Adam and the Ants/Adam Ant

Adam and the AntsMostră de înţelepciune:

„Kings of the Wild Frontier este fenomenal de la un capăt la altul, fără nici o pauză de mediocritate. Ce mă surprinde în mod deosebit este absenţa aproape totală a convenţiilor pop pe un disc cu un asemenea succes comercial. Nu întâlnim cântece cu structura obişnuită, temă-refren-temă. 

Baza e constituită de ritmul dual al tobelor, în jurul căruia sunt ţesute elemente ale unui veritabil ritual post-modern, cu strigăte de luptă, incantanţii şi sunete tăioase de chitară rock’n’roll. Nu avem refrene, ci mai degrabă un fel de sloganuri repetitive, teribil de captivante. Rezultatul final e foarte straniu şi foarte atractiv în acelaşi timp.”


Naştere Adam Ant:

  • Stuart Leslie Goddard, 3 noiembrie 1954, Marylebone,Londra, Anglia

Perioada de activitate Adam and the Ants:

  • 1977-1982

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Oh Adam Ant, ce personaj! Istoria epocii punk ar fi fost mult mai searbădă fără el (când spun “epoca punk” includ aici şi derivaţiile post-punk & new wave). Implicit, fenomenul rock’n’roll şi cultura pop în ansamblu şi-ar fi diminuat puţin coloritul, inventivitatea şi diversitatea fără contribuţia fermecătorului şi greu încercatului Adam.

Din fericire omul nostru şi-a manifestat din plin creativitatea, lăsând în urmă o moştenire artistică fascinantă. Unele aspecte ale operei lui Adam Ant continuă să stârnească nedumeriri şi controverse, în timp ce curbele destinului său au îmbogăţit considerabil repertoriul de cazuri dramatice din showbiz.

Metamorfozele multiple prin care a trecut Adam and the Ants în cei cinci ani de activitate, succesul fulminant repurtat la începutul anilor ’80, desfiinţarea trupei în plină glorie, decăderea destul de abruptă a lui Adam din statutul de superstar, lupta pentru multă vreme secretă a artistului cu o boală psihică severă, come back-ul din perioada recentă, toate astea ar putea fi subiectul unui biopic de succes. N-ar fi exclus ca o astfel de idee să fie pusă în practică într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Când s-a născut, pe băiat îl chema Stuart Leslie Goddard. Provenea dintr-o familie londoneză destul de modestă. Tac-su servise în Royal Air Force în timpul celui de al doilea război mondial şi îşi câştiga existenţa ca şofer. Mă-sa a lucrat ca brodereasă şi ca menajeră, fiind angajată scurtă vreme chiar de Paul McCartney.

Oricum babacii au divorţat pe când micuţul Stuart avea doar şapte ani. Viitorul star promitea de timpuriu. Pe când era elev a aruncat în două rânduri cu cărămida în geamul de la cabinetul directorului.

O profesoară mai deşteaptă decât media şi-a dat seama că puşlamaua ar putea face mai multe în viaţă decât să spargă geamuri sau capete, dacă îşi găseşte ocupaţii de natură artistică. A sfătuit-o pe mă-sa să-l încurajeze în acest sens şi Stuart a devenit mai liniştit şi a obţinut rezultate bune la învăţătură, mai ales pe partea umanistă. După ce a terminat liceul s-a apucat să studieze design-ul grafic la Hornsey College of Art.

În cele din urmă junele Stuart a lăsat baltă colegiul, fiindcă l-a tentat mai mult să se facă muzicant. În 1975 a fost cooptat pentru prima oară într-o trupă, Bazooka Joe, unde a băgat vreo câteva luni cu basu’.

Bazooka Joe cânta ceva parodii rock’n’roll, în stilul celor de la Sha Na Na. Formaţia n-a înregistrat nimic, dar a rămas în istorie datorită faptului că a avut în rândurile sale câteva personaje ce mai târziu au devenit celebre.

Pe lângă asta, în noiembrie ’75, un gig al celor de la Bazooka Joe i-a avut în deschidere pe nişte gherţoi zănatici ce-şi ziceau Sex Pistols. Era primul concert al tembelilor ce în curând aveau să întoarcă pe dos întreaga cultură pop. 

Spre deosebire de colegii săi din Bazooka Joe, Stuart a rămas puternic impresionat de bălăriile celor de la Sex Pistols. Aşa s-a gândit să plece şi să-şi facă propriul combo punk. 

La începutul lui 1976 deja repeta cu o gaşcă de tovarăşi de la Hornsey, numită B-Sides. Respectiva formaţie nu a reuşit în toată existenţa ei de circa un an să obţină măcar un amărât de gig. Cu toate astea a rămas ca notă de subsol în istoria rock-ului, deoarece a constituit practic embrionul Adam and the Ants.

De fapt Adam a făcut parte la modul “on and off” din B-Sides. În epoca respectivă începuseră deja marile necazuri pentru eroul nostru. Nu-ţi vine să crezi dacă te uiţi la imaginile cu el din tinereţe. Johnny Depp pare slut pe lângă punkistu’ ăsta. Era poate singurul bărbat frumos din toată mişcarea punk.

În plus era student la arte şi muzicant, aşa că mai mult ca sigur că nu exista pizdă care să nu vrea să-l fută. Numai că omul s-a însurat de la 21 de ani cu o tovarăşă de la facultate.

Nu ştiu dacă de aici i s-a tras, însă după ce s-a căsătorit a luat-o razna rău de tot. Era groaznic de deprimat, se înfometa, până când la un moment dat a luat un pumn de pastile. A fost cât p-aci să moară, dar l-au scăpat la spital. S-a internat apoi într-o clinică de psihiatrie, unde a fost diagnosticat ca bipolar.

După externare şi-a luat cognomenul Adam Ant, pentru că Adam a fost cică bărbatul primordial, iar furnica e o gâză cumplit de rezistentă. Băiatul se simţea împins de la spate de un mare val de creativitate şi îşi propunea să ajungă cât mai departe.

