The Abyssinians

The AbyssiniansMostră de înţelepciune:

„Abisinienii noştri grizonaţi trăiesc acum o nouă tinereţe, răspândind mesajul rastafari în toate colţurile Babilonului. N-au mai scos albume noi & bullshit, dar au făcut turnee la greu prin America de Nord şi prin Europa, unde fanii reggae şi adepţii rastafari s-au înmulţit semnificativ în rândurile populaţiei juvenile.

E şi normal, omul contemporan are încă nevoie de spiritualitate, iar tradiţia religioasă occidentală nu prea mai răspunde la nevoile sale. Mai ales că ritualul implică doar nişte damf de tămâie, plus o linguriţă de vin dacă eşti premiant. Cum să nu fie credinţa rastafari mai seducătoare?”


Locul de origine:

  • Kingston, Jamaica

Perioade de activitate:

  • 1968-1980
  • 1989-1992
  • 1996-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Dacă eşti un tânăr rastafari aspirant şi vrei să-ţi extinzi orizontul reggae dincolo de priveliştea revelatoare a colosului cultural Bob Marley, atunci trebuie să-i ai în vedere şi pe The Abyssinians. 

Se ştie, Abisinia este o denumire istorică a Etiopiei. Dar cine sunt „abisinienii” ăştia? În varianta lor originală sunt trei flăcăi jamaicani, rastafari înflăcăraţi, pe numele lor Bernald Collins, Donald Manning şi Linford Manning. Le poţi vedea meclele în poza de mai sus, în care par tripaţi grav, dar asta e probabil starea lor naturală. 

Cei doi Manning au cântat anterior cu grupul rocksteady (stil premergător muzicii reggae) Carlton and the Shoes. Carlton ăsta este Carlton Manning, fratele lor mai mare şi mentor muzical al abisinienilor. El este cel care i-a deprins cu tehnica vocală „close harmony”, caracteristica de bază a stilului lor de interpretare. 

Când s-au adunat The Abyssinians, în 1968, Jamaica era încă sub impresia puternică a vizitei împăratului etiopian Haile Selassie I, petrecută cu doi ani mai înainte. Se ştie, Selassie este considerat mesia în cultura rastafari, iar sosirea sa oficială în Jamaica a dat un impuls puternic mişcării ce îşi avea originea încă din anii 1930.

Junii noştri cântăreţi erau şi ei foarte pătrunşi, aşa că în prima lor creaţie, Satta Massagana, cântă cu viers dulce despre ţara promisă a rastafarienilor: „There is a land, far far away/Where there’s no night, there’s only day/Look into the book of life, and you will see”. Ultima strofă e în amharică, limba oficială a Etiopiei, titlul Satta Massagana însemnând „aduceţi-i mulţumire”.

The Abyssinians au imprimat iniţial cântecul în 1969 la Studio One, cu producătorul Coxsone Dodd, părintele muzicii pop jamaicane. Cu toate că a tras piesa, Dodd a decis să n-o scoată pe piaţă, deoarece nu vedea nici un potenţial comercial într-un mesaj subversiv, precum cel din Satta Massagana.

Abisinienii nu s-au resemnat, au pus mână de la mână, şi au cumpărat masterul de la Dodd. Le-au rămas parale şi ca să încropească de un label propriu, Clinch Records, unde în sfârşit, în 1971, au scos disc single cu Satta Massagana. Cum jamaicanii erau tot mai cuprinşi de spiritul rastafari,  Satta Massagana a devenit un mare hit şi totodată un fel de imn neoficial al mişcării.

La puţin timp, The Abyssinians au sărit cu un nou single, Declarations of Rights, o chemare serenă la revoluţie, cu voci armonizate şi ritm legănat: „Get up and fight for your rights my brothers/Get up and fight for your rights my sisters”. Şi au tot ţinut-o aşa mistico-militant, single după single, până la jumătatea decadei.

Într-un final au decis că e timpul să se lăfăie în format long-play şi au angajat un producător reggae renumit, Clive Hunt. Nu ştiu ce fricţiuni au avut cu băiatul ăla, dar cert e că albumul cu pricina nu a fost lansat în condiţii normale. Hunt a scos propria lui ediţie, în ’76, cu titlul Satta Massagana, iar abisinienii au realizat şi ei albumul la Clinch, în ’77, cu titlul Forward On To Zion. Ambele versiuni au ieşit în cantităţi limitate, din cauza litigiului dintre cele două părţi. Era cam bizar show biz-ul din Jamaica în epoca aia…

Idee e că materialul n-a ajuns cum trebuie la poporul consumator de muzică şi mesaje spirituale. Multă vreme primul LP Abyssinians a rămas o nebuloasă, dar situaţia s-a schimbat de la finele anilor ’80, moment din care a fost reeditat de câteva ori, pe CD şi pe vinil. Fanii reggae au recuperat astfel un material preţios pentru genul lor preferat.

