Aerosmith

aerosmithMostră de înţelepciune:

„Uşor de confundat cu o matroană de bordel, papiţoiul îşi flutură de veacuri eşarfele de căcat, fascinând milioane de tolomaci cu personalitatea lui flamboaiantă. Tyler merită pe deplin titlul de “Rockalar Suprem al Universului”, deşi are un rival serios în Ozzy Osbourne. Americanul a câştigat bătălia finală, graţie boarfelor pestriţe şi aroganţei fără margini.”


Locul de origine:

  • Boston, Massachusetts, SUA

Perioada de activitate:

  • 1970-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Iată că purced la redactarea unui nou articol în genul “eu vs. restul omenirii”, aşa cum este şi cel cu AC/DC. În general, muzica Aerosmith mă lasă rece ca o iarnă moscovită, iar frontman-ul Steven Tyler mi se pare unul dintre cei mai infecţi bipezi ce mişună pe planetă.

Uşor de confundat cu o matroană de bordel, papiţoiul îşi flutură de veacuri eşarfele de căcat, fascinând milioane de tolomaci cu personalitatea lui flamboaiantă. Tyler merită pe deplin titlul de “Rockalar Suprem al Universului”, deşi are un rival serios în Ozzy Osbourne. Americanul a câştigat bătălia finală, graţie boarfelor pestriţe şi aroganţei fără margini.

Însă cel mai tare mă revoltă că liliputani precum Aerosmith sau AC/DC au ajuns să joace în aceiaşi ligă cu trupe ca Rolling Stones sau Led Zeppelin. E o dovadă certă că trăim într-o lume a nedreptăţilor.

Pe de altă parte, sunt totuşi o fire dialectică, şi recunosc că Tyler et co. au anumite merite în materie de muzică şi showbiz. În primul rând, bostonienii au creat un sunet şi o atitudine ce au devenit apoi ultra-răspândite în hard rock-ul americănesc şi nu numai. Hair band-urile sunt penibile, dar Aerosmith se află la originea fenomenului. Asta chiar înseamnă ceva, indiferent cât de mult dispreţuim noi, cocliţii elitişiti, genul ăsta de muzică.

Evoluţia cvintetului ilustrează perfect tranziţia de la boemia blues-rock-ului din anii ‘60 la monstruozitatea rock-ului corporate din anii ’80. De asemenea, Aerosmith sunt responsabili pentru apariţia formatului “power ballad” sau “lălăială de brichetă”, cum îi spun eu. Dream On, din 1973, este recunoscută aproape unanim ca “balada de putere” primordială.

Toys in the Attic şi Rocks sunt nişte albume capitale în materie de hard rock . O grămadă de puţoi cordiţi din State au pus mâna pe chitări sub înrâurirea acestor discuri. Van Halen a debutat ca trupă de cover-uri Aerosmith. Mötley Crüe şi toată legiunea de şamponaţi din Sunset Strip le datorează enorm bostonienilor. De asemenea, celebrul Slash a mărturisit, deloc surprinzător, că Aerosmith este trupa sa favorită.

Poate mai puţin previzibil este faptul că Rocks se regăseşte printre preferinţile unora ca James Hetfield sau Kurt Cobain.  Mai mult, între formaţiile ce au realizat cover-uri după Aerosmith se află R.E.M. sau Testament, dacă-ţi vine să crezi. În mod făţiş sau mai ocultat, influenţa “băieţilor răi din Boston” se resimte într-un spectru foarte larg al muzicii rock.

Dacă Tyler şi Perry, supranumiţi Toxic Twins, crăpau de supradoză prin 1980, Aerosmith ar fi avut locul asigurat în panteonul rock’n’roll. Însă tolomacii nu numai că au scăpat cu viaţă, dar au şi scos formaţia din mocirlă, înregistrând un come-back fără echivalent în întreaga istorie a showbiz-ului.

În a doua jumătate a anilor ’80, Aerosmith au devenit chiar şi mai populari decât în decada anterioară. Nici măcar nu şi-au schimbat stilul în mod radical, doar l-au adaptat la standardele mainstream ale epocii şi au suplimentat numărul de balade per album.

Pe Steven Tyler îl cheamă de fapt Steven Victor Tallarico şi se trage din zona New York-ului. Tac-su era pianist de muzică clasică, iar tatai-su băga şi el la violoncel. Aşadar, micuţul Steven s-a pişat pe tradiţia familiei.

Încă din adolescenţă, s-a anturat cu alţi golani în diverse combo-uri de rock’n’roll. Cea mai importantă aventură pre-Aerosmith a fost Chain Reaction, trupă cu care a cântat în perioada 1964-68. Iniţial îndeplinea simultan rolul de baterist şi solist vocal, dar apoi a renunţat la instrument ca să-şi vadă mai bine de frontmăneală.

Chain Reaction a prestat în deschidere pentru Beach Boys, Byrds sau Yardbirds şi a scos două discuri single. Sunau undeva între psych pop şi garage rock, oarecum asemănător cu Yardbirds-ul lui Jeff Beck, dar mult mai mizerabil. Probabil că se pot găsi nenumărate “nuggets” mai interesante din America acelor vremuri.

Joe Perry s-a născut în Massachussetts şi are origini portugheze pe linie paternă. Bunică-su şi-a schimbat numele de familie din Pereira în Perry, ca să pricepi care-i şmenul.

Prin 1969-70, Perry chitărea dezlânat într-un power trio numit cu maximă imaginaţie The Jam Band. Unul dintre colegii săi era basistul Tom Hamilton, care avea să-i rămână alături şi în următoarea trupă a vieţii, infinit mai faimoasa Aerosmith.

Tyler şi Perry s-au întâlnit cândva prin 1970, în Sunapee, New Hampshire, orăşel turistic din nord-estul Statelor Unite, unde babacii fiecăruia deţinea câte o reşedinţă de vacanţă. Chitaristul a avut inspiraţia să-l invite pe noul său prieten la un concert Jam Band. Spre surprinderea lui Perry, Tyler s-a oferit să devină frontman-ul trupei, arătându-se deschis ideei de a se muta în Boston.

