Ryan Adams

Ryan AdamsMostră de înţelepciune:

„Heartbreaker e un album adorabil, ce cucereşte prin onestitatea crudă a protagonistului şi prin căldura umană pe care o transmite. Materialul e foarte bine lucrat, fără înflorituri inutile, fără patetisme.

Ryan destăinuie cu nonşalanţă tot ce-i macină sufletul la 25 de ani. Vârsta la care eşti deja suficient de pregătit să te împlineşti în dragoste, numai că nu-i obligatoriu ca asta să se şi întâmple. Gagicile nu l-au înţeles pe chipeşul flăcău, în schimb tovarăşii din studio au rezonat mult mai bine şi a ieşit un disc fabulos.”


Naştere: 

  • David Ryan Adams, 5 noiembrie 1974, Jacksonville, North Carolina, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Tânăr, handsome şi măcinat de nelinişti creative. Acesta ar fi pe scurt portretul lui Ryan Adams, un erou rock’n’roll al secolului XXI. Glorificat de unii, dezavuat de alţii, Ryan are deja în spate o carieră tumultoasă, ce nu mai poate fi ignorată de nici un analist respectabil al fenomenului pop.

Cu o voce plină de încărcătură emoţională şi un simţ melodic imbatabil, junele trubadur a dobândit o mulţime de admiratori devotaţi. Aceştia s-au grupat de ani buni într-o comunitate online internaţională, ce dezbate fiecare mişcare din show-biz a muzicantului favorit. Şi au oamenii despre ce discuta acolo, fiindcă Adams manifestă o fecunditate artistică impresionantă, extinsă masiv în afara canonului discografic oficial, cu numeroase release-uri de tipul “fans only”, side-projects şi fişiere digitale lăsate să circule liber prin reţea.

Însă năvalnicul Ryan nu a cucerit încă întreg Universul. Ba chiar are o mulţime de detractori, mai ales din rândurile criticii muzicale de fiţe. Nu odată i s-a reproşat tocmai fecunditatea despre care vorbeam. Iar respectivii contestatari se referă doar la albumele oficiale, mult prea frecvente, spun ei, de aici derivând inconsistenţa în exprimare a controversatului cantautor.

Eu-s de părere că băiatul n-a făcut nicicând un cântec prost, lipsit de simţăminte. Depinde de felul în care-l percepi. Dacă aştepţi numai fapte cruciale pentru evoluţia omenirii, s-ar putea ca mare parte dintre piesele lui Ryan să-ţi pară irelevante. În schimb, dacă personajul a reuşit cumva să-ţi ajungă la corason şi îl consideri ca pe un kindred spirit, vei recepta cu totul altfel fiecare dintre manifestările sale.

Lui Ryan Adams i se mai impută uneori şi lipsa originalităţii. Asta şi pentru că în epoca noastră noţiunea de originalitate a ajuns să fie înţeleasă în mod eronat. Pur şi simplu se ignoră faptul că au trecut zeci de mii de ani de la geneza lui Homo Sapiens. Adams e genul de muzicant care nu-şi ocultează influenţele. Umblă cu ele la vedere şi se laudă în gura mare. Mi se pare o atitudine firească.

După mai mult de jumătate de secol de rock’n’roll e cam penibil să pretinzi că vei reinventa roata. S-a cam spus ce era de spus. Greu să mai născocească cineva o nouă formă de exprimare. Tot ce poţi să mai aduci nou genului e propria ta personalitate, şarmul tău unic şi irepetabil, adaptate pattern-ului deja consacrat. Exact aşa procedează Ryan şi asta îi asigură un loc printre marii creatori ai acestei perioade târzii, dar nu lipsită de strălucire, a muzicii de factură rock’n’roll.

Că tot am zis de influenţe, e greu să rezişti tentaţiei de a-l compara pe Ryan Adams cu Neil Young. La fel ca ilustrul înaintaş, Ryan îşi împarte sufletul şi repertoriul între asprimea rock-ului şi delicateţea genului country, reuşind să fie la fel de convingător în ambele ipostaze.

Însă nu este şi nici nu încearcă să fie o clonă a bătrânului Young. Există o multitudine de aspecte care-l deosebesc de acesta, de la apartenenţa la o generaţie mai recentă până la un profil psihologic diferit, cu tot ce decurge de aici, mai ales în planul muzicalităţii.

Ryan Adams a ieşit la rampă după jumătatea anilor ’90, ca lider al grupului Whiskeytown, o mare revelaţie a scenei “alt-country”. Pe scurt, country-ul ăsta alternativ propune o abordare ce se delimitează categoric de zahariseala mainstream din branşă. Pe de o parte apelează la tradiţia autentică a genului, iar pe de alta asimilează elemente rock moderne, post-1977 cum ar veni.

Revenind la subiect, Whiskeytown s-a destrămat înainte să-şi îndeplinească potenţialul, iar Ryan a pornit-o în cariera solo. A încercat să se distanţeze de rădăcinile alt-country, sărind în barca revival-ului rock de la începutul anilor 2000, pentru ca apoi să penduleze între cele două tendinţe.

Nu a reuşit să ajungă chiar un megastar, dar aşa cum spuneam are o bază solidă de fani, cu ajutorul căreia a penetrat constant în chart-urile de albume din US şi UK, ajungând ca în anii din urmă să devină un client fidel al Topului 10. Poziţionarea la limita dintre “stardom” şi “cult” e cumva firească pentru un artist ca el. Adams n-are înclinaţiile spre stranietate şi mister ale unora ca Bonnie “Prince” Billy sau Sufjan Stevens, dar nu e nici un soft rocker dulceag, ca John Mayer sau Jason Mraz.

Şi acum să depănăm puţin firul biografic. David Ryan Adams a venit pe lume spre sfârşitul lui 1974, în orăşelul Jacksonville, North Carolina, adică în Sudul profund al Statelor Unite. Tac’su l-a părăsit când avea doar vreo cinci ani şi a crescut mai mult cu bunicii, oameni destul de literaţi, care i-au stimulat de timpuriu talentele artistice.

De la vârsta de 8 ani, micuţul Ryan a început să scrie povestioare şi limerick-uri. Pe la 14 ani a primit o chitară electrică şi s-a apucat să zdrăngăne în draci. Tolomacul a devenit fascinat de punk şi de rock-ul alternativ din epocă, adulând formaţii ca Hüsker Dü, Black Flag, The Replacements, Sonic Youth, Meat Puppets etc. Ulterior a descoperit şi latura ceva mai interiorizată a fenomenului, încarnată de britanicii The Smiths.

Tot puţoiu’ rochist visează să se bage într-o trupă, iar Ryan nu făcea nici el excepţie. Prin 1991 a cântat cu unii Blank Label, care n-au existat ei prea mult, dar au reuşit să tragă un single pe vinil, cu un tiraj minuscul (250 de copii). Nu spun că acum e o nestemată de preţ pentru colecţia oricărui fan al menestrelului.

La începutul clasei a X-a, lache mic a abandonat şcoala, ca să-şi poată vedea nestingherit de cariera de rockstar. Următoarea experienţă notabilă în materie a fost The Patty Duke Syndrome, formaţie ce a activat pe plan local, cam prin 1993-94. Pe youtube se găsesc nişte filmări din concert cu PDS şi pot spune că tăntălăul se descurca foarte bine la 19 ani.

În sfârşit, Ryan şi-a dat seama că nu prea mai are ce face în Jacksonville-ul natal şi s-a mutat cu arme şi bagaje în Raleigh, capitala Carolinei de Nord. Acolo a înfiinţat o altă trupă, Whiskeytown, lăsând baltă punkăreala pentru a cânta în stilul alt-country, aflat atunci în plină expansiune în underground-ul muzical american. “So I started this damn country band/Cause punk rock was too hard to sing”, mărturiseşte artistul în finalul cântecului Faithless Street.

Whiskeytown a făcut ceva vâlvă în scurta sa existenţă. Formaţia a ajuns să semneze cu ditamai Geffen Records, iar observatorii fenomenului i-au încredinţat misiunea sacră de a scoate scena alt-country la suprafaţă, aşa cum făcuseră Nirvana cu rock-ul alternativ.

Până la urmă boom-ul nu s-a produs, Whiskeytown spărgându-se după şapte ani sălbatici, presăraţi cu beţivăneală, certuri şi scandaluri. Flăcăii au ajuns să se dea în stambă inclusiv pe scenă, în faţa publicului care plătise să-i vadă.

