Pepper Adams

Pepper AdamsMostră de înţelepciune:

„Dacă rivalul Gerry a făcut baritonul să pară mai suplu şi mai voios, Pepper nu a urmărit deloc să-i altereze tonul nativ. A preferat în schimb să exploateze potenţialul liric subestimat al acestui instrument rigid doar în aparenţă. Solisticile sale se disting întotdeauna prin eleganţă, feeling şi vitalitate, motiv pentru care omul ar merita cu prisosinţă un loc mult mai proeminent în panteonul jazz-ului.”


Naştere: 

  • Park Frederick Adams III, 8 octombrie 1930, Highland Park, Michigan, SUA

Deces: 

  • 10 septembrie 1986, Brooklyn, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Se spune din moşi strămoşi că Pepper Adams este al doilea mare saxofonist bariton din istorie, după Gerry Mulligan. Te vei întreba de ce dracu’ n-ai auzit de el până acum, că nu eşti expert în jazz, da’ ştii câte ceva despre Charlie Parker, John Coltrane, Stan Getz, Sonny Rollins, ba chiar şi despre Mulligan ăsta.

Păi nu mă mir că n-ai habar despre bietul Pepper, fiindcă am precizat deja, băiatul sufla la saxofon bariton, un membru mai sărman din familia saxofoanelor, cel puţin dacă-l comparăm cu fraţii tenor, alto sau sopran (ultimul popularizat într-un mod cam trivial de Kenny G).

Ca să înţelegem mai bine povestea lui Pepper, e nevoie de o scurtă introducere asupra instrumentului muzical din dotare. Saxofonul bariton e foarte simpatic şi amuzant în felul lui, numai că are ceva ce te reţine să-ţi doreşti a-l auzi cât îi ziua de lungă. Sunetul său foarte jos, greoi, bolovănos, nu prea-l recomandă pentru poziţia de prim solist. Altfel e foarte bun pentru coloratură, integrându-se minunat în diverse ansambluri de muzică cultă, în fanfare, în big band-uri sau combo-uri de jazz.

Destul de puţini muzicanţi s-au încumetat să ia baritonul şi să-l aducă în faţă. Trebuie să-l înţelegi şi să-l iubeşti, aşa mătăhălos cum e, ca să poţi scoate tot ce e mai bun din el. Dar iată că avem câţiva flăcăi baritonişti ce au obţinut rezultate spectaculoase în vremurile de glorie ale jazz-ului.

Harry Carney, membru pentru aproape jumătate de secol în orchestra Duke Ellington, este primul stilist major al sax-ului bariton, influenţând practic fiecare flăcău ce l-a urmat într-ale instrumentului. În vremea be bop-ului a ieşit la iveală şi talentatul Serge Chaloff, numai că heroina l-a scos prematur din circuitul jazz-ului şi al vieţii. Tocmai din Suedia a venit un gagiu teribil, Lars Gullin, dar şi p-ăsta l-au nenorocit drogurile.

Deşi a avut şi el ceva probleme d-astea, Gerry Mulligan s-a dovedit ceva mai rezistent şi a reuşit în cele din urmă să facă epocă. Cu o tehnică formidabilă şi un şarm aparte, roşcovanul Gerry s-a impus destul de timpuriu în poziţia de lider de formaţie şi de acolo direct în inimile fanilor.

Ulterior s-au mai evidenţiat şi alţi baritonişti de talent, însă nici unul nu a căpătat anvergura lui Mulligan. I-aş enumera pe Cecil Payne, Hamiett Bluiett, John Surman, Nick Brignola, Gary Smulyan. Însă Pepper Adams este cel puţin cu un cap deasupra tuturor, mai ales că, spre deosebire de unii dintre cei menţionaţi, a suflat aproape exclusiv la “bari” (cum îl mai alintă americanii pe instrument). 

