Cannonball Adderley

Cannonball AdderleyMostră de înţelepciune:

„Dar oricât ar fi vrut Cannonball să fie de democratic, era destul de clar cine este şeful trupei. Nat îl seconda mereu îndeaproape. De obicei intervenea imediat după solo-urile fratelui său, demonstrând la rândul său un uriaş talent de improvizator. Nu era ceva la modul show off, uite pot să cânt şi eu la fel de bine ca matahala de frate-meu. Era doar un dialog muzical călduros, din care răzbătea dragostea frăţească, “brotherly love”.

Cannonball îşi lua foarte în serios rolul protector de frate mai mare. Îl încuraja pe Nat din gesturi şi priviri şi zâmbea cu încântare când micuţul se angaja în solistici eclatante. Privindu-i, nu ai cum să nu-i îndrăgeşti instant, chiar dacă acum sărmanii, sunt amândoi oale şi ulcele. Iar contrastul fizic dintre ei, Nat fiind mult mai mărunţel, nu face decât să-ţi sporească simpatia.”


Naştere: 

  • Julian Edwin Adderley, 15 septembrie 1928, Tampa, Florida, SUA

Deces: 

  • 8 august 1975, Gary, Indiana, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

În zbuciumata istorie a omenirii s-au întâmplat nenumărate nenorociri, dar şi o mulţime de minunăţii. O astfel de minunăţie a fost trecerea pe planetă a lui Julian “Cannonball” Adderley, care a durat mai puţin de jumătate de secol, însă a lăsat în urmă o comoară sufletească nepieritoare.

Comoara asta înseamnă câteva rafturi cu discuri de jazz, nişte filmări de prin concerte şi emisiuni TV, plus ceva interviuri şi poveşti, la fel de frumoase ca muzica în sine. Şi aş mai adăugă o listă destul de lungă de flăcăi ce s-au apucat să sufle în sax-ul alto, înrâuriţi de magia cântărilor lui Cannonball.

Omul nostru era atât de măiastru la instrumentul său muzical, încât nu prea suportă termen de comparaţie în istoria jazz-ului, cu excepţia marelui înaintaş Charlie Parker. Bineînţeles că şi Cannonball Adderley a fost marcat de fabulosul Bird, faptul e cât se poate de audibil. Numai că vajnicul flăcău din Florida a venit de acasă cu un bagaj de inovaţii cât se poate de voluminos.

Cannonball nu e cu nimic mai prejos decât vreunul dintre faimoşii virtuozi ai saxofonului, citaţi de toate enciclopediile. Însă oricât de departe mergea cu improvizaţiile, băiatul nu neglija niciodată factorul melodic, seducţia majoră a muzicii. În plus, a rămas mereu credincios esenţelor blues şi gospel, pe care le turna adesea cu lingura mare “in the mix”.

Ascultându-l pe Cannonball vei fi cucerit imediat de acea “joie de vivre” pe care o transmite cu fiecare notă. Felul său de a cânta era o oglindă a personalităţii omului Cannonball: un uriaş bonom, mereu voios, plin de generozitate, cu o inteligenţă sclipitoare şi un dar al conversaţiei rar întâlnit. Deşi era un solist excepţional, bunul Julian n-a fost niciodată un individualist, a crezut mereu în forţa grupului. Şi în dragostea frăţească.

Mare parte din activitatea sa se leagă de formaţia Cannonball Adderley Quintet (sau sextet, într-o perioadă), în care l-a avut mereu alături pe fratele mai mic cu trei ani, cornetistul Nat Adderley. Cei doi se completau magistral, mulţumită legăturii puternice ce exista între ei. Iar ceilalţi muzicanţi intraţi în combinaţie se integrau natural în familie. Cannonball Adderley Quintet exprima în primul rând o profundă comuniune muzicală a membrilor săi.

În concerte, publicul era integrat ad-hoc în cadrul acestui proces. Stau mărturie numeroasele albume live din discografia cvintetului. Nu era vorba de te miri ce fior mistic sau despre vreun ritual ezoteric. Era ceva cu mult mai simplu: împărtăşirea bucuriei de a cânta. Cary Ginnell, autorul cărţii Walk Tall: The Music and Life of Julian “Cannonball” Adderley, descrie şi mai elocvent starea de spirit la care mă refer:

Cannonball Adderley changed jazz because, to him, jazz wasn’t just an intellectual process—it was fun. The joy and exuberance of Adderley’s music was infectious. You can see it in any of his band’s performances that stream over YouTube. As opposed to the stoic, introspective, and self-absorbed musicians of bebop, Cannonball Adderley clearly enjoyed everything he played. But watch him when he is not playing. His right hand is in constant motion, fingers snapping and hand waving in a circular motion to the percolating soulful beat. His feet tap a steady rhythm. He smiles often, especially when Nat is playing cornet. When Cannonball has a good time, his audience does as well.”

E foarte adevărat că în epoca ascensiunii marelui saxofonist, jazz-ul tindea să devină tot mai introvertit şi mai pretenţios. Atitudinea lui Cannonball diferea însă de cea a majorităţii confraţilor. Pentru el comunicarea verbală şi non-verbală cu oamenii din sală era întotdeauna esenţială.

Speech-urile prin care introducea piesele din program sunt memorabile. În câteva fraze, artistul oferea toate datele necesare despre autor, titlu şi caracteristicile compoziţiei. Folosea un ton cald, prietenos, complet lipsit de emfază. Întotdeauna strecura o glumă subtilă, o anecdotă, o pildă, ce-l făcea irezistibil de agreabil.

Pe albumele live s-au păstrat multe dintre aceste speech-uri fermecătoare, fără de care n-ai înţelege pe deplin care era atmosfera unui concert cu Cannonball et co.. Ideea de a le include pe discuri i-a aparţinut lui Orrin Keepnews, producătorul de la Riverside Records, care merită un mic monument pentru asta. “With the exception of the great Duke Ellington, there was no one ever who knew how to talk to an audience like Julian.”, spunea pianistul Joe Zawinul, fost membru proeminent în cvintetul fraţilor Adderley.

Numitul Julian Edwin Adderley a sosit pe lume în Tampa, Florida, cu un an înainte de Marele Crah de pe Wall Street. Avea să crească într-un alt oraş din însorita peninsulă sud-estică, Tallahasee. Se trăgea dintr-o familie unită şi iubitoare, ce se străduia să asigure un trai cât mai bun odraslelor.

Julian Adderley Sr. era profesor de meserie, iar în timpul liber cânta la cornet prin ceva orchestre de jazz locale. Deşi încuraja talentele artistice ale flăcăilor săi, nu prea-i sfătuia să se facă muzicanţi. Le povestea mereu cum a plecat el să cânte tocmai prin Tennesse şi a luat o mare ţeapă la bani, fiind nevoit să se angajeze cu ziua la cules de fasole, pentru a se putea întoarce acasă. Maică-sa era şi ea profesoară şi avea un nume interesant, Sugar.

Deja de la vârsta de trei ani, micuţul Julian nu se mai putea desprinde de aparatul de radio, atunci când se transmiteau show-urile lui Cab Calloway de la Cotton Club. Iniţial a încercat să calce pe urmele tatălui, cântând la trompetă. La 12 ani îşi făcuse deja prima formaţie, în care l-a cooptat şi pe frăţiorul Nat, pe post de solist vocal. Îşi ziceau Royal Swingsters şi au activat aşa vreo patru ani, până când Nat a început să-şi schimbe vocea de ţânc.

În acea perioadă, Julian s-a ales cu porecla ce avea să-i marcheze destinul artistic. Bateristul trupei i-a zis de fapt “cannibal”, din cauza poftei de mâncare nestăvilite. Ceilalţi plozi au pronunţat greşit “can-i-bol”, iar de aici a ieşit până la urmă Cannonball.

Din 1942, tânărul Julian (zis de acum “Cannonball”) i-a pasat trompeta lui Nat şi a preluat în sfârşit instrumentul care-l atrăgea cu adevărat: saxofonul. Îşi dorea de fapt să sufle în saxofonul tenor, fiind înnebunit după isprăvile lui Coleman Hawkins. Numai că pur şi simplu n-a găsit ce-i trebuia prin Florida şi a fost nevoit să se mulţumească cu un saxofon alto cam paradit. Dar, după propriile-i afirmaţii, viitorul star a încercat multă vreme să-i emuleze pe marii tenorişti, fapt ce i-a marcat într-un anumit fel stilul de interpretare la sax-ul alto.

Julian s-a ţinut şi de şcoală, a mers la colegiu şi în cele din urmă a ajuns profesor. S-a angajat în  Fort Lauderdale, Florida, unde se ocupa de orchestra unui liceu. Pe înserate continua să cânte prin crâşmele de jazz din partea locului, de obicei împreună cu Nat, care între timp preschimbase trompeta cu bătrânul cornet. Între cele două job-uri, flăcăul mai făcea şi pe dealer-ul de maşini, aşa că veniturile sale lunare ajungeau undeva pe la zece miare de verzişori. Asta înseamnă că se descurca foarte bine, în condiţiile în care negri continuau să fie marginalizaţi.

În toată perioada despre care am vorbit, background-ul fraţilor Adderley a continuat să se largească. Pe lângă pasiunea pentru swing, transmisă de bunul lor părinte, micuţii muzicanţi au fost cuceriţi şi de alte genuri specifice comunităţii afro-americane. Duminica dimineaţa, la biserică, se exaltau şi ei la cântările de gospel. Seara, când treceau prin oraş, erau ademeniţi de discurile de blues ce răsunau din juke joint-uri. Mai târziu, ca nişte tineri la modă ce se aflau, au fost absorbiţi de noul hype ce se răspândea dinspre New York, năbădăiosul be-bop. Toate s-au contopit cu afectul şi intelectul celor doi fraţi, pentru a se răsfrânge apoi asupra creativităţii lor.

Pe la începutul anilor ’50, Julian nu se vedea încă un mare muzicant. Se autoevalua ca un altoist de mâna a doua şi ar fi fost fericit dacă la un moment dat s-ar fi angajat în vreun big band ca al lui Stan Kenton sau al lui Woody Herman. Altfel era mulţumit cu viaţa lui din Florida şi îi plăcea tare mult să-i înveţe pe copii să cânte. Dealtfel cred că atunci şi-a dezvoltat acele extraodinare abilităţi de comunicare, despre care spuneam mai devreme. Trebuie să fi fost foarte iubit de elevii lui.

