The Afghan Whigs

the-afghan-whigsMostră de înţelepciune:

„Pe o scală a textierilor alternativi, Dulli se situează la capătul diametral opus lui Morrisey. Pe când fostul frontman The Smiths este prea senzitiv și prea vegan ca să fie înţeles de pulimea cea haină, omul de la Afghan Whigs nu se sfieşte să se arate în toată splendoarea lui de gaură de cur.”


Locul de origine:

  • Cincinnati, Ohio, SUA

Perioada de activitate:

  • 1986-2001, 2006, 2012-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

The Afghan Whigs au răsărit din spuma rock-ului underground american din anii ’80 şi au ajuns la zenit pe parcursul decadei următoare, când depresia, durerea, disperarea, damnarea, ba chiar şi sinuciderea, au devenit cât se poate de mainstream. Totuşi, în cazul lor, acest apogeu n-a însemnat acelaşi lucru precum la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden et co. Căruţele cu discuri de platină nu s-au deşertat în ograda “afghanilor liberali, în ciuda prognozelor optimiste din epocă.

Subiecţii noştri nu au cucerit întreg Universul. Au luat în stăpânire doar o porţiune scăzută cantitativ, dar nepreţuită calitativ. Mai explicit, au dobândit o audienţă de tip “cult”, nu tocmai numeroasă, însă devotată până-n pânzele albe. Devotamentul fanilor Afghan Whigs nu s-a materializat doar prin pasiuni arzătoare de moment, ci mai ales printr-o fidelitate ce rezistă, iată, de decenii.

După cum s-a dovedit ulterior, câțiva dintre membri cultului Afghan Whigs au simţit impulsul să pună şi ei mâna pe chitări şi să-şi facă propriile formaţii. Vom vedea ceva mai încolo că unele au devenit chiar mai faimoase decât cea care le-a servit drept model.

Ai dedus din primele rânduri că Afghan Whigs se încadrează pe undeva prin sfera rock-ului alternativ de tip nouăzecist şi poate îi suspectezi că sunt mai de pluton aşa, dacă n-ai auzit nimic de ei până acum. O scurtă incursiune prin discografia trupei te-ar putea lăsa cu gura cascătă şi cu urechile ciulite după mai mult.

Cei de la Afghan Whigs sunt profund legaţi de spiritul anilor ’90, dar au nişte trăsături stilistice care-i disting clar în noianul de confrați într-ale zgomotului și furiei. Muzica lor e destul de variată şi a parcurs nişte etape creative, asta însemnând că dacă te vei apuca să-i asculţi random rişti să-ţi faci o impresie falsă.

Într-o primă fază, Afghan Whigs s-a mulţumit să emuleze sonorităţile tipice rock-ului alternativ din anii ’80 (proto-grunge să spunem). Spre lauda lor, membri formaţiei au ales să nu se complacă la infinit în prelucrarea unor idei servite de-a gata de înaintaşi iluştri. Uşor, uşor, au descoperit noi modalităţi de exprimare, apelând la un izvor nesecat de inspiraţie: muzica soul şi funk din anii ’60-’70.  

Ca să fie clar, Afghan Whigs nu s-a transformat într-o formaţie de blue-eyed soul şi nici n-a luat calea fuzionismului funk-rock, în genul RHCP sau Spin Doctors. Băieţii nu s-au aliniat niciunei tendinţe preexistente, formulând propria reţetă muzicală, în care melodicitatea soul şi groove-ul funky se topesc într-o pastă densă de alt-rock. A rezultat un mix muzical şi cultural plin de fervoare şi autenticitate.

Albumul Gentlemen, din 1993, este considerat de cei mai mulţi drept magnum opus-ul discografiei Afghan Whigs. Ca dovadă, îl regăseşti în tot felul de liste de tipul “ăle mai bune ever” sau “cinşpe mii de chestii de ascultat până dai ultima băşină”.  Însă te asigur că formaţia are multe alte lucruri interesante de oferit, în afară de Gentlemen. Poţi explora şi alte albume, anterioare sau posterioare, pentru că sunt şanse să găseşti ceva care să te ungă pe corasonul tău de rochist bătrân şi damnat.

Perfect integrate în contextul sonor, textele reprezintă un element definitoriu al creaţiei Afghan Whigs. Toate îl au ca autor pe numitul Greg Dulli, solist vocal, chitarist, songwriter, producător, adevărată forţă motrice a grupului.

Rock-ul alternativ nu duce lipsă de poeţi, dar amicul Greg se află între cei mai mari barosani pe felia asta. Flăcăul înfruntă toate stereotipurile, lăsând smiorcăiala şi autocompătimirea, specifice multor rapsozi de gen, în favoarea unei combinaţii derutante de bravadă şi disperare.

Pe o scală a textierilor alternativi, Dulli se situează la capătul diametral opus lui Morrisey. Pe când fostul frontman The Smiths este prea senzitiv și prea vegan ca să fie înţeles de pulimea cea haină, omul de la Afghan Whigs nu se sfieşte să se arate în toată splendoarea lui de gaură de cur.

Cu un ego supradimensionat şi un apetit insaţiabil pentru toate viciile din Univers, amicul Greg, sau personajul antieroic pe care-l interpretează, e genul de individ de care mă-ta ţi-a spus mereu să te fereşti, fapt ce-i sporeşte atractivitatea. Nenorocitul face numai victime în jurul său şi nu se cruţă nici pe sine. Suferă din greu, dar nu pentru că e un băiat mult prea gigea pentru lumea asta crudă, ci pentru că e un căcanar sinistru.

Cu toate astea, s-au găsit destui adolescenţi jerpeliţi din anii ’90, care să se identifice cu personajul lui Dulli. Poate că textele sale stranii au contribuit la îndepărtarea marelui public, dar pe de altă parte au asigurat acel fanbase statornic, despre care am pomenit de la început.

După toate aparenţele, creaţia Afghan Whigs este ca un panaceu pentru criza adolescenţei, criza vârstei de mijloc şi toate crizele existenţiale din univers. Textele pline de durere şi cinism sunt puse în valoare cu maximă dibăcie de interpretările protagonistului, care în momentele de paroxism sfidează fără jenă chiar şi acurateţea vocală.

Normal. E total neavenit ca antieroul să psalmodieze armonii sublime. Antieroul trebuie să zbiere ca un animal feroce, străbătut simultan de cele mai intense plăceri şi de cele mai cumplite chinuri. Ăsta e sensul cel mai adânc al creaţiei “afghanilor liberali”. (Apropo, în ciuda titulaturii formației, textele Afghan Whigs sunt complet lipsite de conotații politice).

Evident, Dulli este “el lider maximo”, dar asta nu însemna că restul indivizilor din formaţie sunt doar nişte clovni care se maimuţăresc în spatele colosalului frontman. În formula clasică Afghan Whigs, pe lângă prietenul Greg se mai găseau trei flăcăi – Rick McCollum (lead guitar), John Curley (bass) şi Steve Earle (drums) – toţi al naibii de talentaţi.

McCollum îşi are locul său în galeria eroilor necântaţi ai ghitării rock’n’roll. Sălbatic, efervescent, visceral, gagiul este comparat adesea cu Neil Young, în ipostazale sale cele mai crude. A crescut de la album la album, devenind cu timpul ceva mai cerebral şi mai rafinat, fapt ce a cântărit din greu în evoluţia trupei.

Curley, tovarăşul de-o viaţă al lui Dulli, s-a străduit să cultive o sămânţă de echilibru încă din vremea haosului primordial. Înclinaţiile sale spre funk au contribuit decisiv la reorientarea muzicală a formaţiei, ce s-a dovedit atât de benefică.

