Ace of Base

Ace of BaseMostră de înţelepciune:

„“Caseta cu Ace of Base” curgea cap-coadă pe la toate chefurile adolescentine/post-adolescentine de la oraş sau sat, exceptându-le pe cele de rochişti, of course. Când intrau suedezii în casetofon era climaxul petrecerii.  Am nimerit şi eu la aşa ceva în epocă, dar ca un rochist mic şi băşit ce eram stăteam în colţ şi cârcoteam. Uite d-aia nu futeam nimic.”


Locul de origine:

  • Göteborg, Västra Götaland, Suedia

Perioada de activitate:

  • 1990-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Îmi amintesc cum în anii ’90 îmi reprimam din faşă orice tendinţă de a simţi plăcere când se întâmpla să aud Ace of Base. Şi se întampla des, fără să-mi propun asta. Cine a prins epoca ştie despre ce vorbesc. A trecut destul de mult timp până să evoluez spre „poptimismul” meu actual, care mi-aş dori să rămână definitiv. Acum recunosc că îmi era foarte greu, mai ales când răsuna de undeva o melodie atât de „catchy” precum The Sign. Robert Christgau, supranumit „Dean of American Rock Critics”, a scris doar atât pe post de recenzie la primul album Ace of Base: „simple music for a perfect world”. Lumea perfectă nu există, dar cel puțin suntem binecuvântaţi cu muzică simplă.

Ace of Base sunt comparaţi adesea cu ABBA, nici nu se poate altfel. Doar sunt suedezi, cântă pop şi sunt patru: doi gagii, pe post de compozitori şi producători, şi două gagici, pe post de dizeuze. Eu spun că asemănările se cam opresc aici. Cele două grupuri diferă destul de mult ca sound, asta nu numai din cauză că provin fiecare din altă epocă. Cât despre simţul melodic, deşi Ace of Base au avut momentele lor de strălucire, nu s-au ridicat nici o secundă din viaţa lor la nivelul astral al iluştrilor înaintaşi. Gagii n-au nici pe departe stofa creativă a perechii Andersson-Ulvaeus, iar gagicile n-au nici cea mai mică şansă pe lângă Agnetha şi Frida.

Povestea a început ca o afacere de familie. Jonas Berggren, ăla mai rotofei, cânta împreună cu surorile lui Linn şi Jenny încă din 1987. Iniţial s-au numit Tech-Noir (după un bar de noapte din Terminator) şi în formaţie mai erau vreo doi tolomaci, care s-au cărat pe rând.

Din 1990 l-au cooptat pe unul Ulf Ekberg, un scandinav handsome, cu o adolescenţă tenebroasă de neonazist. În plină epocă de glorie Ace of Base, fiţuicile de scandal au descoperit că pe vremea când îi ieşeau primii floci, micuţul Ulf răcnea cu o trupă punk împotriva emigranţilor care invadau mândra patrie nordică. Omul şi-a recunoscut faptele, dar s-a dezis total de ele. Ce-i drept, până să împlineşti 20 de ani aproape totul mi se pare scuzabil. În fine, probabil că la un moment dat a spus şi el precum Jello Biafra, „Nazi Punks Fuck Off”, şi s-a apucat de chestii mai distractive.

Odată cu venirea lui Ekberg, s-a optat pentru un nume nou, cu priză la popor. Şi-au zis Ace of Base, fiindcă studioul lor se afla într-un subsol (basement) şi pentru că se simţeau aşi, desigur. Într-o prima fază nu au trezit nici un interes în Suedia natală, confirmând pentru a nu ştiu câta oară de la simpaticul Jesus încoace că nimeni nu-i profet în ţara lui. Până la urmă, în 1992, i-au convins pe unii de la un label mărunt din Danemarca, Mega Records. Acolo au scos cel dintâi single, Wheel of Fortune, însă n-au avut succes, deşi piesa zic că avea potenţial.

Situaţia s-a schimbat cu al doilea single, All That She Wants, apărut în Danemarca în toamna lui 1992. Acesta a făcut ravagii în ţara vecină şi prietenă, fapt ce a atras atenţia boşilor diviziei europene a PolyGram-ului (actualul Universal). Aşa că Ace of Base s-au ales cu un frumos contract de distribuţie continentală. Divizia americană a zis pas, considerând chipurile că suedezii n-au potenţial să vândă în State.

