Muhal Richard Abrams

Muhal Richard AbramsMostră de înţepciune:

„Ascultând înregistrări din perioade diferite, am tras concluzia că odată cu trecerea anilor, omul nostru a căpătat tot mai multă coerenţă şi consistenţă în abordare. Pe la început e cam haos şi emfază, ceea ce dă apă la moară adversarilor free jazz-ului. Dar cu timpul Abrams începe să-şi tempereze excesele, fără să se dezică în vreun fel de propensiunea sa spre neconvenţional şi abstract. Aş zice că partea cu adevărat interesantă a discografiei lui începe în primii ani ’80, apogeul fiind reprezentat de creaţiile din anii ’90. Iată în sfârşit un om care s-a boşorogit cu folos!”


Naştere: 

  • 19 septembrie 1930, Chicago, Illinois, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Şi iată-mă păşind şi pe teritoriul free jazz-ului, în mod clar cel mai nepopular şi mai controversat tip de jazz, dar care îşi are şi el nucleul său de adepţi foarte devotaţi. În caz că vrei să-ţi faci o imagine obiectivă asupra genului, e recomandabil totuşi să te fereşti de prejudecăţi. Free jazz-ul nu înseamnă obligatoriu sunete stridente şi dezarticulate, poate fi şi o muzică fluentă şi expresivă, chiar dacă nu întotdeauna foarte confortabilă pentru urechi.

E drept, ca orice artă de avantgardă, este un teren propice pentru farsori şi şarlatani, care folosind pretextul „încălcării convenţiilor” revendică statutul de „creaţie artistică” pentru orice băşină emanată de creierii lor îmbâcsiţi. Dar din punctul meu de vedere ăştia pot fi lesne identificaţi, dacă laşi deoparte tendinţele de snob intelectual şi te întrebi sincer: „Chiar îmi spune ceva ce aud/văd/miros acum? Am vreo satisfacţie asistând la chestia asta?”. 

Şi acum să vedem cazul particular al lui Muhal Richard Abrams, personaj important al mişcării, aşa cum am precizat şi în introducere. Se fac referiri frecvente la realizările-i măreţe în ipostaza de mentor şi pedagog, dar omul nostru s-a manifestat plenar şi ca muzician, opera sa fiind una vastă şi provocatoare.

Cel puţin în cazul lui Abrams şi al discipolilor săi avantgarda nu înseamnă o ruptură radicală faţă de trecut, ci dimpotrivă, implică adesea reverenţe adresate marilor predecesori şi rădăcinilor profunde ale jazz-ului. Pe site-ul jazz.com am găsit o descriere adecvată a esteticii „abramsiene”, pe care o preiau şi eu, ca să nu-mi mai bat capul cu alte formulări:

„As a pianist, Abrams’ style includes free jazz, bebop, contemporary classical music and stride piano. Muhal’s technique runs the gamut of freewheeling blues-inspired reflections, progressive atonality and unbridled phrasing. The result is a sound that is equally reflective of jazz’s past as well as its future.”

O scurtă privire asupra perioadei formative a artistului explică în bună măsură aceste caracteristici. Deşi a avut prilejul să studieze muzica la universitate, Muhal şi-a băgat picioarele în ele de cursuri şi a urmat calea aspră dar revelatoare a studiului autodidact. Mai târziu şi-a explicat decizia astfel: „I didn’t get too much out of that, because it wasn’t what I was hearing in the street”. Fire analitică, băiatul s-a pus la curent cu tot ceea ce însemna jazz-ul până în vremea sa, iar apoi şi-a însuşit de capul lui tehnicile de pian clasic şi de compoziţie.

Dar toate aceste eforturi individuale ar fi fost poate în van, dacă Abrams nu s-ar fi aventurat în lumea dezlănţuită a cluburilor din oraşul său natal, Chicago. Pe parcursul anilor ’50 a cântat cu diverse combo-uri locale de be-bop sau de blues, totul culminând cu gig-uri ca acompaniator al unor vizitatori iluştrii, precum Dexter Gordon, Max Roach, Woody Shaw sau chiar diva R&B Ruth Brown.

De la începutul decadei următoare, deja puriul Muhal a devenit un adept entuziast al „libertăţii creative” profeţite de cetăţeni ca Ornette Coleman, Cecil Taylor sau Eric Dolphy. Cum în Chicago se închega o scenă „free” locală, formată în general din artişti de culoare ceva mai tineri decât el, Muhal s-a manifestat ca o figură paternă şi s-a pus să-i organizeze.