În fine, Steve Earle a demonstrat la rândul său că e un baterist pe cinste, înteţind fiorul aprig al muzicii Afghan Whigs. A fost cel dintâi care a părăsit corabia, după realizarea legendarului Gentlemen, declanşând un fel de sindrom al toboşarului din Spinal Tap.

Dulli se trage din Hamilton, Ohio, oraș care l-a mai dat omenirii și pe nemaipomenitul Scott Walker. Născut la jumătatea deceniului contraculturii, micuțul Greg a descoperit de timpuriu farmecul culturii pop, pendulând sufletește între muzică și cinematografie.

Când s-a făcut băiat mare a ales să meargă la colegiu în Cincinnatti, pentru a studia filmul. Și-a pus în bagaje și două postere cu formații preferate: Aerosmith și Earth, Wind & Fire. Amicul nostru iubea în egală măsură rock’n’roll-ul și R&B-ul, iar această pasiune duală avea să-i marcheze viitorul artistic.

Într-un timp relativ scurt, preocupările sale în domeniul filmului au fost subminate decisiv de tentația de a deveni rockstar. Într-un mod mai abscons, înclinațiile cinematografice au continuat să bântuie spectrul creației dulliene, deși împricinatul își merită pe deplin stigmatul de “cineast ratat”.

La vremea când pleca din urbea natală, tolomacul avea gusturi muzicale destul de mainstream, așa cum o indică posterele din valiză. Odată ajuns în Cincinnatti, s-a înhăitat cu alți filfizoni cu pretenții de artiști, prin intermediul cărora i s-a revelat toată splendoarea scenei underground, cu mare priză în mediile studențești. I-a văzut live pe Violent Femmes, The Replacements, Hüsker Dü, Big Black și alții descreierați de teapa lor și a decis că asta vrea să facă în viață. Gălăgiiiiiieeeee!

Cândva pe la jumătatea anilor ‘80, cu toate nu prea știa încă să cânte, micuțul Greg a întemeiat prima formație a vieții, botezată The Black Republicans. A fost un episod efemer, ce a lăsat totuși o urmă durabilă: prietenia cu basistul John Curley.

După eșecul Black Republicans, cei doi tovarăși nu s-au lăsat păgubași și au pus-o de o trupă nouă. I-au zis, tot așa, ca un spirit de oximoron, The Afghan Whigs. Pentru ca proiectul lor să arate ca un combo, mai era nevoie de ceva tolomaci, care să știe cât de cât cu instrumentele.

Într-o noapte de Halloween, Dulli s-a îmbătat pulă și a făcut un scandal monstru, de l-au luat gaborii şi l-au băgat la carceră. În arestul de o noapte a făcut cunoştinţă cu un alt bețivan dezaxat, pe nume Rick McCollum.

Nu știu cât e fabulă și cât e adevăr în această întâmplare. Cert e că în anul de grație 1986, McCollum s-a aflat printre cei patru fondatori Afghan Whigs.

Ultimul sosit pe corabia nebunilor a fost Steve Earle. Odată ce s-au văzut cu efectivul complet, puleții s-au pus să repete, să scrie cântece, să dea concerte și tot tacâmul. Ba mai mult, după vreun an le-a trăznit ideea să tragă și un album.

Big Top Halloween a ieșit în februarie 1988, pe spezele lor proprii, că nu s-a găsit nici cea mai prăpădită casă de discuri să-i ia sub aripă. Ulterior, trupa și-a dezavuat acest opus timpuriu, alegând să nu-l reediteze ever, cu toată presiunea celor mai dedicați și mai “integriști” dintre fani.

În secolul trecut, discul era extrem de greu de găsit, pentru că a avut un tiraj de circa 1000 de exemplare. De când cu filesharing-ul, torentele, youtube-ul et al., Big Top Halloween e disponibil pentru orice curios cu conexiune la internet, așa că numai fetișiștii edițiilor princeps mai au motive să se smiorcăie. Și oricum, ăştia-s o specie pe cale de dispariție, dă-i în pula mea.

Vorbind despre materialul propriu-zis, trebuie spus că e cam lo-fi chiar și la standardele modeste ale rock-ului underground. Să zicem că e mai degrabă un demo cu pretenții de album. Firește, formația se afla încă în căutarea propriei identități, motiv pentru care influențele majore sunt lesne de recunoscut (The Replacements, Hüsker Dü, Dinosaur Jr., The Who, Crazy Horse etc.)

Cu toate neajunsurile, Big Top Halloween are șarmul specific trupelor de puţoi cordiţi care zdrăngăne prin garaje. Mai mult, în toată hărmălaia, se pot găsi suficiente indicii asupra potenţialului necoptului combo. De departe, cele mai izbutite piese sunt Big Top Halloween, Sammy („open your heart, open your legs, open your mind!”) şi In My Town, ultima mai melodică şi mai jangly decât ce se aude în general.

Pe lângă astea, mai adaug încă două menţiuni (dez)onorabile. Una pentru Life On a Day, o repriză de cowpunk deşănţat, iar cealaltă pentru But Listen, o baladă dezlânată, ce deschide timid poarta influențelor soul.

Chiar dacă a rămas orfanul discografiei Afghan Whigs, Big Top Halloween a avut un rol crucial în evoluția trupei. Printr-un concurs favorabil de împrejurări, albumul a ajuns la urechile lui Jonathan Poneman, co-fondatorul renumitului label Sub Pop, din Seattle. Poneman a simțit că Dulli și ai lui au un viitor în lumea muzicii alternative și a scos la înaintare un contract de înregistrări.

La vremea aia (finalul anilor ‘80), Sub Pop făcea istorie, lansând primele discuri grunge (știi povestea: Nirvana, Soundgarden, Mudhoney, Tad…). Afghan Whigs a fost una dintre primele formaţii din afara regiunii Pacific Northwest care au semnat cu Sub Pop.

Cel puțin în acea fază a carierei, Dulli et co. aveau destule afinități cu grunge-ul, fără să fie părtași la geneza fenomenului. Dealtfel, presa muzicală i-a asimilat instant mișcării grunge, influențată și de relația cu Sub Pop.

Afghan Whigs a debutat la Sub Pop în aprilie 1989, cu single-ul I Am the Sticks. Acesta face parte din faimoasa serie Sub Pop Singles Club, inaugurată de primul disc din viaţa lu’ Nirvana, Love Buzz (noiembrie ’88). I Am the Sticks sună mult mai limpede decât orice de pe Big Top Halloween, având o energie ce-i evocă pe The Who, în epoca Who’s Next.

Trendul ascendent este continuat firesc de cel dintâi album realizat de Afghan Whigs la Sub Pop. Apărut în aprilie 1990, Up in It şi-a câştigat un bine meritat renume de clasic minor al grunge-ului. Cu toate că se afla departe de climax, formaţia îşi înalţa vocea suficient cât să se audă în vacarmul scenei indie din epocă.

La aproape un sfert de secol de la apariţia albumului, Greg Dulli mărturisea pentru A.V. Club ce simte când îşi aude plăsmuirile de odinioară: “When I listen to some of those songs, I’m like, “What the fuck, man?” It’s just so fast. It’s so fast I can’t even listen to it.”. Cât de mult te poţi înstrăina de eul tău mai tânăr?

De producţie s-a ocupat Jack Endino, omul casei la Sub Pop. Primul single, Retarded, s-a difuzat din greu în circuitul radio studenţesc, pe atunci o rampă de lansare pentru band-urile de rock alternativ. Bazat pe suprapunerea dintre o melodie dezolantă şi un riff sacadat, Retarded implodează subit sub impulsul celui mai sălbatic “yeaaaaah” din istorie, eliberat de bestia numită Greg Dulli.