Până una alta, 1993 a fost anul Ace of Base în Europa. All That She Wants răsuna pe la toate colţurile în cuprinsul continentului. A fost no. 1 în aproape fiecare ţară cu chart-uri muzicale serioase, inclusiv în Marea Britanie. În Germania a stat opt săptămâni pe poziţie. În schimb, în Suedia s-a oprit pe locul 3, entuziasmul compatrioţilor fiind din câte se pare mai rezervat.

Succesul All That She Wants a tras sus în clasamente şi primul album Ace of Base, denumit Happy Nation. Asta cu toate că varianta iniţială nu mai conţinea şi alte hit-uri de proporţii. Doar piesa titlu şi Wheel of Fortune au mai penetrat câte ceva, dar au fost departe de isprăvile reuşite de All That She Wants.

Impactul real pe continent a fost chiar mai mare, însă în regiunea estică nu prea existau sisteme de monitorizare puse la punct. Cel puţin în România nu avem aşa ceva nici acum. Pe vremea lui All That She Wants erau la putere casetele piratate, iniţial de origine poloneză, ieftine şi disponibile pe toate tarabele. Le găseai inclusiv la mine la Tărlungeni, în talcioc.

„Caseta cu Ace of Base” curgea cap-coadă pe la toate chefurile adolescentine/post-adolescentine de la oraş sau sat, exceptându-le pe cele de rochişti, of course. Când intrau suedezii în casetofon era climaxul petrecerii.  Am nimerit şi eu la aşa ceva în epocă, dar ca un rochist mic şi băşit ce eram stăteam în colţ şi cârcoteam. Uite d-aia nu futeam nimic.

În sfârşit, după toată tevatura europeană, un mare boss din industria muzicală americană, Clive Davis, s-a hotărât să meargă pe mâna suedezilor şi le-a oferit un contract la casa lui de discuri, Arista Records. Albumul de debut Ace of Base în America de Nord & Japonia a fost denumit The Sign, reprezentând o variantă revizuită a discului lansat anterior în Europa sub titlul Happy Nation. La sugestia lui Davis, membri grupului au eliminat câteva piese din versiunea originală şi au adăugat patru cântece noi, între care şi viitoarele superhit-uri The Sign şi Don’t Turn Around.

Cam în aceiaşi perioadă în care a fost lansat albumul The Sign, în Europa a apărut un disc intitulat Happy Nation (US Version), cu scopul de a specula din plin momentul. Datorită faptului că existau contracte de distribuţie separate, discografia Ace of Base din anii ’90 e la fel de complicată precum discografiile Beatles şi Rolling Stones din perioada timpurie. 

Ca să moară de ciudă ăia de la PolyGram, All That She Wants a plăcut la nebunie şi americanilor. A fost la un singur pas de performanţa supremă la Billboard, în toamna lui ’93.

În schimb, în prima parte a anului următor, The Sign a reuşit să atingă poziţia no. 1, pe care o deţinut-o vreme de nouă săptămâni neconsecutive. The Sign a fost cel mai mare hit american pe 1994 şi a tras şi albumul eponim în fruntea topului. Succesul single-ului a fost răsunător şi în restul planetei, cucerind primul loc într-o grămadă de chart-uri. Nu şi în cele din UK şi respectiv din Suedia, unde a fost doar no. 2.

Sound-ul Ace of Base în epoca Happy Nation/The Sign este o încrucişare de eurodisco şi faux reggae, formulată în contextul eurodance al primilor ani ’90. Peste veacuri pot să recunosc liniştit că All That She Wants şi The Sign au fost croite să rupă chart-urile mondiale, cu refrenele lor agreabile, numa’ bune de fredonat.

All That She Wants are o melodie foarte expresivă, punctată excelent de inflexiunile vocii lui Linn. Povestea fetei amatoare de aventuri „one night stand” întregeşte pe deplin farmecul. Memorabile de asemenea accentele de sax bariton (probabil samplat) şi videoclipul sepia.

The Sign e teribil de contagios şi dacă nu-ţi vine să îngâni şi tu „i saw the sign, i saw the siiiiign…” înseamnă că n-ai suflet. Am recunoscut încă din startul articolului cât de bou eram pe vremea când îmi reprimam plăcerea de a asculta cântecul ăsta.

Cât priveşte restul pieselor, e greu de găsit încă una cu potenţial de smash precum All That She Wants şi The Sign. Dar impresia de ansamblu e cât se poate de plăcută, existând destule alte refrene fredonabile.

Clar, pe locul 3 vine Don’t Turn Around, un cover după o compoziţie semnată de doi hitmakers renumiţi, Albert Hammond şi Diane Warren. Don’t Turn Around a fost înregistrată iniţial de Tina Turner, în 1986, ca B-side pentru single-ul Typical Male. A devenit cu adevărat un succes în versiunea reggae a celor de la Aswad, ajunsă no. 1 în UK, în 1988.