La vremea când devenise superstar şi sex simbol publicul habar n-avea cu ce monştri se luptă favoritul său în viaţa de zi cu zi. Abia după două decenii problemele lui Adam au început să iasă la suprafaţă…

Deşi lua tot soiul de hapuri pentru boala care-l chinuia, Adam a mărturisit prin 2010 că muzica a fost întotdeauna cea mai bună medicaţie. Sufletul să-i fie binecuvântat!

Reiau şirul cronologic. În primăvară lui 1977, cu pofta de viaţă recuperată şi cu o nouă identitate artistică, flăcăul s-a regrupat cu o parte dintre foştii parteneri din B-Sides şi a pus-o de un alt band, botezat Adam and the Ants.

Line up-ul a fost destul de fluctuant în primul an de activitate. Singurul care s-a menţinut constant lângă Adam a fost basistul Andy Warren. De prin vara lui ’77 postul de baterist i-a revenit unuia Dave Barbe.

Căutările pentru un lead guitarist au fost însă mult mai complicate. Trei tolomaci s-au ţinut rând pe rând de instrumentul cu formă falică, până când acesta a fost preluat într-un mod ceva mai hotărât şi mai durabil de talentatul şi răposatul Matthew Ashman.

Era vremea când Sex Pistols, Clash, Stranglers sau Damned rupeau fâşul într-un mod traumatizant pentru scena rock britanică. Adam and the Ants erau şi ei pe acolo împreună cu mulţi alţi aspiranţi la glorie, ca Siouxsie and the Banshees, Joy Division, Generation X, The Fall, visând să urmeze în curând exemplul iluştrilor înaintaşi.

“Furnicile” o ardeau de zor prin underground-ul punk al Engliterei, strângând în jurul lor cel dintâi nucleu de fani, ce vor fi recunoscuţi de atunci ca “Antpeople”. În ianuarie ’78 şi apoi în iulie acelaşi an formaţia a cântat live în emisiunea lui John Peel de la BBC Radio 1, ceea ce a contat foarte mult în ascensiunea trupei.

Tot în epoca respectivă, Adam îşi făcea debutul actoricesc în Jubilee, un film “cult” regizat de Derek Jarman, în care a interpretat personajul Kid. Trupa a apărut de asemenea alături de el, interpretând două piese, Plastic Surgery şi Deutscher Girls, incluse şi pe LP-ul cu soundtrack-ul filmului. Acestea sunt primele înregistrări oficiale cu Adam and the Ants.

Jubilee ne-o prezintă pe Elizabeth I călătorind în timp printre punkiştii lui 1977. E o peliculă distopică, care nu face deloc apologia punk-ului, ci îl satirizează cu cinism. Relevant răspunsul lui Kid când este întrebat ce face: “Nothing… music”.

Cu toate astea, nu a fost uşor pentru Adam and the Ants să facă rost de un contract de înregistrări. Casele de discuri alergau după trupe punk, însă împricinaţii aveau texte prea kinky chiar şi la standardele genului. 

La un moment dat au reuşit să-i convingă pe cei de la Decca, unde au scos single-ul de debut, Young Parisians, în ’78 toamna. Nici vorbă de succes comercial încă, aşa că Decca le-a dat un şut în cur “furnicilor” şi le-a trimis să-şi caute norocul în altă parte.

Ce cântau Adam şi ai săi în acea perioadă timpurie? Pe lângă piesele din Jubilee şi single-ul menţionat, ne-au mai rămas înregistrările din emisiunile lui Peel, plus o mulţime de demo-uri şi bootleg-uri.

Într-o primă fază Adam and the Ants aveau aceiaşi energie crudă ca şi confraţii Pistols, Damned, Generation X, Sham 69 etc. Mărturie stau bucăţi de punk autentic, ca Plastic Surgery, Lady (faţa B de la Young Parisians), Beat My Guest sau Red Scab (ultimele două reciclate ca B-sides pentru single-urile din epoca de glorie).

Totuşi Deutscher Girls sau Young Parisians demonstrează că grupul avea deja înclinaţii pop remarcabile, ca şi o atracţie insolită pentru cabaret şi chansonetă.

Deja în a doua sesiune de la BBC Radio 1 putem auzi o parte dintre cântecele ce au fost incluse pe albumul de debut al trupei, semn că Adam and the Ants făcuse deja tranziţia spre limbajul artistic mai subtil al post-punk-ului.

Între timp membri formaţiei renunţaseră la boarfele deja clasice de punkişti în favoarea unei vestimentaţii inspirate de practicanţii sporturilor BDSM. Outfit-urile erau procurate ca şi până atunci din faimosul butic SEX, deţinut de Malcolm McLaren şi Vivienne Westwood. Imaginea era în deplină concordanţă cu o bună parte din tematica abordată în textele trupei, scrise de foarte imaginativul Adam. 

După ce s-a fript cu Decca, formaţia s-a refugiat în braţele unui modest label independent, Do It Records. Acolo a apărut cel dintâi album din discografia Adam and the Ants, excepţionalul Dirk Wears White Sox. S-a spus că titlul face referire la Dirk Bogarde, unul dintre actorii preferaţi ai frontman-ului.

Numai acest minunat disc este suficient ca să le asigure celor de la Adam and the Ants un loc în galeria titanilor post-punk, alături de Siouxsie and The Banshees, Joy Division, The Cure, Bauhaus, The Fall, Gang of Four şi cine mai vrei tu. 

Dirk Wears White Sox e străbătut de la un capăt la altul de o energie devastatoare şi de un mood situat la o distanţă considerabilă de pragul demenţei. La fel multe alte trupe de gen, Adam and the Ants împrumutau semnificativ de la sfânta treime a glam rock-ului artistic (David Bowie, Roxy Music, Sparks), iar uneori adăugau în context şi groove-uri intense de funk. Ca stare de spirit, Dirk Wears White Sox are ceva de cabaret dada şi în general datorează foarte mult avantgardei artistice a secolului XX.

