Aestethic Perfection

Aesthetic PerfectionMostră de înţelepciune:

„(…) trebuie să recunosc că nenea Perfecţiune Estetică mă lasă complet rece. Însă nu e vina lui. Pe mine nu prea mă atinge tipul ăsta de muzică în general. Poate din cauză că nu-s prea BDSM-ist din fire.”


Perioada de activitate: 

  • 2000-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Aesthetic Perfection ar fi putut candida cu succes la titlul de cel mai patetic nume de formaţie ever. Numai că de fapt este proiectul unui singur om, junele american Daniel Graves. Deşi provine din însorita Californie, Graves o arde violent şi sumbru, pe un fond sonor ultra-digitalizat.

În cariera sa de peste un deceniu, individul s-a arătat cam nestatornic, abordând mai multe varietăţi stilistice ale muzicii industriale de rit nou. Cu toate acestea, a reuşit să-şi formeze o bază devotată de fani, răspândită în mai multe colţuri ale globului. Lucru firesc în sfera industrial music, Aesthetic Perfection se bucură de o popularitate sensibil mai mare în Germania, decât pe teren propriu, în Statele Unite.

Fiindcă e primul articol pe tema „industrial” simt nevoia să vin cu un scurt istoric. Curentul s-a născut pe la finele anilor ’70, în contextul post-punk britanic. Exponenții primordiali, alde Throbing Gristle sau Cabaret Voltaire, se aflau în zona de confluență dintre muzică și performance art, introducând în scenă mijloacele de expresie cu totul neobișnuite în cultura pop. Primii industrialişti majori din afara UK sunt vest-berlinezi Einstürzende Neubauten, deosebit de influenți în evoluția genului.

Pe parcursul anilor ’80-’90, lumea industrial-ului s-a diversificat și s-a ramificat, intrând în coliziune și cu alte muzici sinistre. Formele hibride industrial-rock/industrial-metal s-au dovedit cele mai populare. Probabil că știi de Nine Inch Nails sau Ministry, ca să nu mai zic de Rammstein sau Marylin Manson.

Dincolo de aceste “succes stories”, muzica industrial a rămas cu precădere un fenomen de nişă.  Audienţa sa nu impresionează statisticile, dar este foarte dedicată şi are o răspândire largă în arealul cultural occidental.

Un subgen proeminent al industrial-ului este aşa numitul EBM (“electronic body music”). Iniţial, EBM îmbina sound-ul industrial original cu influenţe din Kraftwerk şi alţi pionieri ai synthpop-ului, cum ar fi Suicide sau Gary Numan. Nemţii Deutsch Amerikanische Freundschaft şi Die Krupps au anticipat direcţia încă din primii ani ’80, stilul fiind definit apoi de Front 242 (din Belgia), Nitzer Ebb (din UK), Skinny Puppy sau Front Line Assembly (din Canada).

Treptat, scena EBM a asimilat elemente techno, trance, dnb etc. De aici au rezultat noi şi noi derivaţii, cum ar fi electro-industrial, dark electro, aggrotech sau futurepop. Noile generaţii de industrialişti nu s-au mai preocupat atât de politică şi societate, adoptând cu precădere un mesaj psihosexual, cu accente vampirice şi BDSM-iste.

După apariţia Internetului, fanii noului industrial s-au grupat în jurul comunităţii online Vampire Freaks, un fel de reţea socială a ciudaţilor globali. Graves este şi el cumva un produs al subculturii Vampire Freaks, în conjuncţie cu răspândirea programelor de editare audio la purtător.

Din biografiile disponibile reiese că Aesthetic Perfection s-a născut cândva în anul 2000, pe când Graves avea vreo 17 ani. Vreme de un cincinal, piţiflenderu’ a ars-o cu preponderenţă în dormitorul propriu, unde a tras tot felul de demo-uri cu creaţiile sale.

Eforturile nu i-au rămas nerăsplătite. În 2005, tânărul industrialist şi-a lansat primul album oficial, Close to Human. Acesta a fost scos în State de un label mărunt, Bractune Records. Însă distribuţia europeană, care reprezenta de fapt miza cea mai importantă, era asigurată de Out of Line Music, label-ul german numărul 1 pe felie.

Pe cea mai mare porţiune din Close to Human îl avem pe Graves scremându-se cu spume la gură, acompaniat de synth-uri relativ melodioase şi beat-uri sălbatice de drum machine. În cercurile de cunoscători asta se cheamă aggrotech, o combinaţie între EBM și  variantele extreme de muzică dance, cum sunt hardcore techno sau hard trance.

Tot acest haos este intercalat de vreo trei reprize instrumentale cu tentă dark ambient, ce sună ca un Brian Eno în mizerie. Ca să închei definitiv, Close to Human poate fi exciting doar pentru pasionaţii genului. Pe mine mă plictiseşte crunt.

După cum s-a aflat ulterior, Graves plănuia un altfel de album de debut. Pe lângă piesele incluse pe Close to Human, artistul avea la dispoziție încă vreo zece cântece, diferite ca factură. Câteva dintre ele urmau să intre să în tracklist-ul albumului, înlocuind mai multe numere de aggrotech sau poate oboselile ălea ambientale.

Nişte băieţi de la Out of Line i-au spus muzicantului că produsul finit ar fi devenit prea disparat. Drept urmare i-au sugerat să inventeze un side-project, ca vehicol pentru latura sa mai melancolică.