Ace of Base i-au emulat cumva pe Aswad, dar cred că în interpretarea lor cântecul are mai mult farmec şi transmite un feeling mai intens, deşi e tot un ersatz reggae. Varianta suedezilor a performat bine şi prin chart-uri, ajungând în Top 5 pe mai multe meleaguri, inclusiv în UK şi în US.

Bine, i-am lăudat destul pe  pe Ace of Base, dar nu îi consider o culme a muzicii pop universale. Producţia albumului de debut nu este unitară, fiind realizată în diverse combinaţii, de la piesă la piesă, de Jonas Berggren, Ulf Ekberg, răposatul Denniz Pop şi încă vreo câţiva. Impresia generală este însă una de ieftin, facil şi artificial. Ceva comun în eurodance-ul nouăzecist, de fapt o moştenire a tradiţiei europop/eurodisco a anilor ’70-’80. Dacă multitudinii de melodii catchy i s-ar fi adăugat o lucrătură ceva mai elaborată şi mai subtilă a băieţilor de la butoane, criticii ar fi  vorbit cu mai mult respect despre Ace of Base.

La vremea lor, perfecţionismul lui Andersson şi Ulvaeus au scos ABBA din contextul europop zaharisit şi au plasat-o pe lista A a muzicii pop internaţionale, alături de cei mai mari meseriaşi din US & UK. Pe de altă parte, orice magie s-ar fi întâmplat la butoane, cred totuşi că Ace of Base n-ar fi atins ever nivelul unora ca ABBA sau Bee Gees.

Întotdeauna când loveşti aşa masiv din prima, aşteptările pentru al doilea album sunt foarte mari. Ace of Base nu prea a făcut faţă provocării. The Bridge (1995) a obţinut clasări semnificativ mai modeste decât predecesorul. Spre exemplu în US a fost no. 29, iar în UK doar no. 66.

De producţie s-au ocupat iarăşi mai mulţi,  dar băieţii din trupă au lucrat cel mai frecvent în echipă cu acelaşi Denniz Pop şi cu viitorul mare hitmaker Max Martin. Per total cred că sound-ul e puţin mai bun decât pe Happy Nation/The Sign, dar conţinutul muzical e cu mult mai subţire. Influenţa reggae, omniprezentă până atunci, a fost eliminată definitiv, atmosfera albumului fiind marcată de synthpop-ul optzecist, cu întorsătura eurodance de rigoare.

Sunt două cântece care se evidenţiază categoric faţă de restul materialului: Beautiful Life, un „dancefloor filler” prin excelenţă, şi Lucky Love, ceva mai apropiat ca linie melodică de primul album. Lucky Love are şi o variantă acustică, care apare pe versiunea americană a discului. Sună ca un fel de pop-folk optimist şi e chiar mai mişto decât originalul. În rest, o grămăda de cântece de umplutură, incluzând în premieră şi nişte balade plictisitoare rău de tot. 

Ce e interesant, că în timp ce în mai toate colţurile planetei entuziasmul faţă de Ace of Base se diminuase considerabil, compatrioţii lor păreau ca abia atunci îi descoperă cu adevărat. The Bridge a ajuns no. 1 în topul de albume suedez, iar Lucky Love a izbutit acelaşi lucru la single-uri. Ce-i drept, ăstea au rămas primele şi foarte probabil ultimele împrejurări în care simpaticul cvartet a luat cireaşa de pe tort în patria mumă.

Au urmat trei ani de pauză după care Ace of Base a revenit cu un nou album. Şi pe ăsta l-au scos în două variante teritoriale, cu titluri diferite: Flowers (în Europa şi Australia) şi Cruel Summer (în America de Nord şi Japonia). Din păcate Ace of Base n-au reuşit nici atunci să repete succesul din perioada iniţială. Au fost ceva intrări în Top 10 prin Europa, ba chiar una şi în SUA (single-ul Cruel Summer), dar era clar că lumea se schimbase.

Altfel suedezii erau încă într-o formă bună, cu destule refrene cantabile pe ţeavă. Ca element de noutate, apar unele tendinţe retro-pop şaizeciste, transpuse pe beat-uri procesate. Foarte simpatică este Always Have, Always Will, un tribut adus magiei Motown.