Dincolo de influenţa inevitabilă a înaintaşilor, abordarea cvartetutului rămâne cât se poate de originală. Versurile sunt delicios de bizare şi decadente, îmbogâţind repertoriul de motive lirice al rock’n’roll-ului cu o multitudine de referiri la fetişuri sexuale şi la nebunie (în sensul cât se poate de clinic).  

Adam are un timbru vocal aparte, foarte bogat în expresii. Poate fi ameninţător, insinuant, zeflemitor, ludic. Bietul Ashman era un chitarist pe cinste, foarte inventiv în materie de riff-uri.

Marele John Frusciante l-a citat pe fostul membru The Ants şi Bow Wow Wow ca pe o influenţă majoră. Cât despre Warren şi Barbe, flăcăii pompează din greu adrenalină, întregind pe deplin caracterul psihotic-halucinant al albumului.

Prima bucată de pe disc, Cartrouble, e o capodoperă a genului. Un fel de farsă post-punk în două acte, în care raportul dintre conducătorul auto şi automobil e comparat cu acela dintre stăpân şi sclav în actul sado-maso:“Have you ever had a ride in a light blue car?/Have you ever stopped to think who’s the slave and who’s the master?”. Adam punctează scurt, dar memorabil: “Cartrouble, oh yeah!”

Povestea se termină într-o coda (“Car carcar trouble car carcar trouble…”) ce pare că va fi repetată la infinit, fără să te saturi s-o mai auzi… Cât despre Cartrouble, Part 2, cred că reprezintă trei dintre cele mai catchy minute din istoria muzicii post-punk, rock, pop şi cum vrei să-i mai spui. 

Dirk Wears White Sox este tipul de album “no filler”, însă voi încerca să fac alte câteva evidenţieri, fără să epuizez întreg tracklist-ul.

Never Trust a Man (With Egg on His Face) va rămâne unul dintre cele mai stranii cântece din istoria rock’n’roll-ului, încheiat magistral în “la-la-uri” psihotice. Cică sursa de inspiraţie ar fi fost opera duo-ului artistic Gilbert & George

Physical (You’re So) exprimă pasiunea protagonistului pentru o damă irezistibilă, mesajul fiind propulsat de un riff nimicitor. Zerox e un tur de forţă incredibil. Whip in My Valise ar trebui să fie imnul Internaţionalei Sado-Maso, dacă se va înfiinţa cândva o astfel de organizaţie: “Your sadistic suits my masochistic/There’s a whip in my valise, oh yeah”. Şi acum toată lumea în cor: “Who taught you to torture? Who taught ya?”.

În cuprinsul albumului îşi fac apariţia tot felul de personaje istorice, surprinse în ipostazele lor cele mai mundane. Cu Hitler ne întâlnim face to face în Tabletalk, o repriză surprinzător de doom-ish: “Don’t like your stare, don’t like the arm in the air/Your style is so brash and that silly mustache”.

Moartea lui JFK este relatată pe un ton nu tocmai elegiac în Catholic Day:“No more messing ’round/Playing with Monroe/No more turning on/The middle aged ladies”. Şi dacă simţeai nevoia unei imagini mai sugestive, Adam intervine prompt: “Kennedy’s wife/With his brain on her knee/ Poor Jacky, Kennedy’s wife/With his brain on her knee”.

Cea mai şifonată iese însă Cleopatra, descrisă în cântecul eponim drept “a widemouthed girl”, pentru ca apoi să urmeze un îndemn mobilizator: “show me a bigger mouth”! Spre final, punkistul nostru nu se poate abţine de la un reproş: “What a weak distorted image/Elizabeth and Richard/Gave upon the screen/Of that”.

Că tot a menţionat atâtea personalităţi importante, Adam ne împărtăşeşte câte ceva şi despre întâlnirea sa cu Dumnezeu, în Day I Met God: “The day I met god/The day I met god, the day I met the big boy/It was pissing with rain”

Pentru acurateţea informării adaug că Dirk Wears White Sox a fost reeditat în 1983 de CBS, compania la care s-a transferat ulterior formaţia, cu alte mixaje şi cu un tracklist modificat. Adică au fost scoase câteva piese din versiunea originală şi au fost adăugate altele provenite de pe non-album singles din aceiaşi perioadă, ca de exemplu Zerox/Whip in My Valise.

De prin anii ’90 variantele de CD au făcut şi mai confuză treaba, dar oricum ai apuca să asculţi albumul, acesta va rămâne un monument al muzicii post-punk. Iar Adam and the Ants, versiunea 1979, un combo fabulos. 

În ianuarie 1980 era publicat în premieră chart-ul indie din Marea Britanie. Primul no. 1 la secţiunea de albume a fost chiar Dirk Wears White Sox. Nu peste mult timp, Zerox şi Cartrouble aveau să atingă şi ele poziţia maximă în clasamentul single-urile independente. 

Adam and the Ants era în mod evident una dintre trupele “cult” majore ale perioadei, însă frontman-ul său simţea că poate mai mult. Vroia mai multă atenţie, mai multă popularitate, vroia să fie în Top of the Pops.

Pentru a progresa în carieră, Adam a apelat la serviciile orchestratorului marii escrocherii rock’n’roll, Malcolm McLaren, cu care se ştia de dinainte de ’77, de când a început să-şi cumpere boarfe hip de la SEX.

I-a zis probabil: “Coae, hai învaţă-mă şi pe mine cum să ajung megastar. Hai că tu ştii, nu fi ciumeg. Fii managerul nostru!”. “Bine coiţe, facem deal-ul. Ideea e că tre’ să vă lepădaţi de aberaţiile sado-maso. Ne întoarcem la glamour, la romantism, la vitejie. Veţi fi eroii ce transcend spaţiul, timpul, cultura. O să arătaţi ca nişte papiţoi care au dat iama în vestiarul unui teatru şi au ieşit de acolo cu nişte bulendre puse random pe ei. Cred că o combinaţie de bucanieriapaşi şi husari ar fi cea mai potrivită. Pulimea o să iubească asta. Desigur că Vivienne o să se ocupe de ţoalele voastre caraghioase”.