Spre deosebire de bunul său frate, mezinul Nat s-a decis să ia taurul de coarne. În 1954 a purces spre New York, unde a obţinut un job în orchestra lui Lionel Hampton, ceea ce reprezenta un start excelent. Cannonball a sosit şi el în marea metropolă, la data de 19 iunie 1955, ce picase atunci duminica. Trebuia să urmeze nişte cursuri de specializare la New York University, pe durata verii. Aşa, preventiv, şi-a pus şi saxofonul în bagaje.

Călătorise timp de două zile cu maşina, din Florida de baştină. Ca să-şi mai tragă sufletul, a ieşit prin Greenwich Village, împreună cu Nat şi încă doi amici jazzmeni, fraţii Cooper. S-au gândit să meargă la Café Bohemia, ca să asculte trupa casei, condusă de basistul Oscar Pettiford, un veteran al scenei be-bop. Ca un mic amănunt, Cannonball îşi luase saxofonul cu el în crâşmă, fiindcă la vremea aia nu era prea indicat să laşi astfel de obiecte nesupravegheate în maşină.

Însă concertul aşteptat era pe cale să se anuleze. Saxofonistul lui Pettiford nu binevoise să se arate la faţa locului. Charlie Rouse, un suflător ce avea să cânte multă vreme cu Thelonious Monk, se afla prin zonă, iar nefericitul şef de trupă l-a rugat să-l scoată din căcat. “Coane, cu plăcere, da’ n-am saxofon”. “Păi uite-l pe gagiul ăla în spate cu un alto. Du-te la el şi spune-i să ţi-l împrumute”.

Era o seară a coincidenţelor fericite pentru Julian. Întâmplarea făcuse să cânte mai demult cu Rouse, prin Florida, iar acesta l-a recunoscut imediat. “Hei, ce faci pe aici? Ai venit să cauţi cântări? Ai noroc. M-a trimis Pettiford să-ţi cer sax-ul, dar eu zic să te duci chiar tu să bagi cu el.”. Junele profesor n-a ezitat, deşi ulterior a mărturisit că se căca pe el de frică. Numai că în momentul în care s-a urcat pe scenă s-a dezlănţuit pur şi simplu, spre uimirea asistenţei care habar n-avea cine-i negrul ăla simpatic şi imens (avea cică vreo 120 de kile).

În timp ce Julian vrăjea asistenţa, cineva a venit la Nat şi l-a întrebat dacă ştie cum îl cheamă pe gagiul uimitor de pe scenă. Curiosul era chiar patronul localului. Dar bietul Nat nu-l cunoştea. S-a temut să să n-aibă de face cu vreun inspector de la uniunea muzicanţilor din New York, care te amenda dacă n-aveai permis pentru cântat în bodegi. Aşa că a făcut pe prostu’: “Nu ştiu. Am înţeles că vine din Florida şi îl cheamă Cannonball.”.

Nimeni nu-i mai spusese aşa lui Julian de când se făcuse băiat mare. Deja trecuse ceva timp de când era Mr. Julian Adderley, profesor de muzică în Fort Lauderdale. Numai că din acea vară new yorkeză, porecla din copilărie s-a reîntors pentru a-i rămâne ataşată până dincolo de moarte, ca nume de scenă şi renume etern.

Lumea jazziştilor a vuit în zilele următoare. Se spunea că noul Charlie Parker tocmai a sosit în oraş. Bietul Bird nici nu se răcise bine (a mierlit-o în martie ’55) şi i se căuta un “înlocuitor”. Cred că într-o primă fază, toată tevatura asta absurdă i-a fost utilă lui Cannonball. Era doar publicitate, până la urmă. Iar publicitatea nu poate să-i fie decât de folos unui ilustru necunoscut. Numai că aşa cum vom vedea, unii vor insista prea mult cu aberaţia asta despre “new Bird”, fiind la un pas să submineze definitiv cariera bietului flăcău.

Până atunci însă, în vara lui ’55, lucrurile mergeau ca unse pentru Cannonball. Pettiford i-a propus să rămână în band-ul de la Café Bohemia, lucru ce l-a încântat nespus. Când a avut o seară liberă, Miles Davis în persoană a venit să vadă minunea cu ochii lui.

Până la sfârşitul lui iunie, fraţii Adderley au participat în premieră la imprimarea unui disc. A fost vorba despre Bohemia After Dark, scos sub numele bateristului Kenny Clarke, la Savoy Records. Cei doi floridieni au avut o prestaţie fulminantă, într-o companie selectă (Donald Byrd, Horace Silver şi Paul Chambers s-au aflat printre ceilalţi membri ai formaţiei).

Pe 14 iulie, Cannonball Adderley conducea prima lui sesiune de studio, tot sub auspiciile Savoy. Albumul s-a numit Presenting Cannonball, iar echipa a fost una de zile mari: Hank Jones la pian, Paul Chambers la contrabas, Kenny Clarke şi bineînţeles frăţiorul Nat.

Patru dintre cele cinci piese sunt compoziţii ale liderului, ce demonstrează din plin că nu s-a făcut degeaba atâta vâlvă în jurul lui. Avem o colecţie de hard bop viguros şi reconfortant, ca un preview pentru un viitor strălucit. Ca highlight aş menţiona Spontaneous Combustion, reluată mai târziu şi în alte contexte. Avem deja din plin mostrele de conlucrare fraternă, ce fac deliciul tuturor albumelor ce-i au în prim-plan pe flăcăii lui Adderley.

În aceiaşi vară halucinantă, Cannonball a semnat un contract de înregistrări teribil de serios, ce l-a legat de EmArcy Records pentru următorul cincinal. EmArcy era de fapt divizia de jazz a companiei Mercury, care la vremea respectivă se numără printre principalii cinci jucători de pe piaţa muzicală americană.

Aparent, saxofonistul urcase pe nişte cai mari. Numai că în realitate manevra nu s-a dovedit prea fericită. Cei de la EmArcy au luat în braţe sloganul cu “New Bird” şi nu i-au mai dat drumul până nu s-a fâsâit total.

Primul LP, intitulat Julian “Cannonball” Adderley, a fost înregistrat în perioada iulie-august 1955, cu un ditamai octetul, alcătuit numai din muzicanţi de anvergură. Între aceştia s-a aflat şi fratele Nat. Aranjamentele sunt semnate de Quincy Jones, care a introdus câteva compoziţii proprii, într-un program dominat altfel de standarde.

Albumul pare a fi o replică hard bop la Birth of the Cool. Treaba e făcută cu profesionalism maxim şi bun gust desăvârşit. Ceva lipseşte însă. Iar mai târziu, mulţumită interviurilor, s-a aflat şi care-i hiba. Cannonball nu-şi dorea realmente să cânte în maniera asta, cu repertoriu standard şi orchestraţii ample. Totul era pus la cale de tolomacii de la casa de discuri, care pretindeau că deţin reţeta infailibilă a succesului.

În toamnă, saxofonistul s-a trezit iar în studio, de astă dată cu o orchestră de coarde în toată regula. Julian Cannonball Adderley and Strings calchiază evident proiectul Charlie Parker With Strings. Diferenţa e că Bird şi-a dorit dintotdeauna să cânte astfel, iar Cannonball nu. Ghici ce album a ieşit mai bine?

In the Land of Hi-Fi, tras la jumătatea lui 1956, e un fel de sequel pentru LP-ul self-titled din anul precedent. Numai că formaţia e şi mai mare (zece oameni), iar orchestraţiile îi aparţin lui Ernie Wilkins. Era deja evident că se merge într-o direcţie greşită.

Văzând aşa, barosanii de la EmArcy s-au gândit că poate ar fi bine să-l lase pe Cannonball să facă şi ce vrea sufletul lui. Iar sufletul lui vroia să fie împreună cu Nat, într-un cvintet, aşa cum aveau acasă, în Florida. Iniţial s-au apucat să strângă vechea gaşcă, numai că s-au convins în scurt timp că nu-i o idee tocmai bună:

Having worked in New York, I was – naively – sure that the best Florida musicians would meet the challenge of the major club circuit. (….) It was soon clear that being competent in Florida had nothing to do with New York competition.”.

Drept consecinţă, fraţii Adderley n-au reţinut decât un singur compatriot, basistul Sam Jones, în rest apelând la doi muzicanţi de prin alte părţi, ce-şi probaseră deja calităţile pe scenele new york-eze. Respectivii erau pianistul Junior Mance (un fost camarad al lui Cannonball din timpul stagiului militar) şi bateristul Jimmy Cobb.

Sophisticated Swing (1957), primul album în această formulă, reuneşte compoziţii originale de Nat Adderley, Sam Jones şi Eugene Wright (basistul de la Dave Brubeck Quartet), plus vreo două standarde. Se simte clar diferenţa faţă de realizările anterioare. Băieţii bagă un hard bop ceva mai din rărunchi, iar muzica respiră altfel. Sophisticated Swing indică direcţia pe care o va urma ulterior Cannonball Adderley Quintet, numai că pornirile spre blues şi gospel aşteptau încă să se dezlănţuie.

Deocamdată le reţineau tolomacii de la casa de discuri, care nu le sesizau deloc potenţialul. Ca dovadă, următoarea sesiune a cvintetului, Cannonball Enroute (datată tot 1957), se bazează exclusiv pe standarde. Impresia e că băieţii evoluează la “impuse”. Albumul se înscrie în linia be-bop clasică, că doar n-ai uitat, “Cannonball is the new Bird”.

Cannonball’s Sharpshooters (1958) avea să fie ultimul material al acestei încarnări a cvintetului. Predomină un repertoriu ceva mai modern de data asta, cu piese semnate de Tad Dameron, Gil Fuller sau Thelonious Monk. Este poate cel mai bun disc din perioada petrecută de saxofonist la EmArcy. De remarcat interpretarea plină de sevă la Straight, No Chaser. Jubilation, creaţie a lui Cannonball, anticipează viitoarele hit-uri ale formaţiei, axându-se pe formula chemare-răspuns, împrumutată din muzica gospel.

Numai că în acel moment nu se gândea nici dracu’ că fraţii Adderley or să aibă hit-uri. Discurile se vindeu foarte prost, gig-urile erau sublime, doar că lipseau cu desăvârşire, iar muzicanţii cam făceau foamea. Drumul se înfundase definitiv şi se impuneau nişte măsuri. Cvintetul s-a spart, iar membri săi s-au răspândit care încotro. Cannonball a încheiat contractul cu EmArcy înainte de termen.