Dacă rivalul Gerry a făcut baritonul să pară mai suplu şi mai voios, Pepper nu a urmărit deloc să-i altereze tonul nativ. A preferat în schimb să exploateze potenţialul liric subestimat al acestui instrument rigid doar în aparenţă. Solisticile sale se disting întotdeauna prin eleganţă, feeling şi vitalitate, motiv pentru care omul ar merita cu prisosinţă un loc mult mai proeminent în panteonul jazz-ului.

Nu ştiu dacă există statistici oficiale, dar e foarte probabil ca Pepper Adams să fie cel mai imprimat baritonist din istorie. Profitând poate şi de faptul că Mulligan devenise cam inabordabil pentru sesiuni, amicul Pepper s-a trezit cu o avalanşă de solicitări, pe care le-a onorat cu frenezie. E mai simplu să faci o listă cu jazzmenii faimoşi care n-au colaborat cu el, decât una cu cei care au beneficiat de serviciile sale.

Între 1965 şi 1978, Pepper Adams a fost membru marcant în big band-ul Thad Jones-Mel Lewis, unul dintre cele mai importante ansambluri de acest tip din epoca modernă a jazz-ului. Chiar dacă avea atâtea preocupări, Pepper a găsit resurse şi pentru a realiza destul de multe albume ca lider sau co-lider, fiind cel mai prolific dintre toţi confraţii şi la acest capitol, desigur după eternul Gerry Mulligan. Bună parte din repertoriul abordat pe discurile proprii constă din creaţii originale, Adams dovedindu-se foarte înzestrat şi pentru compoziţie.

Saxofonistul a sosit pe planetă în 1930, în Highland Park, un orăşel situat foarte aproape de Detroit. Numele său real, Park Frederick Adams III, era ca un “blestem de familie”, după cum a declarat împricinatul într-un interviu din revista Downbeat

Babacii lui trebuie să fi fost oameni foarte fini, dacă ţinem cont că amândoi deţineau diplomă universitară. Oare ce s-o fi petrecut în sufletul lor când micuţul Park a apucat-o pe căile jazz-ului? Ca să fim înţeleşi, jazz-ul nu era ca acum, fiţă de elitişti cocliţi, era o chestie dură, haotică, cu bagabonţeală şi drogangeală la greu.

Însă în acelaşi interviu din Downbeat, muzicantul nostru mărturiseşte fără echivoc: “I didn’t use drugs”. Se pare că educaţia solidă de acasă i-a prins bine, ajutându-l să supravieţuiască în lumea sălbatică, unde se lăsase târât de pasiunea arzătoare pentru muzică.

De menţionat că Adams şi-a petrecut mare parte din copilărie în Rochester, New York. Acolo s-a apucat de suflat note, iniţial la saxofon tenor şi la clarinet. Tot acolo s-a ales şi cu porecla vieţii, Pepper, inventată de boracii de la şcoală, care-l asemănau cu un jucător de baseball faimos în epocă, Pepper Martin. Oricum, mai bine decât Park. Pe la vârsta de 17 ani, flăcăul s-a întors cu familia lui în Michigan-ul de baştină, mutare ce s-a dovedit foarte importantă pentru viitorul său de jazzist.

Contrar aparenţelor, îndepărtarea de New York nu i-a dăunat deloc, ba chiar dimpotrivă. În Detroit a găsit o scenă de jazz febrilă, mustind de muzicanţi tineri şi teribil de talentaţi. Pepper s-a anturat cu personaje ca Tommy Flanagan, Donald Byrd, Kenny Burrell, Barry Harris, Yusef Lateef, fraţii Thad şi Elvin Jones (Hank era deja pe cai mari), învăţând din mers, în miezul acţiunii, cum se face treaba cu improvizaţia.

Impresionat de isprăvile lui Harry Carney, junele Adams s-a gândit să-şi facă singur un cadou de Crăciunul lui 1947, sub forma unui saxofon bariton. A luat o decizie foarte inspirată. Dacă ar fi ţinut-o cu saxofonul tenor ar fi trebuit să întâmpine o concurenţă acerbă. Cu baritonul nu erau prea mulţi, aşa că ofertele pentru cântări au apărut mai uşor.