“Sună tentant, dar ce căcat ar trebui să cântăm în contextu’ ăsta?”. “E clar că va fi ceva mai populist decât ce aţi băgat până acum. Veţi păstra influenţe de glam, însă o s-o daţi mai mult pe latura glitter. Tre’ să mai adaptaţi şi nişte rockabilly, poate şi un pic de disco sau funk. Însă marea noutate în tot mix-ul va fi percuţia tribală africană. Ai auzit Royal Drummers of Burundi? Trebuie să auzi! Ăsta va fi beat-ul, aşa va suna viitorul. Lumea va fi în curând avidă după tot felul de căcaturi exotice, multiculturalismul va fi omniprezent, iar voi veţi face trend-ul.”.

“Coae, te-am admirat dintotdeauna. Eşti cel mai mare vizionar al epocii noastre!”. “Bine coiţe, du-te să vorbeşti cu ăilalţi puleţi din trupă. O să-i convingi mai mult ca sigur, dacă ai reuşit să îi ţii atâta timp împachetaţi în oribilităţile ălea de clovni sado-masochişti.”.

Combinaţia părea să aibă un viitor strălucit. Numai că s-a împotmolit după aproximativ o lună. De Revelionul lui 1980 Adam a concertat pentru ultima oară alături de Ashman, Barbe şi Leigh Gorman (care de abia îl înlocuise pe Warren la bass). După vreo câteva săptămâni toţi cei trei şi-au anunţat şeful că se cară, din cauză că se simt oprimaţi în The Ants.

De fapt era o cacealma pusă la cale de panamarama de McLaren, care-i ademenise pe flăcăi într-un alt proiect, Bow Wow Wow. Ceva tot cu Burundi beat, numai că la microfonul principal era o pizdulice minoră de origine birmaneză, material de inspiraţie pentru cei mai perverşi dintre lăbari.

S-a spus ulterior că Adam ar fi fost prea încăpăţânat ca să-i respecte întocmai indicaţiile lui McLaren, aşa că a găsit trucul ăsta cu minora şi l-a lăsat pe chipeşul punkist cu ochii în soare.

Interesant cum a reacţionat bietul Adam în urma acestei mari ţepe, ţinând cont că-i bipolar. De data asta nu a mai înghiţit un pumn de pastile, cum te-ai fi putut gândi. Ba chiar dimpotrivă, s-a arătat foarte determinat să demonstreze că o să rupă fâşul şi fără ajutorul şnapanului de Malcolm. Până în primăvară a pus pe picioare un nou line-up Adam and the Ants, iar la jumătatea anului avea deja contract cu CBS. 

Poate că nu te-ai fi aşteptat, dar Adam a ţinut cont de absolut toate sfaturile pe care le primise de la McLaren. Muzică mai populistă: check. Burundi beat: check. Look de personaje istorice adunate de prin ospicii: check. Doar plătise ca să înveţe toate astea.

Cine erau noile “furnici”? La chitară apăruse Marco Pirroni, născut la Londra din emigranţi italieni. În 1976 a cântat cu Siouxsie and the Banshees, în primul lor gig ever, care pentru Marco a fost şi ultimul cu formaţia respectivă (la fel şi pentru gagiul de la tobe, Sid Vicious).

A trecut apoi prin câteva combo-uri post-punk obscure, până când s-a petrecut întâlnirea vieţii, cu zănaticul de Adam. Cei doi s-au înţeles foarte bine, semnând împreună toate cântecele The Ants din perioada ’80-’81. Parteneriatul a supravieţuit cu mult trupei, ca dovadă că Ant şi Pirroni mai colaborează chiar şi în perioada actuală. Pentru postul de basist a fost găsit un gagiu pe nume Kevin Mooney, în timp ce la tobe au fost racolaţi doi malaci: Chris Hughes (aka Merrick) şi Terry Lee Miall.

Nu am făcut research să aflu cum s-a întâmplat de fapt. Poate că după audiţii Adam nu s-a hotărât care ar fi mai bun şi i-a luat pe amândoi. Sau poate că asta a fost din start intenţia lui, ca să-i dea clasă lui McLaren. “Burundi beat, coae, da’ cu două seturi de tobe sincronizate! Ce zici, te-am spart?”. Mi se pare mişto că peste ani Adam Ant a vorbit foarte frumos despre fostul său “manager”, lăudându-i flerul  şi viziunea, de care s-a şi folosit până la urmă. 

CBS-ul s-a lăsat convins după un turneu naţional al celor de la Adam and the Ants, care a demonstrat că noul sound şi noua vestimentaţie au toate şansele să prindă la pulime. S-a trecut la etapa următoare, studioul. 

LP-ul Kings of the Wild Frontier a fost lansat în luna noiembrie, cu speranţa în suflet. Oamenii de la marketing îşi făcuseră foarte bine treabă, dovadă ca albumul a intrat direct pe locul 4 în chart-ul din UK. S-a tot învârtit în zona superioară a clasamentului, până când pe 24 ianuarie 1981 s-a pomenit fix în capul listei. S-a menţinut acolo vreme de 12 săptămâni neconsecutive, devenind cel mai bine vândut album al anului în Marea Britanie. 

Kings of the Wild Frontier a generat trei hit single-uri: Dog Eat Dog (no. 4), Antmusic (no. 2) şi piesa de titlu (no. 2). Antmusic ar fi fost poate primul no. 1 din istoria trupei, însă în ianuarie ’81 poporul era încă foarte emoţionat de moartea lui John Lennon, aşa că n-a avut loc de Imagine. De menţionat că piesa a ajuns totuşi no. 1, în Australia, unde şi-a păstrat poziţia vreo cinci săptămâni.

Cu noua orientare, Adam and the Ants îşi pierduse mare parte din vechii fani, punkişti cu pretenţii de artişti şi alţi freaks, dar câştigase un număr imens de noi adepţi, marea majoritate adolescenţi. Regatul Unit era martorul unui nou fenomen pop: Antmania.

