar, fapt ce explică pe deplin parcursul viitor al carierei sale.

Animat de spiritul “do it yourself”, micuţul Adrian s-a apucat să importe discuri reggae din Jamaica, pe când abia împlinise vârsta majoratului. N-a trecut mult până i-a venit ideea înfiinţării unui label. În perioada 1978-1980 a avut câteva întreprinderi efemere, de pe urma cărora flăcăul a tras suficiente învăţăminte, pentru a iniţia ceva durabil.

Astfel, la începutul lui 1981, lua naştere On-U Sound, o casă de discuri ce avea să intre în legendă. Catalogul On-U Sound ilustrează perfect conceptul de unitate în diversitate. Unitatea este conferită de implicarea profundă a lui Sherwood în fiecare producţie a label-ului, iar diversitatea de abordările mereu diferite pentru fiecare proiect, pentru fiecare disc.

Mânat de aceiaşi ambiţie “DIY”, Sherwood a deprins de unul singur tehnicile dub, disecând creaţiile lui Lee “Scratch” Perry şi ale celorlalţi corifei ai genului. Botezul său ca magician al butoanelor s-a petrecut alături de grupul anglo-jamaican Creation Rebel, pentru care a produs mai multe discuri, culminând cu Starship Africa, din 1980. Sound-ul “cosmic dub” al acestui LP prevestea o carieră strălucită pentru junele producător.

Pe măsură ce a pus pe picioare On-U Sound, Sherwood a lansat la apă proiect după proiect. New Age Steppers, Dub Syndicate, Singers & Players şi desigur African Head Charge sunt cele mai prolifice ansambluri muzicale concepute în laboratoarele On-U Sound.

Ar mai fi multe de spus pe tema asta, dar mă opresc aici, pentru că în articol e vorba despre African Head Charge. Toată povestea a început cândva prin 1981, când englishmanul Sherwood a făcut cunoştinţă cu rastamanul Bonjo.

Originar din Jamaica, Bonjo a purtat un alt nume la naştere: Burnell Ralston Anderson. Provenea dintr-o familie rastafari şi s-a iniţiat de mic în practicile nyabinghi, o formă de percuţie ritualică cu origini africane, ce a influenţat masiv muzica reggae. Aşa că tranziţia lui Bonjo de la ceremonialul sacru la showbiz-ul profan a fost la fel de naturală precum cea a cântăreţilor de gospel la blues, jazz sau soul.

Pe la finele anilor ’60, junele percuţionist traversa Atlanticul spre UK, ca să-şi câştige traiul din pasiunea lui cea mare. Primul angajament a fost ca roadie pentru pionierul reggae Dandy Livingstone. Un început nu prea spectaculos, numai că la un moment dat, tolomacul care băga la congas a întârziat la spectacol. Asta s-a dovedit şansa vieţii lui Bonjo, care şi-a îndeplinit rolul cu mare succes.

De aici, lucrurile au început să se lege pentru prietenul nostru jamaican. În perioada următoare avea să bată pentru faimosul compatriot Desmond Dekker sau pentru grupul pop-soul The Foundations, lucruri ce dădeau foarte bine în CV-ul unui percuţionist emigrant. Uite aşa a trecut timpul, până prin 1981, când Bonjo a fost cooptat de Creation Rebel.

Colaborarea cu Creation Rebel a durat vreo doi ani, prilejuindu-i întâlnirea istorică cu Adrian Sherwood. Probabil că cei doi s-au luat la un “gigi” mic şi au zis hai să facem o şmecherie împreună.

Scânteia s-a iscat dintr-un interviu al lui Brian Eno, pe marginea unui album pe care tocmai îl realizase împreună cu David Byrne, celebrul My Life in the Bush of Ghosts. Eno pretindea că noul lui opus întruchipează “viziunea unei Africi psihedelice”.

Sherwood, care nu apucase să asculte discul, a simţit că sintagma lui Eno sună pretenţios şi ridicol. Dar până la urmă a zis: ia stai, nu-i aşa rău, am să plăsmuiesc chiar eu o Africă psihedelică. Iar un percuţionist desăvârşit ca Bonjo i s-a părut a fi coechipierul ideal.

Dincolo de background-ul său rastafarian, Bonjo se familiarizase şi cu alte stiluri de percuţie, precum cele vest-africane, afro-cubaneze sau indiene, transformându-se într-un veritabil erudit al ritmului. Când a auzit ce visează Sherwood, a simţit că Jah îşi face lucrarea, scoţându-i în cale omul care-l va ajuta să-şi împlinească destinul de artist.

