Nat Adderley

Nat AdderleyMostră de înţelepciune:

„Versiunea temei Work Song de pe acest LP a fost înregistrată cu aproximativ două luni înainte de cea consacrată de cvintetul frăţesc. Abordarea este indiscutabil mai spectaculoasă pe albumul lui Nat. Strigarea mobilizatoare a cornetului primeşte un răspuns de mare efect din partea perechii alcătuite din contrabas şi violoncel. Apoi momentul e punctat cu o simplă bătaie în tobă. Succesiunea se reia de câteva ori, până când Montgomery şi Timmons se integrează şi ei în formaţie, iar Nat se lansează în prima sa improvizaţie savuroasă. Tot ce se întâmplă pe parcursul celor patru minute e o uimire şi un deliciu.”


Naştere: 

  • Nathaniel Adderley, 25 noiembrie 1931, Tampa, Florida, SUA

Deces: 

  • 2 ianuarie 2000, Lakeland, Florida, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Bietul Nat a rămas o viaţă întreagă, plus o eternitate după aceea, în umbra supercharismaticului său frate. Însă n-a arătat niciodată vreun semn, cât de vag, că ar fi măcinat de invidie şi frustrare. Dimpotrivă, parcursul său alături de Cannonball a fost o binecuvântare, o împlinire a unui destin. Am povestit în articolul anterior despre bucuria fraţilor de a cânta împreună şi despre rolul lui Nat în această combinaţie înălţătoare şi înduioşătoare în acelaşi timp.

Micuţul cornetist nu numai că excela la instrument său, oferindu-i nişte replici spectaculoase lui Cannonball, dar era înzestrat şi cu un mare har de compozitor. Capodoperele sale sunt Work Song şi Jive Samba, însă cei care sapă mai adânc în repertoriul formaţiei pot descoperi o mulţime de alte nestemate. La capitolul ăsta cred că stătea sensibil mai bine decât fratele mai mare.

Mai mult, când nu era prea prins cu activităţile cvintetului, Nat nu rata prilejul de a mai derula câte un proiect pe cont propriu. Astfel a rezultat o discografie destul de bogată, ce atinge frecvent standarde de excelenţă. Apogeul carierei solo a lui Nat s-a petrecut la răscrucea dintre anii ’50-’60, coincizând practic cu maxima înflorire a combo-ului frăţesc.

Pe lângă cele menţionate, Nat se distinge şi prin faptul că este cel mai prolific cornetist din jazz-ul modern. Cornetul ăsta e un instrument ce se înrudeşte foarte îndeaproape cu trompeta. Diferenţele-s mai mult de formă, decât de fond, tehnica de interpretare fiind în bună măsură aceiaşi.

Iniţial, în era New Orleans, jazzmenii utilizau cornetul, nu trompeta. Marele Satchmo însuşi a cântat la cornet în faza timpurie a carierei, înlocuindu-l cu trompeta cândva în perioada Hot 5, adică pe la jumătatea anilor ’20. Ulterior cornetul a devenit o apariţie din ce în ce mai rară în peisaj, Nat constituind o remarcabilă excepţie.

De fapt şi el a început cu trompeta, optând ulterior pentru cornet, fiindcă acesta îi oferea posibilitatea să obţină un ton aşa cum îşi dorea, ceva mai cald, mai bluesy. Avea să-şi dezvolte o tehnică impresionantă, ce-i permitea să treacă cu naturaleţe de la o tonalitate la alta. După propriile-i declaraţii, a fost înrâurit mai ales de Dizzy Gillespie, Miles Davis şi Clark Terry, dar asemenea lui Cannonball a coborât până la rădăcinile blues şi gospel pentru a-şi extrage seva creativă.

Crescut în armonie de familia sa de mici intelectuali negri din Florida, Nat şi-a început cariera muzicală la frageda vârstă de nouă ani. Foarte tânărul artist îşi exercita pe atunci talentele de cântăreţ, într-o trupă de şcolari numită Royal Swingsters. Proaspăt poreclitul Cannonball sufla în trompetă, preluând moştenirea lui Julian Adderley Sr, ca întâi născut al neamului ce se afla. După aproape un cincinal de mari succese locale, Royal Swingsters s-au spart din motive de strictă necesitate. Nat se făcuse băiat mare şi vocea zglobie de puştan se transforma într-una gravă de negru în curs de maturizare.

Însă fraţii Adderley trebuiau să-şi urmeze vocaţia. Cannonball a decis să renunţe la trompetă, fiindcă îl tenta mai mult saxofonul. Dar tradiţia familiei nu trebuia abandonată definitiv, aşa că i-a predat trompeta lui Nat, asumându-şi şi misiunea iniţierii acestuia în tainele instrumentului de alamă. Conform mărturiilor protagonistului, substituirea trompetei cu bătrânul cornet s-a petrecut relativ repede, prin 1950.

Odată cu înaintarea în vârstă, cei doi fraţi se angrenau tot mai intens în circuitul local de jazz şi blues. La un moment dat, prin anii ’40, au ajuns să bage nişte cu jam-uri cu Ray Charles, un alt ilustru muzicant floridian, aflat la rândul său în stadiul formativ al carierei.