În vara lui 1951, bietul flăcău a fost săltat la oaste, unde a fost silit să-şi petreacă următorii doi ani. Soarta l-a adus pe frontul din Coreea, însă a fost salvat de talentul de muzicant, care l-a împiedicat să participe la bătălii, asigurându-i un loc într-una dintre orchestrele ce menţineau moralul nefericiţilor combatanţi.

Reîntors la vatră, Pepper a devenit rezident în Blue Bird Inn, unul din cele mai tari cluburi din Detroit. Acolo, pe lângă o grămadă de gig-uri cu cei mai străluciţi concitadini, a avut prilejul să se arunce în câte un jam cu vizitatori iluştri, ca Miles Davis, Sonny Stitt sau Wardell Gray. În epoca respectivă, tânărul ochelarist slăbănog a renunţat definitiv la ideea de a studia literele, alegând să se dedice trup şi suflet jazz-ului.

La Detroit erau cântări, dar banii erau mult mai puţini decât în New York sau în L.A.. Aşa că de pe la jumătatea anilor ’50, muzicanţii locali au început să se împrăştie care încotro, pentru o pâine mai bună şi eventual pentru ceva glorie artistică.

Nici Pepper n-a stat pe loc. În primăvara lui 1956 şi-a încercat norocul la New York. I-a mers bine pentru început, ca dovadă că s-a văzut în sfârşit suflând într-un studio de înregistrări, ca sideman pentru Curtis Fuller şi respectiv Kenny Clarke. Pe la sfârşitul lui mai, Pepper s-a angajat în orchestra lui Stan Kenton şi a plecat într-un turneu “coast to coast”, prelungit până la finele anului.

Ajuns în California, saxofonistul s-a decis să rămână acolo, în căutare de noi oportunităţi. Acestea nu au întârziat să apară, până în vara lui 1957, Adams înscriindu-şi în palmares colaborări cu Chet Baker, Quincy Jones, Maynard Fergusson sau Shorty Rogers.  

În cercurile de jazzişti se vorbea tot mai mult despre baritonistul subţirel şi miop, ce cântă de mama focului. Mulţi vedeau în el cea dintâi provocare viabilă pentru supremaţia absolută a lui Mulligan. Aşa că n-a mai fost mult până când Pepper a imprimat primul său disc în ipostază de lider.

Evenimentul s-a petrecut în iulie 1957, într-un studio din Hollywood, sub egida unui label efemer, Mode Records. LP-ul s-a numit simplu Pepper Adams Quintet. Spatele a fost asigurat de doi specialişti redutabili: Mel Lewis (tobe) şi Leroy Vinnegar (contrabas). Ceilalţi doi membri ai formulei, Stu Williamson (trompetă) şi Carl Perkins (pian), erau foarte promiţători, numai că s-au ruinat de timpuriu cu seringa.

Combinaţia bariton-trompetă, deja familiară de la Gerry Mulligan Quartet, se întâlneşte frecvent şi în discografia lui Pepper. Atâta doar că ochelaristul n-a mers niciodată aşa de departe ca roşcovanul, încât să renunţe la pian.

Referitor la albumul Pepper Adams Quintet, acesta sună cât se poate de inspirat şi de antrenant. Dintre cele cinci track-uri, Freddie Foo şi Muezzin’ poartă semnătura lui Adams, demonstrându-i din start potenţialul creator. Muezzin’, cu ritmul său unduitor, se înscrie în trendul “faux-arabic jazz”, definit anterior de faimoasele Caravan şi A Night in Tunisia.

În rest găsim standarde interpretate cu bun gust şi imaginaţie. Între ele şi un Unforgettable cu BPM mult ridicat faţă de versiunea lui Nat King Cole. În schimb, unica baladă de pe disc, My One and Only Love, ne dezvăluie latura profund romantică a celor cinci tineri jazzmeni.