Tobarul din Jam Band a decis să lase bagabonţeala şi să-şi termine liceul. Tyler l-a propus pe un amic al său din New York, Joey Kramer. Tot el l-a adus şi pe chitaristul secund, Ray Tabano, dar acesta fost înlocuit după scurt timp de Brad Whitford.

În felul ăsta s-a închegat line up-ul clasic Aerosmith. Formaţia a fost botezată astfel de Kramer, care a mărturisit că s-a inspirat după coperta unui album al lui Harry Nilsson, Aerial Ballet.

După cum spune sfânta wikipedie, Kramer şi Whitford au trecut pe la Berklee, un colegiu de muzică foarte costisitor, iar ceilalţi tovarăşi nu erau nici ei nişte desculţi. Numai că le-a plăcut atât de mult curvăseala, drogangeală şi rock’n’roll-ul, încât le-au ales ca ocupaţii de bază, probabil fără să anticipeze că asta o să le aducă şuvoaie de marafeţi.

În primii ani de carieră, Aerosmith au băgat la greu prin tot soiul de bodegi unsuroase din zona de nord-est, găsindu-şi astfel primii adepţi. Pe vremea aia cântau o grămadă de cover-uri, marea lor pasiune fiind blues-rock-ul britanic, adică Rolling Stones, Yardbirds, Cream, Fleetwood Mac (varianta Peter Green) şi alţi suspecţi uzuali.

Spre deosebire de compatrioţi ca Johnny Winter, Canned Heat sau ZZ Top, bostonienii nu era foarte preocupaţi de rădăcinile autentice ale blues-ului. Dar asta n-are a face, fiindcă nu s-au pretins niciodată nişte mari bluesmeni.

Din 1972, Aerosmith a făcut rost de doi manageri foarte pricepuţi, David Krebs şi Steve Leber. În curând, aceştia au aranjat un gig în Max’s Kansas City, un club din Manhattan, frecventat de highlife-ul rock’n’roll.

Membri trupei au acceptat să plătească din buzunarele lor ca să cânte acolo, ceea ce avea să se dovedească o adevărată investiţie. Poate că eşti surprins, dar asta este o practică destul de obişnuită în State…

Marea combinaţie a fost că printre cei invitaţi la concert s-a aflat şi renumitul Clive Davis, pe atunci boss la Columbia Records. Versatul Davis a sesizat imediat potenţialul trupei şi a sărit pe interval cu contractu’ de înregistrări.

La începutul lui 1973, Aerosmith scotea cel dintâi album al vieţii, self-titled, împachetat într-o copertă ridicolă. Stilul trupei era deja bine conturat, boogie rock “josnic şi murdar”, cu texte dubioase, ce fac aluzie la futai şi drogangeală. Numai că acest LP se află mult sub ceea ce aveau să ofere bostonienii în următorii câţiva ani.

Tyler este de nerecunoscut, cântând într-o tonalitate mult mai joasă decât cea pe care o ştie toată lumea. După cum a mărturisit mai târziu a făcut asta intenţionat, din cauza neîncrederii în capacităţile sale. Şi-a imaginat că aşa o să semene cu un bluesman, numai  că a sfârşit imitându-l pe broscoiul Kermit, după cum avea să recunoască el însuşi.

Oricum, să fi sunat Tyler mai bine decât Carusso, tot n-ar fi scos mare lucru din cântecele de pe album, unul mai anost şi mai şablonard ca altul. Există totuşi vreo două excepţii. Una ar fi Mama Kin, ce se distinge printr-un anumit şarm, deşi se bazează pe cel mai comun pattern rock’n’roll posibil.

Ceea de a doua excepţie este desigur Dream On, piesă despre al cărei rol de pionierat am vorbit deja. Reascultând-o, mi-am dat seama că nu-i tocmai o porcărie, surclasând toate smiorcăielile ce i-au urmat, în repertoriul Aerosmith şi la nenumăraţii epigoni.

Dream On împrumută un pic din melodicitatea Beatles-ului târziu, iar ăsta e un achievement pentru orice vieţuitoare de pe glob. Pe la bridge, Tyler scapă în sfârşit de inhibiţii şi zbiară ca un motan tras de coaie, modalitate de exprimare ce avea să devină un veritabil trademark pentru arta sa vocală.

Columbia Records nu s-a omorât deloc să promoveze LP-ul Aerosmith, dar acesta a reuşit să penetreze în Top 200 Billboard. De asemenea, Dream On a fost no. 59 în topul de single-uri. Atât LP-ul, cât şi marele său hit, au fost reeditate trei ani mai târziu, când trupa făcea furori, obţinând clasări net superioare.

Asta s-a întâmplat fiindcă demenţii nu s-au speriat de eşecul primului album. Dimpotrivă, au continuat să concerteze din greu, deoarece nu prea dispuneau de alt mod de promovare.

Aerosmith răspundeau la apel, pe oriunde îi îmbârligau managerii. Astfel au ajuns să deschidă pentru Kinks, Sha Na Na sau, ţin’te bine, Mahavishnu Orchestra. Cel mai adesea se alegeau cu huiduieli sau cu roşii-n cap, deşi motivele difereau de la un headliner la altul.

Lăsând în urmă toate experienţele nefavorabile, trupa a revenit în studio şi a tras al doilea album, Get Your Wings, lansat în primăvara lui 1974. Get Your Wings a marcat începutul unei colaborări de durată cu producătorul Jack Douglas, cel care a avut o contribuţie însemnată la ascensiunea Aerosmith în stratosfera muzicii rock.

Douglas n-ar fi putut să facă mari minuni din butoane, dacă trupeţii nu progresau şi ei cât de cât în materie de songwriting. Fără să rupă normele rock’n’roll-ului, Get Your Wings este mult mai ofertant decât predecesorul său.