Precum Cannonball, Nat era şi el foarte bun la învăţătură. Mama lor, Sugar Adderley, a luat decizia ca vlăstarul cel mic al familiei trebuie să se facă avocat, fiindcă îi plăcea de fel să argumenteze. Deşi aprecia, pe bună dreptate, că Nat e la fel de talentat ca fratele său, Mama Sugar considera că un muzicant în familie era de ajuns.

Nat s-a dovedit a fi un copil foarte neascultător. În anul de graţie 1954 a lăsat baltă studiile, dând curs unei oferte din partea orchestrei Lionel Hampton. Cel care-l băgase pe felie a fost trombonistul Buster Cooper, un tovarăş din Florida, ce avea deja vechime în big band-ul lui Hamp. Ce jazzist sănătos ar fi ratat o astfel de oportunitate, pe motiv că nu-l lasă mă-sa?

Stagiul în orchestra marelui vibrafonist a durat mai puţin de un an, însă experienţa a meritat din plin, incluzând şi un turneu pe continentul european. În primăvara lui ’55, cornetistul o ardea deja ca freelancer în New York, familiarizându-se cu lumea bodegilor jazzistice. A încercat să-l atragă şi pe Cannonball, însă acesta s-a cam codit, până când soarta l-a mânat şi pe el spre metropolă, la începutul acelei veri binecuvântate din 1955.

Dacă mi-ai citit articolul despre Cannonball eşti deja familiarizat cu împrejurările miraculoase ale nopţii de la Café Bohemia. Venit ca simplu spectator, blândul gigant s-a trezit pe scenă alături de formaţia lui Oscar Pettiford, uimind întreaga asistenţă cu dibăcia sa într-ale saxofonului alto. Până la finalul cântării, mărunţelul Nat a fost invitat pe scenă, să arate şi el ce poate. Iar a lumea a rămas uimită odată în plus. Într-o singură noapte, fraţii Adderley au fost propulsaţi de nicăieri direct în elita jazz-ului.

Pe 26 iunie 1955, Cannonball şi Nat au participat în premieră la imprimarea unui disc. A fost vorba despre Bohemia After Dark, lansat sub numele bateristului Kenny Clarke, la Savoy Records. Deja flăcăii arătau din plin măsura talentului lor.  După ceva mai mult de două săptămâni, Nat îşi asista fratele la realizarea primului LP sub nume propriu, Presenting Cannonball.

La un interval aproximativ egal, i-a venit şi lui rândul. That’s Nat a ieşit de asemenea la Savoy, cornetistul fiind acompaniat de o formulă din care mai făceau parte Jerome Richardson (saxofon tenor, flaut), Hank Jones (pian), Wendell Marshall (contrabas) şi Kenny Clarke. Deci nu şi Cannonball.

Materialul sună cât se poate de promiţător. Tempoul e ceva mai aşezat decât pe Presenting Cannonball. Două dintre cele şase track-uri sunt balade, cu Nat strălucind mai ales la I Married an Angel (Richard Rodgers). Compoziţiile originale, semnate în tandem de fraţii Adderley, ocupă mai mult de jumătate din durata albumului, mulţumită mai ales celei denumite Big E, extinsă timp de aproape 11 minute.

După ce Cannonball a făcut pasul spre EmArcy Records, Nat a continuat să graviteze în orbita fratelui său. Îl întâlnim pe cinci dintre cele şapte LP-uri făcute de acesta pentru EmArcy.

În toamna aceluiaşi 1955, cornetistul realiza cel de al doilea album pe barba lui, intitulat ceremonios Introducing Nat Adderley. Discul a fost scos la Wing Records, un subsidiar mai mic al companiei Mercury. De data asta, Nat îl are aproape pe mult iubitul frate, într-o combinaţie ce evocă imbatabila pereche Diz & Bird. Dar să nu crezi că avem de-a face cu o imitaţie ieftină. Încă din acel stadiu timpuriu, fraţii Adderley aveau o viziune ce-i desprindea de orice mari înaintaşi.

Bine, mă exprim cam bombastic în cazul lor. După cum sună materialul, flăcăii nu urmăreau să demonstreze cât de originali şi de clarvăzători sunt ei. Mai degrabă, impresia e că au intrat în studio să-i tragă o cântare şi să se simtă bine, aşa cum au învăţat de acasă. De aici a rezultat atmosfera ludică, jovială, incadescentă, ce te farmecă de la prima audiţie. Măreţia şi strălucirea sunt doar aspecte colaterale, total neplanificate.

Albumul trece de 42 de minute, însumând zece piese, dintre care nouă sunt semnate de fraţii Adderley, de fiecare dată împreună. Standardul I Should Care este de asemenea şi unica baladă din întreg cuprinsul discului. La reuşită deplină au contribuit şi membri secţiei ritmice, Horace Silver (pian), Paul Chambers (contrabas) şi Roy Haynes (baterie), ce i-au stimulat puternic pe fraţi în improvizaţiile lor.