Ca să înţelegi mai bine, Bonjo este un fel de şef de orchestră la African Head Charge, cam ca Tony Allen la Africa ‘70. El determină dinamica întregului ansamblu cu bătăile sale precise, agile şi inventive în bongos, congas sau alte percuţii de mână. Interesant cum descrie jamaicanul relaţia de lucru cu prietenul său londonez:

“Well, Adrian knows his equipment, something I never learned about; I just play music naturally.”

Primul album African Head Charge a apărut la sfârşitul lui 1981, sub titlul My Life in a Hole in the Ground, o parafrază (auto)ironică după acelaşi My Life in the Bush of Ghosts. Flăcăii au numit albumul aşa pentru că studioul unde lucrau, Berry Street Studio, se afla efectiv într-un subsol, destul de înghesuit şi de sordid, după cum îşi amintesc protagoniştii.

Alături de Bonjo şi Sherwood, pe My Life in a Hole in the Ground se aud câţiva instrumentişti pe care îi vom întâlni şi pe următoarele albume: Style Scott şi Mus’come (aka Eskimo Fox) – ambii la tobe, Lizard – bass, Doctor Pablo – melodica & pian, Crucial Tony – chitară şi Deadly Headley – saxofon. Toţi erau muzicanți experimentați, cu rădăcini adânci în scena reggae transatlantică. Marea majoritate cântau în paralel și cu Creation Rebel.

Audiţia My Life in a Hole in the Ground poate fi o provocare chiar şi pentru ascultătorii versaţi într-ale muzicii experimentale. Pe un fundal ritmic hipnotizant se suprapun efecte sonore care mai de care mai bizare, ce răzbat parcă dintr-un univers paralel. Sherwood ne explică fără ocolişuri cum s-a ajuns la aşa ceva:

“I’ll be straight with you, a lot of those sounds we created on those records came out the consumption in large amounts of two very different drugs, speed and marijuana!”

După cum îţi imaginezi, oamenii n-aveau la vremea aia niciun fel de Ableton, Pro Tools sau Fruity Loops. Maestrul Sherwood transpira mixând şi remixând pe consola analogică, mânat de pasiunea lui mistuitoare. Iată cum se traduce acest proces în limbajul protagonistului:

“Experiments in active frequencies, out of time noises, rhythms within rhythms, and endless tape edits (edits on edits) resulting in the ultimate cut-up and paste job…”

Muncă intensă, frate! Cine spune că nu poţi să muncești drogat?  Acum depinde și ce faci, că nu-ți recomand să tai lemne când eşti pă droguri. Dar în caz că produci niște dub, asta e fix ce trebe ca să iasă blană.

My Life in a Hole in the Ground sună fără îndoială într-un fel aparte. A fost conceput în  condiții vitrege, însă cu ajutorul a ceva combustibil de calitate, datele problemei s-au schimbat radical.

Undeva pe coperta din spate a discului stă scris cu damf de aroganţă “Another 1991 On-U Sound Creation”. Sherwood pretindea că muzicile lui devansează trend-ul cu aproximativ un deceniu. După atâta amar de vreme se vede clar că băiatul avea perfectă dreptate, oricât de arogant ar fi părut pe timpurile ălea.

Cum dai play la album, te zăpăceşte de cap beat-ul criminal de la Elastic Dance. Nebunia se înteţeşte la maxim graţie rezonanţelor unei drâmbe, gâdilată de Sherwood în persoană (misteriosul Crocodile, creditat ca performer pe numeroase discuri On-U Sound).

Un cronicar de pe Rate Your Music asemuieşte piesa cu un dub virtual după synthpunker-ii Suicide. Mişto comparaţia, dar, în acelaşi timp, Elastic Dance ar putea fi un precursor îndepărtat al drum’n’bass-ului, curent născut după vreo 15 ani de la apariţia My Life in a Hole in the Ground.

O altă bucată obsedantă este Stebeni’s Theme, un fel de descântec în cadenţă nyabinghi, intonat în stil afro-punkist de enigmatica Stebeni. Molcomul Family Doctoring, colorat cu acorduri de melodica, evocă într-un mod ceva mai pregnant stilul dub original. În schimb, The Race, cu ritmul său în crescendo, pare a fi un omagiu pentru strămoşii ska.