Totuşi, Whiskeytown a apucat să scoată trei albume, al naibii de bune: Faithless Street (1995), Strangers Almanac (1997) şi Pneumonia (apărut postum, în 2001). Consecinţele s-au limitat doar la recenzii elogioase, cumpărătorii nu prea s-au înghesuit. Ar fi destule de spus despre Whiskeytown, dar am s-o fac mai pe larg prin anul 3655, atunci când estimez că am să ajung la litera W.

Subiectul articolului de faţă rămâne cariera lui Ryan Adams sub nume propriu, numai că ar fi imposibil să trec cu vederea acest episod fundamental pentru devenirea sa artistică. La Whiskeytown a deţinut prim planul absolut, ca frontman şi songwriter principal, plus că a fost singurul membru constant din istoria trupei, exceptând-o pe Caitlin Cary (vioară, voce).

Sound-ul Whiskeytown era în mod evident impregnat de viziunea sa, de-a dreptul ingenioasă pentru un muzicant atât de fraged. Întâlnim un balans perfect între rezonanţele “twang”, specifice muzicii country, şi acele “power chords”, definitorii pentru rock.

Ca să-ţi faci o imagine asupra liricii ryanadamsiene din epocă, citez doar titluri ca Too Drunk to Dream sau Excuse Me While I Break My Own Heart Tonight. Ultimul album, Pneumonia, e şi cel mai bun, aducând diversificarea influenţelor şi un spor de rafinament. Se poate spune că pe Pneumonia se întrezăresc direcţiile ulterioare ale evoluţiei lui Adams.

Într-un moment în care Whiskeytown se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, junele Ryan s-a apucat să lucreze pentru primul album solo. Inspiraţia pentru titlu i-a venit holbându-se la un poster cu Mariah Carey, în care diva purta un tricou cu înscrisul “Heartbreaker”.

Discul a ieşit în toamna lui 2000, la Bloodshot, label independent specializat pe alt-country. De producţie s-a ocupat britanicul Ethan Johns, fiul legendarului Glyn Johns. La înregistrări, Ryan a beneficiat de aportul unor muzicanţi minunaţi, precum David Rawlings şi Gillian Welch, responsabili de chitări, banjo-uri, backing vocals şi alte câteva sunete.

Heartbreaker e un album adorabil, ce cucereşte prin onestitatea crudă a protagonistului şi prin căldura umană pe care o transmite. Materialul e foarte bine lucrat, fără înflorituri inutile, fără patetisme.

Ryan destăinuie cu nonşalanţă tot ce-i macină sufletul la 25 de ani. Vârsta la care eşti deja suficient de pregătit să te împlineşti în dragoste, numai că nu-i obligatoriu ca asta să se şi întâmple. Gagicile nu l-au înţeles pe chipeşul flăcău, în schimb tovarăşii din studio au rezonat mult mai bine şi a ieşit un disc fabulos.

În afara solistului vocal, pe Heartbreaker găsim destul de puţine elemente comune cu Whiskeytown. Sound-ul e predominant acustic, în maniera country-folk, cu destul de puţine influenţe rock.

Prima piesă, To Be Young (Is to Be Sad, Is to Be High), e destul de înşelătoare. Ryan îl calchiază făţiş pe taica Dylan, în varianta proaspăt electrificată de la jumătatea anilor ’60. Apoi vine o baladă în tempo mediu de toată frumuseţea, My Winding Wheel, indiciu mult mai potrivit pentru ce te aşteaptă în continuare. Următorul cântec, Amy, se distinge în peisaj cu ajutorul unui aranjament orchestral subtil (flaut, cvartet de coarde, vibrafon, timpane). După toate aparenţele, Amy se vrea un tribut închinat lui Nick Drake (din perioada Bryter Layter).

Oh My Sweet Carolina rămâne o capodoperă a lui Ryan Adams, expresie răvăşitoare a nostalgiei noastre eterne după ţinuturile de baştină. Frumuseţea cântării este întregită de armonii vocale sublime, furnizate de marea country-istă Emmylou Harris.

Come Pick Me Up loveşte din plin cu un refren în crescendo, impulsionat de zumzăiala banjo-ului: Come pick me up/Take me out/Fuck me up/Steal my records/Screw all my friends behind my back/With a smile on your face/And then do it again… I wish you would”. Şi dăi şi suflă în muzicuţă. Ce nu face omul să-şi recâştige dragostea visată?

Oh, am tendinţa să înşir tot tracklist-ul, fiindcă recunosc, Heartbreaker îmi place teribil. Hai că mai spun doar de câteva. Damn, Sam (I Love a Woman That Rains) îl invocă iarăşi pe Dylan, de astă dată în tempo mai lent. Why Do They Leave e sfâşietoare. Shakedown on 9th Street schimbă subit atmosfera, fiind un rock incadenscent, cu “call and response” la refren. Până la final avem iarăşi numai balade singuratice, culminând cu Sweet Lil Gal, care încheie albumul lăsând impresia de expectativă.

În general, tonul recenziilor a fost unul entuziast. Pitchfork a acordat fantastica notă 9 pentru Heartbreaker. Doar că în anii următori, cronicarii supremi ai hipsterimii şi-au schimbat radical atitudinea faţă de Adams, gratulându-l cu calificative ridicole de 2 sau 3.

Până una alta, marii profeţi ai show biz-ului întrevedeau că Ryan va izbuti solo ceea ce n-a putut face cu Whiskeytown, adică să vândă muzica alt-country maselor. Între timp Universal Music a înfiinţat un nou label, Lost Highway Records, menit să exploateze filonul “roots music”. Cine crezi că a fost primul artist semnat la Lost Highway? Ryan Adams, desigur.

Hiperactiv cum îl ştim, Ryan a gătat repede al doilea album, Gold, făcându-şi debutul la noua casă de discuri pe data de 25 septembrie 2001. Deşi producător a fost acelaşi Ethan Johns, Gold nu continuă direcţia predecesorului. Nu mai avem acea atmosferă de confesiune intimă, sound-ul e mult mai şlefuit, la modul radio friendly.

Asta nu înseamnă obligatoriu ceva nasol, o pervertire artistică. Când te prezinţi în faţa unui public mai larg, trebuie să te adaptezi cumva aşteptărilor acestuia. Ryan a făcut-o, însă fără a se dezice de ţelul vieţii, zămislirea unor melodii memorabile. Aşa cum declara mai târziu în revista Spin, ambiţiile sale erau măreţe: “With Gold, I was trying to prove something to myself. I wanted to invent a modern classic”.

După părerea mea a reuşit, deşi s-ar părea că marii critici muzicali nu-mi dau dreptate. Mizez pe instanţa supremă, Timpul. Pe de altă parte recunosc că Gold nu m-atinge aşa profund ca Heartbreaker. Faza e că Ryan şi-a ridicat ştacheta foarte sus din prima şi chiar dacă a scos discuri bune şi mai încolo, nu şi-a mai egalat niciodată performanţa iniţială.

Aşadar Gold ieşea pe piaţă într-un moment în care America se afla încă sub impresia puternică a episodului 9/11. Întâmplător, primul extras pe single avea să fie New York, New York, iar videoclipul îl înfăţişează pe trubadur zdrăngănind cu chitara undeva lângă Brooklyn Bridge. Turnurile gemene tronau semeţe undeva în fundal, fiindcă mai erau patru zile până la catastrofă.

Piesa a stârnit desigur reacţii emoţionale, deşi se referă de fapt la ceva aventuri amoroase ale autorului, consumate hai hui prin metropolă. A fost hit doar în ceva bullshit de top americănesc bazat pe difuzări radio, fiindcă nu puteai să răzbaţi prin Hot 100 cu chestii aşa retroiste. Dacă e să ne referim strict la rock, lumea vroia atunci Linkin Park sau Nickelback. Altfel, melodia e mişto, cu linie vocală cadenţată, chitări sprinţare, orgă Hammond şi congas, ba chiar şi un solo de saxofon spre final.

Nimeni nu se aştepta ca New York, New York să rupă topul naţional, în schimb Gold a dezamăgit profund. Deşi a fost conceput cu discuri de platină în minte, nu a urcat mai sus de locul 59 în US. În UK a stat ceva mai bine, ajungând până pe locul 20. Dealtfel multe dintre albumele lui Adams s-au clasat mai bine la englezoi.