Retarded loveşte şi datorită textului sumbru şi bizar, născocit de acelaşi Dulli: “Television’s gone/And I’m alone with Lucifer/What a drag”. Poetul spune că Retarded se referă la Satana şi la alienare, însă fanii insistă că ar fi vorba despre heroină.

Chiar dacă nu mai conţine alte bucăţi atât de penetrante ca Retarded, Up in It are destule de oferit iubitorilor de psycho-rock. White Trash Party e un şuvoi de wah-wah-uri care mătură totul în cale. Hated cântă triumfalist cele mai josnice aspecte ale masculinității (“Come home and smack the woman around/Tried to apologize/But she deserved it, that I know/Strangled with her pantyhose”… se vede că Dulli nu era pe deplin format ca poet).

You My Flower şi I Know Your Little Secret se vor ceva mai elaborate decât punkereală sfâşitoare ce predomină pe album, iar Son of the South pare un fel de parodie grunge după blues-ul redneck al celor de la ZZ Top. În concluzie, Up in It nu-i vreo capodoperă rock’n’roll, dar nici nu vei pierde timpul dacă te decizi să-l asculți.

Ajutaţi şi de turnee intense prin US şi Europa, Afghan Whigs adunaseră tot mai mulţi adepţi după Up in It. Boşii de la Sub Pop s-au arătat atât de optimişti faţă de viitorul trupei, încât, pentru realizarea următorului album, Congregation, au scos la înaintare nu mai puţin de 15000 de verzişori. O sumă exorbitantă la vremea aia, pentru lumea austeră a muzicii indie.

În vara lui 1991, Dulli şi compania s-au înfiinţat la Los Angeles să tragă materialul, doar că între timp, nătărăii de la Sub Pop s-au trezit că sunt în prag de faliment. Criza s-a rezolvat până la sfârşitul anului, mulţumită succesului neaşteptat al celor de la Nirvana, cu Nevermind.

E adevărat, Nirvana trecuse între timp la Geffen, însă în contract se prevedea că nu ştiu ce redevenţe să fie încasate de Sub Pop. Uneori, în showbiz se întâmplă şi lucruri frumoase.

Congregation a ieşit în ianuarie 1992 şi s-a dovedit o surpriză extrem de plăcută. Afghan Whigs a păstrat o doză consistentă de agresivitate, numai că i-a suprapus un plan muzical mai subtil, ce trăda ambiţii artistice mai înalte decât aşteptările create anterior de cvartetul din Cincinnatti.

Albumul a fost produs de Greg Dulli, aşa cum s-a întâmplat de atunci cu toate realizările Afghan Whigs ce au urmat. Înclinaţiile sale de soulster ieşeau pentru prima dată la iveală, atât în ceea ce priveşte frazarea vocală, cât şi pe partea instrumentală.

Nici vorbă de secţie de brass, dar groove-ul chitaristic de tip Isaac Hayes (“wakka-chikka, wakka-chikka”, dacă pricepi ce spun), are o prezenţă solidă pe Congregation, în alternanţă cu glisadele specifice rock-ului alternativ. De remarcat în aceste împrejurări simbioza perfectă dintre Dulli și McCollum.

Coperta discului înfăţişează o imagine izbitoare, cu o splendidă doamnă de abanos, nudă, ce îmbrăţişează protector un plod caucazian. A fost interpretată ca un tribut adus influenţelor din muzica neagră, o mamă ce i-a alăptat din greu pe bastarzii albi din Ohio.

Cel dintâi extras pe single, Turn On the Water, are o structură ciclică absolut contagioasă, cu un staccato obsedant de chitară şi cu vocea sub formă de incantaţie a lui Dulli (“Untie the boat, and turn on the water/I’m gone; I’m gone; I’m gone/It’s alright”). Al doilea single, Conjure Me, merge pe o linie melodică fluentă, din care izbucneşte un refren vehement (“I’m gonna turn on you before you turn on me/I’m gonna turn on you, can you conjure me?”).

Foarte mişto şi Kiss the Floor, o metaforă a deflorării, exprimată prin schimbări multiple ale registrului sonor. I’m Her Slave este străbătut de acorduri hipnotice, ce denotă fascinaţia sclavului faţă de stăpână. This Is My Confession împrumută pattern-ul de la Turn On the Water, dar efectul nu mai e la fel de puternic.

The Temple, temă preluată din Jesus Christ Superstar, este marea surpriză albumului. Interesant că Dulli se retrage într-un colţ şi îi lasă pe John Curley, Rick McCollum şi invitatul Lance Ellison să-şi confrunte capacităţile vocale într-o interpretare plină de avânt şi pasiune.

Spre final, atmosfera devine mai calmă şi mai lirică, cu două balade succesive. Let Me Lie to You îngemănează jalea grunge şi trăirea soul din vocea lui Dulli. Foarte inspirată şi orchestraţia, cu o chitară acustică delicată ce se îngână cu o surată electrică plină de temperament.

Tonight este un fel de replică la melancolia dream pop a confraţilor Mazzy Star şi Galaxie 500, poate primul exemplu de “nightmare pop” din istorie, ca să comit un artificiu de exprimare. Am impresia că Dulli întruchipează un pervers nenorocit, aflat pe cale să seducă o copilă inocentă: “Follow me down to the bushes dear/No one will know, we’ll disappear/I’ll hold your hand, we’ll never tell/Our private little trip to hell”.

Însă cea mai reuşită piesă de pe întregul album a apărut sub formă de hidden track, având în spate o poveste simpatică. La ceva timp după sesiunea de înregistări, Dulli şi-a verificat căsuţa vocală şi a descoperit mesajele unui tovarăş. Iniţial, individul l-a invitat la un party, pentru ca mai târziu să revină cu un anunţ sec despre moartea lui Miles Davis, urmat de un reminder pentru Greg, să aducă și el ceva de băut (probabil că bulangiul obişnuia să vină la chefuri cu mâna la pulă).

“Miles is dead. Don’t forget the alcohol.”. Aşa suna mai exact mesajul recepționat de frontman-ul Afghan Whigs, care a fost cuprins instant de focurile creaţiei. Milez Iz Dead a rămas peste ani unul dintre cele grozave cântece din întreg repertoriul formaţiei şi un favorit peren al fanilor.

Riff-ul ucigător şi strigătul de disperare ce ţine loc de refren (“Don’t forget the alcohol/Ooh baby! Ooh baby!”) alcătuiesc o combinaţie funky, irezistibilă pentru orice fiinţă vie. Dintr-un hidden track oarecare, Miles Iz Dead s-a transformat într-o comoară neprețuită în vastul tezaur al muzicii pop.

Congregation n-a intrat prin chart-uri, dar a produs ceva zarvă în jurul trupei. La vremea aia, toate casele de discuri majore alergau cu limba scoasă să-i găsească pe noii Nirvana sau pe noii Pearl Jam. Barosanii de la Elektra Records au întrevăzut în flăcăii de la Afghan Whigs viitoarele superstaruri ale rock-ului nouăzecist, aşa că s-au grăbit să le ofere un contract foarte avantajos.

Pe lângă realizarea câtorva albume, Elektra se angaja să finanţeze şi un film cu scenariul scris de Dulli, dornic să-şi reactiveze vocaţia de cineast. Proiectul nu s-a concretizat ever, amicul nostru fiind condamnat să se exprime artistic doar prin mijlocirea încântătoarei Euterpe.  

Până să treacă la Elektra, Afghan Whigs mai avea o obligaţie faţă de Sub Pop, îndeplinită graţie EP-ului Uptown Avondale, apărut undeva spre finalul lui 1992. Dacă s-ar face o listă cu cele mai bune EP-uri ever, Uptown Avondale ar trebuie să fie neapărat acolo, la loc de frunte.