Îndrăznesc să spun că Introducing Nat Adderley bate de departe tot ce a scos Cannonball înainte de Somethin’ Else. E adevărat că micuţul a beneficiat de mai multă libertate de expresie, faţă de bietul saxofonist, care era constrâns de „fabuloasele” reţete de succes ale casei de discuri.

To the Ivy League from Nat a apărut în 1956, la împricinata EmArcy. Deşi a fost trecut sub semnătura cornetistului, cred că avem de-a face de fapt cu prima creaţie Cannonball Adderley Quintet. Pe album se regăsesc toţi componenţii formulei originale, incluzându-i pe Junior Mance (pian), Sam Jones (contrabas, violoncel) şi Specs Wright (baterie), cu menţiunea că ultimul a fost înlocuit la puţin timp după aceea de Jimmy Cobb.

Spiritul be-bop rămâne predominant, numai că The Adderleys încep să-şi manifeste şi înclinaţiile spre blues. Exemplele cele mai elocvente în acest sens sunt Sermonette (semnată de Cannonball) şi The Fat Man (o dedicaţie a lui Jerome Richardson pentru acelaşi Cannonball). To the Ivy League from Nat se prezintă iarăşi foarte bine, depăşind uşurel cele trei LP-uri realizate ulterior de încarnarea iniţială a cvintetului frăţesc.

Eşecul acesteia a determinat despărţirea temporară a fraţilor. Nat a petrecut o vreme bifând sesiuni pentru câţiva artişti de primă mână, ca J.J. Johnson, Woody Herman sau Sonny Rollins. Nu era rău, dar Cannonball era pe cai mari de tot, mulţumită asocierii sale cu Miles Davis. Dacă întâiul născut i-a mers atât de bine, nici mezinului n-avea cum să-i fie rău. Imediat după ce saxofonistul a semnat cu Riverside, Nat l-a urmat şi el îndeaproape.

Debutul său pentru noua casă de discuri s-a petrecut în toamna lui 1958. Branching Out l-a pus alături cu alte câteva somităţi ale scenei hard bop: Johnny Griffin (saxofon tenor) şi grupul Three Sounds (Gene Harris – pian, Andy Simpkins – contrabas şi Bill Dowdy – baterie). Tempourile nu sunt aşa de sălbatice, însă flăcăii cântă apăsat, cu coaie, ca nişte negri barosani. Adderley şi Griffin se avântă într-o serie de solo-uri memorabile, impulsionaţi de coeziunea secţiei ritmice.

Much Brass, înregistrat în martie ’59, inaugura o trilogie de albume cu orchestraţii neconvenţionale. Aşa cum sugera şi titlul, Nat a condus un sextet în care se regăseau încă doi aprigi suflători în alămuri: Slide Hampton (trombon) şi Laymon Jackson (tuba).

Când vezi listată o asemenea secţie melodică te aştepţi să iasă ceva strident şi caraghios. Or trebuie să iei în calcul nişte elemente determinante, precum bunul gust şi flerul muzicanţilor, foarte pregnante în cazul în subiecţilor de faţă. Omuleţii reuşesc să scoată tot ce e mai rafinat şi mai sensibil din gălăgioasele lor instrumente de alamă, prezervând totodată energia lor intrinsecă. Tendinţele be-bop şi blues sunt dozate în mod admirabil de membri formaţiei, ca o celebrare deplină a spiritului epocii. Ca de obicei, nu putem ignora meritele secţiei ritmice, ce i-a avut în rândurile sale pe Wynton Kelly (pian), Albert “Tootie” Heath (baterie) şi Sam Jones.

În prima lună a lui 1960, Nat Adderley intra în studio pentru a concretiza nişte idei nemaipomenite. LP-ul a fost denumit după una dintre cele mai importante creaţii ale cornetistului, Work Song. Nat a fost susţinut de nu mai puţin de şase instrumentişti, pe care i-a utilizat în diverse permutări, de la trio la sextet.

Pe lângă Wes Montgomery (ghitară), Bobby Timmons (pian) şi Louis Hayes (tobe), întâlnim un număr total de trei basişti (Sam Jones, Percy Heath, Ketter Betts). Mai interesant este că pe şase dintre cele nouă piese, Jones sau Betts bagă şi la violoncel, folosind o tehnică specifică de pizzicato. De fapt ei dublează liniile de bas, ceea ce crează o rezonanţă aparte, cu un rol decisiv în închegerea atmosferei unice a albumului.

Versiunea temei Work Song de pe acest LP a fost înregistrată cu aproximativ două luni înainte de cea consacrată de cvintetul frăţesc. Abordarea este indiscutabil mai spectaculoasă pe albumul lui Nat. Strigarea mobilizatoare a cornetului primeşte un răspuns de mare efect din partea perechii alcătuite din contrabas şi violoncel. Apoi momentul e punctat cu o simplă bătaie în tobă. Succesiunea se reia de câteva ori, până când Montgomery şi Timmons se integrează şi ei în formaţie, iar Nat se lansează în prima sa improvizaţie savuroasă. Tot ce se întâmplă pe parcursul celor patru minute e o uimire şi un deliciu.