După ceva mai mult de o lună, Adams a intrat iar în studio, de astă dată cu suportul unui label mai puternic, Pacific Jazz. LP-ul rezultat a fost botezat Critic’s Choice, pentru că saxofonistul fusese distins recent în revista Downbeat cu New Star Award. Faţă de albumul de debut nu-l mai regăsim decât pe Mel Lewis, lângă care şi-au făcut apariţia Lee Katzman (trompetă), Jimmy Rowles (pian) şi Doug Watkins (contrabas).

Critic’s Choice are un mood foarte relaxat, cu melodii frumos curgătoare şi solo-uri de efect. Dacă cineva se îndoieşte de sensibilitatea sax-ului bariton, îi recomand să ia aminte la ce spune Pepper aici. Interesant că repertoriul este alcătuit cu preponderenţă din teme scrise de câţiva dintre vechii tovarăşi din Detroit: Thad Jones, Tommy Flanagan, Barry Harris.

Cu tot succesul din L.A., pe saxofonist îl trăgea aţa iarăşi spre New York. Pe la finalul lui 1957 s-a întors acolo for good, mult mai titrat decât atunci când plecase spre vest. Toată lumea îl vroia pentru gig-uri şi sesiuni. Lee Morgan, Hank Mobley, Toots Thielemans sunt printre cei cu care a lucrat în ultimele luni ale lui ‘57.

Anul următor s-au adăugat pe listă Gene Ammons, Johnny Griffin, Benny Goodman şi Thelonious Monk, cu ultimii doi prelungindu-şi colaborarea şi în 1959. În februarie acelaşi an, Pepper s-a alăturat tumultosului pachet de suflători al lui Charles Mingus, pentru imprimarea fabulosului LP Blues & Roots. Ce mai, îţi doreai un sax bariton cu stil şi personalitate pe albumul tău? Atunci trebuia să-l suni pe Pepper Adams.

Băiatului începuse să-i placă să-şi vadă numele cu litere mari pe copertă, aşa că s-a învârtit din ce în ce mai des să scoată discuri pe barba lui. În noiembrie 1957 a tras un album intitulat pe bună dreptate The Cool Sound of Pepper Adams.

Acompaniamentul a fost asigurat ca de obicei de un cvintet, numai că trompeta a fost substituită de eufoniu, instrument de alamă cu sunet baritonal, strunit de Bernard McKinney. Pulsaţia albumului a fost susţinută de fraţii Hank şi Elvin Jones (pian respectiv tobe) şi de George Duvivier (contrabas).

Pentru cel de al patrulea LP al carierei, Adams s-a combinat cu ferocele trombonist Jimmy Knepper, la vremea aceea colaborator de nădejde al lui Charles Mingus. Materialul rezultat a primit titlul The Pepper-Knepper Quintet, fiind imprimat în primăvara lui 1958, cu ajutorul a încă trei meseriaşi: Wynton Kelly (pian), Elvin Jones şi Doug Watkins.

Avem iarăşi solouri încântătoare şi o conlucrare exemplară între protagonişti. Pepper şi Knepper s-au reîntâlnit curând după aceea, la umbra lui Mingus, cu prilejul amintitei sesiuni Blues & Roots.

După cum se vede, până în acel moment, proiectele lui Pepper funcţionau în general la modul one-off. Abia în primele luni ale lui 1958 a pus-o de ceva mai durabil, asociindu-se cu un alt jazzmen rătăcitor din Detroit, trompetistul Donald Byrd. Cei doi au fondat un cvintet în care-şi împărţeau rolul de lider.

Din componenţa iniţială mai făceau parte alţi doi concitadini, Elvin Jones şi Doug Watkins, ca şi un pianist din Philadelphia, Bobby Timmons (trecut apoi la Jazz Messengers). Pe la sfârşitul lui februarie formaţia a obţinut o rezidenţă la Five Spot Café, pe care a menţinut-o până prin iunie.