Ceva speranţe au existat pentru Grammy, flăcăul fiind nominalizat la trei categorii. Atâta că a plecat acasă cu mâna goală. Totuşi, cu trecerea timpului, Gold a continuat să se vândă, depăşind în prezent cifra de 800000 de exemplare, dintre care mai mult de jumătate numai în patria mamă.

Să spun ceva şi despre conţinutul albumului. New York, New York e un preview destul de nimerit pentru ce se aude în rest. Gold omagiază grandoarea rock-ului şi folk-ului din anii 70, din perspectiva unui muzicant ce abia văzuse lumina zilei în acea perioadă. În rest, prea puţin country, prea puţin alternativ.

Cu toate astea, Ryan nu lasă deloc impresia de epigon. Moştenirea marilor înaintaşi reprezintă doar un mediu prin care îşi transmite propriile trăiri, cu un elan tineresc pe care alde Bob Dylan şi Neil Young nu prea îl mai au sărmanii în secolul XXI. Spun asta gândindu-mă mai ales la track-ul 2, Firecracker, o melodie vioaie, punctată de muzicuţă, cum Dylan n-o să mai facă niciodată. Vine apoi Answering Bell, ca o încrucişare între Van Morrison şi Steve Miller Band.

La Cienega Just Smiled este o baladă duioasă, încarcată de metafore, ce se referă probabil la o relaţie problematică. The Rescue Blues şi Touch, Feel & Lose arată deschiderea artistului şi spre tradiţia soul. Gonna Make You Love Me apelează la irezistibilul beat Bo Diddley. Tina Toledo’s Street Walkin’ Blues te duce inevitabil cu gândul la Rolling Stones şi la al lor Sticky Fingers. Finalul, Goodnight, Hollywood Blvd., orchestrat cu pian şi coarde, e impregnat de spiritul inefabilei poezii a Americii.

Am lăsat intenţionat la urmă When the Stars Go Blue, o melodie plină de şarm şi sensibilitate, ce ar trebui să însufleţească şi pietrele. Ca sound, e mai puţin şaptezicistă şi ceva mai aproape de country decât restul discului. Ăsta ar fi fost potenţialul hit al lui Ryan, paşaportul lui spre superstardom.

Din motive inexplicabile n-a fost scoasă pe single, aşa că a rămas o “comoară ascunsă”. Sau poate nu chiar atât de ascunsă, de vreme ce a avut parte de o mulţime de cover-uri. The Corrs au fost primii care au preluat-o, sub forma unui duet cu Bono himself, inclus pe albumul Live in Dublin (2002). Mai târziu au cântat-o şi pe scena Live8, împreună cu acelaşi Bono.

Au urmat şi alte versiuni, dintre care cea realizată în 2005 de Venke Knutson şi Kurt Nielsen a ajuns în Top 20 din Norvegia. În State, cel mai mare impact l-a avut intepretarea lui Tim McGraw, un country-ist răsuflat, care a dus Where the Stars Go Blue pe locul 4 în topul country şi pe 37 în cel general. N-am spus că piesa are potenţial? Cu o promovare inteligentă, Ryan s-ar fi clasat cu mult mai bine decât McGraw în Hot 100.

Spuneam despre Ryan Adams că e hiperactiv, dar stai să vezi de acum încolo. După ce şi-a văzut Gold-ul pe piaţă ce crezi că a făcut? S-a dus să se odihnească puţin? Nu, s-a pus pe scris alte cântece. În mai puţin de un an a finalizat 60 de bucăţi.

I-a bătut în permanenţă la cap pe ăia de la Lost Highway cu următorul album. El ar fi vrut ca acesta să se numească The Suicide Handbook, doar că băieţii de la casa de discuri s-au opus.

Ulterior au mai respins vreo trei proiecte ale mult prea prolificului artist. În cele din urmă oamenii de la Lost Highway au luat o decizie curioasă. S-au hotărât să aleagă ei nişte piese din noianul creaţiilor recente, peste capul autorului, pentru a însăila un material vandabil.

Practic al treilea album al lui Adams este un fel de compilaţie. Sau mai bine zis un mixtape. Discul a fost numit simbolic Demolition. Şi a fost demolat de critică. Ce-i drept, Demolition nu e chiar ceea ce-i trebuia lui Ryan în acel moment. Dar n-aş putea să spun că sună prost. Numai că e cam de pluton. Şi se simte că a fost adunat din toate părţile.

Nuclear, Starting to Hurt şi Gimme a Sign par să reprezinte o reîntoarcere la rădăcinile artistului, la rock-ul alternativ american din anii ’80. În rest, cea mai mare parte din Demolition ni-l înfăţişează pe Ryan în ipostaza sa de baladist acustic, mistuit de melancolie. Cel puţin Cry on Demand şi Tennesse Sucks (in the Summer) sunt foarte, foarte inspirate. Aproape de final avem Chin Up, Cheer Up, o repriză exuberantă de country cu pedal steel.

Chiar dacă nu s-a înălţat prea sus în topuri, flăcăul dădea semne că s-ar simţi bine în show biz. A intrat şi în gura presei mondene, fiindcă o ardea cu diverse starlete, mai mult sau mai puţin alternative, precum cântăreţele Alanis Morissette şi Beth Orton sau actriţele Winona Ryder şi Parker Posey. Din câte se vede, era genul de twentysomething atras de milfe, dacă ţinem cont că Alanis, leat cu el, e cea mai tinerică din toată lista de cuceriri.

Ciufulitul menestrel părea să fie şi un bun confrate. La început de secol îl găsim în postura de guest pe albumele unora ca Willie Nelson, Counting Crows, Beth Orton, Lucinda Williams, Alejandro Escovedo, Toots and the Maytals sau Caitlin Cary, fosta tovarăşă din Whiskeytown.

Elton John îl ridica în slăvi pe unde apuca. “He’s the most talented young artist I’ve heard in decades”, spunea megastarul veteran într-un interviu publicat de Rolling Stone, în noiembrie 2001. După vreo juma’ de an cei doi au cântat împreună la CMT (Country Music Television), în cadrul emisiunii CMT Crossroads, prilej pentru Elton să-l denumească pe Ryan “the fabulous one” şi să facă apologia albumului Heartbreaker. Deh, poate vroia să fută şi el ceva prospătură.

David Letterman este şi el un admirator declarat al lui Adams, de la Gold încoace invitându-l în platou cu prilejul lansării fiecărui album. În 2014, Letterman a sfârşit prin a se comporta ca un fan veritabil, solicitând un bis în direct.

Dar în cariera flăcăului nu curgea doar lapte şi miere, în paralel începeau să se reverse şuvoaie de noroi şi venin. Fiind cam orgolios, arogant şi gură spartă, ciufulitul a intrat în conflict cu presa muzicală. S-a enervat aşa de tare pe o cronică de concert scrisă de unul Jim DeRogatis, încât l-a sunat p-ăla şi i-a lăsat un mesaj virulent în căsuţa vocală. Bineînţeles că DeRogatis a dat drumul înregistrării pe net şi a ieşit ceva scandal.

Să te pui rău cu criticii muzicali mi se par scuzabil, pentru că în general ăştia-s nişte căcaţi infatuaţi. Însă Ryan avea o atitudine cam bolândă şi prin concerte. Uneori ajungea chiar să se ia la harţă  cu publicul.

Ce-i drept, unii-l şi aţâţau, strigându-i să cânte Summer of ‘69. Odată l-a dat afară din sală pe unul din cauza asta, nu înainte de a-i plăti banii de bilet. Mie mi se pare amuzantă confuzia cu Bryan Adams, însă nu sunt Ryan Adams. Ca treaba să fie şi mai distractivă, cei doi trubaduri au şi aceiaşi zi de naştere, 5 noiembrie, dar după cum ştii canadianul este mai hodorog.

Pentru a întregi portretul întunecat al artistului la tinereţe, mai adaug că în afară de colaborări prieteneşti şi laude reciproce au existat şi ceva clinciuri stupide cu unii dintre colegii de breaslă. Mai exact cu Jack White, Jeff Tweedy (Wilco, Uncle Tupelo) şi Paul Westerberg (vocalul de la Replacements, care-i servise ca model în primii ani de carieră). Din fericire aceste conflicte s-au aplanat într-un târziu, numai că au contribuit din plin la conturarea unei imagini de bezmetic pentru Adams. Alcoolul şi drogurile, bată-le vina!