Aşteptările înalte generate de piesa de deschidere nu sunt înşelate deloc pe parcursul discului. După Work Song urmează Pretty Memory, o temă cu iz de marş a lui Bobby Timmons. Ne delectăm apoi cu întâiul segment liric al albumului, alcătuit din standardele I’ve Got a Crush on You şi Mean to Me. Cel dintâi e abordat într-un tempo foarte lent, cu o combinaţie de trio mai puţin obişnuită (cornet, ghitară, contrabas). Pe Mean to Me ritmul e unul mediu, cu bateria reintrându-şi graţios în drepturi.

Sextetul se regrupează pentru Fall Out, compoziţie a liderului, înscrisă mai accentuat în tradiţia be-bop. Sack of Woe, temă emblematică a lui Cannonball, reiterează cu succes mood-ul de la Work Song. Pentru a doua repriză de romantism s-a apelat tot la repertoriul standard. My Heart Stood Still este mai vioaie, însă dup-aia ne bucurăm de un Violets for Your Furs cu acelaşi trio inedit de mai devreme. Epilogul, Scrambled Eggs, ne redă savoarea ritmului, cu Sam Jones (autorul piesei) şi Percy Heath strălucind în mod deosebit.

Montgomery este singurul prezent la fiecare track alături de Nat. Atingerea elegantă a ghitării sale este un alt element definitoriu al acestui album, alături de prestaţia apoteotică a liderului şi de împreunările contrabasului cu violoncelul. Chiar dacă implică o doză substanţială de rafinament, Work Song reţine totodată şi un pronunţat simţământ teluric. Apreciez fără rezerve că materialul nu e cu nimic mai prejos decât realizările de vârf ale atât de elevatului Modern Jazz Quartet.

Menţionez în treacăt că între timp cvintetul frăţesc ajunsese de asemenea la apogeu, cu contribuţia semnificativă a lui Nat. După marea lovitură cu discul live din San Francisco, pe parcursul lui 1960 au mai fost imprimate Them Dirty Blues şi At the Lighthouse. Cum am văzut, Work Song s-a adăugat şi el în palmaresul cornetistului, numai că asta n-a fost totul în acel an senzaţional.

În perioada august-septembrie, Nat a mai zămislit un proiect de excepţie în studioul Riverside. Pe lângă titlul That’s Right!, a fost adăugat un subtitlu semnificativ, Nat Adderley and the Big Sax Section. Aşadar, temerarul cornetist era scos în faţa unui  pachet de cinci saxofonişti. Cannonball la alto şi Tate Houston la bariton se află la cele două capete ale spectrului sonor, încadrând trei tenorişti (Jimmy Heath, Yusef Lateef, Charlie Rouse).

La prima vedere, ideea pare monstruoasă. Însă Nat nu s-a înecat, nu s-a sufocat, n-a scuipat sânge, fiindcă a beneficiat de un orchestrator teribil de inteligent, în persoana lui Jimmy Heath (frate cu Percy şi Tootie, pe care i-am pomenit deja). Vajnicii saxofonişti se manifestă ca un corp comun, având doar câteva ieşiri individuale. Chiar şi fratele Cannonball se limitează la un singur solo. Ceva mai mult se evidenţiază fratele Lateef, care-şi adusese de acasă flautul şi oboiul. Trebuie să-i înşir şi pe ceilalţi membri ai ansamblului, care au asigurat fundamentul ritmic pentru această creaţie magnifică: Wynton Kelly, Sam Jones, Jimmy Cobb, Jim Hall, Les Spann, ultimii doi alternând la ghitară.

Ca highlight-uri, aş menţiona în primul rând cele două compoziţii originale ale lui Nat, The Old Country (inspirată de muzica evreiască) şi That’s Right! (his own “blues march”). Foarte catchy este şi E.S.P., de Barry Harris, care nu trebuie confundată cu mai cunoscuta temă eponimă a lui Wayne Shorter (aşa cum face stimabilul site AllMusic). Ansamblul condus de Nat Adderley ne prezintă şi două încântătoare momente lirice: The Folks Who Live on the Hill şi Night After Night.

Naturally!, albumul realizat de Nat în 1961, perpetuează non-conformismul apariţiilor precedente. De data asta, cornetistul trece în extrema cealaltă, încumetându-se să fie unicul suflător de pe disc. Poate că asta nu e chiar atât de rar, dar prietenul nostru a folosit două formule de cvartet diferite, fiecare acoperind câte o faţă a LP-ului.

Pe faţa A şi-au făcut apariţia trei băieţi pe care-i ştim prea bine din Cannonball Adderley Quintet: Joe Zawinul, Sam Jones şi Louis Hayes. Pe faţa B avem adevarata surpriză, fiindcă acompaniatorii sunt cu toţii acoliţi ai lui Miles Davis: Wynton Kelly, Paul Chambers şi Philly Joe Jones. Ce mi se pare şi mai simpatic este că Nat pare vădit “milesian” cu primul combo, în timp ce cu cel de-al doilea o arde cât se poate de personal.