Totuşi, pe parcursul lui 1958, a mai scos încă un LP acolo. Jump For Joy conţine exclusiv interpretări după cântece din musical-ul eponim al lui Duke Ellington. S-a muncit din greu pentru albumul ăsta, cu atâtea aranjamente orchestrale, dar nu înţeleg care mai erau aşteptările în cazul de faţă.

În ciuda eşecului repurtat de cvintet, reputaţia componenţilor n-a fost deloc afectată. Fiecare şi-a găsit apoi angajamente bune. Cum era de aşteptat, cel mai bine a picat Cannonball, care a fost cooptat de ăl mai tare muzicant al secolului, Miles Davis. Iniţial ar fi trebuit să-i ia locul lui Coltrane, fugit acasă în Philadelphia. Chiar dacă acesta s-a reîntors în scurt timp şi şi-a reluat locul, Cannonball a fost păstrat şi el. Miles a preferat să se extindă la formula de sextet, decât să dea deoparte un băiat cu asemenea potenţial. Bătrânul Miles ştia întotdeauna ce face.

Himself la trompetă, Trane la tenor şi Cannonball la alto alcătuiau un pachet de suflători stelar. Cei trei, secondaţi de o secţie ritmică pe măsură, au zămislit nişte adevărate capodopere ale muzicii universale: Milestones (1958) şi mai ales Kind of Blue (1959). De menţionat că, la recomandarea lui Cannonball, Jimmy Cobb a ajuns şi el în formaţia vieţii, făcându-şi auzite bătăile pe Kind of Blue.

Cannonball a petrecut aproape doi ani încheiaţi cu Miles. A intrat în combinaţie din octombrie 1957 (pe când încă mai cânta şi cu propriul cvintet) şi a rămas până în septembrie 1959. După cum a recunoscut prin interviuri, a învăţat enorm în perioada respectivă, atât pe partea de musicianship, cât şi pe cea de leadership. Miles căpatase încredere maximă în tânărul floridian, lăsându-i pe mână afacerile trupei. Pe lângă treburile muzicale, Cannonball îndeplinea rolul de tour manager, experienţă ce i-a prins teribil de bine pentru viitorul propriei cariere.

Ca efect al colaborării cu Miles, cota saxofonistului a crescut simţitor, publicul devenind tot mai interesat de activităţile sale. Încă din vrea marelui sextet, Cannonball şi-a găsit timp pentru câteva proiecte pe cont propriu, ce s-au bucurat de o primire cât se poate de favorabilă.

Somethin’ Else (martie 1958) este unica sesiune a lui Cannonball pentru Blue Note şi cea dintâi mare lovitură din carieră. Tototodată reprezintă o ocazie foarte rară de a-l auzi pe Miles Davis în postura de sideman. Însă toată lumea e de acord că ar trebui considerat mai degrabă co-lider, dat fiind că bagă aproape la fel de multe solo-uri ca saxofonistul. Inevitabil, secţia ritmică e şi ea de zile mari: Hank Jones (pian), Art Blakey (tobe) şi Sam Jones (contrabas).

Bietul Sam era cel mai puţin titrat din toată compania asta, dar a făcut o figură foarte frumoasă. Te poţi convinge de la primul track, Autumn Leaves, unde liniile sale de mare profunzime contribuie decisiv la întregirea atmosferei seducătoare. E adevărat, Miles îl eclipsează până şi pe liderul de drept al sesiunii, cu solo-urile sale “în surdină”. Dincolo de orice alte consideraţii, Cannonball, Miles et co. au realizat poate varianta definitivă a acestui standard cântat şi răs-cântat.

Love for Sale sună de asemenea magnific, mustind de creativitate şi spirit ludic. Urmează două bucăţi înrădăcinate în blues, dezvoltate cu o imaginaţie debordantă: Somethin’ Else (de Miles Davis) şi One for Daddy-O (de Nat Adderley). Pe finalul de la One for Daddy-O, putem auzi vocea dogită a lui Miles, întrebând: is that what you wanted, Alfred?”. I se adresa lui Alfred Lion, patronul Blue Note şi producătorul sesiunii.

Discul se încheie cu Dancing in the Dark şi un pic de romantism. Cvintetul a mai tras o piesă, Bangoon (de Hank Jones), dar aceasta a ieşit la iveală abia cu prilejul reeditării albumului pe CD, ca bonus track. Piesa e chiar simpatică şi săltăreaţă, numai că nu prea cadra cu ambianţa generală a discului şi probabil că d-aia au lăsat-o iniţial pe dinafară.

Portrait of Cannonball (iulie 1958) a marcat debutul saxofonistului la Riverside Records, casă de discuri ce avea să-i priiască cu mult mai mult decât EmArcy. Formula de acompaniament îi include pe doi dintre amicii din gaşca lui Miles, Bill Evans (pian) şi Philly Joe Jones (tobe), pe trompetistul Blue Mitchell şi pe vechiul tovarăş Sam Jones. Albumul este cam peste tot ce scosese Cannonball la EmArcy, dar se situează simţitor sub ceea ce se pregătea să facă la Riverside. Un motiv suficient ca să-l considerăm crucial.

Mai spre toamnă, neobositul Adderley intra iar în studio cu producătorul Orrin Keepnews şi echipa de la Riverside. De astă dată împărţea rolul de lider cu Milt Jackson, renumitul vibrafonist de la Modern Jazz Quartet. Cei doi i-au avut în subordine pe Wynton Kelly (pian, trecut şi el prin sextetul Miles Davis), Percy Heath (contrabas, de asemenea în Modern Jazz Quartet) şi pe acelaşi colosal Art Blakey.

A rezultat LP-ul Things Are Getting Better, pe care renumiţii specialişti îl plasează undeva în liga întâi a discografiei lui Cannonball. Dar eu îmi permit cu de la sine putere să-l promovez în superligă, alături de Somethin’ Else şi alte albume ce aveau să vină în curând.

Things Are Getting Better pune faţă în faţă pe trei dintre greii hard bop-ului cu jumătate din personalul Modern Jazz Quartet, ansamblu recunoscut pentru marele său rafinament. Ca nişte muzicanţi inteligenţi ce erau, flăcăii au scos la înaintare elementele stilistice ce-i unesc, nu pe acelea care-i separă estetic. Au demonstrat că au foarte multe în comun, dincolo de obtuzitatea tag-urilor lipite de cronicarii superficiali. Discul este străbătut de la un capăt la altul de melodii captivante şi improvizaţii ce îmbină armonios măiestria şi entuziasmul. Cannonball şi Bags (porecla lui Milt Jackson) s-au simţit fabulos împreună.

LP-ul Cannonball Adderley Quintet in Chicago a fost tras în februarie în 1959. Denumirea poate produce confuzie. Încă nu se reunise cvintetul frăţesc, iar sesiunea a avut loc într-un studio din Windy City şi nu pe vreo scenă. Materialul a fost reeditat mai târziu sub un titlu ceva mai nimerit: Cannonball & Coltrane.

Alături de cei doi îi mai regăsim pe Wynton Kelly, Paul Chambers şi Jimmy Cobb. Avem practic formaţia curentă a lui Miles, minus liderul. În absenţa acestuia, saxofoniştii se angajează în conversaţii prelungite, dar cât se poate de articulate şi de fluente. La track-ul nr. 2, Trane iese din schemă pentru a-l lăsa pe Cannonball să ne ofere o versiune emoţionantă la Stars Fell on Alabama. Apoi, la track-ul 5, penultimul, Adderley îi întoarce favoarea tovarăşului său, care-şi probează şi el lirismul cu You’re a Weaver of Dreams.

Pentru istoricii pasionaţi, ţin să menţionez că albumul a fost scos la Mercury Records, habar n-am dacă în virtutea vreunei obligaţii neachitate din contractul cu EmArcy. Ştiu doar că pe coperta discului se menţionează că la înregistrări a fost utilizată tehnologie ultimul răcnet la ora respectivă.

Mai în primăvara, Cannonball a imprimat un LP şi pentru Riverside, Cannonball Takes Charge. Saxofonistul a abordat cu mare vervă un repertoriu bazat pe standarde, utilizând o formulă de cvartet, mai rar întâlnită în discografia sa. Pianist a fost acelaşi Wynton Kelly, iar Chambers şi Cobb apar şi ei la mai mult de jumătate din track-uri, pentru restul fiind substituiţi de Percy Heath şi respectiv Albert “Tootie” Heath.

În sfârşit, în toamna lui ’59, când Cannonball s-a hotărât să-l părăsească pe Miles, a fost reînviat visul însufleţitor al cvintetului frăţesc. Sam Jones s-a realăturat fără ezitare fiilor lui Adderley. Scaunul din spatele kit-ului de tobe a fost ocupat de Louis Hayes, un produs al scenei din Detroit.

Pentru postul de pianist s-a făcut o achiziţie de mare preţ. Bobby Timmons, un muzicant incredibil de groovy, tocmai plecase de la Jazz Messengers, faimoasa trupă a lui Art Blakey, iar fraţii l-au înşfăcat imediat. Omul era pe val, fiindcă îi dotase pe Jazz Messengers cu o temă fabuloasă, Moanin’. Timmons a stat doar jumătate de an în Cannonball Adderley Quintet, însă a avut o contribuţie semnificativă în definirea sound-ului formaţiei, stimulându-i pe fraţi să-şi reactiveze background-ul sudist (chiar dacă el provenea din Philadelphia).

Noua echipă era dornică de confruntarea cu masele de concert-goers, aşa că s-a pus pe gig-uri. Deja în octombrie ’59 se imprima cel dintâi album, The Cannonball Adderley Quintet in San Francisco. Locul exact al întâmplării a fost clubul Jazz Workshop.

În epoca respectivă, Orrin Keepneews făcea pionierat în materie de înregistrări live în cluburi, apelând cu încredere la noile tehnologii. Am mai vorbit despre asta într-un articol recent, referitor la un alt saxofonist, Pepper Adams.

The Cannonball Adderley Quintet in San Francisco avea să rămână un disc esenţial pentru evoluţia jazz-ului în general. Fanii de jazz de pe planetă au făcut cunoştinţă în premieră cu spiritul de comuniune insuflat pe scenă de fraţii Adderley şi companionii lor. De asemenea, ei au avut prilejul să descopere minunatul har de comunicator al lui Cannonball.