În mai puţin de două luni s-a aflat în tot New York-ul cât de tari sunt noii băieţi de la Five Spot. Riverside Records, unul dintre cele mai importante label-uri din business, şi-a exprimat interesul de a-i înregistra pentru un album live. Aşa că în seara de 15 aprilie, Orrin Keepnews şi compania s-au prezentat în club cu echipamentul necesar.

Discul s-a numit 10 to 4 at the 5 Spot, pentru că ăsta era programul băieţilor, de la 10 la 4 dimineaţa, bineînţeles cu ceva pauze pentru băut şi  vrăjit gagici. Avem de-a face cu una dintre primele cântări de club imortalizate sub forma unui album. N-au lipsit dificultăţile tehnice, mai ales că în anii ’50 existau încă destule limitări, dar produsul artistic în sine e delicios.

10 to 4 at the 5 Spot reuşeşte să capteze nu doar spendoarea cvintetului Pepper Adams-Donald Byrd, ci şi spiritul unei epocii, în care jazz-ul autentic, fervent, se făcea prin bodegi, chiar dacă megastarurile genului respirau demult aerul sălilor de concert cu ştaif.

Prima piesă de pe album, ‘Tis (compoziţie Thad Jones), debutează la unison, pentru ca apoi membrii trupei să se desprindă pe rând şi să-şi arate fiecare dibăcia.  You’re My Thrill este o baladă cântată doar în patru, cu Byrd retrăgându-se pe margine, pentru ca Pepper să-şi exprime pe deplin simţămintele. The Long Two/Four creşte iarăşi tempo-ul, prilejuind o nouă serie de improvizaţii spectaculoase. Cel puţin Elvin Jones e neastâmpărat rău.

Hasting Street Bounce, un omagiu adus scenei din Detroit, se bazează pe o temă catchy de blues, dezvoltată ingenios ca muzicalitate şi ca stare de spirit. Cred că e cel mai bun moment din întregul program. Pentru mai mult farmec avem şi un pahar spart pe solo-ul lui Timmons. Balada din final, Yourna (autor Donald Byrd), nu induce deloc moţăială, fiind menită mai degrabă să-ţi perpetueze buna dispoziţie şi după concert.

În concluzie, 10 to 4 at the 5 Spot îşi are locul între cele mai bune albume de jazz ale perioadei, chiar dacă a înfruntat o concurenţă fantastică. Cei de la Riverside au făcut pionierat în materie de înregistrări live, iar cvintetul Pepper Adams-Donald Byrd nu a fost ales întâmplător pentru a deschide o cale în evoluţia industriei de jazz.

Nu după mult timp, Byrd s-a învârtit de un contract la Blue Note Records, unde-l aştepta o carieră strălucită. Nu l-a lăsat de izbelişte nici pe Pepper, care apare ca sideman pe nu mai puţin de şapte dintre cele nouă albume scoase acolo de trompetist între 1959 şi 1961. În intervalul ăsta, cei doi suflători şi-au permis şi escapade discografice în afara Blue Note, împărţindu-şi din nou statutul de lider.

Motor City Scene (1960) a reprezentat o provocare a celor de la Bethlehem Records, care au reunit şase muzicanţi din Detroit, sub comanda cuplului Adams-Byrd. Ceilalţi patru participanţi au fost Tommy Flanagan (pian), Kenny Burrell (chitară), Paul Chambers (contrabas) şi “Hey” Lewis (tobe). Ăsta din urmă era de fapt Louis Hayes (Cannonball Adderley Quintet), care o ardea cu pseudonim haios, probabil din cauza unor probleme contractuale. Albumul sună foarte relaxat, ca o întâlnire între nişte prieteni cu chef de muzici şi distracţie.