Gata cu duşmăniile, gata cu manelele, ne întoarcem la prieteni şi la rock’n’roll. În 2002 Ryan îşi făcea debutul în calitate de producător, ocupându-se de primul album solo a lui Jesse Malin (fost vocalist la D Generation).

Cam tot în perioada aia a pus-o şi de un side-project, împreună cu acelaşi Malin. Şi-au zis The Finger şi cântau un fel de hardcore punk umoristic retardoid. The Finger a realizat două EP-uri ediţie limitată, We Are Fuck You şi Punk’s Dead, Let’s Fuck, reunite în 2003 pe un singur CD.

După ce am rătăcit puţin pe străzile lăturalnice ale biografiei lui Ryan Adams, revin pe calea principală, jalonată de albumele solo. Cariera individului a continuat să semene cu un scenariu de telenovelă.

Pentru 2003 a planificat un alt opus grandios, Love Is Hell, produs de John Porter. În anii ’80, Porter colaborase cu The Smiths, contribuind între altele la imprimarea unor discuri ca Meat Is Murder sau The Queen Is Dead. Aşa că ai priceput cam care-i treaba cu Love Is Hell. Ăia de la Lost Highway au spus iar: nu putem să scoatem aşa ceva. E prea înunecat şi depresiv, nu-l cumpără nimeni. Nu vrei să faci repede alt album? Că tot îţi place să fii prolific…

Ryan rebelul s-a conformat. Al patrulea disc, Rock n Roll, era gata împachetat în noiembrie 2003. Ne aflam în epoca “noii revoluţii rock”, cu alde The Strokes şi The White Stripes călare pe creasta valului. Şi cu The Hives sau The Vines, dacă-şi mai aminteşte cineva de ei. Pe de o parte Rock n Roll specula momentul, pe de alta făcea reverenţe multiple corifeilor genului.

Producătorul discului a fost un gagiu James Barber, la vremea aia pulărăul lui Courtney Love. După câţiva ani, cea mai faimoasă vădană a planetei a pretins că i-ar fi acordat un împrumut lui Ryan pentru acest album, iar el a uitat să-i restituie banii. Junele artist a răspuns fără echivoc: “I have never had any romantic, personal or financial involvement with Courtney Love.”. La cât de bulibăşită e postarea incrimatorie de pe MySpace-ul vădanei, pentru mine e clar cine minte şi cine nu.

Rock n Roll a fost făcut franjuri de critică. Contra curentului, tocmai Robert Christgau, the asshole of american rock critics, i-a acordat o menţiune onorabilă, comentând de-a dreptul măgulitor: Sound effects, emotional affects, he’s got ‘em all”.

În ceea ce mă priveşte, n-aş zice că Rock n Roll e un album revoluţionar, dar nici un rateu catastrofal. E pur şi simplu fun şi antrenant, aşa cum sunt multe dintre discurile de neo-garage rock ale perioadei, căzute astăzi în uitare.

Mi se pare haios cum Ryan parafrazează titluri faimoase de cântece rock’n’roll. This Is It e o replică pentru Is This It? de la Strokes. She’s Lost Total Control, ai ghicit, se referă la Joy Division, iar The Drugs Not Working, te duce cu gândul direct la The Verve. 1974, o repriză de hard rock punkoid, face trimitere la Stooges cu ale lor 1969 & 1970, dar şi la anul naşterii interpretului (It’s 1974/Just like the day I was born”). Alteori, Ryan nu-şi mai bate capul şi preia direct denumiri faimoase, ca Wish You Were Here sau Rock n Roll.

Din perspectivă muzicală, piesele înşirate nu au prea multe în comun cu sursele după care au fost botezate. Spre exemplu Rock n Roll este unica baladă de pe disc, acompaniată auster de pian (Everybody’s cool playing rock n roll/I don’t feel cool at all”).

În schimb, So Alive pastişează pe faţă sound-ul U2 din epoca Unforgettable Fire, iar Anybody Wanna Take Me Home are toate ingredientele lamentaţiilor marca The Smiths. “So, I am in the twilight of my youth/Not that I’m going to remember”… Cu toată lipsa lor de “originalitate”, cele două sunt printre cele mai reuşite cântece de pe disc, alături de zdruncinatul 1974 şi de reverberantul Burning Photographs.

Oh, dar să nu credeţi că telenovela cu Ryan Adams s-a încheiat. Lost Highway a decis în cele din urmă să lanseze Love Is Hell, numai că a făcut nişte manevre foarte întortocheate. Iniţial a despărţit materialul în două EP-uri, primul lansat în aceiaşi zi cu Rock n Roll, al doilea după ceva mai mult de o lună. Apoi, surprize, surprize, în mai 2004, Love Is Hell a ieşit în forma completă, pe un singur CD. Nu ţi se pare absurd? Ce or fi zis fanii care şi-au cumpărat cuminţi ambele EP-uri?

Pe Love Is Hell influenţa The Smiths coexistă cu trimiteri evidente spre stilul lui Jeff Buckley. Ce mai, o jale imensă. Bună parte din orchestraţii au tentă acustică, cu pian din greu, însă nu prea găsim urme din country-folk-ul de odinioară. Albumul constituie apologia definitivă a poeţilor damnaţi din rock-ul alternativ. Trebuie să spun că nu prea are loc între capodoperele genului. E doar OK şi atât.

Un singur cântec se desprinde maiestuos din pluton. Culmea, e vorba despre un cover, Wonderwall, de la Oasis. Ryan îl interpretează absolut fantastic, cu vocea sa pătrunzătoare, susţinută de o orchestraţie discretă. Probabil unul dintre cele mai bune cover-uri din întreaga istorie a muzicii pop. Noel Gallagher în persoană a depus mărturie: “I never got my head round this song until I went to [see] Ryan Adams play and he did an amazing cover of it”.

Mai remarc totuşi două bucăţi de pe Love Is Hell. Odată ar fi piesa de titlu, cea mai electrificată de pe disc, cu Ryan clamând la refren: Love is ‘eeeell!”. Apoi English Girls Approximately, încă o parafrază după Dylan (Queen Jane Approximately), ca imbold pentru împărtăşirea unei poveşti personale. Zice-se că Beth Orton, fosta ibovnică, ar fi fost cea care a servit drept muză în cazul ăsta.

Pe parcursul lui 2004, artistul a făcut o nouă mişcare interesantă. A închegat un band de toată frumuseţea, cu instrumentişti de top din zona country-rock. L-a botezat The Cardinals şi s-a pus pe turnee şi înregistrări. Stai să vezi ce a urmat. Crezi că a fost cam mult un album pe an până acum? În 2005, din mai până în decembrie, inepuizabilul a lansat nu mai puţin de trei. Fanii adevăraţi cred că l-au bombănit niţel, pentru că după farsa cu Love Is Hell au fost nevoiţi iar să scoată o grămadă de bani de prin buzunare.

Cold Roses marchează glorios debutul formulei Ryan Adams & the Cardinals, care a funcţionat din start ca unsă. Avem un ditamai dublu CD, iar cele 76 minute de audiţie nu sunt pierdere de vreme. Albumul emană melodii şi sentimente prin toţi porii. Stilul abordat poate fi desemnat ca alt-country, însă Cardinals nu-i deloc Whiskeytown reloaded. Aduce mai mult cu country-rock-ul din perioada premergătoare sosirii pe lume a lui Ryan, adică Neil Young, Gram Parsons, Grateful Dead, delicatesuri d-astea.

Balade ca Sweet Illusions sau How Do You Keep Alive îl confirmă definitiv pe flăcău ca pe unul dintre cei mai senzitivi muzicanţi ai secolului, dincolo de toată fanfaronada lui cam penibilă. Din fericire nu-i un plângăcios full time. Cu bucăţi ca Beautiful Sorta ne arată şi că ştie cum să boogie, mai ales dacă are suportul unei formaţii pe cinste, precum The Cardinals.

Apogeul albumului se situează cam pe la începutul volumului doi. Easy Plateau, track-ul de deschidere, e străbătut de la un capăt la altul de trăiri intense şi de o muzicalitate încântătoare. Let It Ride e un country-rock avântat, cu caracter autobiografic şi un feeling eliberator, pigmentat de chitări cu reverb, în maniera patentată de Duane Eddy şi Link Wray.