Track-ul de deschidere, This Here, este monumental, fără nici cea mai mică urmă de exagerare. Autorul temei este Bobby Timmons, care a venit la repetiţii, s-a aşezat la pian şi şi-a anunţat colegii ce urmează să le prezinte: “this here my new tune”. O creaţie de geniu a bietului flăcău, prăpădit în 1974, la numai 38 de ani, cu ficatul îmbibat de alcool.

Principala influenţă a fost tot muzica gospel, cu chemarea şi răspunsul de rigoare, numai că Timmons a explorat paternul beneficiind de o supradoză de creativitate. Nu-i aşa de simplu să întâlneşti în jazz o compoziţie atât de sofisticată şi de catchy în acelaşi timp. E genul ăla de piesă care te prinde instant, fără să fii neapărat fan de jazz. Poate doar Dave Brubeck Quartet reuşea în mod constant aşa ceva, apelând însă la surse de inspiraţie diferite. Dar bine să luăm aminte la ce spunea Cannonball himself:

“Dis Here fascinated me. I had never heard a tune like that before. It’s a very difficult tune to play. Just playing the melody is tough. It was in 3/4 or 6/8, whichever way you want to look at it, and that made it challenging. It’s got something in it to work on. At first, we had to force this tune on people, it seemed as if almost magically some people started asking for it.”.

Bineînţeles că cvintetul a profitat din plin de calitatea compoziţiei lui Timmons, dezvoltând magistral motivul. Track-ul durează peste 12 minute (cu prezentarea lui Cannonball inclusă), însă pe mine mă ţine în priză cu fiecare măsură, chiar şi după nşpemii de audiţii. Iar la final parcă regret că s-a terminat.

The Cannonball Adderley Quintet in San Francisco a fost un succes răsunător. După cum declara saxofonistul, albumul s-a vândut cât toate producţiile lui de la EmArcy la un loc, exceptând discul cu orchestră de coarde. Iar prezenţa unei piese ca This Here a reprezentat un factor important.

Cumva poziţionarea ei în deschiderea albumului poate provoca o anume dezamăgire faţă de ceea ce urmează. Nu, nu vei întâlni nici o fracţiune de secundă de mediocritate, doar că nişte piese de cinci stele riscă să pară mai slabe dacă urmează după una de şapte stele pe puţin. Cvintetul transmite prin toţi porii pasiunea pentru melodie, improvizaţie şi interplay.

Foarte antrenant este şi track-ul 2,  Spontaneous Combustion, vechea creaţie a liderului. Aş remarca de asemenea Straight, No Chaser, cu întreaga trupă profitând din plin de caracterul ofertant al temei lui Monk. Atenţie la solo-ul lui Timmons, pe care mulţi îl percep în mod eronat ca pe un pianist funky mai lejer. Celelalte compoziţii din program sunt Hi-Fly (Randy Weston), You Got It! (Cannonball) şi Bohemia After Dark (Pettiford).

După lansarea acestui album, formaţia s-a căţărat sus de tot pe creasta valului. Împreună cu Art Blakey & the Jazz Messengers şi cu Horace Silver Quintet, era văzută ca exponenta noului hype din muzica de jazz, aşa numitul soul jazz, care prelua groove-ul hard bop-ului, însă accentua înclinaţiile spre blues şi gospel. Trio-urile de orgă reprezentau o altă latura a fenomenului, dar despre asta în alt episod.

Sintagma “soul jazz” nu desemna o fuziune de soul şi jazz, primul fiind un gen distinct, care era totuşi un fel de văr primar, pe filiera influenţei gospel. Curentul era denumit şi funk, însă termenul a fost uzitat din anii ’70 pentru un alt stil de muzică, ce avea destule conexiuni cu subiectul de faţă. Ştii şi tu… James Brown, Sly & the Family Stone, Parliament-Funkadelic etc.

Cvintetul fraţilor Adderley impresiona în mod deosebit prin interactivitatea sa, despre care am povestit destul până acum. Dar oricât ar fi vrut Cannonball să fie de democratic, era destul de clar cine este şeful trupei. Nat îl seconda mereu îndeaproape. De obicei intervenea imediat după solo-urile fratelui său, demonstrând la rândul său un uriaş talent de improvizator. Nu era ceva la modul show off, uite pot să cânt şi eu la fel de bine ca matahala de frate-meu. Era doar un dialog muzical călduros, din care răzbătea dragostea frăţească, “brotherly love”.

Cannonball îşi lua foarte în serios rolul protector de frate mai mare. Îl încuraja pe Nat din gesturi şi priviri şi zâmbea cu încântare când micuţul se angaja în solistici eclatante. Privindu-i, nu ai cum să nu-i îndrăgeşti instant, chiar dacă acum sărmanii, sunt amândoi oale şi ulcele. Iar contrastul fizic dintre ei, Nat fiind mult mai mărunţel, nu face decât să-ţi sporească simpatia.

Spre deosebire de alţi colegi de breaslă, The Adderleys se bucurau de o reputaţie de băieţi cuminţi, care n-aveau probleme cu drogurile. Probabil că la vremea aia, ca jazzist, dacă doar mai fumai câte o cânepă şi mai dădeai pe gât un pahar de ceva, erai considerat un june neprihănit.

Revenind la muzică, odată intraţi în trupă, ceilalţi instrumentişti deveneau şi ei fraţi, “soul brothers”. Ce-i drept, doar pianistul beneficia în mod frecvent de spaţii mai largi pentru solo-uri. Sam Jones şi Louis Hayes ieşeau mai rar la rampă, dar rolul lor era fundamental, la propriu şi la figurat. Fără nişte ritmicieni de clasă ca ei, cum ai bate ca apucatu’ din picior şi ai pocni din degete când asculţi discurile cvintetului?

Din punctul meu de vedere, Sam şi Louis sunt între cei mai bazaţi pe instrumentele lor, în întreaga istorie a jazz-ului. Felul în care îşi înţeleg locul în echipă contribuie decisiv la asta. Şi în plus, ca atitudine, sunt cei mai cool niggaz din Univers.

În prima parte a lui 1960, formaţia a înregistrat un nou album, de această dată în ambianţă mai intimă a studioului. Them Dirty Blues este o altă nestemată în discografia fraţilor Adderley. A fost finalizat după două sesiuni de înregistrări, desfăşurate în lunile februarie şi martie.

Între acestea s-a petrecut despărţirea de Bobby Timmons, care a decis să revină la Jazz Messengers. În locul său a fost adus imediat Barry Harris, un flăcău talentat din Detroit. Drept consecinţă, pe Them Dirty Blues îi auzim pe ambii pianişti, dar cum fiecare era meseriaş, n-are de ce să te deranjeze.

LP-ul conţine iarăşi o piesă emblematică pentru Cannonball Adderley Quintet, Work Song, scrisă de micuţul Nat, care era foarte priceput şi la compoziţie. La Work Song, inspiraţia de bază vine tot din sfera muzicii tradiţionale. Pornind de la un intro mobilizator, băieţii ţes nişte minunăţii sonore, ce te ţin cu răsuflarea tăiată atât cât durează cântecul. Mai târziu Work Song avea să intre şi în repertoriul vocal, mulţumită unui text scris de Oscar Brown Jr., cu referire la chinurile unui condamnat la muncă silnică.

Foarte faină este şi Dat Dere, un fel de sequel la This Here, ce se ridică la înălţimea provocării. Nu e tocmai o variaţie a aceleiaşi teme, ci mai degrabă o reiterare a stării de spirit a originalului. Cannonball a contribuit şi el cu un highlight foarte groovy, Them Dirty Blues, încingând atmosfera cu un solo memorabil, căruia Nat şi apoi Timmons îi oferă nişte răspunsuri pe măsură.

Următorul material, The Cannonball Adderley Quintet at the Lighthouse, imortalizează un alt concert, desfăşurat tot pe Coasta de Vest, într-o suburbie a L.A.-ului, Hermosa Beach. Evenimentul se petrecea în octombrie 1960. Între timp se schimbase iar pianistul, deoarece Harris nu dorea să facă turnee. Noul sosit era Victor Feldman, englezoi sadea, primul alb şi non-american din istoria trupei.

At the Lighthouse confirma că Adderley et co. se aflau într-o perioadă de graţie cum rar se mai întâlneşte. Piesă de rezistenţă este de astă dată Sack O’Woe, din nou o temă gospel-ish, scrisă de Cannonball.  Ca impresie de ansamblu, pe faţa A avem bucăţile mai funky, în timp ce faţa B e ceva mai diversificată, incluzând Azule Serape, o compoziţie cu tentă latino a lui Feldman, sau What Is This Thing Called Love?, un standard interpretat cu frenezie.

Tot din 1960 datează şi un side-project al saxofonistului, Cannonball Adderley and the Poll Winners, ce-i are ca invitaţi speciali pe veteranul Ray Brown (contrabas) şi pe proaspătul star Wes Montgomery (chitară). A ieşit un disc agreabil, intens, lipsit de rutina ce caracterizează multe sesiuni de tip “all star”. Ceilalţi doi membri ai echipei, Louis Hayes şi Victor Feldman, ies aproape la fel de mult în evidenţă ca şi capetele de afiş. Feldman alternează pianul cu vibrafonul, instrument la care a fost de asemenea foarte prolific.

Pe parcursul lui 1961, Adderley a mai avut încă două escapade în afara cvintetului frăţesc. În prima parte  a anului s-a reîntâlnit cu Bill Evans, ca să scoată ei doi un album ca băieţii. Cum era nevoie de un fundal ritmic classy, au apelat la Percy Heath şi Connie Kaye, amândoi din Modern Jazz Quartet.

Cu aşa supergrup, nu putea să iasă decât o bijuterie de disc. Flăcăii manifestă o stare maximă de chill, de zici că nici o catastrofă nu-i putea scoate din ea. Nancy (With the Laughing Face) are loc oricând pe o compilaţie cu cele mai mişto balade de jazz ever.

African Waltz era la vremea aceea un proiect inedit pentru Cannonball. Altoistul a izbutit să facă un excelent disc cu acompaniament de big band, fără să fie un specialist în materie. Dar trebuie spus că un mare merit revine orchestraţiilor spectaculoase, realizate de Ernie Wilkins şi Bob Brookmeyer. Cannonball face marea majoritate a solo-urilor şi rupe fâşul ca de obicei.