În 1965 a constituit AACM (Association for the Advancement of Creative Musicians), o asociaţie non-profit menită să sprijine avântul adepţilor acestui curent muzical primit cu mari rezerve de cei din show-biz. Sub aripa prezidentului Abrams se aflau băieţi care au făcut apoi fapte măreţe în branşă: Anthony Braxton, Fred Anderson, Jack DeJohnette, Leroy Jenkins, Wadada Leo Smith, George Lewis, Chico Freeman, ca şi membrii in integrum ai grupurilor Art Ensemble of Chicago şi Air

AACM s-a ocupat ca artiştii de free jazz din Chicago să poată cânta în faţa unei audienţe interesată să-i asculte. Gig-urile din cluburi nu erau prea bine primite, aşa că s-a optat pentru săli  de concert şi de teatru, unde era atras exclusiv un public dedicat mişcării şi nu fanii obişnuiţi de jazz, care se întrebau ce căcat fac nătărăii ăia pe scenă.

Apoi, asociaţia s-a străduit să pună la cale şi nişte sesiuni de înregistrări şi chiar a reuşit să-i convingă pe cei de la Delmark Records, un label specializat pe jazz & blues, să preseze cele dintâi LP-uri ale membrilor grupării.

Nu în ultimul rând, AACM a organizat cursuri non-formale şi workshop-uri pentru tinerii aspiranţi, perpetuând dezvoltarea curentului. Mai târziu organizaţia şi-a deschis o filială şi la New York şi îşi duce mai departe menirea în secolul XXI.

Acum că am lămurit ce fapte de vitejie a săvârşit AACM, să vedem ce a cântat taica Muhal la viaţa lui, deşi e greu de analizat o operă de asemenea întindere. De-a lungul carierei a folosit formule instrumentale foarte diverse. Avem câteva opusuri de pian solo, un vraf de duete cu tovarăşi din AACM, numeroase combo-uri de varii dimensiuni (dar să nu te aştepţi la triouri sau cvartete clasice de jazz), mergând până la big band-uri eretice. 

Ascultând înregistrări din perioade diferite, am tras concluzia că odată cu trecerea anilor, omul nostru a căpătat tot mai multă coerenţă şi consistenţă în abordare. Pe la început e cam haos şi emfază, ceea ce dă apă la moară adversarilor free jazz-ului. Dar cu timpul Abrams începe să-şi tempereze excesele, fără să se dezică în vreun fel de propensiunea sa spre neconvenţional şi abstract. Aş zice că partea cu adevărat interesantă a discografiei lui începe în primii ani ’80, apogeul fiind reprezentat de creaţiile din anii ’90. Iată în sfârşit un om care s-a boşorogit cu folos!

Levels and Degrees of Light (1968) este important mai mult pentru că reprezintă debutul său şi totodată unul dintre cele dintâi albume născute în incubatorul AACM. Dar ce se aude acolo e cam de băgat dejtele în urechi. Haos şi emfază am zis mai sus. Sunt trei track-uri care par şi mai lungi decât sunt de fapt.

Abrams alternează pianul şi clarinetul, dar cel puţin la ăsta din urmă nu cântă, doar suflă în el fără nici un scop. În rest avem una bucată vibrafon enervant (incredibil, dar vibrafonul poate fi enervant), o tanti soprană care vocalizează neintelegibil, ceva bălmăjeli la saxofoane (Anthony Braxton included), o secţie aritmică, un Leroy Jenkins debutant care pune nişte vioară în ciorbă.

La piesa numărul 2, The Bird Song, vine un nene David Moore şi recită, scoţând minute bune instrumentele din schemă şi astfel avem singura parte ascultabilă a discului. În cele din urmă instrumentele îşi reintră în drepturi, la concurenţă cu triluri vioaie de păsărele. 

Au urmat încă vreo două sesiuni bizare pentru Delmark, în care au început însă să-şi facă loc şi unele momente mai limpezi. În aceiaşi epocă, Abrams a apărut ca sideman şi pe albumele unor muzicieni jazz „mainstream”, ca Eddie Harris, vechi amic din Chicago, sau Kenny Dorham. 