Câteva bucăţi de pe album şi-au câştigat un loc în repertoriul peren al formaţiei. Odată ar fi Same Old Song and Dance, un anthem cocainoman, bazat pe un riff simplu şi săltăreţ.  Cu un sunet mai melodios şi mai tensionat în acelaşi timp, Lord of the Things se înscrie la rândul său printre highlight-urile discului.

O prezenţă marcantă este şi The Train Kept A Rollin’, un jam boogie rock accelerat, ce s-a consacrat de-a lungul veacurilor ca epilog al concertelor Aerosmith. În original, piesa îi aparţine lui Tiny Bradshaw, un cântăreţ legendar de swing şi jump blues. Bostonienii au preluat-o de fapt de la Yardbirds, cei care au împins-o mai întâi în teritoriul rockistic.

Versiunea de pe Get Your Wings a fost ornamentată cu ceva ovaţii, împrumutate de Douglas din concertul pentru Bangladesh al lui George Harrison, pentru a crea impresia de live. Un procedeu cam îndoilenic.

Albumul bifează şi balada de rigoare, Seasons of Wither, cu mari aspiraţii epico-ambientale. Cam fâsâită.

Get Your Wings n-a fost nici el prea răsfăţat de Columbia Records şi nici nu s-a ales cu mari laude din partea criticii, dar a performat cât se poate de onorabil la Billboard (no. 74). Formaţia se putea declara mulţumită de progresul consemnat. Cred însă că nimeni nu putea anticipa în momentul ăla boom-ul ce avea să se producă în scurt timp.

După încă un an, Aerosmith a revenit pe faleză cu prima mare lovitură a vieţii: LP-ul Toys in the Attic. La vremea apariţiei, al treilea album Aerosmith a ajuns până pe locul 11 la Billboard, un salt mai mult decât spectaculos faţă de Get Your Wings. Toys in the Attic a continuat să se vândă peste veacuri, depăşind până în prezent cifra de opt milioane de exemplare.

În cuprinsul albumului se regăsesc trei dintre cele mai recognoscibile cântece ale formaţiei: Walk This Way, Sweet Emotion şi Toys in the Attic.

Walk This Way te prinde imediat graţie acelui balans inconfundabil, împrumutat din funk (Joe Perry îi citează pe The Meters ca sursă de inspiraţie). Logoreea lui Tyler, redând saga dezvirginării unui licean cordit, reprezintă un alt element definitoriu pentru marele hit al bostonienilor.

Sweet Emotion are un groove fabulos, impregnat de bass-ul demenţial al lui Hamilton şi accentuat de talking box-ul lui Perry. După părerea mea de necontestat, asta e cea mai izbutită piesă Aerosmith ever.

Toys in the Attic e scurtă şi cuprinzătoare, prinzându-te cu rifful său vijelios şi repetiţia obsedantă de la refren (“toys, toys…”). Pe ansamblu, albumul nu mi se pare aşa grozav. Poate Adam’s Apple (cu efectul proeminent de slide) şi No More No More (cu coloratură de pian şi bridge melodios) merită menţiuni onorabile.

În rest, Uncle Salty preia motivul muzical de la Same Old Song and Dance, aruncând de data asta ceva insinuări despre pedofilie. Big Ten Inch Record este o preluare după un hit jump blues din anii ’40 al lui Bull Moose Jackson. Aerosmith au ales s-o interpreteze într-o manieră apropiată de cea originală, cu pianul la înaintare, dar spre deosebire de bătrânul Bull Moose, bostonienii sunt lipsiţi de orice farmec.

Spre final, Round and Round plusează la capitolul agresivitate, tinzând spre un fel de Led Zeppelin timpuriu sau chiar Black Sabbath. Eşec total. Ultimul track, You See Me Crying, este balada indispensabilă, înzorzonată de data asta cu ditamai aranjamentul de coarde. Patetic.

Purtaţi pe val de muzele rock’n’roll-ului, Aerosmith au scos un nou album răsunător, Rocks, în mai 1976. Impactul a fost şi mai puternic decât la Toys in the Attic, Rocks căţărându-se până pe poziţia a treia a topului Billboard. Practic, bostonienii deveneau trupa momentului în State.

Rocks e colecţie de riffuri nervoase şi musculoase, ce i-a impus definitiv pe Aerosmith în superliga barosanilor hard rock. Dacă eşti pe felia asta, chiar e un album ultrarecomandabil. Eu sunt mai distant faţă de subiect, aşa că, la fel ca la Toys in the Attic, aş zice că sunt doar vreo două-trei bucăţi memorabile.

Back in the Saddle Again e un fel de “balada cowboy-ului futăcios”, punctată printr-un ritm galopant şi prin frazarea libidinoasă a lui Tyler. Last Child apelează făţiş la reţeta funk, suprapusă pe un text ce invocă sentimentul dorului de casă, dar nu într-o cheie duioasă, ci într-una dubioasă.

Cât despre alte piese de pe Rocks, nu ştiu care ar merita un plus de atenţie. Tyler miorlăie în stilul consacrat  chiar şi atunci când piesa se numeşte Sick as a Dog, iar Lick and Promise rezumă în trei minute toată discografia Aerosmith.

Combination este un cântec despre droguri care sună cum ar fi putut suna Rolling Stones, dacă nu s-ar fi drogat niciodată. Nobody’s Fault este o nouă semi-pastişă semi-reuşită după Led Zeppelin, în varianta fioroasă. Rats in the Cellar este un sequel după Toys in the Attic (piesa), mult mai palid ca episodul iniţial.

Get the Lead Out încearcă iar să infuzeze funk în hard rock, dar nu atinge nivelul de la Last Child. Finalul, nu se putea altfel, e tristic-baladistic. Home Tonight e o băşină răsuflată ce prefigurează noxe gen Angel sau Amazing.