Dintre cele cinci piese, patru sunt cover-uri din repertoriul soul, dar interpretările Afghan Whigs sunt extraordinare. O să-mi dai dreptate, după ce o să auzi înălţătorul Band of Gold (compoziţie Holland-Dozier-Holland, consacrată de Freda Payne), emoţionantul True Love Travels on a Gravel Road (o baladă imprimată anterior de Elvis Presley şi Percy Sledge), exuberantul Come See About Me (în original un hit The Supremes) şi tulburătorul Beware (o creaţie a reverendului Al Green).

După aceste minunate transpuneri indie rock ale unor nestemate din muzica soul, EP-ul se încheie cu un remix madchester-ish după Miles Iz Dead, botezat Rebirth of the Cool. Nu-i tocmai rău, doar că nu prea se pupă cu restul materialului.

În mai-iunie 1993, Greg Dulli şi gaşca lui s-au simţit pentru prima dată în viaţă ca nişte boşi adevăraţi, imprimând cel dintâi disc pentru Elektra în Memphis, la Ardent Studios, un lăcaș ce geme de istorie muzicală. Albumul s-a numit Gentlemen şi a fost lansat în toamna aceluiaşi an. Cântecele care-l alcătuiesc au fost scrise “on the road”, în perioada post-Congregation, când Afghan Whigs a susţinut aproximativ 200 de gig-uri, în cuprinsul Americii de Nord şi al Europei de Vest.

La fel ca predecesorul Congregation, Gentlemen are o imagine provocatoare pe copertă. Chiar mai provocatoare, dacă ţinem cont că majoritatea perverşilor au interpretat-o ca pe un post-coitum triste cu protagonişti “underage”.

Odată cu Gentlemen, formaţia şi-a schimbat look-ul într-un mod foarte îndrăzneţ pentru vremurile alea. “Afghanii liberali” şi-au tăiat pletele şi au dat la sărmani ţoalele lălâi de grunge-işti, arborând costume negre, elegante, în ton cu noul lor sound. Deci Metallica n-au fost nici pe departe primii rochiști care s-au tuns în anii ‘90.

Stilistic, Gentlemen împinge mai departe experimentele de pe Congregation, atingând noi culmi ale rafinamentului artistic. Cu toate că autorii nu şi-au asumat-o prea clar, Gentlemen tinde să fie un disc conceptual, legat de un fir epic, sau cel puţin de trăirile recurente ale unui personaj instabil, un egomaniac la ananghie, jucat magistral de Dulli.

Artistul pretinde că Gentlemen redă o poveste reală, de dragoste şi chin, ce l-ar fi lăsat cu sechele cumplite. Îl suspectez şi pe dânsul că e la fel de autentic precum Adele, cu marele amor împărtăşit maselor pe albumul 21.

Revenind la Gentlemen, If Were Going serveşte ca un intro în atmosfera albumului, prefigurând câteva motive pe care le recunoştem apoi, interpretate într-o altă cheie la piesa cu numărul 4, Debonair. Aceasta constituie fără îndoială climaxul întregului disc şi poate al întregii cariere Afghan Whigs.

Într-un interviu acordat în 2014 revistei Spin, Dulli a devoalat sursele de inspiraţie pentru fantasticul Debonair: “I really liked the riff to the Jackson 5’s “I Want You Back,” and I had become a big fan of Twin Peaks. And “Debonair” was my attempt to marry the riff from “I Want You Back” to the chord progression of the Twin Peaks intro. [Laughs.]”. Mai rar aşa mariaj reuşit pe lumea asta.

Debonair se remarcă şi datorită versurilor abisale, ce exprimă pe deplin cinismul atroce al lui Dulli. “This ain’t about regret/My conscience can’t be found” îți dă un fior pe șira spinării, iar urletul “It’s in our heart/It’s in our head/It’s in our love/Baby it’s in our bed” ți se înfige ca șișul în prăsele.

Și dacă mai respiri cumva, vine o stâncă și ți se prăvălește în cap: “Tonight I go to hell/For what I’ve done to you/This ain’t about regret/It’s when I tell the truth”. În orice caz, Debonair ar avea mari şanse să intre pe o compilaţie de tipul “The Best of the 1990’s Alt-Rock”, cu toată concurenţa teribilă din epocă.

Be Sweet este un alt moment marcant de pe Gentlemen. Susţinut de un riff insinuant, în tempo mediu, Dulli îşi profesează tribulaţiile erotice în faţa unei presupuse audienţe feminine: “Ladies, let me tell you about myself/I got a dick for a brain/And my brain is gonna sell my ass to you/Now I’m OK, but in time I’ll find I’m stuck/’Cause she wants love, and I still want to fuck”.

Pe mine mă atinge din plin şi When We Two Parted, un break up song ce împleteşte durerea și veninul, pe un fundal sonor încărcat de dramatism. Ia aminte cum trebuie procedat: “You’re saying that the victim doesn’t want it to end/Good, I get to dress up and play the assassin again/It’s my favorite, It’s got personality”.

Trebuie spus că e cam greu să descoperi vreun moment de prisos pe Gentlemen. Fiecare cântec are forţă şi personalitate, iar elementele surpriză abundă de la un capăt la altul al tracklist-ului.

Dacă vrei scandaluri și psihoze, Gentlemen, Fountain and Fairfax sau Now You Know ți le servesc cu lingura mare. Dacă ești mai bipolar așa, What Jail Is Like e mixul de melodicitate și virulență recomandat din partea casei.

Fiindcă pomeneam de surprize, la My Curse, Dulli iese din scenă pentru a lăsa personajul feminin al întregii drame să capete voce. Interpreta este Marcy Mays, de la trupa prietenă Scrawl, care intră perfect în pielea victimei lui Dulli. Ca expresie muzicală, My Curse se înscrie pe o linie baladistic-disperată, elocventă pentru frământările interioare ale eroinei.

Penultima bucată de pe Gentlemen este o fermecătoare baladă soul, I Keep Coming Back, preluată de la Tyrone Davis. I Keep Coming Back reiterează spiritul Uptown Avondale, trădând încă odată adânca sensibilitate a celor de la Afghan Whigs pentru muzica soul.

Albumul se încheie cu o insolită compoziţie instrumentală, inspirată din temele muzicale ce însoţesc genericele de final din filme. Brother Woodrow/Closing Prayer marchează o extidere considerabilă a orizontului sonor al formaţiei, înglobând în orchestraţie coardele, pianul şi o chitară persistentă, cu rezonanţe de sitar. Mie repriza asta mi-a lăsat aşa o impresie de proto-post-rock, deşi mă îndoiesc că Dulli şi ai lui au influenţat prea mult curentul respectiv.

Gentlemen s-a ales cu o grămadă de cronici elogioase în epocă, doar că acestea au rămas fără ecou în clasamentele de vânzări. În ciuda aşteptărilor ultra-optimiste, albumul n-a reuşit să pătrundă în Top 200 Billboard, fiind nevoit să se mulţumească doar cu un modest no. 58 în topul din UK.

Nu ştiu care sunt explicaţiile insuccesului mainstream al celor de la Afghan Whigs. Poate promovarea defectuoasă a celor de Elektra. Sau poate încăpăţânarea lui Dulli de a produce el însuşi albumele, în loc să lase un magician d-ăsta, gen Butch Vig sau Steve Albini, care ştie să hipnotizeze masele cu tot soiul de trucuri sonore. Habar n-am.

Cert e că dincolo de vânzările palide din epocă, Gentlemen a rămas o referinţă în istoria rock-ului alternativ. Faptul este atestat, între multe altele, de includerea în celebra antologie 1001 Albums You Must Hear Before You Die sau de alocarea unui volum din seria 33⅓, semnat de jurnalistul Bob Gendron.