În sfârşit, în 1975 a tras un album de pian solo, numit Afrisong. Acesta ni-l pune într-o altă lumină pe artist, fiind dominat de reprize muzicale mai concise, mai fluente, mai apropiate de spiritul jazz-ului. Se evidenţiază o tehnică excelentă, idei de compoziţie, improvizaţii inspirate şi o dragoste sinceră faţă de blues şi de stride. 

În 1976 pianistul a scos la iveală două LP-uri imprimate în duet cu Anthony Braxton şi respectiv Malachi Favors (basistul de la Art Ensemble of Chicago). Cel din urmă a marcat începutul unei colaborări de durată cu Black Saint, casă de discuri italiană, foarte primitoare cu avantgardiştii jazz-ului american.

Ultimii ani ’70 au adus integrarea sintetizatorului în muzica lui Abrams. Acesta se face auzit în alternanţă cu pianul pe discuri ca 1-OQA+19 (1977) sau Spihumonesty (1979). Mama and Daddy (1980) vine cumva ca o concluzie a experimentelor sonore din perioada respectivă, fiind imprimat de un ansamblu inedit de zece instrumentişti. Atmosfera de workshop de avantgardă se întretaie cu ecouri ancestrale din Africa, via plantaţiile Sudului.

După un duet interesant cu pianista Amina Claudine Myers, o pupilă a AACM, a venit un alt material imprimat cu ditamai ansamblul, Blues Forever (1982). În acea epocă se simţea deja un artist din ce în ce mai cerebral, care a făcut nişte acumulări şi a tras nişte învăţăminte.

Trend-ul continuă şi cu Rejoicing with the Light (1983), cel dintâi material apărut sub titulatura The Muhal Richard Abrams Orchestra, într-o formulă de 14 instrumentişti. Inspiraţia e la ea acasă şi pe View from Within (1985), disc pentru care pianistul a pus la cale un octet inedit. Colors in Thirty-Third (1987) este deasemenea un concept foarte interesant, cu permutări de line up la fiecare piesă, de la trio până la sextet. 

Muhal Richard Abrams Orchestra s-a întors în 1989 cu încă un material izbutit, The Hearinga Suite. Doi ani mai târziu, Abrams a scos probabil ultimul album în formulă de big band, Blu Blu Blu, ce după multe opinii reprezintă apogeul întregii sale cariere.

De la un capăt la altul, Blu Blu Blu ne arată un compozitor mereu imprevizibil, ingenios şi atunci când e vorba de orchestraţie, conducând un ansamblu ce-ţi dă impresia de entuziasm şi prospeţime. Câteva momente ce merită o menţiune specială: Plus Equal Minus Balance, Cycles Five, One for the Whistler.

Piesa de titlu este dedicată lui Muddy Waters şi este un jam dezlănţuit de blues, condus de chitara electrică, ce sună insolit în peisajul avantgardist al albumului. Dar Abrams a mai folosit figura şi mai înainte, ca de exemplu pe Blues Forever, unde, tot aşa, piesa de titlu este o odă adusă bătrânului blues de Chicago.

Mai înainte, pe discul cu Amina Claudine Myers, avem Down the Street from the Gene Ammons Public School, un duet de piane boogie woogie, în stilul Albert Ammons vs. Meade „Lux” Lewis. Down at Peppers, de pe View from Within, este o evocare a atmosferei muzicale din Chicago-ul anilor ’50. 

Pe lângă asta, Abrams a ţinut mereu să-i salute şi pe marii înaintaşi be-bop, aşa cum reiese din titlurile unor lucrări precum Charlie in the Parker, Bud P. sau Dizbirdmonkbudmax. În 1981 a mers chiar mai departe, participând la un tribut Thelonious Monk, unde a cântat compoziţiile acestuia acompaniat de un combo ce-i includea pe Charlie Rouse, Steve Lacy, Don Cherry… Performanţa lui de atunci constituie volumul întâi al dublului CD Interpretations of Monk, lansat în 1997.

Aşa, acum reiau şirul cronologic. Chiar dacă era deja sexagenar, Muhal  nu s-a oprit din căutările sale nici după o împlinire ca Blu Blu Blu. Pe parcursul anilor ’90 a scos la iveală o întreagă serie de albume de foarte bună calitate ca lider al unor formule de combo.

Apoi, în 2001 a apărut The Visibility of Thought, o colecţie de lucrări de muzică contemporană, domeniu în care Abrams se manifesta deja de mulţi ani, în paralel cu jazz-ul (între altele are şi un cvartet de coarde intrat în repertoriul Kronos Quartet).