Graţie succesului uriaş repurtat de Toys in the Attic şi Rocks, Aerosmith au lăsat în urmă epoca bodegilor unsuroase şi a opening act-urilor cu roşii stricate. De acum băieţii o ardeau numa’ pe arenele gigantice ale Americii, gustând din plin şarmul nepieritor al vieţii de rockstar.

Banii curgeau şiroaie şi mare parte din ei se vărsau pe droguri. Ajunşi la apogeu, bostonienii băgau din greu toate cele, inclusiv d-alea periculoase, direct la venă. Fruntaşi pe ramură erau Tyler şi Perry, care ajunseseră să fie prăjiţi non-stop. De aici s-a ajuns la mari ciocniri de personalitate, care aveau să împingă trupa într-un mare hău la finalul anilor ’70.

Aşa varză cum erau, Aerosmith s-au mobilizat şi au bifat un album şi în 1977. Draw the Line este categoric un pas înapoi faţă de precedentele două LP-uri, dar se menţine la un nivel onorabil. Cele mai bune cântece de pe Draw the Line sunt cam de anvergura celor mai slabe de pe Toys in the Attic şi Rocks, ceea ce demonstrează că situaţia nu era aşa disperată încă.

Între multele reprize de hard rock tipic se distinge o încercare punk (Bright Light Fright) destul de izbutită şi o baladă cu tentă prog-rock (Kings and Queens), pe care o caracterizez ca lamentabilă. La Bright Light Fright, rolul de solist vocal este preluat în premieră de amicul Joe Perry. Bucata aduce un pic cu fazele Stooges cu saxofon, fiindcă apare un gagiu care suflă disperat în ţeavă, la concurenţă riffurile punkoide ale bostonienilor.

Când ating condiţia de superstar, toţi rochiştii trebuie să expoctereze şi un album live. Aerosmith n-au făcut excepţie, doar că au vrut să iasă din turma de bizoni. Live! Bootleg (1978) nu preia doar designul discurilor piratate, ci şi sunetul defectuos ce le defineşte. Cum ar veni, Tyler şi ai lui se delimitau de confraţii lor într-ale clasicismului rock, care se întreceau în a scoate albume live care mai de care mai gâdilate în post-producţie.

Dacă zici că asta e o virtute, atunci rămâne singura pe care o pot găsi pentru Live! Bootleg. Altfel, habar n-am ce motive ai avea să asculţi materialu’, în caz că nu eşti ultima groupie în viaţă. Pe lângă repertoriul consacrat al formaţiei, LP-ul include şi un cover extins după James Brown (Mother Popcorn). Chin şi blasfemie.

În acelaşi an, formaţia a apărut în filmul Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, interpretând cu ardoare piesa Come Together. De data asta sună chiar bine, prin comparaţie cu alte prelucrări hard rock după Beatles.

Aerosmith s-a pus apoi să mai tragă un album de studio, Night in the Ruts, numai că drogangeala îşi arată tot mai insistent efectele alea nasoale. Jack Douglas a refuzat să mai colaboreze cu trupa, aşa că în locul său a fost adus mai puţin titratul Gary Lyons.

Pierderea lui Douglas a cântărit destul de greu, numai că ăsta avea să fie doar începutul. Tyler şi Perry se luau tot mai grav la pulă, motiv pentru care cel de al doilea s-a cărat în toiul înregistrărilor. Şi-a făcut o nouă trupă, The Joe Perry Project, cu care a scos trei LP-uri în perioada 1980-1983, fără se distingă cu ceva pe piaţa suprapopulată a muzicii hard rock.

Cât îi priveşte pe vechii tovarăşi, aceştia au apelat la vreo trei chitarişti de studio să completeze părţile lui Perry. Unul dintre ei, Jimmy Crespo, avea să devină membru deplin al grupului pentru următorul cincinal.

Night in the Ruts a ieşit spre finalul lui 1979, consemnând declinul tot mai accentuat al celor de la Aerosmith. Ca şi Draw the Line (care a fost no. 11), Night in the Ruts a intrat destul de onorabil la Billboard (pe poziţia no. 14). Numai că la fel ca predecesorul, s-a prăbuşit rapid din zona superioară a chart-ului, semn că interesul publicului a scăzut dramatic.

Aşa la o primă audiţie, Night in the Ruts nu pare un mare dezastru. Aerosmith cântă ce au cântat şi înainte, doar că mai prost. Sunt vreo două melodii care se remarcă, dar în sens negativ.

Remember (Walking in the Sand) este un cover după drăguţele de la The Shangri-Las, maltratat cu o brutalitate reprobabilă. Mia este balada cu pian de noapte bună, inspirată de nou născuta Mia Tyler, viitoare plus-size model în devenire. Cine lăcrămează la sentimentalismele paterne ale unui rockstar drogalău în pragul decăderii? Eu nu!

Lumea nu se mai înghesuia nici să cumpere bilete la concerte. Fapt perfect explicabil, mai ales că Tyler era uneori incapabil să-şi mai ducă treaba până la capăt. Cădea lat pe scenă şi noroc bun. Aşa că după băile de mulţime din ultimii ani ’70, bostonienii erau nevoiţi să-şi mute gig-urile în spaţii tot mai mărunte.

În 1980 ieşea prima colecţie Greatest Hits din istoria Aerosmith, întâmpinată atunci cu indiferenţă (no. 53 la Billboard). Odată cu revigorarea trupei, discul avea să ajungă la mare căutare, depăşind cifra de 11 milioane de exemplare vândute. Dar mai era cale lungă până acolo…

Reluând firul, în 1981, Aerosmith s-a apucat să tragă un nou album de studio. Jack Douglas a fost convins să se întoarcă la butoane, ceea ce putea fi de bun augur. Însă problemele au continuat să se agraveze.

După primul cântec imprimat, Brad Whitford a procedat aidoma lui Perry, luându-şi tălpăşiţa din formaţie. Ulterior s-a înhăitat cu Derek St. Holmes (fost vocalist şi chitarist în trupa lui Ted Nugent), cu care a scos atunci un singur album, demn de ignorat.