Far Away Chant dezvăluie faţa întunecată a dub-ului, fiind bântuit de un toast alterat din butoane al legendarului Prince Far I. Nu întâmplător, Far Away Chant a fost ales să ilustreze o scenă violentă din Wild at Heart, un film al lui David Lynch din 1990.

Băieţii au păstrat o surpriză şi pentru final, sub forma disonantului Hole in the Roof. Cu atingeri sonore de provenineţă industrial şi free jazz, Hole in the Roof prevesteşte experimentele AHC ce aveau să vină.

My Life in a Hole in the Ground s-a ales cu feedback foarte bun din partea fumătorilor ascultătorilor,  motiv pentru care Sherwood a convocat colectivul African Head Charge şi în 1982. Pe lângă toţi ceilalţi băieţi implicaţi în sesiunea-pilot, s-a adăugat o serie de personaje noi, cum ar fi bateristul Bruce Smith (Pop Group, The Slits, Public Image Ltd. etc.), basistul George Oban (ex-Aswad) sau saxofoniştii Steve Beresford şi Dave “Flash” Wright.

A rezultat un nou material, Enviromental Studies, ce propulsează trip-ul African Head Charge spre tărâmuri şi mai îndepărtate. Cu mijloacele rudimentare de care dispunea, Sherwood a reuşit să născocească sonorităţi nemaiauzite până atunci, scopul declarat ale existenţei sale pe acest pământ.

Primele două track-uri, Crocodile Hand Luggage şi Dinosaur’s Lament, se leagă în mintea mea sub forma unei “suite reptiliene”. Interesant de urmărit fluiditatea secţiei ritmice, care străbate nestingherită barajul dens de sunete imaginat de Sherwood.

La Dinosaur’s Lament ies în evidenţă armoniile sumbre ale unei harpe chinezeşti, ciupită de japoneza Kishi Yamamoto, fosta soţie a lui Sherwood şi co-fondatoare On-U Sound. O artistă polivalentă, Kishi s-a ocupat inclusiv de grafica albumelor sau de realizarea unor fotografii epocale, precum cea care ilustrează articolul de faţă.

Urmează ceea ce eu am denumit “The Sax Trilogy”, o succesiune de piese împânzite de sunetul saxofoanelor, mostly la unison, dar la un moment dat se desprind şi ceva solistici. Dacă ţinem să încadrăm cele trei reprize într-un orizont stilistic, le-aş defini ca o combinaţie de funk, punk, free jazz, afrobeat, ska şi dub, of course.

Beri Beri se află între cele mai reuşite momente din întreaga discografie AHC. Interacţiunea dintre saxofoane şi percuţii aminteşte cumva de Fela Kuti şi Africa ‘70, într-o versiune abstractizată.

La Snakeskin Tracksuit (ce titlu beton!), ţevile ies relativ repede din scenă, pentru a lăsa locul unei splendide variaţiuni pe teme dub. Ultima bucată din ciclul saxofonistic, High Protein Snack, s-a născut probabil dintr-un „munchies” teribil şi îţi poate stimula niște mişcări de dans la modul cel mai dezarticulat cu putinţă.

Până la final mai avem încă patru track-uri, care desăvârşesc haosul atent studiat al albumului. Atmosfera de coşmar post-industrial se interferează cu ritmuri tribale, extrase din străfundurile ancestrale ale conştiinţei. Epilogul, Latin Temperament, simbolizează triumful ansamblului de percuţionişti, care poartă pe umerii săi toată greutatea concepţiei sherwoodiene.

După al doilea LP African Head Charge, Bonjo a dat viaţă unui alt proiect muzical, Noah House of Dread, expresie a pasiunii sale pentru stilul clasic de reggae, aşa numitul roots reggae. LP-ul de debut Noah House of Dread, intitulat Heart, a fost realizat la On-U Sound, cu acelaşi Adrian Sherwood pe post de producător.

Desigur, Noah House of Dread este cu totul altă mâncare de peşte decât African Head Charge. Pe lângă rolul obişnuit, de magician al ritmurilor, Bonjo îşi asumă şi poziţia de solist vocal. N-are el acurateţea unora ca Horace Andy sau Bim Sherman, dar cântă din toată inima, aşa cu timbrul lui rugos. Merită să asculţi albumul, mai ales dacă eşti pasionat de obscurităţi roots reggae.