Bineînţeles că marii critici muzicali englezi au desfiinţat albumul, Adam nefiind un favorit al presei nici măcar în perioada Dirk Wears White Sox. Puştoaicelor nu le păsa de cronici, îşi sfâşiau chiloţii numai cu gândul la marele pirat al dragostei. Iar puştanii vroiau toţi să fie Adam Ant. He got all the pussy, cum ar fi spus Beavis & Butt-head.

Ascultând albumul îmi dau seama ce papagali obtuzi şi infatuaţi erau detractorii săi. Kings of the Wild Frontier este fenomenal de la un capăt la altul, fără nici o pauză de mediocritate. Ce mă surprinde în mod deosebit este absenţa aproape totală a convenţiilor pop pe un disc cu un asemenea succes comercial. Nu întâlnim cântece cu structura obişnuită, temă-refren-temă. 

Baza e constituită de ritmul dual al tobelor, în jurul căruia sunt ţesute elemente ale unui veritabil ritual post-modern, cu strigăte de luptă, incantanţii şi sunete tăioase de chitară rock’n’roll. Nu avem refrene, ci mai degrabă un fel de sloganuri repetitive, teribil de captivante. Rezultatul final e foarte straniu şi foarte atractiv în acelaşi timp. E greu să rezişti fără să te alături dezmăţului.

Producătorul albumului este chiar unul dintre toboşari, Merrick. Băiatul s-a arătat a fi foarte priceput în meseria asta, făcând carieră şi după The Ants, alături de barosani ca Tears for Fears, Peter Gabriel, Paul McCartney etc. 

Marco Pirroni a avut la rândul său o contribuţie determinantă la marea reuşită. Pe lângă faptul că este co-autor al tuturor cântecelor, părţile de chitară sunt absolut demenţiale. Nu s-a ferit niciodată să o spună, influenţele sale de bază provin de la cei doi revoluţionari ai chitării rock’n’roll, Duane Eddy şi Link Wray.

Pirroni alternează cu măiestrie sonorităţile reverberante patentate de aceştia cu overdrive-ul contemporan, întregind o atmosferă aflată la limita dintre nebunie, mister şi amuzament. Poate că la Killer in the Home a exagerat puţin cu reverenţele faţă de Wray, fiindcă a preluat aproape mot à mot tema din Rumble (trebuie s-o ştii de prin Pulpe Fiction sau The Sopranos).

Adam Ant manifestă o energie fabuloasă, cu linii vocale impresionante prin dinamica lor. Băiatul intonează adesea un fel de yodlere pătimaşe, devenite de atunci un fel de marcă înregistrată. Colegii de trupă îl completează frecvent cu strigături, chiuituri, scandări şi alte onomatopee, ca dezmăţul să fie deplin (bine, mai bagă şi armonii vocale câteodată).

Când îi auzi, ai impresia că Adam and the Ants sunt o bandă de nelegiuţi ce au năvălit undeva într-un oraş atemporal, hăulind şi trăgând din pistoale, în căutare de distracţie şi pizdă proaspătă.

Versurile par a fi situate undeva între nonsens şi flux de conştiinţă (“We’re gonna move real good, yeah right/We’re gonna dress so fine, okay/It’s dog eat, dog eat, dog eat/Dog eat, dog eat, dog eat, dog eat, dog/Leapfrog the dog and brush me, daddy oh”), dar dacă le urmăreşti mai atent realizezi că uneori sunt ceva mai subtile decât par (“I feel beneath the white/There is a redskin suffering/From centuries of taming”).

Cele trei single-uri sunt toate cumplit de catchy, meritându-şi soarta fericită. Dog Eat Dog este cea mai bună introducere posibilă în mood-ul albumului. Antmusic te cucereşte din start cu un mic truc executat de baterişti cu beţele din dotare, pentru ca apoi să te poarte spre repetiţia obsesivă: “So unplug the jukebox/And do us all a favor, yeah/That music’s lost its taste/So try another flavor/Antmusic/Antmusic/Antmusic/Antmusic”. Kings of the Wild Frontier vine cu un alt laitmotiv memorabil: “A new royal family, a wild nobility/We are the family”

Dar cum spuneam, albumul e mişto cap-coadă, nu stă numai în hit-uri. Practic fiecare piesă ar fi avut potenţial măcar de Top 40. Mă limitez la doar trei exemple: Los Rancheros – cu atmosfera sa de western spaghetti, Don’t Be Square (Be There) – singura bucată cu influenţe disco-funk, dominată de un alt slogan memorabil (“Antmusic for sexpeople/Sexmusic for antpeople”), Jolly Roger – imnul ultimilor piraţi ei emisferei vestice.

Apropo, dacă dai din întâmplare de Adam and the Ants pe VH1, fără să ştii care-i şmenul cu ei, poţi presupune că zănătacii s-au spart cu droguri şi s-au uitat ore în şir la Piraţii din Caraibe până ce au ajuns să creadă că sunt şi ei din film. Vei fi surprins apoi să afli că au precedat celebra serie cu aproape un sfert de secol… Adam chiar a pretins că creatorii lui Jack Sparrow i-au furat ideile. E posibil să aibă dreptate.

În 1981 Adam and the Ants păreau de neoprit. În luna mai, pe când Kings of the Wild Frontier domina încă topul de albume, formaţia a lansat un nou single, Stand and Deliever, menit să prefaţeze LP-ul următor. Stand and Deliever a debutat direct pe prima poziţie şi a rămas acolo vreme de cinci săptămâni.

Videoclipul a devenit una dintre marotele epocii timpurii a MTV-ului. Adam şi “furnicile” sunt înfăţişaţi ca “highwaymen” (bandiţi) din Anglia secolului al XVIII-lea, jefuind o diligenţă. “Stand and deliever – your money or your life” era simpatica formulă de adresare a bandiţilor, preluată de Adam în textul cântecului.

Muzical, Stand and Deliever aducea câteva elemente de noutate faţă de LP-ul Kings of the Wild Frontier, împăcându-se cu formatul melodic convenţional, temă-refren-temă, şi abandonând nuanţele tribale, chiar dacă menţinea ritmul dual de tobe. 