Out of This World, ieşit în 1961 la Warwick Records, etalează pe copertă titulatura Pepper Adams-Donald Byrd Quintet. De remarcat că formula se aseamănă destul de mult cu cea întâlnită în aceiaşi perioadă pe LP-urile de la Blue Note ale trompetistului.

La pian găsim un tânăr de mare viitor, Herbie Hancock, la contrabas e un flăcău ce s-a cam pierdut în negura timpului, Laymon Jackson, în timp ce tobele-s bătute de Jimmy Cobb, chiar omul lui Miles, de pe Kind of Blue. Discul are o atmosferă onirică, fără să fie deloc somnolent. Mai degrabă pare un soundtrack pentru cei ce visează cu ochii deschişi. 

În toamna lui 1961 Adams şi Byrd au încetat parteneriatul, iar saxofonistul s-a pus iar pe băgat sesiuni în draci. Continua să fie la mare căutare, că nu găseai uşor un muzicant de asemenea calitate să sufle în bariton. Dizzy Gillespie, Lionel Hampton, Ben Webster, Jimmy Smith, Freddie Hubbard, Stanley Turrentine, George Benson sunt câteva dintre numele ce s-au adăugat în bogatul CV al lui Pepper pe parcursul anilor  ’60. De pe la finalul decadei a început să iasă puţintel din sfera jazz-ului, prestând pentru Aretha Franklin, Brook Benton, The Rascals sau comediantul Martin Mull.

Însă mai importantă decât orice altă colaborare din epocă a fost cooptarea în big band-ul condus de vechii prieteni Thad Jones şi Mel Lewis, în 1965. După cum am menţionat deja, Pepper a cântat cu respectiva orchestră pentru aproximativ un deceniu şi jumătate, gustând din plin succesul internaţional.  

Cât priveşte sesiunile sub nume propriu, acestea s-au cam rărit după desfiinţarea cvintetului Adams-Byrd. Totuşi, cele pe care le-a înfăptuit sunt foarte consistente.

Pepper Adams Plays Charles Mingus a apărut în 1963 la Workshop Jazz, un subsidiar al celebrei companii Motown. Mare tupeu pe capul baritonistului să interpreteze opera lui Mingus, încă în viaţă şi în plină glorie. Dar i-a ieşit foarte bine, cu o balanţă perfectă între prezervarea spiritului original şi imprimarea unei tuşe proprii. Din câte se pare, Mingus însuşi a apreciat viziunea creativă a curajosului interpret.

Şase dintre piesele de pe disc au fost imprimate în formula familiară de cvintet, în timp ce pentru alte trei s-a folosit varianta lărgită de octet. În grupul de bază regăsim figuri cunoscute, ca Thad Jones, Hank Jones, Paul Chambers, cărora li s-a alăturat un oaspete nou, Dannie Richmond, toboşarul de o viaţă al lui Mingus. În gaşca extinsă s-au mai adăugat Charles McPherson (sax alto), Zoot Sims (sax tenor), Bennie Powell (trombon) şi Bob Cranshaw (contrabas, în locul lui Chambers).

Mean What You Say (1966) a fost lansat sub titulatura Thad Jones-Pepper Adams Quintet. Componenţa e una de lux, lângă cei doi bravi conducători aflându-se Duke Pearson (pian), Ron Carter (contrabas, pe atunci plină glorie cu Miles Davis Quintet) şi Mel Lewis. De menţionat că Thad suflă în flugelhorn, nu la trompetă ca de obicei. Hard bop elegant, fără compromisuri, cum era de aşteptat din partea unor flăcăi atât de bazaţi.

Encounter! (1969) ni-l înfăţişează pe Adams duelându-se pentru prima dată cu un alt saxofonist în contextul unui cvintet propriu. Partenerul de duel este Zoot Sims, renumit maestru al tenorului. Alcătuirea trupei este iarăşi de vis, vajnicii suflători fiind propulsaţi de Tommy Flanagan, Ron Carter şi Elvin Jones. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult, ca suflător de jazz?