Venerabilul artist a revenit abia în 2005, cu Streaming, un album cu tentă ezoterică, realizat în colaborare cu George Lewis (trombon, laptop) şi Roscoe Mitchell (saxofoane, percuţie). Visions Towards Essence (2007) este o suită de pian solo de aproape o oră, imprimată live  în 1998. Au urmat Spectrum (2010), din nou împreună cu Roscoe Mitchell, şi Sound Dance (2011), un dublu CD ce ni-l înfăţişează pe Abrams în dialoguri concertistice recente cu răposatul Fred Anderson şi respectiv cu George Lewis. 

Şi uite că am făcut o incursiune prin lunga carieră a lui MRA, chiar de am omis unele albume. Un om admirabil, care s-a învăţat singur muzică şi a ajuns să devină un mentor pentru alţii. Care a căutat o direcţie nouă în muzică şi într-un final chiar a găsit-o, chiar dacă de la Levels and Degrees of Light la Blu Blu Blu a parcurs un drum destul de lung.

Pe bună dreptate, a ajuns să fie foarte respectat în branşă, ca dovadă că a primit o distincţie extrem de importantă precum NEA Jazz Masters Awards, a ţinut prelegeri în universităţi de prim rang (Columbia, Syracuse, New England Conservatory) şi a ajuns să fie cântat de unii ca Kronos Quartet. Muhal Richard Abrams a pornit de unul singur în lupta sa şi într-un final a izbândit, ajutat şi de un organism sănătos, mulţumită căruia a ajuns să fie, iată, foarte longeviv.

Update:

În vara lui 2013, prietenul nostru octogenar s-a aflat printre protagoniştii unui eveniment ce a mişcat lumea jazz-ului. Cel care a pus totul la cale a fost marele baterist Jack DeJohnette, care invitat fiind la Chicago Jazz Festival, s-a gândit s-o pună de un supergrup cu câţiva membri marcanţi ai AACM, grupare în sânul căreia şi-a făcut şi el ucenicia cu jumătate de secol în urmă.

I-a cooptat pe doi foşti colegi de clasă de la Wilson Junior College, suflătorii Roscoe Mitchell şi Henry Threadgill, şi bineînţeles pe mentorul tuturor, Muhal Richard Abrams. Pentru poziţia de basist, DeJohnette a apelat la un flăcău ceva mai tânăr, tot de prin Chicago, Larry Gray (mă rog, cred că merge şi ăsta pe 60 de ani).

Se pare că bateristul a fost impulsionat de dorinţa întoacerii la rădăcini, ca orice om ajuns la senectute. Cronicarul The Telegraph surprinde foarte corect esenţa proiectului: „Bringing Abrams together with veteran sax players Roscoe Mitchell and Henry Threadgill was both a creative project and an act of homage”. Conform site-ului London Jazz News, cvintetul a performat în faţa a 100000 de oameni. Probabil că asta s-a întâmplat şi din cauză că festivalul a fost moca.

La începutul lui 2015, înregistrările realizate cu acel prilej au fost publicate de ECM, sub titlul Made in Chicago. Cred că este vorba despre primul joint între ECM şi hardcore-ul AACM. E bine când marile spirite se întâlnesc, chiar dacă e nevoie să treacă nişte decenii până să se întâmple asta.

Materialul e o încântare. Bătrânii avantgardişti se desfăşoară cu multă imaginaţie şi cu o vigoare impresionantă. Se simte o emoţie profundă şi o coeziune de nezdruncinat. Cu toate că membrii ansamblului n-au mai cântat toţi împreună din vremea sesiunilor Experimental Band (adică de juma’ de secol), afinităţile au rămas nealterate. Iar asta a făcut ca totul să se lege foarte uşor, chiar şi fără să existe prea mult timp pentru repetiţii.

Decanul Muhal are o prestaţie strălucită într-un context marcat de unitatea colectivului. Foarte adesea vine cu soluţii uimitoare în dezvoltarea construcţiilor muzicale. Spre exemplu, glissando-urile sale şi interplay-ul cu DeJohnette joacă un rol foarte important atunci când sunt tentat să consider Museum of Time drept cea mai reuşită bucată din întreaga cântare.

Una peste alta, Made in Chicago e una dintre cele mai plăcute surprize ale jazz-ului recent şi o capodoperă târzie a pionierilor avantgardei.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Muhal Richard Abrams

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s