În septembrie Adam şi gaşca lui mă săreau cu încă un single, Prince Charming, care a dat şi titlul albumului. Prince Charming a fost inspirat de celebrul Beau Brummell, trendsetter-ul în materie de modă din Anglia începutului de secol XIX. “Prince charming, prince charming/Ridicule is nothing to be scared of/Don’t you ever, don’t you ever/Stop being dandy, showing me you’re handsome”.

Piesa în sine are ceva de cânt războinic, cu efect mobilizator pentru cohortele de fani dobândite în epocă. Linia melodică se aseamănă flagrant cu War Canoe, un cântec înregistrat în 1965 de muzicantul şi comediantul Rolf Harris. După toate aparenţele, cele două părţi au căzut la pace, deoarece Harris s-a inspirat la rândul său din surse folclorice…

LP-ul Prince Charming a ieşit în noiembrie 1981, cu un succes răsunător, chiar dacă a fost împiedicat să ajungă pe prima treaptă de compilaţia Greatest Hits a celor Queen.

Aşa cum avertizaseră cele două single-uri despre care am vorbit, Prince Charming diferă în bună măsură de albumul precedent. Pe lângă aspectele menţionate în legătură cu Stand and Deliever, trebuie să adaug şi că tempo-urile sunt în general mai relaxate. Cu toate aceste diferenţe de abordare, atmosfera de zarvă şi destrăbălare cu care trupa intrase în conştiinţa publicului larg se menţinea intactă pe Prince Charming.

Albumul e însă mai puţin echilibrat decât Kings of the Wild Frontier. Primele două hit-uri se distanţează net de restul materialului. A existat şi un al treilea hit, Ant Rap, ajuns până pe locul 3, dar mie ăsta nu mi se pare prea reuşit. 

Probabil că “furnicile” s-au inspirat de la Blondie, care la începutul lui ’81 făcuseră furori cu single-ul Rapture, un exemplu timpuriu de hibridizare a rock-ului cu stilul rap, aflat atunci în stadiu emergent. Ant Rap e mult sub Rapture după părerea mea. Probabil aş fi spus asta şi dacă eram un gay îndrăgostit de Adam la tinereţe. 

Eu aş fi ales altceva pentru al treilea single. Adică Scorpios, piesa de deschidere, care are un aranjament de brass surprinzător, ceva de genul funky mariachis.

1981 a fost clar anul Adam and the Ants. Începutul lui 1982 consfiinţea din plin situaţia. Trupa încasa un BRIT Award şi un Ivor Novello, ba chiar obţinea şi o nominalizare la Grammy, pentru Best New Artist, fără să fi rupt deloc chart-ul Billboard.

Recunoaşterea a continuat să vină şi peste decenii. De exemplu documentarul TV I Love 1981, difuzat la BBC în 2001, se deschide cu cine altcineva decât cu Adam and the Ants. 

În primele două luni ale lui 1982 nimeni nu s-ar fi gândit că sfârşitul trupei se află după colţ. A venit luna martie şi imprevizibilul Adam a publicat un comunicat oficial prin care anunţa destrămarea formaţiei în plină glorie. Solistul şi-a motivat decizia prin “lipsa de entuziasm” a colegilor săi. 

Cred că de fapt flăcăi erau epuizaţi de ritmul infernal de lucru impus de Adam, aflat la un apogeu al fazei sale maniacale. Singurul care a ţinut pasul a fost anglo-macaronarul Marco Pirroni, rămas pe poziţii ca partener creativ al cântăreţului. 

Adam înainta vijelios pe drumul său. Deja în mai ’82 debuta frenetic ca artist solo, cu single-ul Goody Two Shoes. În mod sigur şi-a frecat mâinile de bucurie când şi-a văzut noua creaţie pe poziţia no. 1 a chart-ului din UK.

A avut motive să exulte şi pentru că Goody Two Shoes a urcat şi la Billboard, până pe locul 12. Suna promiţător, dacă ţinem cont că Adam and the Ants n-au avut nici un single în Hot 100. 

Adam a fost inspirat pentru acest cântec de mirarea pe care o stârnise tabloidelor britanice prin faptul că nu bea, nu se droga.“Goody two, goody two/Goody, goody two shoes/Goody two, goody two/Goody, goody two shoes/You don’t drink, don’t smoke/What do you do/You don’t drink, don’t smoke/What do you do/The subtle innuendos follow/There must be something inside”. Nu-mi plac tabloidele, dar trebuie să recunoaştem că într-adevăr era ceva în neregulă cu bietul Adam…

Cel dintâi LP solo, Friend or Foe, a ieşit în toamna lui 1982 şi a consemna un uşor regres în cariera artistului, ocupând “doar” locul 5 în topul britanic. În compensaţie, Friend or Foe certifica penetrarea mai adâncă pe piaţa americană, unde s-a clasat pe poziţia a 16-a. Piesa de titlu s-a bucurat şi ea de ceva succes pe teren propriu, undeva mai spre coada topului 10.

Albumul, co-produs de Ant şi Pirroni, e plin de veselie, antren şi umor. Goody Two Shoes şi Friend or Foe reprezintă categoric highlight-urile, dar discul e cât se poate de agreabil în ansamblu. Trebuie să fi cam prea ursuz să nu baţi din picior şi să surâzi când îl asculţi. “I want those who get to know me/To become admirers or my enemies” este laitmotivul frapant al piesei de titlu, cântat cu o detaşare fermecătoare.

Omniprezenţa aranjamentelor de brass mă face să caracterizez sound-ul Friend or Foe ca “rock’n’roll en fanfare”. Exceptând unele trimiteri spre aria soul/funk, tot rock-ul cinzecist şi glam-ul constituiau principalele surse de inspiraţie pentru Ant şi Pirroni. Însă cei doi dispuneau încă de suficientă imaginaţie ca să plămădească o nouă viziune pornind de la influenţele lor deja consacrate.

Pe Friend or Foe există şi un cover după Hello I Love You, la care fanii Doors probabil că se strâmbă cu dispreţ, dar eu zic că e bine integrat în context, cu aluzii subtile la Wilson Pickett (In the Midnight Hour).

