Claudia Acuña

Claudia AcuñaMostră de înţelepciune:

„Claudia are personalitate şi temperament, vocea ei conţine multe nuanţe şi subtilităţi, însă modalitatea de exprimare e cât se poate de directă şi pătrunzătoare.”


Naştere:

  • 31 iulie 1971, Santiago, Chile

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

O chiliancă simpatică, cu ţâţe mari şi un timbru vocal mişto. Cu un dram de nebunie, fata s-a dus la New York ca să încerce o carieră adevărată în  jazz. Şi a reuşit. Avea şi nişte argumente importante ca să izbândească. Nu, nu mă refer la ţâţe perverşilor, mă refer la voce.

Claudia a venit pe lume în vara fierbinte a lui 1971, pe când în Chile erau vremuri tulburi (bine, e cam redundant să spui asta când te referi la istoria Americii Latine). La putere se afla Salvador Allende, primul preşedinte marxist din regiune. Mai erau doi ani până la lovitura de stat a lui Pinochet, pusă la cale cu sprijinul nepreţuit al Statelor Unite, campioana absolută a democraţiei şi a drepturilor omului.

Viitoarea jazzistă provenea dintr-o familie modestă, care nu i-a încurajat pasiunea pentru muzică. Micuţa Claudia şi-a făcut educaţia muzicală cu ajutorul aparatului de radio. A fost cucerită de timpuriu de strălucirea marilor trubaduri naţionali Violeta Parra şi Victor Jara, deşi le-a înţeles cu adevărat mesajul abia după ce s-a mai copt.

O atrăgea şi muzica pop americană, ce răzbătea în casa ei prin intermediul undelor hertziene. Îi plăceau mai ales negrii: Michael Jackson, Earth, Wind & Fire… Oricât de odioasă a fost dintotdeauna administraţia de la Washington, n-ai cum să nu iubeşti minunata cultură populară din State.

Începuse să-şi exerseze vocea prin coruri şcolare sau în grupuri folk. La un moment dat, spre adolescenţă, a descoperit jazz-ul. Mai întâi diluat în cântecele lui Frank Sinatra, pentru ca apoi să simtă esenţe din ce în ce mai tari (Sarah Vaughan, Erroll Garner, Thelonious Monk).

Pe la începutul anilor ’90 a cunoscut nişte oameni mai vârstnici cu o colecţie bogată de jazz, în care i s-a permis să dea iama. Fără să aibă o şcoala muzicală la bază, juna Claudia se aventura deja pe scena locală de jazz, cam modestă ea de fel. Totuşi în epoca aia, la Santiago veneau să cânte nume grele ca de alde Dizzy Gillespie, Wynton Marsalis, Michel Petrucciani, Joe Lovano, Danilo Pérez. Claudia absorbea totul şi visa cu ochii deschişi. 

Numa’ că n-a rămas blocată în starea asta onirică. A adunat nişte bani şi s-a urcat în avionul de New York. The Big Apple, cum i-au spus jazzmen-ii odinioară. Asta se întâmpla în 1995, avea 24 de ani şi nu prea vorbea engleză.

Ar fi vrut să urmeze vreunul dintre fabuloasele colegii americane de jazz, but no chance. No tengo dinero. Taxele de şcolarizare sunt al dracu’ de mari.

Aşa că a ales calea primordială. Cea a jazz-iştilor adevăraţi, din vremurile de glorie ale străzii 52. Pe atunci nu existau şcoli înalte pentru aşa ceva. Jazz-ul se învăţa prin contact direct cu sursa, în cluburi, de la muzicanţi mai bătrâni şi mai versaţi. Dacă aveai ureche îl prindeai şi intrai în combinaţie.

Claudia a găsit relativ repede un angajament în Blue Note, cel mai important club de jazz din Greenwich Village. Ca garderobieră. Dar i-a prins bine, avea un salariu şi putea să întâlnească lume bună din branşă la locul de muncă.

În timpul liber îşi făcea veacul printr-un local mai mic de prin satul verde, Small’s, unde se băga la jam-uri cu alţi tineri aspiranţi. Acolo s-a împrietenit cu muzicanţi de mare viitor, precum ovreiul Avishai Cohen (basistul, îl ştim şi noi), pe Jeff Ballard (un baterist al naibii de bun) sau Jason Lindner (pianist şi orchestrator de talent, cu care va lega o colaborare ce durează şi acum).