Şi restul de cântece-s mişto, doar c-o lungesc iar în exces, de mai înşir multe. Mă limitez să mai adaug în pomelnic numai Dance All Night, cu împletirea de melancolie şi stare bine, ca la Neil Young în momentele lui ceva mai optimiste.

Nici nu se răcise bine Cold Roses, că la sfârşitul lui septembrie Ryan Adams & the Cardinals au sărit pe interval cu Jacksonville City Nights. Dovadă că dacă eşti cam trecut de 30 de ani şi umbli pribeag, începe să te prindă dorul de casă. Probabil spre a sublinia caracterul nostalgic al lucrării, formaţia s-a cufundat mai adânc în genealogia muzicii country, până spre epoca de glorie a honky tonk-erilor chinuiţi de singurătate.

Simţul melodic nu l-a trădat pe Ryan nici în aceste împrejurări sumbre. A Kiss Before I Go, The End, Peaceful Valley, Withering Heights ar fi highlight-urile albumului. Pentru plusul de farmec şi senzualitate aş mai adăuga şi Dear John, cântat în duet cu Norah Jones, o veche prietenă de-a gagiului.

Nu e party ca orgia, nici ciclu ca trilogia, şi-o fi spus Ryan Adams, aşa că pâna la sfârşitul anului a mai scos un disc. 29 n-a mai fost înregistrat cu ajutorul celor de la The Cardinals, ci este un nou material solo al neobositului. Şi celelalte albume din 2005 s-au ales cu recenzii defavorabile, dar ăsta a fost pur şi simplu desfiinţat. Oameni răi şi făr’ de suflet. 29 nu-i tocmai o capodoperă, însă nu e nici de aruncat la coşul de gunoi al istoriei pop.

Albumul s-ar vrea o descriere a drumului iniţiatic parcurs de creator între vârstele de 21 şi 29 de ani. Primul track, Twenty Nine e un rip off neruşinat după Truckin’, de la Grateful Dead. Chiar şi în condiţiile astea, piesa reprezintă o audiţie agreabilă, mulţumită feeling-ului intepretului.

Apoi avem opt cântece care nu-s rele deloc. Unele-s chiar foarte bune. Spre exemplu Night Birds, o baladă de pian, cu Ryan etalând un falsetto captivant. Marii cunoscători vor face imediat paralela cu Neil Young, în epoca After the Gold Rush. Carolina Rain, un honky tonk ca pe vremuri, avea loc şi pe Jacksonville City Nights, da’ pică bine şi aici. The Sadness are un febril melos hispanic şi ghitări ca din soundtrack-urile western spaghetti ale lui Ennio Morricone. Pe bune, nu te lua după review-uri penibile, Ryan n-a coborât standardele nici cu acest 29.

Dacă arunci o privire pe discografia oficială a artistului, vei rămâne cu impresia că 2006 a fost un an mai liniştit. Nu tocmai. În primul rând a avut misiunea onorantă de a produce Songbird, noul album al lui Willie Nelson, fabulosul country-ist şi activist pentru legalizarea cânepei, un nemuritor aflat încă în viaţă. Plus că a făcut parte şi din trupa de acompaniament, împreună cu toţi tovarăşii din The Cardinals.

Pe lângă acest episod înălţător, trebuie să menţionez şi despre un altul foarte funny. În noiembrie 2006, cei ce au intrat pe site-ul oficial al lui Adams au găsit vreo 11 albume noi la free streaming. Toate erau de fapt un fel de side-projects la caterincă, prezentate sub diverse alias-uri, ca The Shit, Sad Dracula, DJ Reggie, Werewolph etc.

Ryan se distra cumplit, revelându-şi afinităţile pentru o multitudine de genuri, cum ar fi gangsta rap, death metal, hardcore punk, lo-fi indie. În lunile următoare discografia facultativă a continuat să se extindă pe la vreo două duzini de albume digitale.

Ce mai, după toate aparenţele omul se simţea bine în pielea lui şi avea o viaţă frumoasă. Da’ acuma ştii şi tu, că ai experienţă, nimic nu e ce pare a fi. După cum avea să mărturisească în vara lui 2007, tembelul se supunea de ani de zile unei diete foarte riguroase. Mai întâi priza un speedball mic, apoi înghiţea nişte pastile, după care se apuca să bea. Păi aşa să tot scoţi 12 albume pe zi.

Cert e că acel an 2006 a fost crucial. Flăcăul şi-a dat seama că se cam duce pe pulă în ritmul ăsta şi a dat-o pe terapii şi rehab-uri, până a devenit curat ca lacrima de narcoman. Se şi vede pe el. Acum, la 40 de ani, arată mult mai fresh decât în urmă cu un deceniu, când se ofilea văzând cu ochii.

În iunie 2007, aflat încă în plin proces de reabilitare, Ryan Adams a revenit cu un nou album de studio. Titlul acestuia, Easy Tiger, a fost inspirat de îndemnul la calm şi raţiune al uneia dintre numeroasele sale ibovnice: “Easy, tiger!”. Deşi pe copertă apare doar numele său, materialu’ a fost înregistrat tot cu flăcăii de la Cardinals. Apropo de copertă, undeva în interior găsim şi un laudatio semnat de marele Stephen King, un alt fan celebru al interpretului. 

Ca stil, Easy Tiger înclină spre country-rock, cu un accent ceva mai pronunţat pe a doua componentă. Cert e că de data asta Ryan a făcut iar gangbang cu muzele, că prea i-a ieşit frumos albumul. Este poate cel mai mişto din vasta-i discografie, după inegabilul Heartbreaker, chiar peste Gold. Pe mine mă încântă melodie cu melodie, aşa cum se întâmplă cu albumele pentru care a existat inspiraţie berechet şi n-a fost nevoie de umplutură. Voi încerca să descriu iarăşi câteva piese, să văd cum pot să-mi ţin inima în frâu ca să nu înşir prea multe.

Easy Tiger începe în forţă cu Goodnight Rose, o îngemănare perfectă de melos country şi arpegii de chitară rock. Apoi vine Two, un splendid număr acustic în tempo mediu, cu armonii vocale discrete ale madamei Sheryl Crow (i-o fi tras-o şmecheru’ şi ăsteia?). Everybody Knows continuă în aceiaşi notă caldă, cu instrumente “reci”.

Dacă ţi-era dor de un rock incisiv, următorul track este Halloweenhead, cu Ryan anunţând spre mijlocul piesei, ca Vivian Stanshall pe Tubular Bells: “Guitar solo!”. Respectivul solo e manipulat cu un EBow, aşa că ascultătorii mai neexperimentaţi se pot păcăli că aud ceva instrument cu clape.

Tears of Gold este o elegie honky tonk updatată pentru gustul generaţiei X (“Tears of gold/Tears of golden restraint/As evidence of the pain that we feel inside”). The Sun Also Set are un refren dureros ca o rană deschisă, împuns cu acorduri de banjo, întocmai ca la Come Pick Me Up. La Off Broadway ne convingem încă odată de ce falsetto frumos face Ryan.

Finalul e tulburător. I Taught My Self How to Grow Old comunică multe încă din titlu. După 30 de ani se poate spune că ai depăşit primul moment critic al vieţii şi ai şanse să te simţi iarăşi bine în pielea ta. Asta dacă nu eşti pur şi simplu depresiv, într-un mod iremediabil. “And I, I taught myself how to grow/Without any love and there was poison in the rain/I taught myself how to grow/Now I’m crooked on the outside, and the inside’s broke”

Şi uite că până la urmă am pomenit nouă piese din treişpe. Să mă ierte cele pe care le-am omis. Ah, mai există şi un bonus track splendid pentru ediţiile din UK şi Japonia… Gata!

Pe lângă faptul că e foarte fain, Easy Tiger a adus şi o îmbunătăţire semnificativă a cotei de piaţă a artistului. În primul rând a reuşit să intre în Top 10 la Billboard, atingând poziţia no. 7. Cea mai bună performanţă anterioară era no. 26 obţinut de Cold Roses.

În UK, unde de regulă discurile lui Ryan prindeau mai bine decât acasă, Easy Tiger a fost doar no. 18, totuşi cea mai bună clasare până la momentul respectiv. În anii precedenţi, Gold şi Cold Roses s-au situat ambele pe locul 20. Drept bonus, Easy Tiger a ajuns în chart-urile naţionale din Canada, Elveţia sau Estonia, pe unde mai înainte nu călcase picior de album al flăcăului din Carolina de Nord.