Here Comes the Grump conţine nişte versuri premonitorii pentru Adam:“When you get a number one/The only way is down”. Ei, nici chiar aşa, poţi să mai ai încă două-trei superhit-uri, după care rămâne de văzut încotro o apuci…

Pentru al doilea album solo, Strip (1983), Adam a lucrat în vestitele studiouri Polar din Stockholm, dotat cu tehnologie ultimul răcnet de către fondatorii săi, Andersson şi Ulvaeus.

Pe lângă tovarăşul Pirroni, solistul a mai colaborat cu încă trei producători, aflaţi cu toţii în mare vogă: Richard James Burgess, Hugh Padgham şi Phil Collins (care a contribuit şi cu drumming-ul său inconfundabil). Amprenta celor trei indivizi a făcut ca Strip să se plaseze ferm în mainstream-ul pop-rock al anilor ’80.

Trecutul punkist şi post-punkist al lui Adam rămăsese deja cu mult în urmă. Sound-ul procesat, doza sporită de melodicitate şi atmosfera foarte relaxată defineau o nouă orientare stilistică, însă publicul consumator nu s-a arătat foarte încântat. 

Clasat doar pe locul 20 în UK şi pe 65 în US, Strip a marcat începutul unui declin vertiginos pentru şarmantul cântăreţ. Doar single-ul Puss ‘n Boots (no. 5 în UK) a mai ţinut cât de cât stindardul. 

Mă mir că s-a întâmplat aşa, fiindcă Strip e un album cât se poate de distractiv şi de catchy. Pudibonzii l-ar putea considera trivial, din cauza abundenţei de aluzii sexuale, protagonistul înfăţişindu-se ca un irezistibil june prim. Ce-i drept băiatul e cât se poate de credibil în această ipostază.

Mai mult decât Puss ‘n Boots, piesa de titlu e cea mai mişto de pe disc. Avem de-a face cu o frumoasă odă închinată practicii ancestrale a striptease-ului (“We’re just following ancient history/If I strip for you will you strip for me?”). Farmecul momentului este sporit de un recitativ scurt, dar sexy, susţinut de Frida de la ABBA în persoană.

Dezamăgit, Adam a stat de data asta de doi ani ca să pregătească următoarea mişcare. A reuşit să aconteze un producător de vis, Tony Visconti, bine cunoscut pentru asocierea sa cu corifeii glam rock David Bowie şi Marc Bolan.

Vive le Rock a fost lansat în septembrie 1985, ca un omagiu adus pionierilor rock’n’roll-ului şi exploratorilor spaţiului. Cum era de aşteptat, rădăcinile glam rock sunt mai evidente ca oricând. Regăsim în mod subtil şi câte ceva din reţeta lui Billy Idol, colegul de generaţie punk al lui Adam, reinventat între timp ca star MTV. 

Vive le Rock e teribil de energic şi de fun, având două puncte forte: piesa de titlu şi Apollo 9. Însă insuccesul a fost mult peste aşteptări, dacă-mi permiţi exprimarea. Vive le Rock s-a situat doar locul 42 în UK şi pe 131 în US, determinând prăbuşirea violentă a lui Adam din sferele înalte ale stardom-ului.  

Era clar că se cam împotmolise cu muzica, aşa că din 1985 flăcăul s-a concentrat mai mult asupra actoriei. De la experienţa Jubilee nu mai făcuse nimic pe felia asta şi s-a gândit că poate are vreo şansă. Până prin ’99 a apărut în mai multe producţii cinematografice sau de televiziune şi în câteva piese de teatru, dar nu a prins decât roluri de mâna a doua.

În 1990 a încercat un come-back în muzică, semnând un nou contract, de această dată la MCA. Cu Manners & Physique, Adam a încercat odată în plus să se reinventeze. A apelat la serviciile producătorului André Cymone, fost basist în formaţia de turneu a lui Prince, în perioada pre-Revolution. Bineînţeles că Manners & Physique a împrumutat câteva dintre caracteristicile sound-ului Minneapolis, împingându-l pe artist pe un teritoriu cu totul nou pentru el.

Dincolo de tendinţele dance/R&B, Manners & Physique conţine totuşi destule piese pop-rock convenţionale. Aşa este spre exemplu Can’t Set Rules About Love, unul dintre puţinele momente mai inspirate de pe un album cam searbăd.

Single-ul de bază, Room at the Top, sună ca un remix pop-dance după Lee Dorsey (Ya Ya), cu textul schimbat. Totuşi Room at the Top l-a readus pe artist într-o zonă mai înaltă a clasamentelor, penetrând în Top 20 de ambele părţi ale gârlei atlantice. 

Tenace cum îl ştim, Adam Ant a mai pus la cale un album. Înregistrările au avut loc în 1991, cu răposatul Bernard Edwards, de la Chic, ca producător. Discul urma să poarte titlul Persuasion şi era planificat să apară în ’92 sau ’93.

MCA a decis să nu-l scoată pe piaţă şi i-a dat şi un şut în cur lui Adam, reziliindu-i contractul. Persuasion a devenit un fel de fetiş pentru fanii devotaţi ai artistului, mai ales de când a început să circule liber, mulţumită canalelor de file sharing.

Materialul sună destul de bine, e un fel de rock cu tentă discretă de funk, cam în stilul practicat pe atunci de INXS. Despre Persuasion, ca şi despre alte 19 albume ale unor artişti celebri ce n-au ajuns niciodată la raft, poţi citi într-o carte foarte interesantă, The Greatest Music Never Sold, scrisă de unul Dan Leroy şi publicată în 2007.

Nici după acest eşec Adam nu s-a arătat dispus să depună armele. Ajutat poate de faima sa de odinioară, artistul a semnat iarăşi cu o companie majoră, EMI, în speranţa unui come-back izbăvitor.

Trupe britpop ca Suede şi Elastica sau Trent Reznor (Nine Inch Nails) şi-au declarat admiraţia pentru muzica Adam and the Ants, aşa că momentul părea favorabil. Toţi cei amintiţi înclinau evident spre faza post-punk a lui Adam, însă Wonderful, albumul lansat în 1995, nu e nici pe departe un revival al epocii Dirk Wears White Sox. 