Primii doi ani de On-U Sound i-au insuflat elan tovarăşului Sheerwood, care a agonisit ceva marafeţi şi şi-a permis să lase în urmă subsolul obidit din Berry Street. S-a mutat într-un loc mult mai înzestrat cu tehnologie modernă, Southern Studios, situat în zona Wood Green, dacă ştii aşa de bine Londra.

Stimulaţi de noile condiţii tehnice şi de un mix consistent de speed & weed, flăcăii de la African Head Charge au tras al treilea album, Drastic Season, pe parcursul lui 1983. De data asta la party a fost invitată o gaşcă ceva mai restrânsă de muzicanţi, în care-i regăsim totuşi pe Eskimo Fox şi Style Scott, parteneri ideali ai lui Bonjo din compartimentul ritmic.

Drastic Season întruchipează “nebunia lui Sherwood”, în toată splendoarea ei elucubrantă. Cu un bas zguduitor, o reţea densă de percuţii şi un arsenal inepuizabil de efecte, albumul are un sound unic în contextul atât de vast şi de provocator al muzicii experimentale. L-aş descrie ca “afro-industrial” sau “avant-dub”, dar mă îndoiesc de acurateţea unor astfel de sintagme.

Jurnalistul Steve Barker, PR-ul On-U Sound şi cel mai fin cunoscător al fenomenului, prezenta astfel noua creaţie AHC:

“A high-tech rhythm mix of human, animal and machine sounds, captured on the Southern Studios digital rig by the „wackid’ mixer Adrian Sherwood (…). Check it if you’re a dancer, a listener, a film maker, a computer programmer, a human or an animal. Special treats in store for steam locomotive enthusiasts and biologists. You’ve never heard such sounds in your life.”

Constat că Barker şi-a făcut treaba şi a ascultat albumul cu maximă atenţie. Drastic Season sună într-adevăr ca o fuziune între om, maşină şi natură, menită să nască o lume a viitorului cu mult mai integratoare decât binomul “man-machine” conceput de Kraftwerk.

Track-ul inaugural, Timbuktu Express, sugerează din plin ideea de vehicol în mişcare. Trenul sahelian se urneşte cu greutate, dar capătă o forţă colosală,  în momentul în care Bonjo et co. încep să încarce combustibil la intensitate maximă.

La fel ca pe Enviromental Studies, I Want Water păstrează un ritm cât se poate de cursiv, doar că este bruiat în permanenţă de cele mai teribile zgomote din Univers. De asemenea, la Fruit Market, armoniile de brass în stil highlife se sufocă sub asaltul unor disonanțe bizare, ce spulberă orice tresărire de africanism idilic.

Asta e de fapt partea frumoasă a albumului, pentru că avem nişte bucăţi care sunt beyond scary. Un exemplu ar fi track-ul 4, African Hedge Hog, reconfortant ca o rătăcire nocturnă în miezul pădurii tropicale. Epilogul albumului, Many Generations, este absolut monstruos, un leviatan întrupat din zgomot, ce ar putea trânti la pământ toţi megaliţii de pe planetă.

După un tur de forţă soldat cu trei albume în trei ani, African Head Charge a luat o mică pauză, ce s-a prelungit până prin 1986. În cele din urmă, nucleul dur al formaţiei – adică Bonjo, Sherwood, Style Scott, Eskimo Fox şi Doctor Pablo – s-a întors în studio cu scopul de a înregistra al patrulea LP, Off the Beaten Track.

Majoritatea comentatorilor consideră Off the Beaten Track drept cea mai izbutită creaţie din repertoriul AHC. Discul tinde să fie ceva mai cerebral decât realizările anterioare. Fără să-şi înfrâneze pornirile avangardiste, băieţii au izbutit să creeze un material cât se poate de fluent, accesibil şi genului de ascultător deschis la minte, dar mai puţin familiarizat cu sălbăticiile muzicii experimentale.

Pe un fundal dub cu inflexiuni post-punk, African Head Charge se aventurează în afara rutei consacrate, Africa-Jamaica-New York-UK, pentru a sonda noi spaţii culturale. Eliberat de constrângeri tehnologice, Sherwood s-a folosit cu nesaţ de toate device-urile pe care le-a avut la îndemână. Sampling-ul este utilizat masiv pe Off the Beaten Track, sub formă de loop-uri instrumentale, found sounds sau voci răzleţe, decupate cine ştie de unde.