Aşa s-a născut Necessary Response, un alter ego efemer pentru Aesthetic Perfection. Primul şi singurul album sub acest alias, Blood Spills Not Far from the Wound, a apărut în 2007, tot pe filiera Bractune/Out of Line.

Blood Spills Not Far from the Wound este într-adevăr altă mâncare de peşte. În primul rând Graves nu se mai screme, ci cântă properly, într-o manieră new wave-ish. Ca sonoritate, Necessary Response pare o replică mai nevricoasă la Depeche Mode, incluzând chiar şi ceva baladisme de tipul Martin Gore. În mare, proiectul se circumscrie tendinţei futurepop (o încrucişare de industrial, synthpop şi dance născută în underground-ul european al anilor ’90).

După ce a anunţat că Necessary Response şi-a îndeplinit menirea odată pentru totdeauna, Graves a reluat firul Aesthetic Perfection. În 2008 a ieşit pe interval cu A Violent Emotion, al doilea album sub titulatura respectivă.

Faţă de Close to Human, A Violent Emotion reprezintă un oarecare progres. Cea mai mare parte dintre piese sunt tot gârâieli aggrotech. Totuşi, pe lângă ele se găsesc vreo trei bucăţi ceva mai temperate, cu voce melodică, dar crudă şi cinică, în tradiţia industrial/EBM.

Uşor, uşor, Aesthetic Perfection şi-a clădit o reputaţie foarte bună pe felia globală de neo-industrial. La asta au contribuit şi turneele alături de Combichrist, regii aggrotech-ului, sau apariţiile la Wave-Gotik-Treffen, cel mai grandios festival de muzici sinistre de pe planetă. Între timp, Graves s-a asigurat şi cu problema distribuţiei americane, semnând cu Metropolis Records, casă de discuri care face legea pe scena industrial din State.

Al treilea album Aesthetic Perfection, All Beauty Destroyed, a ieşit în 2011. Graves se exprimă pe căi multiple. Îl auzim cum cântă, grohăie sau bolboroseşte vocoderizat, uneori în cuprinsul aceleiaşi piese. Pe partea instrumentală, influenţele sunt ceva mai diverse, cu ecouri destul de pronunţate din zona dance.

Până să scoată următorul material, Graves a mai aşteptat încă trei ani. Din 2014, odată cu albumul ‘Til Death, psihozele aggrotech au devenit istorie pentru Aesthetic Perfection. În primul rând, băiatul nu mai zbiară decât sporadic. Pentru cea mai mare parte a timpului o arde straight pe melodie, ca un cântăreţ adevărat. Însă marea surpriză pe care o aduce ‘Til Death este asimilarea masivă de influenţe din mainstream-ul electropop.

În versiunea 2014, Aesthetic Perfection sună ca veriga lipsă dintre Lady Gaga şi Marylin Manson. Dealtfel, într-un interviu pe care l-am găsit pe net, Graves îşi mărturiseşte admiraţia pentru superstaruri precum Katy Perry, Panic at the Disco! sau amintita Lady Gaga.

Spre uimirea fanilor, artistul a revenit pe piaţa discografică mult mai rapid decât de obicei. În 2015, omenirea s-a îmbogăţit cu nu mai puţin de două noi albume Aesthetic Perfection.

Primul, Imperfect, este un set CD + DVD, cu versiuni acustice înregistrate în concert. Adică în loc de synthuri, sequencere sau mai ştiu e ce device-uri, Graves îşi interpretează creaţiile consacrate cu acompaniament de chitară rece, pian, tobe etc.

Nu prea s-a mai auzit aşa ceva în universul muzicii electro-industriale, dar rezultatul nu mi se pare senzaţional. E doar aşa o combinaţie trasă de păr de dark cabaret, goth country şi MTV Unplugged.

Mai spre toamnă, Graves a sărit pe interval şi cu o variantă refăcută cap-coadă a albumului Necessary Response, publicat de data asta sub aliasul Aesthetic Perfection. N-aş spune că noua versiune este net superioară originalului. Amicul nostru a mai crescut, dar are limitele lui ca muzicant.

În final, trebuie să recunosc că nenea Perfecţiune Estetică mă lasă complet rece. Însă nu e vina lui. Pe mine nu prea mă atinge tipul ăsta de muzică în general. Poate din cauză că nu-s prea BDSM-ist din fire.

Update:

Convins că albumele nu prea mai au viitor, amicul Graves s-a apucat să scoată single după single, începând din vara lui 2016. Manevra funcţionează, după cum se vede.  

LAX, deschizătorul noului drum, a fost no. 1 în Deutsche Alternative Charts, un indicator foarte bun pentru piaţa electro-industrial. Succesorul, Love Like Lies, a ajuns no. 3 la sfârşitul anului trecut, pentru ca în vara lui 2017, Rhythm + Control să-l aducă din nou pe alde Graves pe poziţia no. 1, deasupra unora ca Depeche Mode, Imagine Dragons, The Killers sau Queens of the Stone Age.

Cum sună cântecele astea? Nea Perfecţiune Inestetică nu prea mai flirtează cu electropop-ul, întorcându-se la EBM-ul lui obosit. Se pare că la nemţi încă mai prind chestiile de genul ăsta, deşi suntem în 2017, în PLM!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s