Piesele sunt scrise în colaborare cu acelaşi Pirroni şi cu Boz Boorer, partenerul creativ al lui Morrisey. De asemenea Pirroni şi Boorer au făcut în tandem părţile de chitară, alternând în mod inspirat sunete acustice şi electrice.

Wonderful este un album dominat de melodie şi melancolie, cât se poate de radio friendly la standardele epocii. Impactul a fost iarăşi modest, punând capăt ambiţiilor de revenire ale bravului ex-rockstar. Păcat, pentru că discul avea ceva potenţial.

Piesa de titlu, cu o linie melodică superbă şi atmosfera sa încărcată de regrete, a fost totuşi un hit minor. Alte momente remarcabile: Won’t Take That Talk, Gotta Be a Sin, Vampires. Influenţele dub-reggae de la Beautiful Dream şi Very Long Ride aduc un plus de varietate unui album inspirat, dar fără noroc în viaţă.

În următorul cincinal Adam a apărut din ce în ce mai rar în public, chiar dacă avea încă ceva planuri. Chiar îşi făcuse un label împreună cu Pirroni, pentru a-şi realiza producţiile pe cont propriu, însă proiectul a dispărut în neant. Între timp fanii dedicaţi se coagulau pe Internet, punând bazele unei comunităţi internaţionale de “Antpeople”.

La începutul lui 2002 Adam Ant era anunţat printre protagoniştii unui turneu adresat nostalgiei optzeciste, ceea ce ar fi marcat revenirea sa pe scenă după vreo şapte ani. N-a mai participat, fiindcă între timp a comis un mare pocinog, care a revelat în sfârşit suferinţele cu care artistul se confrunta de veacuri. 

Aflat în căutarea unui soţ gelos, ce l-ar fi ameninţat telefonic cu moartea, Adam a aruncat cu un alternator de maşină în fereastra unui pub din Camden şi s-a agitat pe acolo ţinând în mână imitaţia fidelă a unei arme de foc. A scăpat cu o amendă de 500 de lire şi o sentinţă cu suspendare, deoarece s-a dovedit că are probleme psihice.

În 2003 a mai comis încă un tămbălău de proporţii, în urma căruia a fost internat într-o clinică psihiatrică, fiind eliberat condiţionat după şase luni.

A existat şi o parte bună în tot căcatul ăsta, pentru că Adam a reintrat astfel în atenţia mass-mediei. Foarte prompt, BBC-ul a realizat un documentar TV despre necazurile artistului, The Madness of Prince Charming, difuzat în 2004.

Acolo lumea l-a redescoperit pe sărmanul Adam schimbat radical, gras, buhăit şi fără păr în cap. E drept că omul avea deja 50 de ani, dar imaginea fostului sex simbol chinuit de boală era dezolantă.

Încet, încet, soarele începea să se arate din nou şi pe strada lui Adam. În 2006 şi-a publicat autobiografia, intitulată Stand & Deliever, cartea bucurându-se de un mare succes.

Doi ani mai târziu a fost desemnat Q Icon, în cadrul ceremoniei Q Awards. De menţionat că anterior distincţia a mai fost acordată unora ca U2, Jimmy Page sau Paul McCartney.

De prin 2010 Adam Ant a început să apară constant pe scenă, susţinând turnee în UK, US şi Australia. Tot de pe atunci a anunţat că intenţionează să scoată şi un nou album, după un deceniu şi jumătate de pauză. Colaboratorii de bază erau iarăşi Pirroni şi Boorer, la fel ca în 1995.

Albumul a fost amânat vreo trei ani, ieşind în cele din urmă în ianuarie 2013 cu un titlu foarte pompos, Adam Ant Is the Blueblack Hussar in Marrying the Gunner’s Daughter (n.a – God bless cut & paste method). 

Cu o durată de aproape 70 de minute, Blueblack Hussar e un dezastru total. Mai multe publicaţii grele l-au recenzat favorabil, dar nu ştiu de ce am impresia că respectivii condeieri au fost doar amabili cu un om care a suferit atâta.

Piesele sunt parcă aruncate de-a valma, iar mixajul este unul precar, ca pentru un demo. Am impresia că Adam a încercat să facă un disc grandios, însă până la urmă s-a săturat să-l tot bibilească şi i-a dat drumul pe piaţă fix aşa cum era în momentul respectiv.

Singurele piese care m-au făcut să ridic o sprânceană au fost Cool Zombie (care sună ca un rip off după Hey Joe) şi Shrink (unde Adam îl emulează cu entuziasm pe Marylin Manson).

Marea parte a textelor vorbeşte cu ură despre persecuţiile la care a fost supus bietul rockstar de parşiva industrie muzicală. În rest ar fi de remarcat omagiile închinate răposatului Malcolm McLaren şi lui Vivienne Westwood, ca şi unor colegi de breaslă ca Vince Taylor sau Marvin Gaye, nişte suflete chinuite, la fel ca al lui Adam. 

Uh, am ajuns şi la capătul acestui articol, care cred că e cel mai lung de până acum, deşi nu inteţionam deloc asta. Însă pentru cât talent are şi pentru cât a pătimit, Adam Ant chiar merită un asemenea tratament din partea celei mai grandioase enciclopedii muzicale neconvenţionale. Decât o cronică amabilă pentru un album eşuat, mai bine un laudatio extins pentru ansamblul unei cariere merituoase şi spectaculoase. Amin.

Update:

În toamna lui 2013 a apărut un nou film documentar despre Adam Ant, The Blueblack Hussar, în regia lui Jack Bond. Subiectul este nesperatul come-back al artistului, filmările datând din perioada 2010-2011. În The Blueblack Hussar apar şi câţiva „invitaţi speciali”, care interacţionează cu Adam: DJ-ul Mark Ronson, actriţa Charlotte Rampling şi artistul vizual Allen Jones.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Adam and the Ants:

Adam Ant: 

Anunțuri

7 gânduri despre „Adam and the Ants/Adam Ant

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s