Satta Massagana aka Forward On To Zion este citat adesea ca un disc de referinţă pentru muzica reggae şi un „must have” pentru orice iubitor al genului. De menţionat că albumul conţine în bună măsură variante refăcute ale hit-urilor deja clasice ale trio-ului (including Satta Massagana & Declarations of Rights), pe lângă câteva piese noi la vremea respectivă.

Cu toată tevatura ce a faultat primul LP, The Abyssinians păreau să intre apoi într-o zodie favorabilă. Spun asta pentru că în 1978 au realizat un alt album, Arise, prin intermediul Tuff Gong, label fondat de însuşi Bob Marley. Arise este un disc bun de reggae, dar nu prea a rupt gura târgului, momentul de graţie fiind deja consumat după dezastrul managerial al LP-ului precedent.

După Arise, Collins s-a luat la harţă cu fraţii Manning şi s-a cărat. Nasol pentru unii care predicau armonia şi unitatea. Grupul a mai continuat vreo doi ani, devenind o afacere exclusiv frăţească, deoarece înlocuitorul lui Collins a fost chiar nenea Carlton Manning. Până la urmă fraţii au decis s-o lase baltă şi aşa a rămas până prin 1989.

Atunci a avut loc reconcilierea cu Bernard Collins şi The Abyssinians s-au întors la treabă pentru încă trei ani. În perioada aia au tras şi nişte piese, care au ieşit la iveală abia în 1996, sub forma albumului 19.95 + Tax (reeditat în 1998 cu titlul Reunion). 

Se pare că fumatul ritualic de cânepă nu e chiar atât de purificator, ba chiar provoacă unele probleme de personalitate. Spun asta pentru că bulibăşeala abisinienilor s-a perpetuat chiar şi după înaintarea în vârstă.

Donald Manning a reformat grupul în 1996, cu Carlton Manning şi cu un nou venit pe nume David Morrison. Collins nu s-a lăsat nici el mai prejos şi a încropit propria versiune Abyssinians, în duo cu unul George Henry. Zici că erau ăia de la Compact B şi Compact C în România… În schimb Linford Manning a intrat într-un trip de înţelepciune prelungit, motiv pentru care a renunţat definitiv la cariera muzicală.

Cele două versiuni Abyssinians au concertat în paralel până pe la începutul acestui secol, producând confuzie printre fanii de reggae, care-s şi aşa destul de prăjiţi. În 1999 Collins a lansat şi un album, Last Days, pe coperta căruia stă scris destul de derutant „Bernard Collins Abyssinians”. De fapt este vorba despre o colecţie de înregistrări solo mai vechi, cărora li se adaugă şi vreo două piese cu line up-ul clasic Abyssinians, datând de prin ’89.

În sfârşit, în 2004, Bernard Collins şi Donald Manning, acum doi rastamani cu barba sură, au căzut din nou la pace şi s-au pus să armonizeze vechile refrene împreună. Formula de trio este întregită de David Morrison, un ins ceva mai fresh decât cei doi fondatori (adică merge pe 60, în timp ce ăia merg pe 70).

Abisinienii noştri grizonaţi trăiesc acum o nouă tinereţe, răspândind mesajul rastafari în toate colţurile Babilonului. N-au mai scos albume noi & bullshit, dar au făcut turnee la greu prin America de Nord şi prin Europa, unde fanii reggae şi adepţii rastafari s-au înmulţit semnificativ în rândurile populaţiei juvenile.

E şi normal, omul contemporan are încă nevoie de spiritualitate, iar tradiţia religioasă occidentală nu prea mai răspunde la nevoile sale. Mai ales că ritualul implică doar nişte damf de tămâie, plus o linguriţă de vin dacă eşti premiant. Cum să nu fie credinţa rastafari mai seducătoare? 

Uite că le-am înşirat aici toate avatarurile, dar nu mi-am dat cu părerea nepreţuită de critic de artă. Abisinienii îşi armonizează vocile cu mare măestrie şi rafinament şi par transportaţi cu totul de muzică (şi de cânepa pe care o inhalează).

Dar ca profan, reggae-ul ăsta autentic îţi poate suna cam monoton, plus că mesajul ţi-e cam străin. Nu e ca la Bob Marley, care-i mai uşor de asimilat cu charisma şi cu vocaţia lui multiculturală. Abisinienii se adresează în principal iniţiaţilor şi devotaţilor. 

În ceea ce mă priveşte, constat că am canalele deschise pentru pulsaţiile şi vibraţiile reggae, chiar şi în versiunea asta „hardcore” predicată de abisinieni. Se pare că experienţele mele sporadice cu cânepa îmi folosesc măcar la chestia asta. În plus rezonez şi cu mesajul social, dar aici intervine poate obârşia mea proletară.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s