Foştii colegi au reuşit, cu chiu, cu vai, să finalizeze LP-ul Rock in a Hard Place, lansat în vara lui 1982. Crespo a tras de capul lui toate chitările, însă după apariţia discului a fost cooptat un înlocuitor pentru Whitford, în persoana franţuzului Rick Dufay.

Rock in a Hard Place e un mare fiasco, chiar dacă ne raportăm strict discografia Aerosmith şi nu la marea creaţie universală. În spiritul vremii, străvechiul rock’n’roll a fost ornamentat cu ceva synth & vocoder, dar noua versiune a trupei n-a reuşit decât să penduleze între jalnic şi ridicol.

Climaxul este atins pe la jumătatea LP-ului, cu Joanie’s Butterfly, o însăilare de synthpop, psych-folk şi cel mai lame hard rock posibil. Nu trebuie neglijată nici Cry Me a River, unde Steve Tyler îşi îngăduie să siluiască o frumoasă baladă din The Great American Songbook.

Cât priveşte eternul chart Billboard, Rock in a Hard Place a iţit puţin capul pe poziţia a 32-a, apoi s-a prăvălit în neant. Un indiciu că Aerosmith se ducea ferm pe pulă.

Tyler s-a speriat că n-o să mai aibă bani de droguri, aşa că s-a izbit brusc de dorinţa reconcilierii cu foştii ghitarişti. Cum măreţele lor proiecte erau nişte fâsuri, cei doi au zis că n-ar fi rău să revină la Aerosmith, doar, doar s-or întoarce vremurile de odinioară. Pe vremea aia, adică la începutul lui 1984, asemenea previziuni optimiste nu făceau decât să stârnească rânjete ironice.

Tim Collins, noul manager al trupei era de cu totul altă părere. Individul a reuşit să-i convingă pe ăia de la Geffen Records că Aerosmith ar mai putea vinde ceva discuri, aşa că formaţia s-a pricopsit cu un nou contract de înregistrări.

Done with the Mirrors (1985) a fost primul material de studio în formulă clasică a cvintetului, după un hiatus de opt ani. Vânzările n-au fost prea strălucite (no. 36 la Billboard), dar pentru adevăraţii fani ai hard rock-ului, noul album a însemnat o reîntoarcere la forma de altădată a bostonienilor.

Mie singura chestie care mi-a atras atenţia este mesajul foarte subtil al piesei My Fist Your Face. Care-i adevăratul Steven Tyler, baladistul smiorcăit sau playboy-ul violent? Apropo, Done with the Mirrors e singurul album Aerosmith fără neam de baladă.

Marea revenire nu se produsese încă, dar se lucra intens pentru asta. Un prim pas a fost colaborarea lui Tyler şi Perry cu rapper-ii Run-DMC pentru faimosul cover după Walk This Way, din vara lui 1986. Run-DMC, una dintre primele mari trupe de hip-hop, obişnuia să folosească sample-uri rock, dar nu colaborase ever cu muzicanţi de gen.

Difuzată intens pe MTV, noua versiune Walk This Way a fost un succes global, ajungând pe poziţia a 4-a în State şi pe 8 în UK. Combinaţia s-a dovedit cât se poate de funcţională. Groove-ul funky original pare să fi fost predestinat pentru scratch-uri, iar logoreea lui Tyler se pupă de minune cu rapping-ul celor de la Run-DMC.

Walk This Way, varianta 1986, a contribuit enorm la consacrarea globală a fenomenului hip-hop şi a redeşteptat totodată interesul pentru Aerosmith. Sau l-a deşteptat pur şi simplu, dacă ne referim la pieţele muzicale din afara Americii de Nord. Pentru că în prima lor epocă de glorie, bostonienii au fost un fenoment strict american.

E drept, au mai avut ceva impact în Japonia, dar Marea Britanie şi Europa i-au ignorat cu graţie. Cele câteva apariţii live megadrogate, de prin 1977-78, nu prea au avut darul să-i convingă pe rochiştii de la dreapta Atlanticului de farmecul găştii conduse de Tyler şi Perry. Situaţia avea să schimbe radical după jumătatea anilor ’80.

Totuşi, exista încă un obstacol major în faţa unei relansări durabile a trupei. Tyler drogangea în continuare de mama focului şi compromitea multe gig-uri. Tim Collins a pus piciorul în prag, convingându-l pe haladit să se ducă dracu’ la rehab. Nici ceilalţi, în frunte cu Perry, nu stăteau prea grozav, aşa că au urmat şi ei exemplul strălucitului frontman.

În primăvara lui 1987, membri Aerosmith intrau cu toţii în studio, mult mai curaţi la suflet şi la trup, gata să dea o nouă mare lovitură. Pe post de producător a fost adus răposatul Bruce Fairbairn, căţărat pe val graţie colaborării cu Bon Jovi pe albumul Slippery When Wet. De asemenea, la sugestia casei de discuri, au fost cooptaţi o serie de songwriteri profesionişti (Desmond Child, Jim Vallance, Holly Knight), pentru a mai peria creaţiile bătrânilor rochişti. Era clar în ce direcţie se îndreptau lucrurile.

Permanent Vacation a ieşit pe la sfârşitul verii, reimpunându-i pe Aerosmith printre mastodonţii rock-ului. Albumul a obţinut un aparent modest loc 11 în US, dar vânzările aveau să depăşească în cele din urmă cifra de 5 milioane de exemplare. De asemenea, Permanent Vacation i-a adus pentru prima dată pe bostonieni în Top 40 din UK.

Discul este diferit faţă de creaţiile anterioare, dar nu în mod substanţial. Dacă-l asculţi imediat după ce ai trecut printre clasicele anilor ’70, nu ai aşa un mare şoc. Desigur, sound-ul e mult mai bibilit şi împănat cu tot soiul de efecte, însă Aerosmith tot Aerosmith e. Chiar şi înclinaţiile spre blues sunt la locul lor.