Atracţia principală este desigur piesa de titlu, ce abia depăşeşte două minute, însă e fantastic de catchy şi de înălţătoare. Mulţumită ei, numele Cannonball Adderley s-a înscris pentru prima oară în chart-urile Billboard, ajungând no. 41 la secţiunea pop şi no. 21 la R&B. De precizat că autorul melodiei este Galt McDermott, cel care mai târziu a scris musical-ul Hair.

Întorcându-ne la LP-ul African Waltz, acesta cuprinde o mulţime de alte momente memorabile. Menţionez doar West Coast Blues (de Wes Montgomery), Stockholm Sweetnin’ (de Quincy Jones), Smoke Gets in Your Eyes (celebra baladă a lui Jerome Kern) sau This Here (într-o versiune concentrată, dar cuprinzătoare).

Cvintetul n-a stat nici el degeaba. În acelaşi an 1961 a tras un LP împreună cu Nancy Wilson, o cântăreaţă splendidă. Însă jumătate din piese sunt instrumentale, ceea ce perturbează flow-ul unui disc altfel simpatic. Materialul a fost lansat de Capitol Records, companie la care formaţia avea să se mute cu arme şi bagaje peste câţiva ani. Până atunci avea să mai petreacă încă doi ani frumoşi la Riverside.

Pe lângă Nancy Wilson, cvintetul a mai acompaniat un vocalist în epocă, pe senzaţionalul blues shouter Eddie “Cleanhead” Vinson. LP-ul Back Door Blues a rezultat în urma a două sesiuni susţinute în perioada 1961-62.  Vinson era şi un talentat saxofonist alto, aşa că îl auzim duelându-se cu Cannonball pe câteva track-uri. Materialul a fost reeditat mai târziu şi sub titlul Cleanhead & Cannonball.

De asemenea, pe parcursul lui 1961 a fost realizat şi un album de studio denumit Cannonball Adderley Quintet Plus. Titlul se datorează lui Wynton Kelly, care şi-a făcut apariţia în peisaj şi s-a aşezat la pian pentru patru dintre cele şapte piese de pe disc. Astfel, Feldman a căpătat libertatea de a-şi demonstra măiestria la vibrafon. Fraţii Adderley şi ai lor tovarăşi crează un echilibru perfect între eleganţă şi funkiness, aşa cum mulţi alţi muzicanţi doar visează să facă.

Spre deosebire de celelalte LP-uri din epocă, acesta nu prea e listat între realizările esenţiale ale formaţiei. Iar mie mi se pare o mare dreptate, fiindcă Quintet Plus se ridică la aceleaşi standarde înalte de calitate. Penguine Guide to Jazz descrie albumul drept “a routine Adderley band date”. Pot fi de acord numai dacă în cazul de faţă considerăm rutina ca sinonim al excelenţei.

După acest episod s-a petrecut despărţirea de Victor Feldman. Nevastă-sa era în California şi nu vroia în ruptul capului să se mute la New York, acolo unde se afla reşedinţa formaţiei. Fraţii Adderley îşi doreau intens un pianist statornic şi uite că din varii motive nu-l prea găseau. Exact aşa cum Spinal Tap aveau o problemă cu tobarul, The Adderleys n-o scoteau la capăt cu pianistul.

În cele din urmă, după doi ani zbuciumaţi, şi-a făcut apariţia omul de care aveau nevoie, în persoana unui june austriac cu început de calviţie. Numele său era Joe Zawinul, studiase pe la Conservatorul din Viena, dar era atras în mod irezistibil de groove-ul teluric al jazz-ului. Simţea funk-ul până în măduva oaselor. În mod categoric, micuţul Joe a fost cel mai mare “wigger” născut în Mitteleuropa.

A stat cu fraţii Adderley aproape un deceniu, furnizându-le câteva compoziţii cu mare priză la public. Apoi şi-a luat zborul şi a făcut Weather Report, împreună cu prietenii Wayne Shorter şi Miroslav Vitous. Cannonball apela mereu la exemplul lui Zawinul, atunci când argumenta vocaţia universală a jazz-ului. Primul LP al cvintetului ce a beneficiat de participarea lui Joe a fost cel cu Nancy Wilson, imprimat în vara lui ’61.

Aproape de sfârşitul aceluiaşi an, componenţa grupului a mai suferit o modificare. Nu, n-a mai plecat nimeni, ci s-a mai adăugat un membru, Yusef Lateef, suflător polivalent de mare calibru. Cannonball Adderley Quintet a devenit astfel Cannonball Adderley Sextet.

Lateef este la rândul său o minune a jazz-ului. Probabil când o să ajung la litera L, prin anul 5555, am să-i dedic şi lui un articol la fel de lung. Îl chema de fapt William Evans. Dacă nu s-ar fi convertit la Islam, devenind adept al mişcării Ahmadiyya, ar fi fost poate primul Bill Evans din istoria jazz-ului. Există o lungă poveste cu jazziştii negri şi islamismul, dar să nu divaghez prea mult aici.

Cu fraţii Adderley băga în principal la saxofon tenor, dar şi la flaut sau oboi. Însă repertoriul său de ţevi muzicale era cu mult mai divers, incluzând numeroase chestii exotice, puţin sau deloc explorate de oamenii Occidentului. A cântat foarte bine şi „straight-ahead” jazz, dar Yusef Lateef este recunoscut mai ales ca precursor al curentului “world music”. LP-ul său Eastern Sounds (din 1961!) anticipează cu aproximativ un deceniu cam tot ceea ce înseamnă jazz „etnic”. Ne-a părăsit în decembrie 2013, la vârstă de 93 de ani.

Împreună cu Cannonball şi Nat alcătuia un pachet de suflători devastator. Prezenţa lui Lateef a impulsionat suplimentar dinamica grupului şi a adăugat o dimensiune spirituală în muzica acestuia. Cannonball era foarte entuziasmat de noul membru:

Yusef is one of the sweetest human beings I’ve ever encountered. A professional musician who has an architectural approach to playing music; he really builds from a foundation.”.

Cel dintâi LP în formulă de sextet a fost imprimat în ianuarie 1962, live în clubul Village Vanguard, din New York. Titlul acestuia este simplu, cum ne-am obişnuit: The Cannonball Adderley Sextet in New York. Avem de-a face cu primul album imprimat de Adderley Bros. într-un club de pe Coasta de Est, după succesul răsunător al celor două discuri trase anterior în California.

În introducere, Cannonball ţine unul dintre vestitele sale speech-uri, periind publicul din Village Vanguard, unul foarte hip după cum relatează el: Hipness is not a state of mind. It’s a fact of life. You don’t decide you’re hip. It just happens that way.”. Poate că ştiai, termenul de hipster se referea iniţial la fanii jazz-ului be-bop, expresia fiind uzitată în acest sens până prin anii 60. Adică exact atâta timp cât jazz-ul a fost hip…

Chiar dacă albumul nu beneficiază de o temă ultra-catchy, precum This Here sau Sack O’Woe, materialul e foarte consistent şi variat, fără nici o secundă monotonie. Lateef venise numai de vreo trei săptămâni în formaţie, dar se integrase perfect. Cât despre Zawinul, dacă n-am ştii cine e, ascultându-l ni-l putem imagina ca pe un negru subţirel şi fercheş, din acelaşi film cu Bobby Timmons sau Wynton Kelly.

Prima temă din program, Gemini (preluată de la saxofonistul Jimmy Heath) are un feeling foarte soulful, fiind în acelaşi timp cât se poate de îmbietoare pentru improvizaţii. Dizzy’s Business (de Ernie Wilkins) are vigoarea cuvenită unui omagiu închinat lui Dizzy Gillespie.

Lateef a participat cu două creaţii originale la debutul său în trupă. Planet Earth, descinde din hard bop-ul clasic. În schimb, Syn-Anthesia se distinge în peisajul discului prin caracterul său contemplativ şi prin sunetul specific de oboi, instrument rar întâlnit în sesiunile de jazz. Zawinul îşi demonstrează la rândul său calităţile de compozitor, cu debordanta Scotch and Water, un subiect la care era expert, după cum ne anunţă glumeţ liderul sextetului.

Pe parcursul albumului, Cannonball ne serveşte câteva dintre cele mai grozave solo-uri din cariera sa strălucită, Nat îi răspunde cu aceiaşi intensitate, iar Lateef întregeşte magistral tripticul suflărilor. Zawinul e preocupat cu precădere de groove, însă are câteva prilejuri în care iese în faţă cu nişte improvizaţii aerisite. Dar parada vedetelor ar fi în zadar, fără energia şi balansul impregnate de fabuloşii Jones & Hayes.

Fraţii Adderley n-au rămas datori nici faţă de fanii lor de pe Coasta de Vest. În toamna lui ’62 au tras un nou disc în San Francisco, tot în Jazz Workshop, clubul în care înregistraseră primul lor mare succes. D-aia i-au şi spus Jazz Workshop Revisited. Deci e un fel de sequel, cum ar veni.

Hollywood-ul ne-a obişnuit ca producţiile de tip “Sulică Frânaru se întoarce” să fie cam răsuflate. Cannonball et co. n-aveau însă veleităţi hollywood-iene, iar Jazz Workshop Revisited e aproape la fel de bun ca predecesorul său sanfranciscan. Plus că aduce o tonă de noutăţi.

LP-ul conţine o altă temă cu străluciri de capodoperă. The Jive Samba îl are ca autor pe Nat Adderley şi s-ar fi putut intitula The Funky Bossa Nova, numai că fraţii erau cu mult mai imaginativi de atât. Pornid de la un groove stilizat de bossa nova, băieţii se abandonează într-un jam bluesy-funky-soulful uimitor, prelungit timp de unsprezece minute. Exact ca şi This Here, The Jive Samba a găsit balanţa perfectă între complexitate şi accesibilitate.

Track-ul de dechidere, Primitivo, sună destul de mult aşa cum o implică titlul, ţine să ne anunţe autorul, Cannonball himself. Mood-ul piesei diferă semnificativ faţă de restul albumului, având înclinaţii surprinzătoare spre avantgardă şi nuanţe subtile de exotism. Se simte înrâurirea lui Lateef şi probabil şi a lui Coltrane.