După episodul Gentlemen, Dulli și-a găsit timp pentru varii proiecte personale. Fără să-şi îndeplinească fanteziile de cineast, prietenul nostru a început să adune credite pentru un profil onorabil pe site-ul IMDb.

În 1994 a apărut pe coloana sonoră a filmului Backbeat, un biopic neinspirat despre epoca hamburgheză a Beatles-ilor. Mai interesantă este coloana sonoră, realizată de The Backbeat Band, un supergrup alt-rock, ce abordează repertoriul beatlesian timpuriu.

Alături de Dulli, care-l impersonează pe Lennon, s-au mai aflat Thurston Moore (Sonic Youth), Mike Mills (R.E.M.), Dave Pirner (Soul Asylum), Don Fleming (Gumball) şi omniprezentul Dave Grohl. De precizat că niciunul nu apare în film, cântecele fiind mimate de actoraşii din distribuiţie.

Ca să mai amortizeze hiatusul discografic, Afghan Whigs a revenit pe piaţă în vara lui 1994, cu EP-ul What Jail Is Like. Acesta reuneşte înregistrări live, cover-uri soul şi o preluare după concitadinii Ass Ponys (Mr. Superlove). Spre deosebire de Uptown Avondale, What Jail Is Like poate fi ignorat dacă nu ești prea groupie.

În primăvara lui 1995 s-a petrecut prima modificare de componență din istoria formației. Vajnicul Steve Earle și-a luat tălpășița, iar în locul lui a venit un alt tobar, Paul Buchignani.

În aceiași epocă, Greg Dulli intra în istorie ca singurul muzicant, excepting Dave Grohl, care apare pe albumul de debut Foo Fighters. De fapt n-a contribuit decât cu ceva părți de ghitară pentru track-ul 10, X-Static.

Din câte se vede, omul nostru avea mulți prieteni în show-biz. Între aceștia s-a aflat și răposatul regizor Ted Demme. Cei doi plănuiseră să lucreze împreună pentru acel proiect himeric, bazat pe scenariul lui Dulli. În cele din urmă aveau să colaboreze la un alt film, Beautiful Girls (1996).

Amicul Dulli a selectat melodiile de pe coloana sonoră, realizând o compilație interesantă de soul și rock. A apărut și pe ecran, împreună cu Afghan Whigs, înfățișați ca o trupă de bodegă, ce interpretează visceral două cover-uri, după Barry White și după mai puţin cunoscutul Frederic Knight.

În martie 1996, cam la o lună după lansarea Beautiful Girls, a apărut și Black Love, al cincelea album din frumoasa discografie Afghan Whigs. Imprimat pe parcursul anului anterior, Black Love continuă trend-ul conceptual de pe Gentlemen, trăgându-și seva epică din cinematografia noir.

Personajul detestabil al lui Dulli capătă noi dimensiuni, din ce în ce mai înfricoșătoare. Dorința de răzbunare, crizele psihotice, ba chiar și pornirile criminale, ies la iveală din toate cotloanele albumului. Avem de-a face cu un ticălos fără speranță, pe care doar creativitatea artistică pare să-l mai țină în viață.

În ceea ce privește muzica, Afghan Whigs a dat frâu liber  înclinațiilor paseiste, într-o măsură mai mare decât până atunci. Pe Black Love, măreția rock-ului de stadion și intensitatea soul-ului psihedelic se contopesc cu frenezie, arborând totuși la suprafață un înveliș de alt-rock nouăzecist.

De asemenea, băieții au simțit nevoia de a ieși mai frecvent din carapacea de “guitar band”, ornându-și sound-ul cu clape, coarde sau percuții. Anterior, mai multe melodii de pe Congregation și Gentlemen au fost îndulcite cu acorduri de pian, dar pe Black Love oferta de claviaturi a devenit mai proeminentă și mai variată.

În meniu sunt incluse și delicatesuri ca orga Hammond, clavinetul, Fender Rhodes. Toate sunt manevrate de un gagiu pe nume Harold “Happy” Chichester, care din perioada aia a devenit un fel membru adițional al trupei, fiind cooptat și pentru turnee.

Un factor care a influențat decisiv gestația Black Love a fost schimbarea masivă de personal de la Elektra, petrecută în perioada respectivă. Protectorii celor de la Afghan Whigs au dispărut în peisaj, iar formația a cam rămas de izbeliște. Drept consecință, flăcăii au exploatat din plin situația și au făcut albumul fix cum au vrut mușchii lor. În mod paradoxal, ajunseseră o trupă “indie” cu contract la majori.

Libertatea astfel dobândită s-a simţit și în alegerea single-ului pre-album, care de fel ar trebui să fie cântecul cel mai “listener friendly”. Dulli a optat pentru infernalul Honky’s Ladder, cu riff-ul său contondent, punctat prin versuri edificatoare (“Got you where I want you, motherfucker…”). Ostilitătițile se mai calmează spre refren, dar până să ajungă acolo, orice ascultător ocazional se umple grav de sânge.

Tiradele lui Dulli de pe Honky’s Ladder au fost comparate prin prisma vehemenței cu diss-urile gangsta rap. Cum ar veni băiatul se dădea “whitey with attitude”, însă Afghan Whigs nu s-a aventurat nicicând pe teritoriul hip-hop.

În schimb, după toată parada de devoţiune pentru soul şi funk, trupa trăda la vremea aia o nouă pasiune: R&B-ul contemporan. Ca B-side la Honky’s Ladder descoperim un cover sexy după Creep de la TLC. Suntem cu niște ani buni înainte ca poptimismul celor de la Pitchfork să transforme R&B-ul într-un gen savurat de hipsteri, fapt ce ne arată cât de înainte-mergători au fost Dulli și ai lui.

Întorcându-ne la Black Love, discul e foarte mișto, indiferent cum l-ai lua, ca pe un tot unitar, sau bucată cu bucată. Track-ul 1, zis Crime Scene Part One, te introduce gradat în atmosferă, adică te ia întâi cu binișorul, apoi îți dă un brânci energic în abisurile disperării.

Vine apoi My Enemy, vijelios, caustic și funky totodată, un pretext sonic pentru Dulli să se răfuiască cu un fost prieten, precum un manelist trecut prin cultură. În Double Day, magnificul solist ne relatează nonșalant trăirile lui paranoice, acompaniamentul muzical fiind bazat pe o dinamică “quiet-loud” sugestivă.

Blame Etc. se află fără îndoială printre “highlight-urile” albumului. Afghan Whigs parafrazează sound-ul psychedelic soul marca The Temptations, într-o consonanță deplină cu cele mai aprige porniri cock rock din repertoriul trupei. Nucleul “guitar-bass-drums” este augmentat de elemente instrumentale de mare efect (Hammond, clavinet, faux strings, congas), ce adâncesc groove-ul retro al piesei.

Pe post de refren avem răcnetele lui Dulli (“Blame, deny, betray, divide…”), de-a dreptul savuroase în împrejurările create. Cică textul a fost inspirat de crunta viață a lui Dave Ruffin, vedeta Temptations din perioada timpurie. Ca fapt divers, Temptations a dat-o pe psihedelisme doar după plecarea lui Ruffin.

După atâta înverșunare, un respiro baladistic pare o idee bine venită. Step into the Light ni-i înfățișează pe Afghan Whigs în cea mai blândă și mai pastorală ipostază a carierei  (pedal steel included).