Prins tot mai adânc cu activităţile Thad Jones-Mel Lewis Orchestra, Pepper a neglijat vreo cinci ani la rând sesiunile pe cont propriu. Abia prin 1974, pe când se afla într-un turneu britanic, a găsit timp să intre într-un studio pentru a trage LP-ul Ephemera, scos de un label mărunt din partea locului. Pe copertă avem mecla liderului, care între timp adăugase o mustaţă pe “oală” look-ului său de nerd în etate, menţinându-şi această imagine până la finele vieţii.

Pe Ephemera, Adams s-a aventurat de unul singur în faţa secţiei ritmice, împrumutată de la big band-ul mamă. Muzicanţii implicaţi sunt de toată isprava: Roland Hanna (pianist superb), George Mraz (basist ceh de mare clasă) şi Mel Lewis (şeful care a acceptat încă odată să se subordoneze).

Albumul cuprinde compoziţii originale ale liderului şi câteva standarde, constituind o audiţie cât se poate de agreabilă. Pepper face o figură frumoasă, chiar şi aşa fără să fie completat de vreun alt coleg suflător. Bineînţeles că-l interesa prea puţin că la vremea respectivă toată lumea o dădea pe “fiujăn”. El a ţinut-o pân’ la moarte cu hard bop-ul pe care-l ştia şi-l simţea.

Se pare că dibaciului baritonist i-a plăcut riscul la care se expunea ca lider de cvartet. Dovadă că a perpetuat formula pentru încă şapte ani. Următoarele trei albume au fost trase în concert, cu Pepper distrându-se de minune în acestă ipostază aparent ingrată.

Twelfth & Pingree (1975) şi Julian (1976), amândouă imprimate live în München, au ieşit la Enja Records. Julian a fost numit aşa în memoria lui Julian “Canonnball” Adderley, ce răposase de curând. Pe ambele LP-uri menţionate, saxofonistul a fost acompaniat de Walter Norris (pian), Makaya Ntshoko (tobe) şi George Mraz. Din aceiaşi perioadă, mai există şi un obscur Live in Europe, cu Pepper asistat de trio-ul pianistului franco-albanez Georges Arvanitas.

La începutul lui 1978, Adams a făcut parte din orchestra ce a înregistrat My Myself an Eye şi Something Like a Bird, două lucrări grandioase ale lui Mingus, aflat sărmanul pe moarte la vremea aia. Apoi a plecat din Thad Jones-Mel Lewis Orchestra şi probabil şi-a spus că e timpul s-o lase mai moale cu sesiunile altora, pentru a-şi vedea mai mult de ale lui, că are şi el o vârstă.

Reflectory (1978), apărut la Muse Records, continuă aventura cvartetelor lui Pepper, cu Roland Hanna, George Mraz şi un “new entry”, bateristul Billy Hart. Compoziţiile saxofonistului căpătau parcă tot mai multă substanţă, semn că nu îmbătrânea degeaba.

În mod surprinzător, Adams s-a trezit nominalizat în premieră la Grammy, pentru Reflectory. Iată că autorităţile supreme din industrie începeau în sfârşit să-i recunoască meritele, fiindcă până în 1982 a mai fost nominalizat de două ori, e drept, fără succes. Totuşi, cu ultimul prilej a avut surpriza să fie invitat pentru a cânta live în cadrul ceremoniei.

Laudele s-au înteţit şi în Downbeat. Din 1979 mustăciosul a câştigat de patru ori consecutiv poll-ul anual al criticii internaţionale, pentru ca în 1982 să izbândească şi în cel al cititorilor, unde îl detrona după secole pe colosalul Mulligan.

Toate astea se întâmplau fiindcă Pepper încerca parcă să recupereze timpul îndelungat petrecut ca sideman. The Master (1980) ni-l arată iar în formă maximă, alături de Flanagan, Mraz şi bateristul Leroy Williams. Urban Dreams (1981) încheie glorios ciclul de discuri cu acompaniament de cvartet, cu concursul lui Rowles, Mraz şi Hart.