Albumul include două compoziţii ale lui Sam Jones, antrenantul Unit 7 şi rafinata baladă Lillie. Yusef Lateef a furnizat o temă inspirată de Duke Ellington, Mellow Bruno, demonstrând încă odată că e foarte tare şi pe felia de jazz “clasic”. Programul este completat de încă două numere provocatoare: Jessica’s Birthday (de Quincy Jones) şi Marney (de Donald Byrd).

La începutul anilor ’60, Cannonball Adderley era vedetă de-a lungul şi de-a latul Americii, dar şi peste mări şi ţări, în Europa şi în Japonia. Între cele două LP-uri din New York şi San Francisco, sextetul a bifat unul şi în Europa, pe scena unui festival belgian. 

Chiar dacă nu e aşa de des citat ca highlight al discografiei frăţeşti, Cannonball In Europe! nu e cu nimic mai prejos decât celelalte creaţii contemporane. E incredibil ce serie au reuşit The Adderleys între 1959 şi 1963! Aşa ceva e rar chiar şi la nivelul ăsta de elită al jazz-ului.

Albumul începe cu un crainic anunţând cu accent french: Julian Cannonball Adderley! Trupa îi dă bătaie imediat, cu P. Bouk, o temă incitantă a lui Yusef Lateef. Pe Cannonball In Europe! putem auzi şi celebrul Work Song, în prima versiune inclusă pe un disc live oficial. Lateef a fost exclus din combinaţie, deoarece era cam greu de plasat încă un “horn” acolo.

În compensaţie, fraţii ies din scenă la blues-ul Trouble In Mind, lăsându-l pe Yusef să se desfăşoare pe deplin cu oboiul. Zawinul şi Jones se remarcă şi ei cu acest prilej, numai Hayes rămâne în background, fiindcă un solo de tobe ar fi fost de neam prost în context. În afară de cele menţionate, mai auzim două bucăţi prezente şi pe LP-ul new york-ez, Gemini şi Dizzy’s Business, abordate diferit încă din start.

Japonezii îl iubeau şi ei la nebunie pe Cannonball. Mărturie stă şi excelentul LP Nippon Soul, tras la Tokyo, în iulie 1963, în faţa unei audienţe entuziasmate. Piesa de titlu este o dedicaţie sinceră a lui Cannonball pentru gazdele sale, în tonuri calde de blues.

Yusef Lateef este semnatarul a două track-uri extinse, ce adună împreună vreo 25 minute. Pe The Weaver se remarcă cu un solo sălbatic de saxofon tenor, după ce la Nippon Soul îşi arătase măiestria într-ale flautului. Brother John face referire la prietenul Coltrane, cu oboiul lui Yusef interacţionând armonios cu celelalte instrumente mai familiare jazz-ului.

Easy to Love (Cole Porter) îl scoate în prim plan şi pe Louis Hayes, cu unul dintre puţinele sale solo-uri. Come Sunday (Duke Ellington) e mai mult un duet între Zawinul şi Jones, capabil să-ţi ţină atenţia trează timp de peste şapte minute. În fine, Tengo Tango, semnat de ambii fraţi, crează o simbioză tango-funk surprinzător de izbutită. Tema reformulează cumva principiul de la Jive Samba, numai că e mult mai concisă, durând mai puţin de trei minute.

Pe parcursul lui 1963 a ieşit şi albumul Cannonball’s Bossa Nova, imprimat în decembrie anul precedent, cu acompaniamentul unui grup brazilian, botezat The Bossa Rio Sextet of Brazil. Cannonball pare ambiţionat să creeze propria versiune de bossa nova. Numai că în ciuda solo-urile sale măiastre, nu e atât de convingător precum compatrioţi ca Charlie Byrd sau Herbie Mann, ca să nu mai vorbim de Stan Getz.

Aşa superstar charismatic cum era, Cannonball trebuie să fi avut mare succes la gagici. Omul şi-a pus pirostriile în plină glorie, în anul de graţie 1962. Fericita aleasă era Olga James, o negresă sexy, actriţă de meserie şi cântăreaţă part time. Cei doi au avut o căsnicie fericită, lucru atipic în branşa lor. Totuşi, după 13 ani, au fost nevoiţi să se despartă, fiindcă sărmanul saxofonist a părăsit definitiv planeta, cu mult înainte de termen.

Oh, dar mai avem ceva din viaţa şi opera lui Cannonball. 1964 a fost un alt an de răscruce. Bill Grauer, patronul Riverside, încetase din viaţă în decembrie anul anterior, iar label-ul avea să intre curând în faliment. Flăcăul nostru n-a rămas cu curu’ în baltă, ci dimpotrivă, a semnat un contract frumuşel cu o companie majoră, Capitol Records.

Nu s-a repetat catastrofa de la EmArcy, nici nu mai avea cum. Însă discografia sa de la Capitol este mult sub cea de la Riverside, chit că întâlnim câteva excepţii notabile. Proiectele dubioase, ce urmau reţete prefabricate, şi-au făcut din nou apariţia, dăunând grav actului artistic.

În acelaşi an, Yusef Lateef a decis să abandoneze sextetul, pentru a se concentra pe proiectele personale. Despărţirea a fost cât se poate de amiabilă. Într-o prima fază se părea că fraţii Adderley au găsit un înlocuitor pe măsură. Junele Charles Lloyd avea un potenţial fantastic şi bagă de asemenea la saxofon tenor şi la flaut.

În vara lui ’64, noua formulă imprima primul său material pentru Capitol, în clubul bateristului Shelly Manne din Los Angeles. Numit simplu Cannonball Adderley Live!, acesta nu prea a rupt gura târgului. Este unul dintre cele câteva LP-uri ale lui Cannonball ce a nu a fost reeditat în era digitală şi nu l-am găsit deloc pe net.

AllMusic spune că materialul e bun totuşi, fiind lipsit de alura comercială a realizărilor ulterioare de la Capitol. Tracklist-ul include trei compoziţii inedite, una a lui Nat şi două ale lui Lloyd, plus o variantă nouă la Work Song. Totodată albumul marchează debutul unei lungi colaborări cu producătorul vizionar David Axelrod, ce va fi întreruptă doar de momentul fatal al lui Cannonball.

Până la finele lui 1964, sextetul a mai înregistrat un LP, cu melodii din musical-ul Fiddler on the Roof. Acesta se arată cât se poate de viu şi de interesant, iar Lloyd iese în evidenţă cu câteva solo-uri. Respectivul s-a cărat însă în scurt timp, pentru a urma o carieră glorioasă pe barba lui.

Oricum, fraţii îşi doreau pe cineva care să urmeze calea lui Lateef, iar Lloyd s-a dovedit din cu totul alt film, mai ales pe partea de interplay. Drept consecinţă, s-a decis sistarea căutărilor pentru al şaselea membru, trupa revenind la formatul original de cvintet.

Pe parcursul lui 1965, Cannonball n-a programat decât o singură sesiune. Domination îl readuce pe saxofonist în faţa unui big band, folosind orchestraţiile inventive ale lui Oliver Nelson. Membri cvintetului sunt integraţi şi ei în peisaj, cu Nat dublându-şi în mod frecvent fratele.

Conţinutul e foarte diversificat, cu ecouri din blues (Cyclops), bossa nova (Introduction to a Samba), salsa (Shake a Lady) sau din cel mai pur be-bop (Interlude). N-aş spune că Domination e o capodoperă a genului, precum African Waltz, dar poate fi o descoperire interesantă pentru colecţionari.

În acelaşi an ieşea pe piaţă şi LP-ul Live Session!, cu Cannonball Adderley Quintet acompaniind un cântăreţ mai puţin cunoscut, Ernie Andrews. Înregistrările provin din două gig-uri separate, ce au avut loc în 1962 şi 1964, deci într-o perioadă în care formula de sextet era disponibilă, numai că nu era adecvată contextului.

Marea revelaţie este Andrews, posesorul unei voci fantastice, ce nu şi-a îndeplinit nici pe departe potenţialul. Omul are tot ce vrei – acurateţe, feeling, vervă – aşa că nu înţeleg care a fost hiba cu cariera lui. De un interes aparte este Work Song, care sună foarte convingător cu glasul lui Andrews şi textul născocit de Oscar Brown Jr..

La jumătatea anilor ’60, cvintetul s-a confruntat cu două schimbări de componenţă. Mai întâi a plecat Louis Hayes, cedându-i locul lui Roy McCurdy, care l-a păstrat până la dispariţia forţată a grupului.

La puţin timp după Hayes, Sam Jones a decis şi el că ar fi timpul pentru o schimbare. Iniţial a fost substituit de Herbie Lewis, însă acesta n-a rămas decât pentru câteva luni. În schimb, succesorul său, Victor Gaskin s-a dovedit o soluţie ceva mai durabilă.

Pe Great Love Themes, din primăvara lui 1966, cvintetul interpretează standarde cu acompaniamentul languros al unei orchestre de coarde. Nu poate fi decât o idee nefericită a blegilor de casa de discuri. Prin comparaţie, Julian “Cannonball” Adderley and Strings, din 1955, sună mult mai bine. Bine măcar că ăia de la Capitol n-au mai insistat cu faze d-astea.

În toamnă, formaţia a înregistrat cel mai important album al său din perioada Capitol: Mercy, Mercy, Mercy! Live at the Club. Din notele de copertă reiese fără echivoc că sesiunea s-a desfăşurat în fostul club DeLisa din Chicago, proaspăt redeschis ca The Club.

După aproape trei decenii, Axelrod a dezvăluit că de fapt imprimările au fost realizate live în studiourile Capitol din L.A., cu participarea unui public invitat şi servit cu băutură moca. Povestea despre clubul din Chicago s-a datorat dorinţei exprese a fraţilor de a face reclamă gratuită business-ului unor prieteni. Oricum, toată tevatura asta e complet neinteresantă pe lângă muzică.

Piesa de titlu, scrisă de Joe Zawinul, e o mică bijuterie. Probabil că un fan de jazz mai coclit strâmbă din nas când aude aşa ceva. Într-adevăr, Mercy, Mercy, Mercy nu prea-i jazz hardcore, e mai curând muzică soul instrumentală. Muzicanţii neglijează deliberat improvizaţia, dar trebuie să ai suflet de tablă ca să-ţi repugne ceva la cântecul ăsta. Progresiile de acorduri sunt absolut încântătoare, iar schimbările de ritm sunt nemaipomenit de inspirate. Totul pare conceput într-unul din acele momente desăvârşite.