Pe In the Bag (1962), cornetistul este liderul unui sextet cu caracter mixt, ce implică pe de o parte doi vechi camarazi (Cannonball şi Sam Jones), iar pe de alte nişte feţe cu totul noi (Elis Marsalis – pian, Nat Perrilliat – saxofon tenor şi James Black – tobe). Respectivii însemnau ceva doar la ei acasă, în New Orleans, pe alte meleaguri fiind cunoscuţi vag spre deloc. Ulterior, situaţia s-a schimbat doar în cazul pianistului, mulţumită mai ales faptului că este tatăl faimoşilor fraţi Marsalis. Cum era de aşteptat, In the Bag omagiază splendoarea muzicală a New Orleans-ului. Rezultatul este agreabil, dar nu neapărat esenţial pentru istoria jazz-ului.   

Little Big Horn (1963) ne oferă încă odată măsura potenţialului creativ al lui Nat. Micul Adderley evoluează cu graţie în faţa unei secţii ritmice consistente, alcătuită din Junior Mance (pian), Bob Cranshaw (contrabas), Mickey Roker (baterie), plus Jim Hall şi Kenny Burrell cântând cu rândul la ghitarele lor magice.

Toate cele opt piese de pe disc sunt compoziţii ale liderului şi nu dezamăgesc deloc, chiar dacă nu găsim nici un Work Song No. 2. Mood-ul albumului oscilează între numere irezistibil de funky (Foo Foo, Hustle With Russell) şi reprize de un lirism răvăşitor (Loneliness, Roses for Your Pillow). Tabloul sonor este însă mult mai variat, adăugând nuanţele latino de la El Chico, ca şi un întreg şir de jam-uri ce urmează ferm linia jazz-ului mainstream (Little Big Horn, Half-Time, Broadway Lady).

După falimentul abrupt al companiei Riverside, combo-ul frăţesc a intrat în orbita barosanilor de la Capitol. Pentru proiectele sale individuale, Nat a semnat un contract separat cu Atlantic Records, care la vremea aceea era încă un label independent, axat pe jazz, blues şi soul.

Primele sale sesiuni pentru Atlantic s-au desfăşurat în decembrie ’64 şi ianuarie ’65. LP-ul rezultat a căpătat denumirea Autobiography. Fratele Adderley a fost acompaniat de un pachet de suflători generos, cu trompetă (Ernie Royal), trombon şi tuba, cărora li s-a adăugat Seldon Powell, suflând pe rând la saxofon tenor şi flaut. Susţinerea ritmică n-a fost nici ea mai prejos, cu pian (Joe Zawinul), contrabas (Sam Jones), baterie (deservită pe rând de Grady Tate şi Bruno Carr) şi ceva percuţii latino. Aranjamentele îi aparţin amicului Zawinul, austriacul arătând că ştie ceva meserie.

Mai mult de jumătate din album constă din creaţii deja consacrate (Work Song, Jive Samba, The Old Country, Sermonette), ce se prezintă destul de bine în acest context orchestral tumultos. Junkanoo este o temă cumplit de antrenantă, închinată moştenirii caraibiene a cornetistului (bunicul Adderley s-a stabilit în Florida venind de prin Bahamas). Stony Island pare a fi un fel de replică la The Sidewinder, capodopera soul jazz a lui Lee Morgan. Little Boy With Sad Eyes are o melodie înălţătoare, uşor bacharachiană, iar Never Say Yes, cu sonoritatea sa “mută”, are un iz discret de Miles Davis.

Următorul material pentru Atlantic a fost Sayin’ Something, înregistrat la începutul lui 1966. Pentru marea majoritate a pieselor, cornetistul a utilizat o formulă flexibilă de vreo 11 instrumentişti, între care s-au aflat nume ca  J.J. Johnson (trombon), Joe Henderson (sax tenor) sau Herbie Hancock (pian).

Cantaloupe Island sună cât se poate de adecvat în aceste împrejurări, cu Hancock asumându-şi candid rolul de sideman. O prezenţă ceva mai insolită ar fi fost Satin Doll (Ellington-Strayhorn), însă delicata melodie este împinsă cu iscusinţă pe teritoriul funky.

În program regăsim şi un hit pop al zilei, Call Me, înnobilat de improvizaţiile lui Nat. Acesta a abordat şi trei compoziţii proprii, dintre care Manchild şi Gospelette sunt concise şi soulful. The Other Side, cea mai ambiţioasă creaţie de pe disc, beneficiază de un acompaniament mai restrâns, de cvintet, cu Hancock şi Henderson în acţiune.

În toamna aceluiaşi an, Nat Adderley realiza primul album live pe numele lui, după ce scosese deja o mulţime de astfel de materiale împreună cu giganticul frate. Pe Live at the Memory Lane, Nat a fost asistat de acelaşi Joe Henderson şi de secţia ritmică curentă a cvintetului Cannonball Adderley (Zawinul, McCurdy şi Gaskin). Discul nu e rău deloc, dar formula adoptată aproape că te obligă să-l compari cu LP-urile similare ale combo-ului frăţesc. Şi îţi dai seama că iese cam palid după o astfel de confruntare. 