Going to Town ridică din nou tensiunea, propulsat de un ritm surprinzător de drum machine. Pe baza lui se dezvoltă un riff al naibii de antrenant, în care revărsarea de chitări bluesy, ZZ Top style, se întrepătrunde sublim cu un clavinet super-funky. Acesta din urmă a fost “împrumutat” fără teamă din Superstition a lui Stevie Wonder. Dealtfel, Afghan Whigs obișnuiau să cânte în concerte un medley alcătuit din Superstion și Going to Town. Ca niște adevărați gentlemeni…

La poziția no. 7 avem urgia Honky’s Ladder, apoi ni se servește o baladă sumbră, Night by Candlelight, scăldată în sunet de violoncel. Bulletproof și Summer’s Kiss sunt adevărate monumente ale adorației pentru The Who, un simţământ firesc pentru orice trupă rock’n’roll demnă de respect. Summer’s Kiss are un ton neașteptat de optimist, denumirea piesei fiind preluată apoi de cel mai mare fansite Afghan Whigs/Greg Dulli din întregul Internet.

Albumul se încheie cu Faded, o creație epică, ce durează peste opt minute. Construită minuțios, ca o spirală a sentimentelor, Faded pare inspirată în egală măsură din Quadrophenia și din Purple Rain. Orchestrația de mare forță implică sonorități de pian, orgă și violoncel, dar și spendide tonalități “wah wah” de chitară, ce-ţi învăluiesc sufletul pârdalnic.

Black Love i-a adus în premieră pe Afghan Whigs în Top 200 Billboard, însă nu a urcat mai sus de locul 79, rezistând doar pentru două săptămâni în clasament. Discul s-a mișcat ceva mai spornic în UK, unde s-a aflat la un singur pas de Top 40.

Nici cronicile din epocă n-au fost prea laudative, maeștrii condeiului întrecându-se în comparații defavorabile cu Gentlemen. După părerea mea, Black Love a fost subestimat cu nerușinare, dovadă că optica avea să se schimbe odată cu trecerea timpului.

Astfel, în 2014, Stereogum proclama Black Love drept cel mai bun album al formației, aducând argumente pentru superioritatea sa față de eternul Gentlemen. Păreri asemănătoare se regăsesc și printre nerzii care scriu review-uri pe RateYourMusic. Eu cred că Gentlemen rămâne totuși apogeul Afghan Whigs, dar nici Black Love nu se situează prea departe în privința valorii artistice.

Revenind în anii ‘90, formația a trăit vremuri destul de complicate după Black Love. Relația cu Elektra a devenit atât de spinoasă, până când colaborarea dintre cele două părți a încetat prematur. De asemenea, Buchignani și-a încheiat trecerea efemeră prin Afghan Whigs, lăsându-i locul unui tip pe nume Michael Horrigan. Mai dubios, prietenul Dulli s-a adunat într-un studio cu niște flăcăi și a pus bazele unui nou proiect muzical, botezat The Twilight Singers.

Cel puțin faza asta din urmă, nu mirosea puțin a desființare? Poate că așa ar fi fost, numai că s-a găsit o altă companie majoră să investească ceva bani și încredere în Afghan Whigs. În primăvara lui 1998, trupa a semnat cu Columbia Records, fapt ce i-a insuflat un nou avânt creativ.

Primul și ultimul album pentru Columbia s-a numit 1965, după anul nașterii lui Dulli, McCollum și Curley, fiind lansat în toamna lui ‘98. Pe copertă se află o fotografie cu astrounautul Ed White în acţiune. Marea majoritate a materialul a fost înregistrată la New Orleans, în studioul celebrului Daniel Lanois.

Odată cu 1965, sound-ul Afghan Whigs a devenit mai relaxat și mai cizelat. Dulli își perfecționase semnificativ skill-urile de producător, sfidând cu grație convențiile rock. Orchestrațiile de pe 1965 sunt evident mai elaborate și mai diversificate decât cele de pe Black Love. Noutatea majoră este reprezentată de instrumentele de suflat, integrate judicios în peisaj.

Paleta influențelor s-a extins și ea, de la soul spre jazz și blues, sub impresia covârșitoare a atmosferei muzicale din New Orleans. Totuși, Afghan Whigs a rămas în esență o trupă soul-rock, ce în această etapă a vieții suna ca o  încrucișare între Rolling Stones, Marvin Gaye și rock-ul radiogenic din anii ‘90 (gen Counting Crows sau The Wallflowers).

Am arătat deja suficiente indicii că bestia Dulli s-ar fi îmblânzit, numai că asta te poate induce în eroare. Nemernicul nu mai rănește suflete non-stop și nu mai e bântuit de fantasme răzbunătoare, dar rămâne un afemeiat și un dubios, pe care ai face bine să-l eviți în continuare.

Spre deosebire de Gentlemen şi Black Love, 1965 nu are niciun substrat conceptual, dar după audiţia albumului îţi dai seama că există două secţiuni distincte, în privinţa modului de exprimare sonoră. În prima regăsim cântecele mai rock’n’roll, mai directe, bune de dat la radiourile alternative, iar în a doua avem de-a face cu piesele mai lucrate, mai “progresive”, cu aranjamente orchestrale mai spectaculoase. 

1965 debutează provocator cu Somethin’ Hot, invocând spiritul hedonist al majestăţilor Jagger & Richards. Însă oricât de sexy se pretinde Dulli, sufletul petrecerii este fata care-l îngână cu vocalize de gospel la refren.

Urmează unduitorul Crazy, ce relevă o faţetă cu totul diferită a celor de la Afghan Whigs. Frontmanul înfiorător de odinioară este acum un seducător felin, precum Thomas O’Malley din The Aristocats. Uptown Again porneşte cu un scurt intro violonistic, ce se dizolvă subit într-un riff percutant de ghitară, ce setează întrega atmosferă a cântecului.

Câteva acorduri simple de chitară rece şi un beat procesat, introduc în scenă o altă piesă de rezistenţă a albumului, 66. Vioaie şi jucăuşă, 66 exprimă noua atitudine Afghan Whigs. Dulli rămâne însă consecvent cu obsesiile lui de pizdangiu. Sau cel puţin aşa interpretez eu strofa asta: C’mon, c’mon/C’mon, little rabbit/Show me where you’ve got it/’Cos I know you’ve got a habit…”.

Track-ul no. 6, Citi Soleil, face tranziţia între cele două secţiuni ale albumului. Pigmentat cu chitară spaniolă, steel drums, maracas şi voci de sirenă, Citi Soleil evocă atmosfera toridă şi rău famată a unui cartier din Port-au-Prince, capitala statului Haiti. Orchestraţia de fineţe contrasteză cu refrenul în forţă, ce menţine puntea cu secţiunea radio-friendly a discului: Ooh child, I’ll meet you child/On the sunny side/It’s alright, it’s alright/No lies and no cryin’/It’s alright, alright, alright”.

John the Baptist pune laolaltă ritmuri funky, voci înălţătoare şi un aranjament instrumental de amploare. În momentele de climax ies la suprafaţă solo-uri fierbinţi de sax şi trompetă.

The Slide Song începe cât se poate de duios, pentru ca apoi să înflorească într-un refren grandios, cu ghitări vs. viori, ce solicită puţină empatie pentru un sărman vampir din depărtări: “Miles away and miles above/The vampire only wants a little love.

Odată cu Neglekted, grandoarea sonoră lasă locul lascivităţii, motivele fiind explicate din start: “I knew a girl, extraordinary/Suggested something, unsanitary”. Iniţial, cântecul s-ar fi numit Sylvia, făcând referire la Sylvia Rhone, CEO-ul la Elektra, cu care Dulli ar fi avut ceva “fricţiuni” extra-profesionale. Am căutat pe Google Images şi nu pot decât să-l felicit. Revenind la Neglekted, ţine minte asta pentru când te cerţi cu gagică-ta: “You can fuck my body, baby/But pleeze, don’t fuck my mind”.