Dintre cele 12 cântece aflate pe Permanent Vacation, trei au fost hit-uri majore: Dude (Looks Like a Lady), Rag Doll şi Angel. Cică Dude (Looks Like a Lady) ar fi inspirat de fătălăii de la Mötley Crüe, faţă de care până şi Aerosmith arată decent. Refrenul obsedant şi orchestraţia incisivă, cu acel accent de sax bariton, oferă piesei un farmec greu de contestat. Avem de-a face cu o capodoperă a homoerotismului neasumat din muzica hard rock.

Rag Doll foloseşte o reţetă asemănătoare ca aranjament orchestral, cu secţie de brass prolifică, numai că sună ceva mai melodios şi mai sprinţar. Merge pe fundal. În schimb, Angel este o apocalipsă a baladelor de putere.

Din ce a mai rămas pe album, aş distinge Hangman Jury, o temă tradiţională de blues adaptată surprinzător în context, şi Permanent Vacation, un hard rock ornamentat sugestiv cu steel drums caraibiene. Şi cam atât.

Cu vântul suflând în pupă, Aerosmith s-au apucat de un nou material, cu ajutorul aceloraşi Fairbairn, Child şi Vallence. Apărut în toamna lui 1989, Pump avea să devină unul dintre cele mai mari succese din istoria rock-ului. În State s-a clasat pe locul 5, depăşind ulterior cifra de şapte milioane de copii vândute. Albumul a intrat în multe alte chart-uri, culminând cu cel britanic, unde a fost no. 3.

Nu mai puţin de trei extrase pe single, Love in an Elevator, Janie’s Got a Gun şi What It Takes, au penetrat în Top 10 la Billboard, ceea ce constituia o premieră pentru Aerosmith. Tot o premieră a fost Grammy-ul la categoria Best Rock Performance, obţinut de Janie’s Got a Gun. Pe scurt, bostonienii erau mai barosani decât oricând. Nici dracu’ n-ar fi crezut cu câţiva ani înainte.

Pump surclasează Permanent Vacation la toate capitolele. Producţia lui Fairbairn e mai inventivă, adăugând texturi subtile de keyboards şi brass formatului standard de rock band. Există şi câteva interludii instrumentale exotice, susţinute de Randy Raine-Reusch, care dau o colaratură aparte albumului.

Mai important decât asta, cântecele sunt evident mai bune decât cele de pe discul anterior. Janie’s Got a Gun bate cam tot ce a făcut Aerosmith de-a lungul veacurilor, în ceea ce priveşte complexitatea sonoră şi tematica lirică. Tyler nu mai zice de futai şi droguri, ci despre violenţă armată şi abuz parental.

Drept compensaţie, Love in an Elevator elogiază într-o manieră exuberantă virtuţile babardelii în ascensor. Dealtfel albumul abundă în reprize de rock incisiv, evocând adesea spiritul epocii Toys in the Attic/Rocks. De fapt Young Lust este chiar o referire explicită la vremurile respective.

După toată agitaţia, Pump se încheie la fel ca albumele din anii ’70, cu o baladă ultrasiropoasă, numită What It Takes. Bostonienii aveau toţi în jur de 40 ani în momentul respectiv, dar treceau cu graţie de criza de la mijlocul vieţii. Mai rar să fii mega-rockstar şi liber de junkism în acelaşi timp.

A urmat o perioadă ceva mai lejeră, fără producţii noi, în care Aerosmith au făcut totuşi nişte manevre să se menţină în atenţie. Gen au apărut în diverse emisiuni  TV: Wayne’s World, MTV Unplugged, The Simpsons etc.

Pe parcursul lui 1992, formaţia a ars-o mai mult prin studio, lucrând la un nou material. Acestuia i s-a zis Get a Grip şi a ieşit în aprilie 1993. Reţeta a fost cam aceiaşi ca la Permanent Vacation şi Pump, cu Bruce Fairbairn ca producător, plus o cohortă de “song doctors”, în frunte cu aceiaşi Desmond Child şi Jim Vallance.

Get a Grip avea să fie cel mai bine vândut album al bostonienilor pe plan internaţional (20 de milioane de exemplare, dintre care şapte în US). Pe lângă asta a răspândit o puzderie de hit-uri, majoritatea balade leşinate, adică numitele Cryin’, Amazing şi Crazy. Tustrele au avut-o în videoclip pe Alicia Silverstone, pe vremea aia o lolită blondă şi unduitoare. Recunosc că mi-a impulsionat câteva labe la vremea aia. Cât despre muzică, doar Cryin’ trece clasa, că e ceva mai animată. Amazing e jale, iar Crazy nici n-ar fi meritat să existe.

Însă primul extras pe single a fost Livin’ on the Edge, o tentativă parţial reuşită de a atinge nivelul creativ de la Janie’s Got a Gun. Pe partea lirică, Tyler se arată foarte îngrijorat de soarta omenirii, aşa la modul generic. Ce să-i faci, e greu fără droguri.

Cea mai mare parte din album înseamnă rutină hard rock, din ce în ce mai accentuată de la un track la altul. Luate în contextul ăsta, alde Crazy şi Amazing sună aproape izbăvitor.

Spre finele lui 1994 ieşea compilaţia Big Ones, alcătuită din crema trilogiei Permanent Vacation-Pump-Get a Grip, plus vreo două bucăţi noi, care bineînţeles sună tot ca ălea vechi. Scopul Big Ones era să grăbească finalizarea contractului cu Geffen, cu toate că acesta se dovedise al naibii de rodnic. Dar bostonienii primiseră o ofertă foarte generoasă din partea vechii lor case de discuri, Columbia Records, aşa că erau teribil de nerăbdători.