Lucrurile începeau să capete o direcţie. Împlinirea visului nu mai părea chiar imposibilă. Uşor, uşor Claudia a făcut saltul de la jam sessions la gig-uri pe cont propriu. În New York City, înţelegi? Mai târziu chilianca a tras o concluzie despre acea etapă din evoluţia ei ca artistă: „I wasn’t in school, but every note I heard was a lesson”.

Însă mai era încă o treaptă foarte importantă de urcat în showbiz. Un contract la o casă de discuri. Talentata şi norocoasa chiliancă a făcut-o şi pe asta. Şi nu oriunde. A ajuns tocmai la Verve Records. Asta se întâmpla în ’99, la patru ani după ce a aterizat pentru prima dată pe solul american.

Albumul de debut, Winds from the South, a ieşit în primăvara lui 2000. Claudia a fost acompaniată de un trio alcătuit din prietenii Jason, Avishai şi Jeff, pe lângă care s-au adăugat şi câţiva invitaţi pentru unele piese, în special suflători. Claudia şi Avishai sunt creditaţi şi ca producători ai discului.

Cea mai mare parte din repertoriu e alcătuit din standarde, dar se găsesc şi trei piese în spaniolă, dintre care una scrisă de cântăreaţă. Dacă ai ajuns să percepi standardele ca pe ceva anost, ba chiar trivial, înseamnă că ai ascultat prea multe concerte de crâşmă şi cămin cultural pe la noi prin Bucureşti. Nu generalizez, dar multe dintre dizeuzele autohtone se situează pe o scală de la patetism la miorlăială.

Fătuca asta din Chile s-ar putea să-ţi (re)deschidă apetitul pentru nişte melodii minunate. Claudia are personalitate şi temperament, vocea ei conţine multe nuanţe şi subtilităţi, însă modalitatea de exprimare e cât se poate de directă şi pătrunzătoare. Fără cabotinisme şi note prelungite de-a-n pulea.

Piese cântate şi răscântate, precum Prelude to a Kiss sau My Man’s Gone Now, capătă valenţe cu totul noi în interpretarea sud-americancei, pusă în valoare şi cu ajutorul unui band de calitatea întâia. Gracias a la Vida, celebrul imn folk al Violetei Parra, sună cât se poate de natural cu frazare de swing. Aici un merit deosebit au avut şi doi dintre invitaţi: David Sanchez (sax tenor) şi Diego Urcola (trompetă).

Impresia generală este de coeziune şi inventivitate, Winds from the South lăsând să se întrevadă un viitor foarte frumos pentru Claudia Acuña. Aş zice că previziunea s-a îndeplinit doar parţial, până acum cântăreaţa încadrându-se mai degrabă la categoria „talent deserving wider recognition”.

Al doilea album, Rhythm of Life (2002), a reluat aceiaşi reţetă în ceea ce priveşte repertoriul, cu trei bucăţi latino-americane strecurate printre standarde. Sound-ul diferă semnificativ, fiindcă de data s-a apelat la serviciile producătorului şi orchestratorului Billy Childs, bine cunoscut pentru asocierea sa cu diva Dianne Reeves. Acesta bagă şi pian la aproape jumătate din piese, Lindner rămânând pe poziţii pentru restul.

Secţia ritmică a fost completată de doi barosani: Dave Holland (bass) şi Jeff „Tain” Watts (tobe). Mai sunt desigur şi vreo câţiva invitaţi, ca Romero Lubambo (chitaristul lui Dianne Reeves) sau Avi Lebovich (trombon, flaut; prezent şi pe Winds from the South). Plus o orchestră de coarde, a cărei participare se face simţită din plin.

Rhythm of Life este un disc agreabil, dar parcă Acuña a mai pierdut un pic din entuziasm şi spontaneitate, ca şi cum nu s-ar fi simţit bine în contextul ăsta orchestral. Interesantă versiunea Nature Boy, care începe în slow tempo şi creşte spre final în ritm latino.