Albumul debutează cu piesa de titlu, construită gradat în jurul chemărilor lui Bonjo. Climaxul este reprezentat de un sample de vioară arăbească, ce incită la belly dancing mental, dacă ştii cum se face asta.

Vine apoi Some Bizarre, unde-şi dau concursul două somităţi ale muzicii underground: Jah Wobble (bass) şi Al Jourgensen (keyboards). Bass-ul lui Wobble ocupă poziţia centrală, în jurul lui închegându-se tot felul de sonorităţi atipice, între care ne atrag atenţia zgomotele seci de sticlă spartă şi lătratul îndepărtat al unor dulăi fioroşi.

Surpriza cea mai mare se iveşte la track-ul 4, unde îl recunoaştem pe marele Albert Einstein, care ne ţine o prelegere despre limbaj şi mentalitate (Language and Mentality). Băieţii s-au jucat frumos cu această înregistrare de arhivă, tonul de sintetizator Fairlight şi riddim-ul rezonând perfect cu intonaţia savantului.

Odată trecuţi pe faţa B a discului suntem provocaţi de strigătele războinice de la Throw It Away, aşezate magistral pe groove. După asta ne lăsăm purtaţi de împreunarea de skank oniric şi ritmuri tribale ce defineşte piesa Conspiring.

Spre finalul discului, la Down Under Again, descoperim că inconfundabilul didgeridoo s-a integrat de minune în universul muzicii AHC. Ultimul track, Over the Sky alternează în mod inspirat frecvenţele sub-bass cu un sample melancolic de vioară gipsy.

Off the Beaten Track încheia practic un ciclu din existenţa African Head Charge. Să zicem că a fost faza de avangardism feroce din istoria proiectului. În cazul AHC, noţiunea de muzică experimentală chiar are un sens. Căutările intense, pornite în subsolul din Berry Street, au dus în cele din urmă la un rezultat palpabil, la o modalitate concretă de exprimare, consfiinţită de magnificul LP Off the Beaten Track.

Până în acel moment, AHC a funcţionat exclusiv ca proiect de studio. Un personaj comunicativ, dornic să performeze de faţă cu poporul, Bonjo a insistat ca formaţia să se întrupeze și ca live act. Rastamanul şi-a împlinit visul în 1987, când African Head Charge a debutat pe scenă la University of London Union. Fanii au primit cu entuziasm mişcarea, aşa că Bonjo şi trupa s-au pus din greu pe turnee, nu doar în UK, ci şi în Europa, în Japonia sau la Antipozi.

Pe parcursul lui 1988, jamaicanul şi-a găsit timp pentru al doilea LP Noah House of Dread, botezat Heart 2. Materialul a fost realizat prin intermediul propriului label, Noah Records. Sherwood n-a fost implicat deloc în procesul de producţie, iar asta se simte prin prisma calităţii muzicii.

În 1990, Bonjo a realizat şi un single ca artist solo, More We Are Together, produs de însuşi Norman Cook (aka Fatboy Slim). Discul e atât de obscur, încât nu se găseşte nici măcar pe youtube.

Tot în ’90 se petrecea lansarea celui de al cincelea album African Head Charge, Songs of Praise, pentru care flăcăii au lucrat vreme de doi ani.  S-a înregistrat cu o nouă garnitură de muzicanţi, în afară de Bonjo şi Sherwood singurul exponent al vechii gărzi fiind inegabilul Style Scott.

Un rol proeminent îi revine chitaristului new yorkez Skip McDonald (aka Little Axe), un artist fantastic, trecut printr-o multitudine de expresii muzicale, de la blues şi funk la hip-hop şi industrial. El mai colaborase cu AHC, îngânându-l pe Einstein prin intermediul synth-ului Fairlight.

Songs of Praise inaugurează o nouă etapă în creaţia AHC, mult mai senină, pe care aş identifica-o drept etapa “etno-spirituală”. Pentru realizarea albumului s-au folosit tot felul de sample-uri obscure, cu cântări religioase culese din toate cele patru zări.

AHC şi-a extras inspiraţia dintr-o arie geografică imensă, ce cuprinde întinderile Africii, Indiei, Anatoliei sau ale Deep South-ului. Întreagă varietate de melosuri se interferează cu percuţiile nyabinghi, tehnicile dub şi chitarismele super-funky ale lui McDonald, pledând în favoarea conceptului de fuziune culturală.