Penultimul track, întunecatul Omertà, reintroduce în scenă coardele, alămurile, percuţiile, într-o desfăşurare impresionantă de forţe. Epilogul albumului, The Vampire Lanois, este un fel de coda instrumentală, inspirată de maestrul Daniel Lanois, care obişnuia să-şi facă apariţia în studioul proprietate personală numai după miezul nopţii.

Nici 1965 nu i-a propulsat pe Afghan Whigs spre înălţimile chart-urilor, pupând doar un modest loc 176 la Billboard. Părerile conaisseurilor despre album sunt destul de contradictorii. După unii, sound-ul şi mesajul trupei s-au diluat, în încercarea disperată de a cuceri un public nou. Alţii susţin că 1965 demonstrează că Dulli şi ai lui au fost capabili să iasă din zona de confort, comunicându-şi trăirile într-un alt mod decât cu spume la gură.

După apariţia albumului, Afghan Whigs a mai concertat încă vreun an, atât în poziţia de cap de afiş, cât şi ca “opening act” pentru marţafoii de Aerosmith. Cu toate că Dulli îşi împlinea un vis adolescentin, combinaţia nu mi se pare prea nimerită.

Pe parcursul lui 2000, Dulli a recondiţionat demo-urile Twilight Singers şi a lansat primul album sub această titulatură, Twilight as Played by The Twilight Singers. Regăsim unele ecouri din a doua secţiune de pe 1965, dar avem de-a face cu o bestie diferită faţă de Afghan Whigs. Twilight Singers ne înfăţişează latura mai chill, mai reflexivă a lui Dulli, găsind inspiraţie atât în menestrelismele folk-rock, cât şi în electronismele downtempo.

Într-un interviu din toamna lui 2000, amicul Dulli dădea speranţe fanilor Afghan Whigs. Bla-bla, lucrăm la un nou album, alea, alea. Numai că în februarie anul următor, formaţia publica un comunicat oficial, prin care-şi anunţa despărţirea. “Last of the Sub Pop grungers call it quits” titra în epocă revista Rolling Stone.

Motivul invocat era distanţa geografică. Dulli se mutase în L.A., McCollum o ardea prin Minneapolis, în timp ce Curley şi Horrigan rămăseseră fideli oraşului Cincinnatti. Membri formaţiei recunoşteau că au avut diverse dispute, dar planificau să-şi mai dea câte un telefon de sărbători.

După această ruptură, ce s-a vrut amiabilă, Greg Dulli şi-a păstrat o remarcabilă continuitate în lumea muzicii indie. Din side-project, The Twilight Singers s-a transformat în main-project, realizând alte patru albume de studio.

Blackberry Belle (2003) este dedicat memoriei lui Ted Demme, iar She Loves You (2004) reprezintă o colecţie diversă de cover-uri. Powder Burns (2006) sărbătoreşte renunţarea lui Dulli la drogangeală, pentru ca cinci ani mai târziu, Dynamite Steps să consemneze o nouă etapă în evoluţia artistică a protagonistului.

Twilight Singers surprinde un proces de transformare al veşnicului adolescent Greg Dulli, care devine ceva mai calm şi mai interiorizat, fără ca frământările sale sufleteşti să-şi piardă din intensitate. O caracteristică de bază a proiectului Twilight Singers este line up-ul flexibil, prin care s-au perindat o multitudine de muzicanţi. De asemenea, pe fiecare album, liderul cedează câteodată postura de solist vocal unor invitaţi, cum ar fi Shawn Smith, Mark Lanegan (ex-Screaming Trees, dacă ştii), Ani DiFranco sau Joseph Arthur.

Dulli are şi un album sub nume propriu, Amber Headlights (2005), bazat pe ceva leftovers Twilight Singers. Din când în când, băiatul a mai băgat şi turnee solo, imprimând vreo două albume live, cu tiraj limitat.

Pe lângă astea, Dulli şi bunul său prieten Mark Lanegan s-au reunit sub titulatura The Gutter Twins şi au realizat un album, Saturnalia (2008), ce a dat fiori tuturor grungiştilor adevăraţi aflaţi încă în viaţă. Ulterior, The Gutter Twins a intrat într-un hiatus prelungit, dar Dulli şi Lanegan au promis că vor relua colaborarea la un moment dat.

După desfiinţarea Afghan Whigs, McCollum şi-a tras şi el o trupă, Moon Maan, unde îndeplinea şi rolul de solist vocal. Moon Maan n-a realizat decât un singur album, ce aminteşte de epoca timpurie Afghan Whigs, unde a rămas probabil inima ghitaristului.

John Curley şi-a văzut în principal de familie, dar nu a abandonat muzica, băgând cu bass-ul în câteva trupe locale din Cincinnatti (Staggering Statistics, Fists of Love, Plastic Ants). Omul deţine şi un studio de înregistrări, Ultrasuede, înfiinţat încă din anii ’90.

În 2006, Afghan Whigs a realizat semi-postum prima compilaţie din carieră, intitulată Unbreakeable. Am spus semi-postum pentru că trupa s-a reunit special pentru acest proiect şi a tras două cântece noi, I’m a Soldier şi Magazine, ce sună ca nişte leftovers ieftine de pe 1965.

Unbreakeable se deschide cu legendara Retarded, singurul extras de pe Up in It inclus în această retrospectivă. În rest, Gentlemen şi 1965 sunt reprezentate cu patru bucăţi, Congregation şi Black Love cu trei, iar EP-ul Uptown Avondale bifează şi el o prezenţă (Come See About Me).

Selecţia a stârnit dezbateri aprinse printre fani, fiecare având propria sa versiune de tracklist. La o primă vedere, chiar şi eu mă întreb unde sunt Miles Iz Dead, When We Two Parted sau Blame Etc.

Înaintând în epoca „noughties”, tot mai multă lume a realizat ce a însemnat Afghan Whigs pentru rock-ul alternativ. Sentimentul s-a amplificat odată cu ascensiunea unor trupe care au recunoscut că au fost înrâurite într-un fel sau altul de Dulli et co.

Pe lista discipolilor se află Interpol, The National, My Chemical Romance sau The Gaslight Anthem, cu toţii cunoscând succesul la scară largă. Discutăm aici de combo-uri foarte diferite stilistic, ceea ce denotă cât de puternică a fost influenţa Afghan Whigs asupra rock’n’roll-ului contemporan.

Aşa se face că, în decembrie 2011, presa muzicală a anunţat vestea revenirii veteranilor Afghan Whigs, pentru două apariţii în cadrul festivalului All Tommorow’s Parties din anul următor. Răspunsul publicului a fost atât de entuziast, încât formaţia a prins o sumedenie de noi date de concert în 2012, inclusiv la Lollapalooza sau Primavera Sound. Astfel, presupusa reuniune temporară a căpătat un caracter permanent.

Dulli, McCollum şi Curley au participat cu toţii la acest come-back spectaculos. Line up-ul a fost extins cu câţiva colaboratori, majoritatea proveniţi de prin Twilight Singers.

La câteva luni după reunire, fanii avizi s-au bucurat de primele înregistrări noi ale favoriţilor. Mai întâi a fost See and Don’t See, un cover după o cântăreaţă soul obscură, Marie “Queenie” Lyons. La scurt timp a urmat Lovecrimes, de asemenea un cover, de data asta după star-ul indie R&B Frank Ocean. Amândouă s-au găsit liber la download, cum altfel?

În primăvara lui 2013, Afghan Whigs a avut o apariţie surpriză la festivalul South by Southwest, cântând împreună cu nimeni altul decât superstarul Usher. A fost o adevărată lovitură de imagine pentru bătrânii rockeri. Uimitorul recital se găseşte integral pe youtube.