Ryan Adams & the Cardinals n-au stat prea mult să-şi savureze succesul, s-au pus iar pe treabă şi până în toamna lui 2008 au gătat încă un album, Cardinology. Pentru partea de producţie s-a apelat din nou la Tom Schick, cel care se ocupase de Cold Roses şi Jacksonville City Nights.

Cardinology nu-i chiar aşa irezistibil ca Easy Tiger, însă cu toate astea e departe de a fi o dezamăgire. Avem iarăşi un opus solid de country-rock modern, ce pică bine la sufletul fanilor lui Ryan. Ca highlight-uri aş menţiona Born into a Light, Fix It, Let Us Down Easy, Natural Ghost. N-a fost rău nici prin clasamente, Cardinology aflându-se la un pas să prindă Top 10 în State.

O fi scăpat el Ryan de droguri, dar n-a scăpat de toate belele de pe planetă. La două săptămâni după Revelionul 2009, solistul a anunţat desfiinţarea The Cardinals, fapt regretat de multă lume.

Principala cauză invocată a fost de natură medicală. Bietul băiat avea probleme nasoale cu auzul, din cauza unei afecţiuni a urechii interne, cunoscută ca boala Ménière. Aşa că trebuia s-o lase mai moale cu rock’n’roll-ul. Totuşi a ţinut să precizeze că va fi vorba despre o retragere temporară, nu abandonează el chiar cu una, cu două.

N-a trecut prea mult şi rockstar-ul a produs o surpriză şi mai mare. S-a însurat. Cu cine crezi? Cu Mandy Moore, cântăreaţă şi actriţă, consacrată la răscrucea dintre secole ca rivală de mâna a doua pentru Britney Spears şi Christina Aguilera. Fata e mai tânără cu zece ani decât el, deci flăcăul s-a lăsat definitiv de milfe.

Multă lume a ridicat din sprâncene când a auzit despre mariajul dintre Mandy şi Ryan. Dincolo de orice alte speculaţii, cei doi sunt încă împreună, aşa că relaţia lor pare a fi cât se poate de funcţională pentru nişte vedete.

Cât îi priveşte pe cei însetaţi de creaţia artistică a lui Ryan Adams, aceştia n-au stat pe uscat nici măcar la începutul perioadei sabatice. În aprilie 2009 s-au putut bucura de debutul literar al favoritului, Infinity Blues, o culegere de versuri albe. Spre finalul anului i-a mai ieşit o carte, Hello Sunshine, ce reuneşte poeme şi proze scurte. Suflet zbuciumat şi polivalent.

Între timp, flăcăul a rupt-o şi cu vechiul label, Lost Highway. Viitoarele albume aveau să fie realizate  prin intermediul propriei case de discuri, Pax Americana Recording Company, sau PAX-AM în variantă prescurtată. Aceasta există încă din 2004, când muzicantul scosese acolo nişte single-uri pe vinil, ca ediţii limitate, destinate nucleului tare de fani. Au urmat cinci ani de pauză pentru PAX-AM, după care artistul şi-a resuscitat label-ul, ca vehicol principal al carierei sale.

Cel dintâi album apărut la PAX-AM a aparţinut unui side-project, denumit Orion, ce ne înfăţişează o latură nebănuită a lui Ryan. Mai şocase el lumea cu nişte metal extrem, folosind alias-ul Werewolph, numai că aia era o fază aşa, la panaramă. Orion e un tribut cât se poate de sincer, dedicat legendarei trupe canadiene de progressive thrash Voivod. Discul e unul conceptual, cu tematică SF, după modelul formaţiei celebrate.

Înregistrările provin de fapt din timpul sesiunilor pentru Easy Tiger, desfăşurate în 2006. Jamie Candiloro, cel care a produs respectivul material, s-a ocupat şi de Orion, îndeplinind în plus şi rolul de baterist. Ryan a făcut chitările, basul şi vocea, cu zbierete specifice thrash-ului. Orion a apărut doar pe vinil şi în format digital, iar de artwork s-a ocupat însuşi Michel Langevin, bateristul de la Voivod. Ca un fel de binecuvântare oficială.

Spre finalul lui 2010, profitând de noua sa libertate, Ryan Adams scotea pe piaţă un dublu album, cu titlul III-IV, refuzat anterior de Lost Highway. Acesta conţinea înregistrări realizate în acelaşi an 2006, împreună cu The Cardinals şi sus menţionatul Jamie Candiloro.

S-a numit III-IV pentru că în viziunea protagoniştilor reprezenta un fel de continuare pentru un alt dublu album, Cold Roses. Însă orientarea stilistică diferă în mod categoric. III-IV nu mai are nici o sămânţă de country, este rock alternativ pur, influenţat în bună măsură de Replacements, idolii de odinioară, ca şi de new wave, britpop, Stones, Crazy Horse. Avem de-a face cu cel mai rock’n’roll material al lui Ryan de la Rock n Roll încoace. Nu pot spune că-i rău, dar nici că-i esenţial pentru discoteca dumneavoastră.

Au trecut trei ani în care Adams n-a mai sărit la înaintare cu cântece noi. Aşteptarea a luat sfârşit în octombrie 2011, când s-a petrecut lansarea Ashes & Fire, primul său album post-Cardinals.

Dacă până atunci a colaborat de trei ori cu producătorul Ethan Johns (pentru Heartbreaker, Gold şi 29), de această dată eroul nostru a avut onoarea să lucreze cu tatăl lui Ethan, faimosul Glyn Johns. În CV-ul bătrânului Glyn sunt înscrise nume înspăimântătoare, ca Led Zeppelin, Rolling Stones, The Who, Eagles, Eric Clapton, Bob Dylan…

Rock-ul şi electricitatea au fost abandonate definitiv în favorea unui sunet delicat, predominant acustic. Aş defini ceea ce se cântă acolo ca folk cu ceva nuanţe de country şi de soft rock şaptezecist. Ashes & Fire transmite o stare de chill cum nu prea se mai întâlnise în discografia greu încercatului artist.

E clar că s-au schimbat multe cu fostul narcoman şi futangiu de milfe celebre, după ce a devenit bărbat aşezat la casa lui. Arta însă n-a rămas în pagubă. Ashes & Fire are viaţă în el, are căldură, sinceritate şi nu ultimul rând muzicalitate. Omul trăieşte la fel de intens, chiar dacă-i mai împăcat cu sine acum.

Printre invitaţi s-au aflat Norah Jones (pian, backing vocals), Benmont Tench (de la Tom Petty & the Heartbreakers; orgă Hammond, ceva piane), fostul “cardinal” Neal Casal (chitară rece) şi soţioara Mandy Moore (ceva murmure pe acolo). Câteva cântece beneficiază de atingerea fină a coardelor, graţie celor de la The Section Quartet. Ghitara pedal steel, manevrată de Greg Leisz, îşi face prezenţa simţită ici şi colo.

Din punctul meu de vedere, cea mai mişto piesă de pe Ashes & Fire este Chains of Love. Este al doilea posibil hit al lui Ryan, după When the Stars Go Blue, numai că la fel ca aceasta, n-a fost extrasă pe single… Cred că Chains of Love are unul dintre cele mai puternice refrene ale anului 2011. Nici Travis sau Coldplay (în vremurile lor bune) n-au scos prea multe faze atât de mişto.

Desigur mai sunt şi alte melodii faine. Invisible Riverside vine imediat după Chains of Love, cu un sunet dezgolit, în contrast cu ţesătura de coarde şi clape de mai înainte. Întotdeauna mi-au plăcut contrastele.

Piesa de titlu relevă încă odată afinităţile lui Ryan cu country-iştii singuratici de odinioară. Despre Kindness pot spune doar că-i simplă şi frumoasă. Lucky Now, un alt cântec cu tentă country, ceva mai ritmat spre refren, e foarte reprezentativ pentru noul Ryan Adams. Ultimul track, I Love You But I Don’t Know What to Say, mă duce cu gândul la baladele Eagles, ceea ce nu-i rău deloc.

Ashes & Fire a confirmat ascensiunea comercială a muzicantului, aflat de acum în floarea vârstei. În US a egalat performanţa obţinută de Easy Tiger, no. 7, în timp ce în UK a prestat mai bine ca oricând, pătrunzând pentru întaia oară în Top 10, adică pe poziţia a 9-a.