Chilianca a terminat-o apoi cu Verve, nu se ştie din ce motive. S-a reîntors în 2004, trecând la Maxjazz, un label mai mic, dar prestigios.

Luna, albumul apărut atunci marchează întoarcerea la rădăcinile latino-americane. Marea majoritate a repertoriului este în limba spaniolă, cu excepţia a două cântece în engleză. Nucleul care a acompaniat-o pe Claudia a fost alcătuit din Lindner, Gene Jackson (drums) şi John Benitez (bass).

Melodiile curg lin, atmosfera e calmă şi senină, însă nici vorbă de „muzică de lift”. Se simte o pulsaţie intensă, iar exprimarea muzicanţilor conţine întotdeauna o anumită doză de rafinament. Pianul electric şi liniile de bass imprimă adesea o tentă de soul/R&B.

Claudia cântă parcă mai frumos ca niciodată, abordarea cu precădere a limbii materne având se pare un efect cathartic. Câteva highlight-uri: Esta Tarde Vi Llover, Historias, dar şi Yesterday You and I.

Au mai trecut patru ani până când numele Claudia Acuña să mai apară pe coperta din faţă a unui CD. De data asta a fost vorba despre o colaborare cu pianistul cubanez Arturo O’Farrill şi Afro-Latin Jazz Orchestra, materialul fiind denumit In These Shoes. Claudia mai cântase cu O’Farrill şi în 2005, fiind invitată pe un disc live, Una Noche Inolvidable.  

In These Shoes e aşa cum te aştepţi, simpatic şi ludic, cu reprize înfocate de dans, precum cea de titlu sau Agua, sau cu balade romantice, ca de exemplu Cuando Cuando. Surprinde interpretarea Moondance (Van Morrison) în cheie de jazz afro-cubanez, cu vocalize superbe ale Claudiei.

Între timp cântăreaţa a semnat un nou contract, de dat asta cu Marsalis Music, label-ul lui Branford Marsalis. En Este Momento (2009) este încă un album valoros. Formula de acompaniament este ca de obicei de zile mari, cu nelipsitul Jason Lindner, Clarence Penn (drums), evreul Omer Avital (bass) şi venezueleanul Juancho Herrera (chitară). El Padron, Branford Marsalis, s-a ocupat inclusiv de producţia muzicală şi apare cu sopranu’ la piesa 7, Cuando Vuelva a Tu Lado.

Repertoriul predominant este iarăşi unul latino-american, cu surse multiple, din Mexic, Uruguay, Argentina, Cuba şi bineînţeles Chile. Dacă pe primele două albume Acuña a băgat câte un cântec de la Violeta Parra, acum s-a revanşat şi faţă de martirul Victor Jara, preluând trei din creaţiile sale.

Fermecătoarea El Cigarrito este fără îndoială momentul de vârf al albumului, transmiţând prin toţi porii bucuria Claudiei de a o cânta. Frumos şi solo-ul lui Herrera, ca şi balansul indus de Clarence Penn. De remarcat că artista nu s-a sfiit să abordeze şi El Derecho de Vivir en Paz, un omagiu adus de Jara lui Ho Şi Min.

După începutul vioi cu El Cigarrito se leagă poate prea multe piese lente (de la track-ul 2 la track-ul 8), dar feeling-ul natural al interpretării şterge orice urmă de redundanţă şi plictis. Foarte izbutite cele două compoziţii originale: Tulum şi  That’s The Way They Say. Bine venită spre final energica Sueño Contigo, scrisă de uruguayanul Ruben Rada.

De atunci chilianca n-a mai scos nimic pe numele ei, deşi a continuat să susţină turnee şi să colaboreze cu diverşi. Dealtfel dacă eşti ascultător avid de jazz, poţi să dai de vocea încântătoare a Claudiei pe albume semnate de barosani ca Avishai Cohen, George Benson, Danilo Pérez, Antonio Hart, David Gilmore (a nu se confunda cu Gilmour), Joey Calderazzo.

Fire deschisă, a colaborat chiar şi cu duo-ul latin house 3 Generations Walking, pentru single-ul Slavery Days (2001). Revenind la jazz, cel mai recent a cântat cu basistul spaniol Alex Cuadrado, pe albumul acestuia A Lorca Soundscape (2013).


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s