Începutul lui 2014 a adus o veste bună şi una proastă. S-a anunţat oficial lansarea unui nou album, Do to the Best, prin intermediul vechilor prieteni de la Sub Pop. Între timp însă, Rick McCollum a fost mătrăşit din formaţie, pe motiv că nu s-a lăsat de droguri nici măcar acum, la bătrâneţe.

Do to the Best a ieşit pe piaţă în aprilie, bucurându-se de o primire mult mai bună decât toate discurile Afghan Whigs de până atunci (no. 32 în US şi no. 40 în UK). Să fie capodopera formaţiei? Categoric, nu! E un material decent, cu sound-ul adus la zi, dar fără străluciri intense, precum în cazul realizărilor majore din anii ’90.

În locul lui McCollum se succed o pleiadă de invitaţi, interesanţi aşa ca stil de interpretare, dar diferiţi de spiritul Afghan Whigs de odinioară, întrupat şi din artificiile chitaristice ale bietului Rick. Do to the Beast sună mai degrabă ca o formulă hibridă Afghan Whigs-Twilight Singers sau ca un album solo al lui Dulli, binecuvântat de prezenţa vechiului său prieten basist. 

Prima jumătate a albumului mi se pare ceva mai solidă decât cea de-a doua. Pătimaşul Parked Outside deplânge o dragoste pierdută aşa cum numai Dulli poate s-o facă. Vehicolul sonor este o variantă supradimensionată a eternului blues Hoochie Coochie Man.

Incitantul Matamoros te captivează cu ritmuri intense de funk, ce par inspirate (la fel ca şi Supermassive Black Hole, a celor de la Muse) de audiţii prelungite din indie rock-ul belgian (dEUS, Soulwax etc.). Să fie un indiciu că Greg Dulli a colaborat în 2011 cu dEUS, pe albumul Keep You Close?

Pustiitorul It Kills este catalizat de vocea tremurândă a lui Dulli (“Over and over, I get to know myself”), generând apoi erupţii instrumentale dramatice. Un singur rând din text lămureşte tot ce era de lămurit: “It kills to watch you love another”.

Melancolicul Algiers răsună de ecouri din epoca pre-Beatles (Phil Spector, Roy Orbison, Duane Eddy), fiind ales pe bună dreptate ca prim extras pe single. Lost in the Woods, cu ambianţa lui misterioasă, are încă suficient farmec, dar marchează un uşor declin în raport cu cele patru melodii anterioare.

Ceea ce urmează nu-i chiar de aruncat la coş, dar nici de pus în vitrină. The Lottery sună ca o colaborare virtuală între Bruce Springsteen şi Smashing Pumpkins. Can Rova ni-l înfăţişează pe Dulli introvertul, o surpriză doar pentru cei care au sărit peste epoca Twilight Singers.

Royal Cream repune în drepturi mânia rock’n’roll, iar I Am Fire împrumută ceva din psych-folk-ul recent. Finalul, These Sticks te face să tresari un pic, fiindcă aduce considerabil cu Street Spirit de la Radiohead.

După satisfacţiile aduse de Do the Beast, Afghan Whigs a continuat să-şi trăiască noua glorie, inclusiv prin revalorificarea patrimoniului nouăzecist. În septembrie 2014 a ieşit pe piaţă o ediţie “deluxe” a albumului Gentlemen, botezată sugestiv Gentlemen at 21. Tracklist-ul original este suplimentat generos cu demo-uri, B-sides, live-uri etc, spre deliciul celor mai înfocaţi dintre fanii trupei.

Peste doi ani, Black Love a fost celebrat în aceiaşi manieră, cu ocazia împlinirii a două decenii de la lansare. Greg Dulli a anunţat şi că lucrează la ceva album nou cu Afghan Whigs, ce s-ar putea să apară în anul de graţie 2017. Artistul îşi descrie viitorul opus drept “a strange and magical little creation.“.

Am ajuns încă odată la finalul unui articol-fluviu şi mi-am promis de o mie de ori că nu mai fac aşa ceva. Am scris la el cu ţârâita timp de vreo cinci luni, pentru că am avut treburi mult mai importante de făcut.

În tot acest timp am reascultat de câteva ori albumele Afghan Whigs şi pot să zic că abia acum am descoperit  cu adevărat măreţia trupei, deşi luasem aminte de mult timp de existenţa ei. Poate că şi din cauza asta Dulli et co. au rămas captivi în arealul “cult”. Muzica lor necesită audiţii repetate ca să-i prinzi cu adevărat voluptatea şi înţelesul. Pace nouă, tuturor antieroilor din Univers!

Update:

Creația “magică și stranie” anunțată de Dulli a prins viață în mai 2017, fiind botezată In Spades. La fel ca Do to the Beast, In Spades are câte ceva şi din Afghan Whigs, și din Twilight Singers. În anumite momente, mi se pare că Dulli a încercat să recreeze Black Love prin prisma experienței acumulate în ultimele două decenii.

In Spades conține zece piese, cu un cronometraj total ce trece cu puțin peste 36 de minute. Totuși, dacă asculți albumul, rămâi cu impresia că povestea durează mult mai mult. Asta din cauză că fiecare dintre cele zece cântece are o structură complexă, cu orchestrații ample și ritmuri variate.

Coardele și alămurile înfăşoară nucleul rock’n’roll, setând atmosfera aparte a noului opus dullian. Într-o anumită măsură, In Spades se aseamănă cu psihedelismul cameral al celor de la Flaming Lips, deşi Wayne Coyne şi Greg Dulli sunt două personalităţi foarte diferite.

Pe partea lirică, autorul nu face decât să-și reitereze vechile obsesii, acum din perspectiva unui bărbat de 50+, lovit de percepția distorsionată a timpului și a memoriei. Textele lui Dulli îmi amintesc cumva de Tom şi Jerry, unde mare majoritatea episoadelor se bazează pe acelaşi motiv, al pisicii care fugăreşte şoarecele. Aşa şi amicul nostru, bântuit de zeci de ani de spectrul eşecului sentimental.

Revenind la In Spades, discul se arată mult mai solid decât Do the Beast, care, aşa cum spuneam, e cam disproporţionat din punct de vedere al calităţii. Dincolo de aspectul echilibrat al materialului, există câteva bucăţi care, din punctul meu de vedere, ies ceva mai mult în evidenţă.

Folosind cu măiestrie schimbările de tempo, Arabian Heights este sunetul furtunii în deşertul sufletesc al lui Dulli. Demon In Profile, primul extras pe single, creşte încet, dar sigur, sub impulsul unor ritmuri de bongos, ce te duc cu gândul la epoca Black Love.

Oriole porneşte delicat, cu acorduri de chitară rece şi vibrafon, pentru a străbate treptat toate etapele zbuciumui interior. Light As a Feather valorifică încă odată la moştenirea soul/funk, o soluţie infailibilă în opera amicului Dulli.  

În fine, I Got Lost este un vals al durerii, scris sub impresia unei veşti foarte proaste: chitaristul Dave Rosser a fost diagnosticat cu un cancer inoperabil. Prieten vechi cu Dulli, Rosser a cântat cu Twilight Singers şi a contribuit la realizarea celor două albume Afghan Whigs de după reunire.

Cuprins de dramatism până în măduva oaselor, In Spades deţine toate argumentele ca să-i ungă la suflet pe fanii Afghan Whigs, chiar dacă că nici el nu ameninţă supremaţia vechilor creaţii nouăzeciste. La fel ca Neil Young, Bruce Springsteen sau Ryan Adams, Dulli face parte din liga cantautorilor care au mereu ceva de transmis, indiferent cât de multe discuri aruncă pe piaţă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s