Cornetistul a trecut apoi pe la Milestone Records, label înfiinţat de amicul Orrin Keepnews, fostul producător de la Riverside. N-a făcut decât un singur album acolo, The Scavenger, în ianuarie 1968. Din păcate, acesta n-a mai fost reeditat niciodată.

Nat a lucrat cu aceiaşi secţie ritmică de pe Live at the Memory Lane, cu Joe Henderson pe post de oaspete la câteva piese. Până acum n-am găsit să ascult decât un singur track de pe The Scavenger, Rise, Sally, Rise. Sună excelent, cu Nat foarte rezonant la cornet şi cu Zawinul colorând un groove insistent cu linii de pian electric.

Dacă restul albumului e măcar la jumătate din nivelul acesteia, atunci e o crimă că n-au mai existat alte ediţii. De menţionat că bucata a fost samplată de renumitul duo hip-hop Eric B. & Rakim, pentru Know the Ledge, un single din 1992.

După episodul The Scavenger, Nat a pus-o de colaborare cu un alt producător renumit, Creed Taylor, cel care tocmai îşi înfiinţase propria casa de discuri, CTI Records. Au ieşit două albume monumentale, ambele imprimate pe parcursul aceluiaşi an 1968.

Mai întâi, prin primăvară, a fost meşterit minunatul You, Baby. Taylor venea cu o nouă viziune asupra felului în care trebuia să sune jazz-ul epocii, împrumutând într-o manieră inventivă din zonele mai rafinate ale pop-ului şi R&B-ului contemporan. Nat a fost acompaniat de un nucleu de instrumentişti alcătuit din Joe Zawinul (pian electric), Joe Henderson (sax sopran, flaut), Ron Carter (contrabas) şi Grady Tate (baterie), augmentaţi de orchestratorul Bill Fischer, cu sunete multiple de flaut, violă şi violoncel.

În opinia mea, materialul îşi păstrează nealterate farmecul şi prospeţimea chiar şi acum, când se apropie de jumătate de secol de la înregistrare. Cornetistul cântă magistral, stimulat din plin de splendoarea melodică şi de intensitatea aranjamentelor. Nu se sfieşte să folosească efecte electronice, perfect integrate în atmosfera seducătoare a albumului. Putem spune că Nat a făcut pionierat în materie de fusion, precedându-l nu doar pe iubitul său frate, ci şi pe stimatul confrate Miles Davis.

Repertoriul abordat împleteşte prelucrări după hit-uri pop (precum You, Baby, consacrat de Marvin Gaye, sau By the Time I Get to Phoenix, a lui Jimmy Webb), creaţii originale ale lui Nat Adderley şi Joe Zawinul (dintre care se remarcă mai ales Electric Eel, semnată de cel dintâi) sau nişte obscurităţi delicioase (ca Denise, de fraţii Turbinton din New Orleans, sau My Son, de sud-africanul Caiphus Semenya). După toate aparenţele, You, Baby n-a rupt fâşul la vremea lui, dar post-factum a devenit un “collector item” foarte preţios.

În ultimele luni ale lui 1968, Nat şi prietenii de la CTI Records au lucrat de zor pentru un nou concept spectaculos, Calling Out Loud. Zawinul, cu claviaturile sale electrice, a fost iarăşi un catalizator important pentru sound-ul discului. Bill Fischer a renunţat complet la instrumentele cu coarde, mizând masiv pe aportul suflătorilor. Pe lângă obişnuitele saxofoane, îl avem pe Hubert Laws (la flaut şi piccolo), plus ceva clarinet, clarinet bas, corn englez, corn francez, fagot. Groove-ul profund se datorează din plin maeştrilor Ron Carter şi Idris Muhammad. Pe Calling Out Loud, înclinaţiile pop sunt ceva mai diminuate în raport cu You, Baby. În schimb remarcăm o deschidere largă spre soul şi funk sau chiar spre rock-ul psihedelic.

Cele opt piese îi au ca semnatari pe Nat, Zawinul şi Fischer. Deschiderea, botezată Biafra, îi aparţine liderului. Deşi se bazează pe tradiţia armonică şi ritmică a jazz-ului, Biafra este condimentată de Nat Adderley şi Joe Zawinul cu îndrăzneţe improvizaţii post-moderne. Grey Moss, o mostră a talentului componistic al austriacului, are un clu melodic însufleţitor. Pe lista cu highlight-uri trebuie adăugate obligatoriu Comin’ Out the Shadows şi Calling Out Loud, veritabile întruchipări baroce ale soul-ului sudist. Ambele au fost create de Adderley, ultima în tandem cu orchestratorul.

Cele două LP-uri trase de Nat Adderley pentru CTI, se apropie de valoarea dublei realizate în 1970 de Freddie Hubbard (un alt mare trompetist), pentru aceiaşi casă de discuri. Numai că Red Clay şi Straight Life, albumele lui Hubbard la care fac referire, sunt infinit mai cunoscute decât You, Baby şi Calling Out Loud. Trebuie întreprins ceva pentru aceste capodopere pierdute din ultima epocă de glorie a jazz-ului. Dreptate pentru fratele Nat!