Melodia lui Zawinul a cucerit mare parte din publicul mainstream, dovadă că a ajuns foarte sus la Billboard (no. 11 la pop şi no. 2 la R&B). A tras şi LP-ul după ea, acesta atingând poziţii la fel de bune (no. 13 pop, no. 1 R&B, no. 1 jazz). În plus i-a adus cvintetului unicul său Grammy.

De remarcat că pentru Mercy, Mercy, Mercy, Zawinul a lăsat pianul acustic în favoarea unui Wurlitzer, marcând astfel începutul unei idile de durată cu claviaturile electrice. La fel ca Work Song, Mercy, Mercy, Mercy a fost înzestrată cu versuri, fiind reluată de mulţi alţi artişti. Cel mai cunoscut cover a fost realizat de The Buckinghams, un grup pop-soul alb. Varianta lor a ajuns în Top 5 din State, în anul 1967.

Restul LP-ului sună destul de diferit faţă de hit-ul titular. Primele două track-uri, Fun şi Games, ambele semnate de Nat, se înscriu în zona funky hard bop, fiind foarte dinamice şi destul de sofisticate. Hippodelphia e 150% jazz, parcă pentru a compensa lejeritatea celeilalte compoziţii marca Joe Zawinul de pe disc.

Cannonball a propus la rândul său două teme. Sticks este o repriză contagioasă de inspiraţie gospel, susţinută de fanii prezenţi cu bătăi frenetice din palme. LP-ul se încheie într-un mare dezmăţ cu iz evanghelic, exprimat de o temă deja consacrată, Sack O’Woe.

Şi totuşi, peste secole s-a dovedit că cvintetul chiar a cântat în acel club din Chicago. Un material imprimat acolo în martie 1966 şi-a găsit drumul către public abia în 2005, sub forma CD-ului Money in the Pocket. Şi în acest caz, piesa de titlu îi aparţine lui Zawinul, fiind un număr groovy cu pian Wurlitzer. Ea era cunoscută deja de pe LP-ul eponim, scos sub numele pianistului în acelaşi an 1966.

Cât priveşte restul programului, întâlnim iarăşi o diversitate considerabilă. Cea mai neaşteptată apariţie este prelucrarea după Stardust. În rest ar mai fi de semnalat Introduction to a Samba (aflată în original pe Domination), Requiem for a Jazz Musician (o compoziţie mai amplă a lui Zawinul) sau finalul voios cu Fiddler on the Roof. Un deliciu pentru fani.

După succesul răvăşitor cu Mercy, Mercy, Mercy, Capitol Records visa la alte hit-uri. Pe parcursul lui 1967, grupul a înregistrat încă două LP-uri live în studio. Mai întâi a fost Why Am I Treated So Bad, album ce are în centru o prelucrare după celebrul grup gospel Staple Singers. Cvintetul se dezlănţuie într-o serie de jam-uri ce împletesc eterna pasiune pentru jazz, blues şi soul. Aş evidenţia Mini Mama (de Curtis Fuller) şi I’m On My Way (de foarte tânărul Nat Adderley Jr., pe atunci în vârstă de 12 anişori).

Următorul material, 74 Miles Away, ne oferă iarăşi o temă scurtă şi catchy a lui Zawinul, Walk Tall. Impactul n-a fost nici pe departe ca la Mercy, Mercy, Mercy, dar melodia chiar e mişto. Impulsionată de timbrul funky al Wurlitzer-ului şi colorată elegant de cei doi suflători, Walk Tall s-ar preta lejer la un remix de tip electro-jazz.

În schimb piesa de titlu, deşi îl are ca autor pe acelaşi Zawinul,  e din cu totul alt film, un lung metraj complex, ce prefigurează întrucâtva epoca Weather Report. Do Do Do (What Now Is Next?), creaţie a lui Nat Adderley, conţine toate ingredientele delicioase ale soul jazz-ului. I Remember Bird (compoziţie a celebrului critic Leonard Feather) îl rememorează pe Charlie Parker în spiritul blues-ului. În fine, Oh Babe ni-l prezintă pe Nat în ipostaza inedită de blues shouter.

În toamna lui 1968, Cannonball Adderley a realizat Accent on Africa, un album incredibil de cool şi de obscur în acelaşi timp. Cvintetul său este augmentat de un întreg big band, cu un contingent vast de percuţionişti.

Repertoriul este alcătuit din opt piese africane sau de inspiraţie afro, orchestrate de puţin cunoscutul, dar dibaciul H.B. Barnum. Cannonball se arăta tot mai deschis spre noi orizonturi, pe lângă obişnuitul sax alto, utilizând în premieră saxofonul sopran, ca şi ceva efecte electronice.

Din aceiaşi perioadă datează şi In Person, o altă sesiune live, care deşi rămâne agreabilă, denotă o oarecare plafonare a grupului. Excepţie face primul track, Rumplestiltskin, o temă a lui Zawinul ce prilejuieşte improvizaţii deosebit de antrenante. Apoi mai avem două piese  care sunt atractive mai mult datorită invitaţilor, cântăreţii Lou Rawls şi Nancy Wilson.

Chiar dacă s-a folosit în continuare reţeta live, următorul album a reuşit să aducă ieşirea necesară din inerţie. Country Preacher (octombrie 1969) a fost realizat cu prilejul unui miting al organizaţiei Operation Breadbasket, ce milita pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale afro-americanilor.

Zawinul a dat iarăşi lovitura cu piesa de titlu, un tribut emoţionant, adresat reverendului Jesse Jackson, unul dintre liderii mişcării. Walk Tall capătă noi conotaţii în contextul de pe Country Preacher şi un tempo ceva mai rapid. Hummin’, de Nat Adderley, este o temă în acelaşi registru catchy & soulful, iar Oh Babe vine să mai destindă atmosfera. Nat a furnizat de asemenea Afro-Spanish Omlet, o suită de cinsprezece minute, ce îi scoate în evidenţă pe toţi cei cinci instrumentişti. Apropo de asta, Country Preacher a consemnat debutul ultimului basist din istoria formaţiei, Walter Booker.

Era epoca în care afro-americanii luptau pentru drepturile lor civile în cadrul aşa zisei democraţii americane. Un spirit luminat precum Cannonball nu putea să stea deoparte.  S-a implicat într-un mod foarte cerebral, văzându-şi strict de menirea sa. Împreună cu cvintetul, mergea adesea prin campusuri universitare. Pe lângă concerte, băieţii ţineau prelegeri non-formale despre jazz şi diversele sale implicaţii.

Puştimea venea buluc, fiindcă ştia Mercy, Mercy, Mercy. Altfel bătrânul jazz nu mai era tocmai la modă, dar soul-ul şi funk-ul, preferatele noului val de hipsteri negri îi datorau foarte mult. Cannonball era intrigat de faptul că tânăra intelighenţie afro-americană nu-şi cunoştea prea bine rădăcinile culturale:

„We went to Georgia, and spent a week in residence at Albany State College, during Black Heritage Week. We found out that the kids there, all black, had no concept of what jazz represented. (…) They’re all wearing dashikis and natural hairdos and saying, „I’m Black and I’m proud,” but proud of what? Are you proud because your skin is black? Is that the reason you are proud? I don’t think that skin color is any reason to be proud or sorry.”

Felul în care cei de la Cannonball Adderley Quintet înţelegeau să pună problema reprezintă un model de discenământ:

„Our seminar workshops consist of lecture demonstrations on jazz, styles in jazz, and why jazz is a little bit different. We also go into the sociological aspects of jazz and why we talk black. We don’t talk black about militancy or any such things – we never suggest that there is anything wrong with any other music. It’d ironic that one of our teachers and members is Joe Zawinul, who is white and has a great concept of expressing this black-oriented music – anybody can do it if they love it and get involved in it.

Racial orientation has nothing to do with the performance of the music. We talk about its origins and development on the basis of its blackness, simply because that’s the way that it has to be, but we don’t say that this is something that is peculiar to Black people, because that is ridiculous.”

Lumea se schimba, muzica se schimba şi ea, aşa că jazz-ul nu putea rămâne anchilozat. Bitches Brew, albumul lui Miles Davis din 1970, a fost considerat un fel de certificat de naştere al curentului „fusion”. Fidel atitudinii sale „forward thinking”, Miles a decis că simbioza cu noile trenduri din muzica populară reprezintă viitorul jazz-ului. Aşa că Bitches Brew este răzbătut din greu de ecourile funk-ului şi ale rock-ului psihedelic.

Desigur, au existat destui de contestatari, dar o mulţime de jazzmeni, inclusiv din vechea generaţie, au pornit pe calea bătătorită de Miles. Cannonball s-a numărat printre ei, din toată inima. Deja imaginile păstrate din anii ’70, ni-l înfăţişează purtând o chică destul de proeminentă, barbă şi ţoale mult mai colorate, costumul şi cravata fiind puse la naftalină.

LP-ul Cannonball Adderley Quintet & Orchestra, din vara lui 1970, reprezintă o cotitură radicală faţă de realizările din anii precedenţi. Cum reiese din titlu, formaţia este pusă iarăşi faţă în faţă cu o orchestră. Însă nu mai este vorba despre aranjamente lejere de coarde, ci de incursiuni aventuroase pe teritoriul avantgardei.

Materialul reuneşte trei lucrări vaste, Experience in E (Zawinul), Tensity (Axelrod) şi Dialogues for Jazz Quintet and Orchestra (Lalo Schifrin). Primele două îl au ca dirijor şi aranjor pe mai puţin cunoscutul William Fischer, în timp ce de ultima se ocupă chiar autorul.

Albumul încearcă să sintetizeze tradiţia soul jazz a grupului, tendinţele third stream şi noul sunet hibrid jazz-funk-rock. Ambiţiile sunt măreţe, însă rezultatele sunt doar satisfăcătoare. În mod inexplicabil, Cannonball Adderley Quintet & Orchestra n-a fost reeditat niciodată pe CD, dar se găseşte lejer în variantă „ripuită”.

The Price You Got to Pay to Be Free este un dublu LP live, înregistrat în septembrie 1970. Acesta marchează reorientarea fermă a formaţiei spre proaspătul tărâm al genului fusion. Conţinutul lasă impresia de caleidoscop sonor şi asta e de bine doar într-o anumită măsură. Putem detecta o multitudine de influenţe: soul, funk, avant-garde, rock psihedelic, muzică braziliană. Însă nici jazz-ul „straight ahead” nu e neglijat în context.