În 2012 muzicantul a lansat un set de cinşpe LP-uri, Live After Deaf, ce conţine înregistrări live dintr-un turneu desfăşurat în vara anului anterior prin Europa apuseană, primul după desfiinţarea Cardinals. Materialul a ieşit în ediţie limitată, numai pe vinil şi în format digital, având drept target admiratorii cei mai devotaţi şi mai avizi.

Titlul Live After Deaf face referire la proaspăta însănătoşire după păcătoasa boală Ménière. Ryan a fost singur pe scenă, cântând desigur numai la instrumente acustice. Dealtfel abia pe parcursul lui 2013 s-a întors la formatul “full band”.

Uşor, uşor, băiatul a început să redevină workaholic, cum îl ştiam de veacuri. În primăvara lui 2013 a scos la iveală un nou side-project, denumit sec Pornography.

Punk din topor, cu o gagică dată naibii pe voce, Leah Hennessey, care la bază e solistă în trupa Make Out. Ryan a tras chitara şi basul, în timp ce la tobe e un flăcău zis Johnny T. Yerington. Pornography a debutat cu un EP, 7 Minutes to Heaven, ce derulează dezinvolt şapte cântece pe durata a şapte minute.

Tenacele Ryan pare să se distreze tot mai mult şi în ipostaza de producător. În vara lui 2013 a lucrat cu emo-iştii Fall Out Boy, pentru un EP botezat PAX AM Days. De asemenea, s-a ocupat şi de cel de al treilea album solo al lui Jenny Lewis (ex-Rilo Kiley), The Voyager, apărut în iulie 2014.

În prima parte a acestui an, zvonurile privind un nou album de studio al lui Ryan Adams s-au înteţit, până când lansarea a fost confirmată pentru începutul toamnei. Puţin înainte de asta, în luna august, artistul a scos un EP, numai pe vinil, intitulat 1984. Sunt zece cântece, dar durata totală e de cam la zece minute.

Deci iarăşi punk feroce, cam în stilul în care cântau Hüsker Dü, Black Flag, Minutemen, Big Black, Minor Threat pe la începutul anilor ’80. O evocare a înrâurilor muzicale timpurii ale flăcăului, lovit tot mai grav de nostalgia copchilăriei, acum că merge implacabil pe 40 de ani. Ryan a tras toate instrumentele şi s-a ocupat de producţie. De notat că 1984 este primul său disc punk sub nume propriu, după experienţele cu The Finger şi Pornography, ca să nu mai dezgrop şi trupele sale preistorice.

Pe data de 9 septembrie a ieşit şi albumul anunţat, ce poartă pur şi simplu numele interpretului. Adams şi-a produs pentru prima dată un album propriu şi a făcut singur toate chitările, cu excepţia unui solo de la track-ul 2, Kim, ce-i aparţine – cui crezi? – lui Johnny Depp. Instrumentiştii închiriaţi sunt, ca de obicei, de mâna întâi: Benmont Tench (orgă, pian), Jeremy Stacey (tobe; prezent de asemenea şi pe Ashes & Fire), Tal Wilkenfeld (bass) şi Mike Viola (diverse chestii).

Oscilant cum îl ştim, Ryan schimbă iarăşi placa, revenind la un rock viguros. Discul debutează apăsat şi bluesy cu Gimme Something Good, piesă ce împrumută iarăşi de la Neil Young & Crazy Horse, însă adaugă şi un vibe contemporan de la Black Keys. Kim este una dintre atracţiile albumului, cu o progresie captivantă. Uneori se simte şi o amprentă springsteeniană, cele mai bune exemple în acest sens fiind bucăţi ca Trouble sau I Just Might.

Apropo de influenţe, în cronica din NME a albumului se afirmă următoarele: “For album number 14, the singer turns to the rock sheen of his near namesake, Bryan”. Pe bune, coae? De te prinde Ryan îţi sparge faţa. Deşi parcă la refrenul altfel foarte catchy de la Stay With Me, chiar se simte un vag ecou al canadianului: “I love you baby, just treat me right/Hold me closer in the middle of the night”

Nu lipsesc nici momentele mai slow, ce se duc instant la corason. Cam aşa-i Tired of Giving Up, a cărui fluenţă melodică aminteşte de hit-urile soft rock clasice. Ryan îşi manifestă şi acum vocaţia de menestrel, prin cântece ca My Wrecking Ball (nu, nu e cover după Neil Young) sau Let Go.

Acest al 14-lea album din cariera lui Adams se dovedeşte a fi şi cel mai mare succes în clasamente de până acum. No. 4 în US şi no. 6 în UK spun totul despre notorietatea de care se bucură în prezent muzicantul, după aproape două decenii în show-biz.

În urmăresc destul de atent pe Ryan Adams de prin 2001, cam de când am început să umblu non-stop pe Internet. Am empatizat cu el de la bun început. Research-ul pentru acest articol m-a făcut să-mi placă şi mai mult individul, cu tot tembelismul lui atroce de la tinereţe.

Mă bucur că se ţine tare pe poziţii, că încă mai contează în muzica actuală şi că şi-a găsit un nesperat echilibru. În mod sigur articolul va necesita o mulţime de update-uri, fiindcă mă îndoiesc că Ryan va ieşi prea curând din circuit.

Deocamdată, cea mai bună concluzie mi-a oferit-o un utilizator random de pe youtube. Într-un comentariu postat la piesa Firecracker, un anume “niedec” sesizează cum nu se poate mai bine substanţa muzicii lui Ryan şi menirea ei în această epocă, dându-le clasa la toţi căcănarii pretenţioşi din presa muzicală:

„The thing that always surprises me about Ryan Adams’ music is that it’s usually crazy-simple to play: capo on 3, C, G, F, Am. A decent amount of his songs are just those chords rearranged. But somehow, every song still seems really self-contained and in its own little world. It’s actually pretty inspiring. Makes me want to write my own music more.”

Update 1:

Şi iată că a sosit vremea primului update, la nici o lună după ce am terminat articolul. Ryan nu mai e stresat deloc de confuzia cu Bryan. Într-un concert recent a făcut o preluare cât se poate de reverenţioasă după Run to You.

Mai mult, a şi recunoscut într-un interviu că hit-urile canadianului au făcut parte din soundtrack-ul copilăriei sale, în acele zile timpurii ale MTV-ului. Şi ca tăcâmul să fie complet, cu acest prilej am observat că grafica albumului Ryan Adams o emulează pe cea a faimosului Reckless. Să fie pace şi înţelegere pe planetă!

Update 2:

A trecut mai bine de un an de când am publicat articolul de faţă şi un update a devenit chiar imperios. Fiindcă aşa cum ne-a obişnuit de veacuri, flăcăul n-a frecat menta, ci griff-ul de chitară.

Din septembrie 2014, discografia sa a continuat să sporească constant, deoarece pe lângă opusuri măreţe, gen albume, flăcăul a decis că o să scoată câte un single de 7-inch pe lună, sub genericul “PAX AM Single Series”. Termenul de finalizare a proiectului: “until I can’t do it any more”. Desigur, vorbim despre ediţii limitate, ceea ce face aceste viniluri cu atât mai valoroase pentru fanbase-ul consistent al împricinatului.  

Între timp, în ianuarie 2015, fericitul cuplu Ryan Adams-Mandy Moore şi-a anunţat despărţirea amiabilă după un mariaj de aproape şase ani. M-am referit în articol la relaţia lor ca fiind “funcţională”, deci se cam adevereşte vorba cântecului: “ something so good just can’t function no more”.

Dar cum ar putea un amărât de divorţ să perturbe un artist atât de consecvent? În primăvară, admiratorii săi înfocaţi au scos marafeţii pentru un sixtuplu LP, Live at Carnegie Hall. Rezonabil, prin comparaţie cu cele cinşpe volume de la Live After Deaf.

Aşadar, amicul Ryan a cântat la Carnegie Hall, acolo unde nu ajunge orice rochist sau folchist cordit. Iar evenimentul a avut loc în sala principală, nu prin sala de mese sau în vreo debara. Au fost de fapt două reprezentaţii, pe 15 şi respectiv 17 noiembrie 2014. Artistul a ars-o de unul singur pe scenă, acompaniindu-se la chitară rece şi, din când în când, la muzicuţă sau pian.

Cele şase LP-uri reproduc întocmai programul celor două seri. Cum era de aşteptat, Ryan şi-a radiografiat întreaga carieră, de la Whiskeytown până la LP-ul self-titled. Există şi o versiune mai low budget, un compendiu botezat Ten Songs from Live at Carnegie Hall.