Pentru mai bine de trei ani, Nat n-a mai scos nimic sub nume propriu. A revenit în forţă în 1972, cu o pereche de LP-uri duble şi mega-conceptuale, apărute la Capitol Records.  Pe The Soul Zodiac face un fel de muzică de background pentru un anume Rick Holmes, care recită horoscopul. Doi ani mai târziu a apărut şi un sequel, Love, Sex & the Zodiac, atribuit lui Cannonball.

Pe materialul de faţă, fratele mai mare a băgat la saxofon doar pentru două zodii, în rest împărţind responsabilităţile de producţie cu David Axelrod. În band-ul care-l susţine full time pe cornetist se regăsesc alţi trei membri ai  cvintetului frăţesc (George Duke, Walter Booker şi Roy McCurdy). Line up-ul este completat de doi colaboratori din perioada The Black Messiah, tinerii Ernie Watts (saxofon tenor, flaut) şi Mike Deasy (chitară). Băieţii jam-uiesc în spirit eclectic jazz-funk-rock, în timp ce ăla tot înşiră acolo despre zodii. Până la un moment dat poate fi amuzant, după care te vei plictisi în mod inevitabil şi ireparabil.

Dar fraţii Adderley nu s-au lăsat păgubaşi. În acelaşi an au mai înfăptuit un opus măreţ, chiar mai întins ca durată (peste 80 de minute). I-au zis Soul of the Bible, Rick Holmes narând de această dată fragmente din scriptură. Au fost implicaţi toţi muzicanţii din familie. Cannonball e prezent de data asta la fiecare piesă, la fel şi Nat Jr., care-l dublează pe George Duke la clape. La unul dintre track-uri o auzim cântând şi pe Olga James, soaţa lui Adderley cel mare.

Nu mai avem chitară electrică, în schimb auzim o gaşcă întreagă de percuţionişti (cu Airto Moreira în frunte) şi ceva solişti de gospel. Atmosfera e mai chill decât pe Soul Zodiac, iar mixul stilistic e şi mai divers. Nimic nu ne salvează însă din ghearele plictiselii. Ce să-i faci, până şi cei mai mari muzicanţi au mai dat câte un rateu, două în carieră.

Următorul proiect al lui Nat a ieşit la iveală abia în 1975, prin intermediul Prestige Records. Double Exposure prezintă un fusion de bună calitate, spre deosebire de cele două dezastre anterioare. Materialul a fost produs din nou de Cannonball şi David Axelrod. Cornetistul se bazează pe aportul unui nucleu de instrumentişti alcătuit din aceiaşi Duke, Booker şi McCurdy, cărora li s-a adăugat o pleiadă de invitaţi. Dintre aceştia i-aş menţiona pe fratele saxofonist (prezent doar pe două track-uri) şi pe Johnny “Guitar” Watson (cu un solo răvăşitor la Quit It).

Double Exposure amalgamează în mod coerent elemente jazz, soul, funk, rock. Nat îşi pune la bătaie şi talentele neglijate de cântăreţ. Din păcate îi auzim glasul pe numai trei dintre cele şase track-uri. Watermelon Man este o surprinzătoare versiune vocală a hit-ului lui Herbie Hancock, cu Nat incantând din rărunchi. Omul se descurca excelent şi când o dădea pe lirism.

Quit It este o preluare după cantautoarea sud-africană Miriam Makeba, ce se constituie într-un îndemn adresat fraţilor de culoare suferinzi din cauza junkismului. În fine, In a Silent Way este o temă faimoasă a lui Joe Zawinul (via Miles Davis), pigmentată frumos de vocea şi cornetul lui Nat. Bucăţile instrumentale se înscriu la rândul lor pe coordonate chill, într-o manieră foarte provocatoare. Nat e setat pe un mood oniric, apelând din greu la efectul “mute”, ceea ce nu-i rău deloc.

Şi a venit şi vara fatală a lui 1975. Vreme de un an, Nat n-a mai fost capabil să facă nimic. Nu-i venea să meargă mai departe fără bunul său frate. În cele din urmă şi-a dat seama că muzica este singurul refugiu în faţa tragismului existenţei.

În 1976, cornetistul iniţia un nou proiect, botezat Nat Adderley Septet. Recrutase câţiva tineri instrumentişti new york-ezi, puţin cunoscuţi, dar plini de talent. Între aceştia se aflau Ken McIntyre şi John Stubblefield, doi suflători polivalenţi, sau Onaje Allan Gumbs, un pianist subestimat.

Septetul a realizat atunci un LP, Don’t Look Back, scos de un mărunt label danez, SteepleChase. Don’t Look Back se împarte în două direcţii, una mai funky, încă în trend-ul zilei, şi o alta mai acustică, evocând rădăcinile hard bop şi soul jazz ale liderului.

Câteva luni mai târziu, Nat a tras un disc şi pentru piaţa americană. Hummin’ a apărut la Little David, o casă de discuri profilată mai mult pe comedie. Cornetistul s-a bazat în mare pe aceiaşi muzicieni ca şi pe albumul precedent, utilizând în plus ceva voci de coloratură, armonizate de fiul său Nat Jr. Pe ansamblu avem un jazz destul de lejer, cu împrumuturi din R&B-ul contemporan. Piesa de titlu se distanţează calitativ de restul materialului, pe care l-aş caracteriza ca neglijabil.