Însă în epoca ce a urmat, lucrurile nu au funcţionat tocmai unse. În 1996, trupa l-a concediat pe managerul Tim Collins, fără de care Tyler şi Perry ar fi fost demult morţi şi putreziţi, iar ăilalţi trei probabil că ar fi ajuns homleşi.

Pentru următorul album, Nine Lives, Aerosmith a apelat iniţial la serviciile lui Glen Ballard, producătorul lui Alanis Morrissette. Materialul a fost gata la jumătatea lui 1996, numai că nici formaţia, nici casa de discuri nu s-au arătat mulţumite de rezultat. Ballard băgase multi-tracking la greu, iar asta cică a afectat esenţa rock’n’roll a bostonienilor.

S-a decis reînregistrea albumului, cântec cu cântec, împreună cu un producător orientat mai spre rock, Kevin Shirley pe numele său. Nine Lives a apărut în cele din urmă în primăvara lui 1997. În State, vânzările au depăşit cifra două milioane de exemplare, dar după succesele răsunătoare din anii precedenţi, asta a însemnat un recul destul de puternic.

Nine Lives are un sound actualizat la standardele epocii, dar nu aduce nimic nou ca exprimare. Excepţia ar fi Pink, un cântec scris împreună cu Glen Ballard. Pink are un iz teribil de Alanis Morissette, dacă facem abstracţie de parte lirică, expresie a libidoşeniei înveterate a lui Tyler.

După toate aparenţele, Aerosmith pornea din nou la vale, exact cum se întâmpla cu 20 de ani în urmă, chiar dacă acum era vorba despre un declin drug-free. Cariera bostonienilor s-a arătat a fi încă odată imprevizibilă.

În vara lui 1998, Tyler şi ai săi erau incluşi pe soundtrack-ul unei megaproducţii hollywood-iene, Armageddon, interpretând un sirop greţos, cunoscut ca I Don’t Want to Miss a Thing. Cu această ocazie, formaţia avea să ajungă pentru prima oară în viaţa ei în fruntea topului de single-uri de la Billboard, o performanţă ce părea greu de atins.

Dacă hit-urile anterioare erau rodul unor colaborări cu diverşi “song doctors”, I Don’t Want to Miss a Thing este creaţia exclusivă a lui Dianne Warren. Cucoana asta a scris tone de melodii, pentru mai toate starurile pop din Univers, imensa majoritate făcând referire la avatarurile sentimentului de amor. I Don’t Want to Miss a Thing a fost miorlăită de Tyler cu acompaniament grandios, dar putea la fel de bine să ajungă la Celine Dion sau Whitney Houston.

Până la sfârşitul lui ‘98 a apărut şi A Little South of Sanity, un dublu CD live cu Aerosmith, scos de Geffen Records. În acest fel se împlineau cele şase albume prevăzute în contractul cu respectiva companie. Un indiciu despre cât de plin de suflet e materialu’.

A urmat un hiatus de vreo trei ani, pentru ca în ianuarie 2001, Aerosmith să apară cu surle şi trâmbiţe în pauză la Super Bowl. Recitalul s-a încheiat cu Walk This Way într-o combinaţie superglossy, cu ‘N Sync, Britney Spears, Mary J. Blige şi Nelly. Nu la mult timp după aceea, Aerosmith erau primiţi în Rock and Roll Hall of Fame. Ce-mi plac festivităţile!

Pe un asemenea fundal, omenirea se pricopsea cu un nou album Aerosmith, Just Push Play. Deşi sună jenant, tot s-au găsit un milion de americani să-şi dea banii pe el.

Discul a fost produs de The Boneyard Boys, adică Tyler, Perry şi încă doi indivizi (Mark Hudson şi Marti Frederiksen). Just Push Play tinde să fie vag nu metal-ish, graţie sound-ului împănat cu beat-uri procesate şi alte efecte. Impresia e aia de boşorogi caraghioşi care se dau încă verzi.

Singurul cântec OK este Jaded, deşi nu-i decât o palidă amintire a gloriei Janie’s Got a Gun. La polul opus se află Outta Your Head, unde bostonienii îşi redescoperă afinităţile hip-hop. A ieşit un fel de replica nasolă la Kid Rock, în condiţiile în care Kid Rock e foarte, foarte nasol.

În 2002, Columbia şi Geffen au decis să împartă profiturile unui dublu CD, O, Yeah! Ultimate Aerosmith Hits, ce adună succesele repurtate de trupă la ambele case de discuri. Compilaţia include şi două înregistrări nou-nouţe. Girls of Summer e un fel de Jaded reciclat cu mai multă voioşie, iar Lay It Down e o baladă. Deja mi-am epuizat epitetele pentru baladele Aerosmith.

Ce mutare mai rămânea de făcut ca formaţia să se menţină pe piaţă? Back to the roots, ai ghicit. Honkin’ on Bobo (2004) este o colecţie de cover-uri blues, evocând sălbăticia începuturilor formaţiei. Jack Douglas a participat şi el la producţia albumului, după mai bine de două decenii de când nu mai lucrase cu vechii lui tovarăşi. Printre invitaţi apar Johnnie Johnson (pianistul lui Chuck Berry) sau Memphis Horns, pentru a puncta la capitolul autenticitate.

Repertoriul ales e mişto (Bo Diddley, Sonny Boy Williamson II, Big Joe Williams, Mississippi Fred McDowell la greu, Peter Green etc.), iar interpretările ne arată că Aerosmith n-ar fi murit de foame dacă rămâneau un simplu cover band.

Întâlnim şi eşecuri flagrante pe Honkin’ on Bobo. Odată ar fi Never Loved a Girl, preluare după I Never Loved a Man, a lui Aretha Franklin, iar apoi The Grind, unica creaţie originală, un fel de Cryin’, care nu înţeleg ce caută aici.