Noua orientare a grupului putea naşte confuzii într-o epocă de ascensiune a curentului muzical new age. Din această cauză, African Head Charge a ţinut să se delimiteze de astfel de manierisme, apelând la flerul PR-istic al lui Steve Barker. Iată cum a punctat omul, în comunicatul de presă ce a marcat apariţia albumului:

“Fear not, Sherwood and company haven’t gone new age. The sonic settings are just as exquisitely textured as ever, they’ve just been given an added depth.”

Acelaşi Barker pretinde că Songs of Praise este “a true masterpiece”. Aici ţin să-l contrazic. Albumul sună interesant, merită ascultat, dar nu cred că se numără printre creaţiile esenţiale ale lui Sherwood.

Aş evidenţia totuşi vreo două track-uri. Orderliness, Godliness, Discipline and Dignity se bazează pe ceva imn vedic, intonat ritmic de un preot hindus. Apoi, Dervish Chant angrenează un cor de dervişi, ce ne poartă într-un trip psihedelic de mare profunzime.

Anul următor, formaţia a sărit pe interval cu primul album imprimat în concert, Live: Pride and Joy. Pe acest material regăsim versiuni ale unor piese de pe Off the Beaten Track şi Songs of Praise, plus ceva improvizaţii.

Pe scenă, AHC sună destul de diferit faţă  de studio, fapt explicabil de altfel. Bonjo îşi ia foarte în serios rolul de maestru de ceremonii, îndemnând mulţimea la dans şi voie bună, aşa cum numai un rastaman ştie s-o facă.

Iniţial, Pride and Joy mi s-a părut cam prea jumpy, poate din cauză că mă aşteptam la tripangeală hardcore. Uşor, uşor, mi-am dat seama că Bonjo şi ai lui te poartă prin toate mood-urile, de la ţopăială mai mult sau mai puţin ritualică, până la prăjeală gravă, d-aia de ţine nemişcat într-un loc şi te face să pierzi orice noţiune de timp.

African Head Charge a realizat un nou album de studio, In Pursuit of Shashamane Land, abia în 1993. Acesta continuă într-un fel trip-ul “etno-spiritual” iniţiat de Songs of Praise, doar că acum traseul e focusat spre rădăcinile rastafari. Ca să te lămureşti, Shashamane e o regiune din Etiopia, cu conotaţii sacre pentru adepţii acestei credinţe.

În mod surprinzător, Sherwood împarte în premieră creditele de producător cu alţi tovarăşi, anume Bonjo şi Skip McDonald. Asta se resimte în sound-ul mult mai scindat albumului.

Regăsim vreo patru bucăţii neobişnuite de melodioase, cu accente de carnaval afro-caraibian, unde Bonjo preia şi microfonul de solist, exact ca la Noah House of Dread. Clar, se petrecuseră nişte lucruri în bucătăria AHC!

In Pursuit of Shashamane Land conţine şi faze mai tenebroase, ce amintesc întrucâtva de epoca Off the Beaten Track. Fever Pitch şi No, Don’t Follow Fashion, două bucăţi extrem de penetrante, sunt de departe highlight-urile acestui album, prevestitor de schimbări majore.

Bonjo simţea tot mai intens chemarea „back to Africa”, propovăduită de credinţa rastafari. Drept urmare, în 1994, i-a luat pe toţi ai lui şi a construit o casă frumoasă, undeva pe o plajă din Ghana.

Odată așezat la sânul mamei Africa, a ţinut să-şi ducă mai departe misiunea muzicală, chiar dacă activitatea sa a scăzut în intensitate în anii care au urmat. Al şaptelea album sub titulatura African Head Charge, Akwaba a fost imprimat în studiourile Ghana Films, pentru a fi lansat în UK via Acid Jazz Records.

Din momentul în care dai play, descoperi că Akwaba n-are deloc de-a face cu noţiunea de African Head Charge, aşa cum a fost concepută de Sherwood. Versiunea ghaneză a grupului este de fapt un sequel pentru Noah House of Dread, alunecând uneori spre o exuberanţă reggae-pop, ce invocă hit-urile nouăzeciste ale celor de la Inner Circle. Bonjo e simpatic foc în ipostaza lui de idealist rasta, dar Akwaba se pierde total în vastul ocean al discografiei reggae mondiale.