În primăvara lui 1977, Nat s-a reunit pe scenă cu un vechi tovarăş din anii ’50, trombonistul J.J. Johnson. Cu acel prilej a fost înregistrat un dublu LP, Yokohama Concert, lansat de Pablo Records. Cu toate că avem claviaturi electrice la greu (mânuite de Billy Childs), cei doi suflători reînvie spiritul hard bop, după aproape un deceniu de avânt fuzionist.

Anul următor, Nat a condus o sesiune ce a marcat despărţirea sa definitivă de curentul fusion. A Little New York Midtown Music i-a prilejuit reîntâlnirea cu alţi câţiva amici de odinioară: Johnny Griffin, Ron Carter, Roy McCurdy, Victor Feldman (fostul pianist englez din Cannonball Adderley Quintet). Muzica e OK, dar absenţa albumului din colecţia ta n-ar lăsa neapărat un mare gol.

În ultima parte a carierei sale, cornetistul a renunţat definitiv la marile ambiţii creative, preferând să celebreze spiritul regretatului său frate. A cântat de regulă cu formule de cvintet după chipul şi asemănarea celei care a adus gloria flăcăilor lui Adderley în frumoşii ani ’60. LP-urile On the Move (1982) şi Blue Autumn (1983) au fost imprimate în concert, împreună cu ferocele saxofonist Sonny Fortune. Acesta îi cam ia faţa liderului, a cărui tehnică strălucită de odinioară se cam alterase, din cauza problemelor de sănătate.

De menţionat că începând cu primii ani ’80, Nat s-a bazat până la retragerea definitivă pe doi foşti membri ai cvintetului fratern, Walter Booker şi Jimmy Cobb. La începutul anilor ’80, postul de pianist a fost ocupat de Larry Willis, urmat apoi de doi muzicanţi obscuri, Art Resnick şi Rob Bargad.

După plecarea lui Fortune, misiunea sacră de altoist i-a revenit junelui Vincent Herring, care se apropia izbitor de stilul lui Cannonball. Acesta a petrecut destul de mult timp cu fratele Nat, fiind înlocuit abia în ultimii ani de Antonio Hart.

Discografia de lider a cornetistului a cunoscut un hiatus prelungit până în 1989. Gheaţa s-a spart mulţumită unui alt album live, intitulat We Remember Cannon. Apoi, până la jumătatea deceniului următor, Nat a înregistrat destul de intens, atât în studio, cât şi pe scenă. Sincer să fiu, majoritatea acestor materiale n-au nimic special, în afară de pioşenia faţă de Cannonball. Le-aş recomanda doar împătimiţilor, care vor să strângă o colecţie completă a fraţilor Adderley.

Ceva mai atractive ar fi două CD-uri imprimate în 1990, Work Song: Live at Sweet Basile şi Autumn Leves (imprimat în acelaşi club), pentru că beneficiază de participarea concomitentă a lui Fortune şi Herring. Live at the 1994 Floating Jazz Festival prezintă mai ales un interes documentar, deoarece cuprinde o întreagă serie de comentarii ale lui Nat, care se dovedeşte la fel de elocvent ca fratele său.

În ultima parte a carierei, omul nostru a avut energie şi pentru câteva proiecte colaterale. Între altele, la jumătatea anilor ’80, a cântat şi cu Benny Carter, un altoist legendar al epocii swing. Tot cam pe atunci a făcut parte din Paris Reunion Band, o orchestră ce reunea diverşi jazzmeni americani rătăcitori prin Europa.

Un pic mai târziu, în 1990, a înregistrat un disc împreună cu bătrânul tenorist Noble “Thin Man” Watts, cu care mai cântase cândva, în îndepărtatele vremuri floridiene. În fine, în perioada 1993-94, Nat s-a aflat printre protagoniştii proiectului Riverside Reunion Band, împreună cu alţi veterani de la Riverside Records.

Sănătatea cornetistului devenea însă tot mai şubredă. Sărmanul de el suferea de o nenorocire de diabet, din cauza căruia, în 1997, a trebuit să i se amputeze un picior. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la reşedinţa sa din Lakeland, Florida, înconjurat de dragostea familiei. Pe 2 ianuarie 2000 venea vestea morţii marelui jazzman. Apucase să împlinească 68 de ani. A fost înmormântat în Tallahasee, lângă iubitul său frate.

N-aş fi crezut că am să scriu atât de mult şi despre Nat Adderley. Dar nu odată, operaţiunea de documentare îmi relevă o mulţime de lucruri fascinante, despre artişti ce tind să fie neglijaţi de percepţia superficială a publicului. Pariez că există încă o grămadă de fani de jazz care n-au apucat să asculte nici măcar unul dintre albumele lui Nat. Eu zic că merită să încerci chiar vreo şase-şapte dintre ele. Nu vei regreta deloc, ci dimpotrivă, vei trăi nişte mari delicii.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Nat Adderley

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s