Banii celor mai entuziaşti fani Aerosmith au fost suprasolicitaţi la jumătatea deceniului trecut. Până la finalul lui 2004 era lansat un DVD live, You Gotta Move. După an a ieşit şi un pachet CD plus DVD, sub titlul Rockin’ the Joint. S-ar zice că materialele amintite perpetuează spiritul Honkin’ on Bobo, dar în cuprinsul lor se regăsesc bună parte dintre şlagărele consacrate ale bostonienilor.

În 2005 apărea şi primul album solo al lui Joe Perry, self-titled. Aş zice că e un disc rock onest, peste  ce făcea el în anii 80 cu Joe Perry Project şi chiar peste multe producţii Aerosmith, mai vechi sau mai noi. Protagonistul a tras toate instrumentele, cu excepţia tobelor, îndeplindind totodată rolul de solist vocal. Până atunci făcuse asta doar ocazional, cu cele două formaţii din carieră. Nu cântă nemaipomenit, dar e agreabil prin naturaleţea sa. Eu îl prefer lui Tyler, pe care-l găsesc cumplit de enervant cu vocalizele lui din regnul animal.

Revenind la Aerosmith, evoluţia trupei în secolul XXI este complet nesemnificativă în realitate, dar departamentul de marketing şi-a făcut treaba, menţinând atenţia asupra clienţilor săi prin tot felul de artificii. Turnee worldwide, o ediţie specială a jocului Guitar Hero, cărţi autobiografice, promisiunea amânată a unui nou album, compilaţii inutile etc. De asemenea, problemele de sănătate ale membrilor grupului sau un picior scrintit de Tyler pe scenă au fost exploatate la maxim, devenind ştiri de interes global.

Un episod distractiv s-a petrecut pe 10 noiembrie 2009, când Joe Perry a anunţat pur şi simplu că Steven Tyler nu mai face parte din trupă, producând mari valuri în mass-media. În aceiaşi zi, mai pe înserat, la un concert al lui Perry şi-a făcut apariţia un invitat-surpriză, pe nume Steven Tyler care a infirmat tot ce a spus pretenarul lui mai devreme. După asta s-au pus amândoi să cânte un cântecel. Mişto, nu?

În toamna respectivă, Perry lansase al doilea album solo, Have Guitar, Will Travel, folosind de data asta de un “full band”.  Respectiva formulă pleca apoi în turneu, reînviind titulatura Joe Perry Project.

Cât îl priveşte pe Tyler, acesta îl înlocuia în 2010 pe Simon Cowell în juriul de la American Idol, fapt ce i-a adus expunere maximă. În acelaşi an realiza prima înregistrare pe cont propriu, Love Lies, pentru ceva soundtrack de film SF japonez. Love Lies diferă de power baladele Aerosmith printr-un singur lucru: sună chiar şi mai prost.

Tyler a mai scos o chestie pe barba lui, single-ul (It) Feels So Good, în 2011. (It) Feels So Good e un fel de combinaţie între Sheryl Crow şi Shania Twain, transformate în băbătii transgender.

Din fericire, rockstarul nu a mai continuat cu astfel de creaţii artistice. Tot din nefericire, anul 2012 ne-a adus îndelung aşteptatul nou album Aerosmith. Music from Another Dimension! e un titlu ispititor, dar după ce ai dat play simţi nevoia tot mai acută să revii în dimensiunea cu care eşti familiarizat. Nu de alta, dar dacă pe alte tărâmuri se face muzică aşa de searbadă, nu prea merită efortul călătoriei.

Albumul e produs de Tyler şi Perry împreună cu Marti Frederiksen şi Jack Douglas. Habar n-am cu ce a contribuit Douglas, dar e cert că strălucirea de altădată nu a fost recuperată în nici un fel. Majoritatea pieselor sună ca nişte “leftovers” după Just Push Play, care-i un disc foarte prost.

În anii din urmă, Aerosmith au continuat să înconjoare planeta cu turneele lor, spre bucuria maselor de oameni ai muncii de pretutindeni. Între timp, Steven Tyler s-a lăudat că undeva prin 2016 va realiza primul album solo din tumultoasa lui carieră. Cică stilul abordat va fi country tradiţional, dar cele două single-uri scoase până acum sună mai degrabă ca un fel de Aerosmith cu banjo-uri. Sau ca o încercare disperată de a fura o bucăţică din fanbase-ul Mumford & Sons.

De anul trecut, Joe Perry s-a alăturat celor de Hollywood Vampires, un fel de cover band de lux iniţiat de Alice Cooper şi Johnny Depp. Celălalt chitarist de la Aerosmith, Brad Whitford, s-a reunit cu Derek St. Holmes, pentru a susţine un turneu şi a înregistra un al doilea album. De parcă asta ar mai interesa pe cineva.

Hai că am ajuns la finiş. Cred că nici un om care are o vagă simpatie pentru Aerosmith nu m-a urmat până aici. A citit introducerea şi mi-a dat unfriend pe loc. Mi se rupe de ce spune lumea în sat. Eu i-am zis “enciclopedie subiectivă” şi-mi dau cu părerea cum vrea pula mea.

Update:

Într-adevăr, în vara lui 2016, ne-am pricopsit cu cel dintâi album solo din viaţa lui Tyler. Denumirea lui e cumplit de ridicolă: We’re All Somebody from Somewhere.

Nicio surpriză faţă de cele două single-uri despre care vorbeam. O combinaţie între cel mai jalnic Aerosmith de bătrâneţe şi cele mai anoste sonorităţi recente din Nashville. Am greşit când am zis de Mumfords & Sons. Ăia chiar au şarm şi vitalitate.

N-am acum o evidenţă clară, dar cred că We’re All Somebody from Somewhere are mari şanse să obţină titlul de cel mai penibil disc scos în secolul ăsta de un superstar rock consacrat în anii 1960-70. Cele două cover-uri din final, după Janie’s Got a Gun şi respectiv Piece of My Heart, nu fac decât să accentueze impresia de penibil. Steve taică, du-te şi matale odată la pensie.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

4 gânduri despre „Aerosmith

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s