Doi ani mai târziu, Bonjo a realizat încă un album African Head Charge, Sankofa, via Bonjo I Records. Materialul diferă într-o anumită măsură de Akwaba, fiind o combinaţie de reggae, dub şi afropop. Un disc agreabil, dar neglijabil.

Departe, la Londra, On-U Sound transpunea în premieră pe CD cele patru albume primordiale din catalogul AHC. Pe lângă aceste reeditări, label-ul a scos la înaintare şi o creaţie nouă. Drums of Defiance reprezintă o colecţie de remixuri drum’n’bass, realizate de Professor Stretch, pe baza unor teme culese de la African Head Charge.

Dinspre Ghana s-au auzit destul de puţine veşti la răscrucea dintre milenii. Fanii au tresărit prin 2001, când Bonjo I Records a lansat CD-ul Live Goodies, ce reuneşte înregistrări din perioada 1988-91, apogeul AHC ca “live act”. Un deliciu pentru admiratorii grupului, cu versiuni extinse ale unor piese precum Throw It Away, Language and Mentality sau The Race.

Live Goodies a intrat din start în categoria discurilor “hard to find”. Probabil că a ieşit de acolo din momentul în care s-a inventat Soulseek.

Însă vestea cu adevărat magnifică a venit în 2005, când Bonjo şi Sherwood s-au reunit după mai bine de un deceniu pentru a lucra la un nou album. În cinstea împlinirii unui sfert de secol de la naşterea conceptului AHC, Adrian Sherwood a botezat noul opus Vision of a Psychedelic Africa.

Iniţial, albumul a apărut numai în Japonia, la Beat Records, deoarece On-U Sound era cam pe butuci la vremea aia, publica mai mult reeditări. Vision of a Psychedelic Africa a fost relansat de On-U Sound abia după patru ani, fapt ce l-a făcut mult mai accesibil pentru fanii non-japonezi ai grupului.

După audiţia in integrum a materialului se impune o concluzie importantă. Avem de-a face cu cel mai bun disc AHC de la Off the Beaten Track încoace!

Vision of a Psychedelic Africa a marcat trecerea la o nouă fază din existenţa proiectului, ce succedează etapele “avant-dub”, “etno-spiritual” şi “rasta-pop”. În lipsă de inspiraţie i-am zis neo-dub, pentru că îmbină tehnicile clasice de dub cu metodele cele mai moderne din muzica electronică. Cu toate că are un feeling autentic de dub şaptezecist, Vision of a Psychedelic Africa poate furniza material serios pentru mixuri downtempo în spirit milenarist.

Sherwood şi Bonjo au conlucrat din nou cu bunul lor prieten Skip McDonald. În studio s-au arătat alţii doi muzicanţi new yorkezi, Keith LeBlanc – tobe şi Doug Wimbish – bass, ca şi un veteran al sesiunilor AHC, bateristul Eskimo Fox.

Albumul are un sound intens, ce contopeşte vibraţiile dub, balansul de funk şi ritmurile afro. Mixul ​este completat de o paletă largă de efecte sherwoodiene și de frânturi desprinse din te miri ce incantații africane sau afro-jamaicane.

Bonjo are o prezenţă destul de consistentă şi în calitate de “deejay” (echivalentul MC-ului în cultura jamaicană), predicând armonia şi înţelegerea pe sistem rastafari. La un moment dat ne delectează cu un fel de crez al percuţionistului rasta, sub titlul Drumming Is a Language (“ernest, flexible, discerning, friendly”).

Muzica AHC a redevenit stranie, chiar dacă în alt mod decât la începuturi. Surfari e un fel de Jamaica meets California, cu arpegii surf rock, în stilul legendarului Dick Dale. Mr. Whippy Does Djibouti poartă amprenta răsunătoare a unui lamelofon african, în timp ce More Fluid are o atmosferă mult mai tensionată, indusă de basul lui Doug Wimbish.

Cerul se înseninează odată cu ultimul track, Ready You Ready, un moment fermecător al discografiei African Head Charge. Avem un cor de copii,  ce intonează “ready you ready, are you ready?”, intrând într-o consonanţă deplină cu frecvenţele joase de dub. Combinația implică şi nişte armonii vest-africane, ca o textură fină ce leagă întreaga poveste. Încă o dovadă a inventivităţii ieşite din comun a lui Sherwood.