Repertoriul abordat include şi o grămadă de B-sides şi obscurităţi, faze care fac deliciul fanilor. Unele piese se regăsesc în dublu exemplar, dacă băiatul le-a inclus în setlist-ul ambelor concerte. Asta înseamnă să iubeşti un muzicant, te bucuri să auzi aceiaşi melodie de câte ori vrea el să ţi-o cânte, cu toate că interpretările diferă destul de puţin.

Ryan îşi pigmentează programul cu tot soiul de poante şi trebuie să spun că are un umor sănătos, iar audienţa se amuză la modul cel mai sincer. La un moment dat anunţă că piesă următoare e cam de lungă, aşa că puteţi merge la baie în timpul ăsta.

Au mai trecut câteva luni şi pe la începutul lui august, Ryan Adams a făcut vâlvă pe Twitter, declarându-şi intenţia de a realiza un album de cover-uri “track by track” după 1989 al lui Taylor Swift. Omul nostru a acţionat foarte rapid, aşa că pe 21 septembrie 2015, materialul era deja disponibil pe rafturile Amazon, iTunes etc. 1989 s-a dovedit a fi un mare hit, intrând direct pe poziţia a 7-a a topului Billboard, fix cu una mai sus decât cea pe care se afla versiunea originală în acel moment.

Ryan Adams converteşte electropop-ul lui Taylor Swift în stilul “mope rock” ce îi defineşte întreaga operă. Pe când lucra încă la album, protagonistul anticipa că rezultatul final se va situa undeva între Darkness in the Edge of Town al lui Bruce Springsteen şi Meet is Murder al celor de la The Smiths. Eu spun că tinde mai degrabă spre Springsteen, decât spre Morrissey et co., perpetuând cumva dispoziţia precedentului disc de studio.

În anumite împrejurări, Ryan intervine asupra textelor originale. Spre exemplu a renunţat la un vers din Blank Space: “darling I’m a nightmare dressed like a daydream”. O manevră înţeleaptă, desigur. În schimb, la Style, în loc de “you got that James Dean daydream look in your eyes”, prietenul nostru rosteşte “you got that Daydream Nation look in your eyes”, referindu-se la un album monumental al celor de la Sonic Youth. Pentru că dacă ar fi zis de James Dean ar fi sunat şi cam homoerotic, nu doar necrofil.

În mod previzibil, varianta lui Adams la 1989 s-a ales cu “mixed reviews”. Unii o preaslăvesc, pe motiv că trubadurul ar fi reimaginat în mod spectaculos cântecele lui Swift sau că le-ar fi descoperit/atribuit virtuţi nebănuite.

Alţii o bagatelizează, considerându-l neadecvat sau inutil ca demers artistic. Cronicarul Pithchfork susţine că nu face decât să denatureze esenţa muzicii lui Taylor Swift, splendidă în exuberanţa ei juvenilă. Ryan, cu dezolarea lui incurabilă, n-aduce nici un fel de plus valoare cântecelor pe care le interpretează.

Nu vreau să mă pun bine cu hipsterimea, dar Pitchfork cam are dreptate. Cred că audiţia versiunii ryanadamsiene poate fi agreabilă, dar în nici un caz fundamentală. În primul rând, 1989 este un disc excepţional aşa cum l-a conceput Taylor Swift dimpreună cu echipa ei. Nu era necesar să vină un rochist de 41 de ani să-l “reinventeze”.

A nu se înţelege că-l înfierez acum pe Ryan. Mai ales că nu l-am auzit să vină cu declaraţii sforăitoare, despre menirea artei sale de a vindeca frivolitatea mainstream-ului pop. Dimpotrivă, şi-a mărturisit admiraţia sinceră pentru opusul lui Taylor Swift. Într-un final, omul s-a distrat şi pe lângă asta a vândut şi nişte discuri, deci să ne bucurăm pentru reuşita lui.

Au existat indivizi care au speculat puţin contextul în care muzicantul a iniţiat un astfel de proiect. Adică perioada de după despărţirea de Mandy Moore. Psihanalizabil, într-adevăr. Subiectul şi-a încheiat relaţia cu o starletă teen pop cam demult apusă, aşa că s-a simţit liber să flirteze la modul figurativ cu una aflată acum pe val.

Taylor s-a arătat foarte entuziasmată de proiectul lui Ryan, ceea ce ar echivala simbolic cu o bulăneală sau o mână pe ţâţă. Dar ăsta cred că e nivelul maxim la care se poate ajunge, simbolic sau nu. Cu toată creşterea înregistrată în ultimii ani la box office, mă cam îndoiesc că bătrânul rochist ar fi “rich enough” pentru una ca Taylor Swift, care oricum e odraslă de vice-preşedinte la Merrill Lynch.

Parcă nu era suficient de lung articolul ăsta, mai adaug acum aproape două pagini de Word. Dacă flăcăul o ţine într-un asemenea ritm, nu mai e mult până când mă va obliga să scot o carte despre el.

Update 3:

Aşa! Să vedem ce isprăvi a mai făcut prietenul nostru Ryan. În primăvara lui 2016 şi-a reeditat clasicul Heartbreaker, într-o variantă “deluxe”, cu demos & outtakes cât cuprinde, plus un DVD ce imortalizează un live din epocă. Cum era de aşteptat, fanii devotaţi s-au umplut de bale şi au scos marafeţii, ca să înhaţe noua nestemată a discografiei rynadamsiene.

Spre sfârşitul anului a ieşit la iveală un single foarte simpatic, Do You Still Love Me?, ce prevestea noul album al lui Ryan, Prisoner, anunţat pentru data de 17 februarie 2017. Do You Still Love Me? sună un pic cam dubios, cu trimiterile sale deloc subtile spre Foreigner, Whitesnake, Boston sau Survivor. După toate aparenţele, este foarte distractiv pentru un alt-rocker de vârstă mijlocie să descopere farmecul discret al pomp rock-ului.    

Însă în ultimii ani, Ryan şi-a prevenit fanii în legătură cu noua lui atitudine faţă de renegaţii criticilor de muzică rock. Avem discul self-titled, din 2014, apoi albumul de cover-uri Taylor Swift, cu puternicele lui accente springsteeniene, şi nu în ultimul rând, acele interpretări live după Bryan Adams sau Foreigner.

Cu o săptămână înainte de lansarea noului album, artistul a publicat în New York Times un fel de articol-spovedanie, în care relatează cu lux de amănunte celebrul incident “Summer of ‘69”, petrecut în urmă cu 15 ani. Interesant cum percepe acum acea întâmplare, care la vremea ei a avut o puternică încărcătură negativă:    

“But that was the beginning of who I am today. All of the humor and self-deflection I would ever learn came from that night. I am now grateful for it all.”.

Prisoner a fost lansat în sfârşit alaltăieri şi spre bucuria multora nu este chiar un opus pomp rock, aşa cum lăsa să se întrevadă primul single. Mai degrabă, noul album accentuează tendinţele “heartland rock” ce se regăsesc pe precedentele două discuri.

După ani şi ani în care s-a închinat la icoanele lui Neil Young, Morrisey, Gram Parsons sau Paul Westerberg, Ryan le-a băgat pe toate în debara şi l-a agăţat de perete pe Bruce Springsteen, cu E-Street Band cu tot. Totuşi, Prisoner nu e heartland rock cap-coadă, cochetând ocazional şi cu pomp rock-ul, după cum am şi văzut, sau cu aşa zisul “yacht rock” (gen Eagles sau Lindsay Buckingham).

Dincolo de plăcerea nevinovată a lui Ryan pentru stiluri rock desuete, Prisoner a fost inspirat îndeosebi de ruptura cu Mandy Moore, de data asta într-o manieră explicită, nu într-una absconsă, psihanalizabilă, cum se întâmplă în cazul 1989. Evident, Prisoner este un “break up album”, ca multe altele în istoria muzicii pop, cu melancolii, remuşcări şi nişte luminiţe la capătul tunelului.

Cum ne-a obişnuit, Ryan îşi exprimă în mod natural emoţiile, dar melodiile sale nu mai strălucesc aşa intens ca odinioară. Prisoner se situează departe de apogeul creativ al autorului. Este doar o audiţie plăcută, ca o conversaţie cu un prieten vechi, despre femei, despre viaţă şi despre cât de mişto e muzica lui Bruce Springsteen.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Ryan Adams

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s