Altă repriză foarte catchy este Life Is a Flower, o reformulare a reţetei acustice Lucky Love, cu un text drăgălaş prin optimismul lui naiv. Din cauză că nu i-a plăcut lui Davis, melodia a apărut în America cu un alt titlu, Whenever You’re Near Me, cu versurile complet schimbate şi mixată altfel. Rezultatul e mult mai naşpa decât Life Is a Flower.

Mai trec la rubrica reuşite şi una ne-extrasă pe single, Donnie, ce evocă puţin ABBA din ultimii ani de carieră. Cruel Summer, un cover după celebrul hit Bananarama, e prezentat de asemenea în două versiuni diferite. Cea europeană e mai aproape de spiritul originalului şi e OK. Cea americană e mai alertă, cu un iz de latin house, şi sună cam naşpa.

Epoca Flowers/Cruel Summer a însemnat începutul sfârşitului pentru Ace of Base. Catalizatoarea declinului a fost blonda Linn, căzută de atunci într-o depresie atât de adâncă de n-a mai ieşit nici până azi, din câte se pare. Linn a cedat poziţia de solistă surorii sale şi s-a retras în fundal, mimând că are treabă la nişte clape. Chiar şi în fotografii apariţiile lui Linn sunt discrete, mecla ei arată mereu tristă, în caz că nu e cumva blurată. 

Până acum nu a fost formulat nici un comunicat oficial care să explice comportamentul bizar al tipei. Cert e că de prin 2002 a renunţat total să mai apară în public, până când în 2007 Ulf a anunţat în sfârşit că Linn nu mai e în formaţie.

Cu perspective nu prea roz la sfârşit de secol, Ace of Base au scos în premieră o compilaţie. Au strecurat şi vreo trei piese noi, dintre care C’est la Vie (Always 21) e febleţea mea din întreg repertoriul Ace of Base. În 1999-2000 eram deja mult mai deschis faţă de 1993-1994, dar nu scăpasem încă de prejudecăţile despre Ace of Base, care trebuiau să rămână câh forever. De fapt abia mă abţineam să nu tresar de bucurie când auzeam Always 21 în autobozul 601. 

În 2002 suedezii au sărit cu un nou album de studio, zis Da Capo. Intenţia lor mărturisită a fost reîntoarcerea la sound-ul iniţial Ace of Base. Au sfârşit prin a cânta mult mai prost ceva ce pe vremuri cântau mult mai bine… Eşecul a fost unul plenar, atât în plan artistic, cât şi comercial.

Drept consecinţă, formaţia a luat o pauză prelungită până prin 2007. Apoi au revenit ca trio şi s-au pus pe turnee în lumea largă, alegând frecvent destinaţii exotice, precum Republica Dominicană sau România.

Din 2009, Jenny s-a cărat din trupă pentru că a simţit că ar avea bulan să debuteze ca artistă solo la aproape 40 de ani. Flăcăii s-au mişcat repede şi au acostat două solizde noi, tinerele, blonde şi cam bune: Clara Hagman şi Julia Williamson.

După ce Lady Gaga a pastişat grosolan stilul Ace of Base cu Alejandro, 2010 părea un an foarte potrivit pentru un come-back al cvartetului împrospătat. Suedejii au sărit prin toamnă cu noul lor opus, The Golden Ratio. Materialul e de departe cu mult mai consistent şi mai up to date decât Da Capo. Am remarcat câteva piese mai lente, ce evidenţiază calităţile Clarei, căreia se pare că îi place Stevie Nicks.

Totuşi The Golden Ratio n-a avut suficiente argumente ca să agaţe o nouă generaţie de fani. Plus că după toate aparenţele Ace of Base nu mai beneficiază de mult de suportul de marketing de odinioară. 

Jenny Berggren a scos şi ea primul disc solo tot în 2010. S-a străduit să se adapteze noilor tendinţe pop, dar produsul finit e cam searbăd. Dacă vrei să auzi o starletă eurodance suedeză din anii ’90 ce s-a reinventat fabulos şi graţios în epoca recentă, atunci ţi-o recomand pe Robyn.

Update:

La câţiva ani după come-back-ul ratat cu The Golden Ratio, hodorogii de la Ace of Base s-au descotorosit mârlăneşte de cele două fătuci, cu care îşi închipuiseră că vor revitaliza formaţia. Fanii şi-au făcut iluzii că s-a pus la cale reunirea line-up-ului original, da’ nici vorbă de aşa ceva până în momentul de faţă (vara lui 2017). Singura lor consolare din perioada recentă a rămas Hidden Gems, o compilaţie cu B-sides, remixuri & alte bullshit-uri, lansată prin 2015.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s