Vision of a Psychedelic Africa a reintrodus formaţia în circuitul live internaţional, spre bucuria lui Bonjo, care se simte al naibii de bine pe scenă, aşa cum o atestă filmările existente pe youtube. Bineînţeles, după o perioadă s-a pus şi problema realizării un nou album. Botezat Voodoo of the Godsent, acesta a apărut în 2011, via On-U Sound-ul revitalizat.

Alături de trio-ul Bonjo-Sherwood-McDonald, pe Voodoo of the Godsent se mai fac auziţi George Oban (bass) şi prietenul Adamski (synth-uri), cel din urmă anturându-se pentru prima dată în viaţă cu echipa On-U Sound. În mod obişnuit, Bonjo interacţionează cu diverşi percuţionişti pe albumele AHC. De această dată se confruntă doar cu beat-uri electronice, dar albumul sună la fel de intens ca orice altă creaţie a grupului.

Voodoo of the Godsent prezintă destule asemănări cu Vision of a Psychedelic Africa, dar vine şi cu nişte elemente noi. Sherwood a integrat subtil în peisaj rezonanţe de bass music şi synth-uri wonky, cu scopul de a crea o interfaţă mai fresh pentru proiectul întemeiat cu fix trei decenii în urmă.

Categoric, cea mai tare piesă de pe Voodoo of the Godsent este The Best Way, cu vibe-ul său pozitiv, de ritual pacificator. Atrage atenţia ambianţa desprinsă dintr-un meci de pingpong, asimilată perfect în fundalul ritmic al piesei. Dar climaxul se petrece atunci când Bonjo incantează cu convingere “the best way is to love”, făcându-ne să visăm la o lume mai bună.

Track-ul 2 este dominat de vocea extrem de gravă a răposatului Prince Far I, care ne îndeamnă să facem lucruri utile pentru existenţa noastră: “take heed, brother… and smoke up your collyweed”. Interesantă orchestraţia cu tentă de spaghetti western, gândită de maestrul Sherwood.

Stoned Age Man ar putea fi o replică peste timp la Language and Mentality, numai că în loc de prelegeri savante avem glasuri de şamani, de provenienţă cât se poate de obscură. This That and the Other pare un tribut închinat epocii rocksteady/early reggae, cu Bonjo rostindu-şi toast-ul ca după o sesiune prelungită de inhalaţii. Mai trec pe lista remarcaţilor şi track-ul 11, Dobbyn Joins the Head Charge, cuprins de un fel de seninătate cu parfum balearic.  

A urmat încă un cincinal de gig-uri în jurul lumii, cu Bonjo & African Head Charge, până când în 2016, fanii au fost răsplătiți​ cu ditamai vraful de materiale discografice. Mai exact, On-U Sound a reeditat pe vinil toate cele patru LP-uri din perioada 1981-86, în versiuni remasterizate la standarde audiofile.

Pachetul s-a ales recenzii elogioase de la Pitchfork, PopMatters sau Louder Than War, toţi comentatorii subliniind caracterul vizionar al operei African Head Charge. O recunoaştere pe care Sherwood şi Bonjo o merită din plin, după trei decenii şi jumătate în slujba dub-ului afro-futurist.

Pasionaţii fenomenului au fost răsfăţaţi cu un al cincelea LP, Return of the Crocodile, ce cuprinde înregistrări inedite din aceiaşi ani prolifici, ‘81-’86. Materialul constă din restaurarea unor versiuni de lucru, care au stat la baza celor patru albume clasice.

Ca ascultător al integralei AHC, am recunoscut toate temele recurente de pe Return of the Crocodile, chiar dacă Sherwood le-a dat o înfăţişare cu totul diferită faţă de variantele consacrate. Mi-a mers la inimă Conspired, o reinterpretare radicală a piesei Conspiring, de pe Off the Beaten Track.

Excelent şi track-ul final, Low Proteine Snack, o replică extinsă la High Proteine Snack, de pe Enviromental Studies. Return of the Crocodile chiar este un must have pentru toţi iubitorii creaţiei sherwoodiene.

Wow, am ajuns la capăt. Vor mai fi update-uri? Eu zic că da. Sherwood e inepuizabil, după cum o arată şi proiectele sale recente, cu dubstepper-ul Pinch sau cu tovarăşii de la Coldcut. Iar Bonjo este şi el într-o formă de invidiat. Să sperăm că e la fel de longeviv ca Lee “Scratch” Perry. Ia de aici un salut voios, de la veşnic tânărul rastaman. Yaman!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „African Head Charge

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s