Mai adaug şi câteva colaborări interesante din aceiaşi epocă, deşi-s cam obscure. Baritone Madness (1978) a fost realizat în tandem cu confratele Nick Brignola. Pe Be-Bop? (1979), postura de lider este împărţită cu Barry Altschul, baterist cunoscut mai degrabă din zona free jazz. Hot Knepper and Pepper (1980) marchează reuniunea cu Jimmy Knepper, sub comanda pianistului Don Friedman şi cu susţinerea aceloraşi Mraz şi Hart.

Pepper Adams părea de neoprit în anii ’80. După mult timp, Live at Fat Tuesday’s  (1983) îl readuce pe saxofonist în fruntea unui cvintet clasic. Marea surpriză este participarea trompetistului Kenny Wheeler, care cu toată reputaţia de avantgardist feroce pare să se simtă foarte bine şi la o sesiune de hard bop bătrânesc. Secţia ritmică e şi ea inedită, cu Hank Jones, Louis Hayes şi Clint Houston (contrabas).

Din nefericire, în primăvara lui 1984, Pepper a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. Spunea băiatul că nu s-a drogat, în schimb fuma tutun din greu. Cât a putut, a continuat să cânte. Chiar a reuşit să se adune ca să mai tragă nişte albume.

Generations (1985) îl pune din nou faţă în faţă cu un tenorist, versatul Frank Foster (Count  Basie Orchestra). Ceilalţi patru membri ai combo-ului sunt puţin cunoscuţi, dar fac faţă foarte bine provocării.

Tot în acel an, sărmanul artist a imprimat şi Adams Effect, material de studio ce avea să apară postum. Trupul se îndrepta implacabil spre pieire, dar sufletul pâlpâia intens, stimulat poate şi de compania unor confraţi minunaţi, ca Foster, Flanagan, Carter şi Hart.

În ultima parte a vieţii, Pepper a colaborat frecvent cu un big band din Canada, condus de Denny Christianson.  Cu aceşti canadieni avea să cânte pentru ultima oară în faţa unui public, la Montreal, pe 2 iulie 1986. Era groaznic de slăbit, stârnind emoţia celor 700 de spectatori.

A murit după ceva mai mult de două luni, la reşedinţa sa din Brooklyn. Nu împlinise 56 de ani. După cum a cerut înainte să se stingă, a fost incinerat fără nici un fel de ceremonie, iar cenuşa i-a fost răspândită în New York Harbor. Spiritul său neobosit continuă încă să cutreie lumea largă a jazz-ului, animându-i pe toţi aspiranţii într-ale baritonului.

Nu ştiu dacă Pepper Adams a devenit mai faimos post-mortem, însă în 2012 i s-a închinat cel mai frumos omagiu posibil. Proiectul Joy Road: The Complete Works of Pepper Adams i se datorează istoricului de jazz Gary Carner.

Timp de şase ani, Carner a pus cap la cap toate cele 43 de compoziţii originale ale lui Adams şi a supervizat imprimarea lor de către cinci combo-uri diferite. Astfel a rezultat un box set digital, în cinci volume, publicat de label-ul Motéma Music. Interesant că trei dintre formaţiile participante nu includ un saxofonist bariton în componenţă.

Cel mai insolit dintre toate albumele este I Carry Your Heart: Alexis Cole Sings Pepper Adams. Cu ajutorul poetului Barry Wallenstein, Carner a îndeplinit una dintre dorinţele exprimate de răposat în ultimii ani ai vieţii, aceea de a înzestra cu versuri câteva dintre compoziţiile sale.

Dacă există rai, istoricul de jazz are deja un loc asigurat acolo. Numai că din păcate nu va întâlni prea mulţi jazzmeni prin preajmă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Pepper Adams

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s