Cannonball alternează din nou clasicul alto cu sopranul, iar Zawinul. aflat în pragul epocii Weather Report, e tot mai chitit pe experimente sonice. Dealtfel se afla la ultima sa apariţie alături de cvintet. Nat Adderley pare cuprins de nostalgia copilăriei, probându-şi talentul de cântăreţ la vreo trei piese, între care şi braziliana Pra Dizer Adeus.

Adevărata supriză se produce atunci când Cannonball însuşi ne dezvăluie cât şarm are ca vocalist, interpretând melodia Bridges, a lui Milton Nascimento. Există însă un moment şi mai insolit: apariţia pe scenă a lui Nat Adderley Jr., ajuns la vârsta de 15 ani. Micuţul ne cântă (voce & pian) propria compoziţie soul, The Price You Got to Pay to Be Free, o reflecţie asupra condiţiei tinerilor negri în societatea americană, idealul umanităţii.

După plecarea lui Zawinul, postul de pianist i-a revenit lui George Duke, care la 24 de ani avea în spate o carieră impresionantă. Cântase în big band-uri, cu Gerald Wilson şi Don Ellis, colabora cu Frank Zappa în Mothers of Invention şi avea deja trei LP-uri sub nume propriu, inclusiv unul în colaborare cu Jean Luc Ponty. Duke era şi el fascinat de claviaturile electronice, aşa că destinul fusion al cvintetului se afla pe mâini bune.

Prima sesiune cu noul pianist (sau „clăpar”, i-am putea spune de acum), datează din aceiaşi toamnă a lui 1970 şi s-a desfăşurat tot în prezenţa publicului. Însă albumul The Happy People a fost publicat abia după doi ani. Fraţii Adderley au fost inspiraţi de o excursie în Brazilia, unde, aşa cum era de aşteptat, s-au simţit foarte bine. Au fost fascinaţi şi de tendinţele post-bossa nova din muzica locală, iar această fascinaţie se reflectă din plin pe The Happy People.

La imprimări au fost invitaţi câţiva percuţionişti brazilieni, în frunte cu renumitul Airto Moreira. Flora Purim, nevasta lui Moreira, a armonizat cu vocea-i splendidă, iar Olga James, consoarta lui Cannonball, a cântat în premieră alături de iubitul ei soţ, la piesa Savior. Aceasta a fost scrisă chiar de saxofonist, celelalte trei aparţinând unor compozitori brazilieni.

The Black Messiah, din 1971, reiterează formatul de dublu LP. Materialul a fost înregistrat pe scena celebrului The Troubadour din L.A., fieful folkiştilor şi rockiştilor din epoca hippie. Fără îndoială, The Black Messiah este cea mai bună realizare a lui Cannonball din etapa sa fuzionistă. Impresia de caleidoscop sonor persistă uneori, dar materialul e sensibil mai fluent decât The Price You Got to Pay to Be Free.

Miezul albumului este constituit de două jam-uri extinse, The Black Messiah (creaţie a lui George Duke) şi de Doctor Honoris Causa (un omagiu a lui Joe Zawinul pentru Herbie Hancock, cum a ţinut să anunţe Cannonball). Împreună, acestea însumează 30 de minute, adică mai mult de o treime din totalul dublului LP.

Alături de cvintetul de bază îşi fac apariţia diverşi invitaţi, precum Airto Moreira, Ernie Watts (saxofon tenor), Mike Deasy (chitară), Alvin Batiste (clarinet), Buck Clarke (percuţie africană). La capitolul minusuri aş nota Little Ben Hen, o repriză de boogie rock cu Deasy ca solist vocal şi cu Cannonball, Nat & Watts pe post de secţie de brass. În rest, speech-urile liderului sunt delicioase, ca de obicei.

Pe lângă Troubador, Canonball concertase şi pe la Fillmore West, un alt fief major al contraculturii. Artistul se declara încântat de noua sa audienţă „psihedelică”, cucerită de concepte ca The Black Messiah:

” The kids really enjoyed our music, and the more far-out we played, the better they like it. If we played a traditional Monk-type tune, it would go over like a rock, but if we really got into other things, expressionism, they called it „doing your own thing,” and they dug it. Today, John Coltrane would probably be bigger than bubblegum.”.

Aş zice că perioada fusion a cvintetului prezintă mai degrabă un interes secundar, atât pentru fanii saxofonistului, cât şi pentru amatorii genului. Bietul Cannon îşi dorea din inimă să fie în pas cu timpurile, însă nu i-a ieşit aşa de bine ca lui Joe Zawinul sau ca lui Herbie Hancock, că tot l-am pomenit mai devreme. Totuşi, cei care vor să sondeze mai adânc prin discografia fusion, ar trebui să încerce măcar un The Black Messiah.

În schimb, Music, You All, cel de al doilea disc tras la Troubadour, nu merită prea multă atenţie. Sesiunea a avut loc în 1972, însă discul a fost publicat postum, în 1976. Invitaţii sunt în mare parte aceiaşi (Moreira, Watts, Deasy), numai că materialul sună mult mai inconsistent decât The Black Messiah.

Colaborarea cu Capitol Records a încetat după aproape un deceniu. Cannonball s-a învârtit repede de un nou contract, trecând la Fantasy Records. Acolo, cvintetul avea să lucreze iarăşi cu bătrânul Orrin Keepnews, artizanul succesului de odinioară de la Riverside. Între timp s-a petrecut şi despărţirea de George Duke, în locul căruia a fost adus Hal Garper.

Inside Straight (1973) a fost realizat aşadar cu ajutorul lui Keepnews, care a apelat şi el la metoda „live în studio”, patentată de Axelrod. Trupa s-a menţinut pe coordonatele fusion, abadonând însă trip-urile avantgardist-psihedelice, în favoarea unui groove de funk mai direct. Parcă sună mai natural aşa.

Pyramid (1974) încearcă să împace tendinţa mai straight a discului precedent cu experimentalismul de pe The Black Messiah. Surprinzător, albumul n-a mai fost produs de Keepnews, ci de Cannonball împreună cu David Axelrod. George Duke s-a realăturat grupului, ţesând linii de sintetizator, în tandem cu Galper. Sound-ul a fost extins şi mulţumită excelentului chitarist Phil Upchurch.

Epilogul discului, Oh Bess, Oh Where’s My Bess? (George Gershwin), pare rupt din context, reprezentând un duet al lui Cannonball cu pianistul veteran Jimmy Jones. Interesant că grafica coperţii seamănă izbitor cu cea de la Dark Side of the Moon.

Tot în ’74 a fost publicat Love, Sex and the Zodiac, unul dintre cele mai curioase albume din vasta discografie a lui Cannonball. Formaţia acompaniază un gagiu, Rick Holmes, care recită ceva horoscop conceput de el. Se recomandă doar celor mai fanatici admiratori ai fraţilor Adderley.

În anul fatal 1975, bietul Cannonball a apucat să finalizeze încă două proiecte. Phenix este o colecţie de remake-uri fusion după câteva piese mai vechi din repertoriul cvintetului. Pe lângă bucăţi faimoase, întâlnim câteva obscurităţi, ca Domination sau Hamba Nami (în original pe Accent on Africa).

Saxofonistul a fost acompaniat de membri versiunii finale a grupului său, plus câţiva invitaţi, între care şi vechii tovarăşi Sam Jones şi Louis Hayes. Din păcate, cei doi n-au mai avut prilejul unei alte reuniuni cu fraţii Adderley.

În acei ultimi ani ai vieţii, Cannonball a avut preocupări extrem de ambiţioase. Împreună cu Nat, a lucrat din greu la conceperea musical-ului Big Man, inspirat de legenda lui John Henry, un erou popular american al secolului XIX-lea.

Premiera spectacolului s-a desfăşurat în 1976, la Carnegie Hall. Cannonball a absentat din motive obiective… În rolurile principale s-au aflat fantasticul Joe Williams (fost vocalist în Count Basie Orchestra) şi Randy Crawford (pe atunci o speranţă a muzicii R&B).

A existat şi un dublu LP, realizat în epocă de Fantasy. Deşi musical-ul a fost pus în scenă şi mai târziu, prin anii ’80-’90, albumul n-a fost reeditat niciodată şi e foarte greu de găsit. Ce am găsit pe youtube nu sună rău deloc, fiind mai apropiat de R&B-ul de tip Isaac Hayes sau Curtis Mayfield, decât de jazz-ul propriu-zis.

În vara lui ’75, sărmanul Cannonball plecase iarăşi în turneu. Pe data de 13 iulie se afla într-un motel din Gary, Indiana. În acel loc blestemat avea să sufere o foarte gravă congestie cerebrală. Bietul jazzman a agonizat aproape o lună în spital. S-a stins la data de 8 august 1975. Peste o lună şi o săptămână ar fi făcut 47 de ani.

La fel ca mulţi alţi muzicanţi morţi, Cannonball are o bogată discografie postumă. Aceasta constă desigur în materiale live de arhivă, ce se împart în trei categorii: legale, semi-legale şi de-a dreptul ilegale. În afară de aminitul Money in the Pocket, ar mai fi vreo două discuri care merită ceva atenţie.

What is This Thing Called Soul? conţine înregistrări dintr-un turneu european al cvintetului, desfăşurat în 1960, sub egida Jazz at the Philharmonic. De mare interes sunt versiunile unor piese cunoscute de pe albumele „solo” ale lui Cannonball: The Chant (compoziţie a lui Victor Feldman, inclusă în original pe LP-ul The Poll Winners) şi One For Daddy-O (de pe Somethin’ Else).

CD-ul Dizzy’s Business reuneşte înregistrări inedite ale sextului, din perioada 1962-63. O parte dintre ele provine de la Jazz Workshop, iar cealaltă din turneul japonez.

„A lăsat un mare gol în urma sa”, spune un răspândit clişeu necrologic. În cazul lui Cannonball, o astfel de exprimare capătă substanţă. Cât de bine ar fi fost ca blândul gigant să mai mişune printre pământeni încă vreo câteva decenii, răspândind razele spiritului său candid şi generos. Planeta asta amărâtă ar fi fost un loc mai bun acum. Măcar aşa, un pic.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

4 gânduri despre „Cannonball Adderley

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s