Affinity/Linda Hoyle

AffinityMostră de înţelepciune:

„Night Flight, prima dintre cele două creaţii originale, pornește de la un intro melodios, visător şi jazzy, dominat de frazarea superbă a Lindei. Piesa evoluează treptat spre un jam de toată frumuseţea. Hammond-ul lui Naiff confiscă prim-planul, dar cei trei colegi din secţia ritmică îl impulsionează cu un staccato captivant.”


Locul de origine: 

  • Brighton, Sussex, Anglia

Perioada de activitate:

  • 1968-1972

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

La ani buni după sfârşitul epocii de apogeu a prog-ului, s-a născut o specie aparte de căutători de comori. Indivizii săpau disperaţi după formaţii şi albume complet obscure, despre care pretindeau că deţin virtuţi artistice nemaipomenite.

Misterul geniilor ascunse ale rockului progresiv s-a rezolvat definitiv odată cu introducerea CD-ului. În anii ’90 a apărut o întreagă serie de case de discuri specializate pe reeditări, precum Repertoire (din Germania), Angel Air (din UK), Musea (din Franţa) şi Akarma (din Italia). Viniluri aflate la mare preţ printre colecţionarii feroci au fost transpuse unul după altul pe CD şi au devenit mult mai uşor de accesat.

Mare parte dintre aceste „nuggets” sunt mai degrabă supraevaluate, dar există şi destule trupe care ar fi meritat o soartă mai strălucită. Un exemplu foarte bun este cvintetul britanic Affinity, care n-a lăsat în urmă decât un singur LP, lansat în 1970, de faimosul label Vertigo.

Cei de la Affinity au fost contaminați întru totul de spiritul vremii, marcat de tranziţia de la psych la prog. Formaţia prezenta şi o tuşă destul de pronunţată de jazz, cu ceva aranjamente de brass incluse în program. Pe lângă asta se simţea o varietate de influenţe, dinspre soul, blues sau folk, ca şi o sensibilitate pop, mai puţin obişnuită la trupele din branșa asta.

Fără îndoială, cel mai solid argument în favoarea Affinity este vocea plină de personalitate a solistei Linda Hoyle. Cu un timbru bogat în nuanţe şi subtilităţi, Linda sună adesea ca o replică british a psihedelicei Grace Slick. Însă atunci când îşi doreşte, prietena noastră atinge în mod natural tonalităţi delicate, ce amintesc de superba folkistă Sandy Denny.

Affinity are rădăcini adânci în mediul universitar britanic. În 1965, trei studenţi de la Universitatea Sussex, Lynton Naiff (pian), Grant Serpell (tobe) şi Nick Nicholas (contrabas), au pus-o de un combo de jazz, denumit cu maximă fantezie US Jazz Trio. Flăcăii şi-au însuşit un repertoriu de standarde, pe care l-au forjat vreo doi ani prin cluburi studenţeşti şi alte cămine culturale. La un moment dat, Serpell a dispărut din peisaj şi a fost înlocuit de un gagiu pe nume Mo Foster, cu care ne vom reîntâlni în curând.

Din 1967, Naiff şi Serpell s-au regăsit printre membri formaţiei rock Ice. Combinaţia asta a rezistat aproximativ un an, timp suficient pentru două single-uri decente, scoase la Decca Records. Ice o ardea psihedelic-baroc, emulându-i pe alde Procol Harum sau Moody Blues.

După ce Ice s-a spart în bucăţi, Naiff şi Serpell au decis să rămână împreună şi s-au străduit să adune un nou band. Astfel, l-au anturat pe vechiul prieten Mo Foster, reconvertit ca basist, şi pe un anume Mick Jopp, ales pentru postul de ghitarist. Formula a fost întregită de amintita Linda Hoyle, pe atunci o tânără profesoară de limba engleză cu hippioţeli în cap.

Cei cinci şi-au zis Affinity, inspiraţi de titlul unui LP realizat de Oscar Peterson cu câţiva ani mai înainte. Plini de avânt şi încredere, tinerii Affinity au concertat de zor în circuitul cluburilor londoneze. Prestaţiile lor l-au impresionat pe Ronnie Scott, proprietarul renumitului Ronnie Scott’s Jazz Club. Acesta le-a oferit o rezidenţă în propria lui bodegă şi i-a ajutat foarte mult pe partea managerială.

Cu un spate atât de puternic, Affinity a semnat un contract de înregistrări cu Vertigo Records, subsidiar al companiei Philips, dedicat noului val de muzică „progresivă”. LP-ul de debut, self-titled, a ieşit în primăvara lui 1970, după un an şi jumătate de activitate.

Presa muzicală din UK a reacţionat cât se poate de prietenos la auzul albumului Affinity. În schimb, cumpărătorii de discuri nu prea au dat năvală, iar asta a cântărit decisiv asupra destinului formaţiei.

De ce nu s-a înghesuit lumea să înșface albumul de pe raft, nu ştiu să spun precis. Poate că Vertigo nu l-a promovat cum se cuvine sau poate că oferta de muzică de calitate era exasperant de vastă în acele timpuri. Cert e că LP-ul Affinity are multe surprize de oferit amatorilor de muzică rock’n’roll cu substanţă şi groove.

Aruncând o privire peste tracklist, am tras concluzia că Affinity era în bună măsură un „cover band”. Dintre cele şapte piese de pe album, doar două sunt semnate de membri grupului. Restul provin din surse foarte diferite, de la inocenţii pop-ului până la depravații free jazz-ului. Însă cvintetul se mișcă cu o desăvârşită eleganță, asimilând acest repertoriu variat într-o manieră cât se poate de creativă.

Track-ul de deschidere, I Am and So Are You, are un riff pătrunzător şi un aranjament de brass de mare efect, datorat nimeni altuia decât domniei sale John Paul Jones. Compoziţia îi aparţine lui Alan Hull, liderul trupei Lindisfarne, dar nu a fost imprimată niciodată de autor.

Night Flight, prima dintre cele două creaţii originale, pornește de la un intro melodios, visător şi jazzy, dominat de frazarea superbă a Lindei. Piesa evoluează treptat spre un jam de toată frumuseţea. Hammond-ul lui Naiff confiscă prim-planul, dar cei trei colegi din secţia ritmică îl impulsionează cu un staccato captivant. Se revine apoi la melodie şi visare, pentru ca în final să răsară o un nou jam, ceva mai scurt, cu Jopp la timonă.

La origini, I Wonder If I Care As Much este o melodramă adolescentină marca Everly Brothers, pe care Affinity o transformă în mod grandios. Ca elemente definitorii notăm clavecinul mânuit de Lynton Naiff, aranjamentul de coarde născocit de acelaşi John Paul Jones şi emoţia vibrantă degajată de vocea Lindei.

Mr. Joy este o melodie compusă de avant-jazzista Annette Peacock, ce omagiază aptitudinile deosebite ale unui dildo (sau altă chestie d-asta de se bagă în pizdă). Linda reuşeşte o interpretare răvăşitoare, acompaniată cu graţie de talentaţii săi colegi de trupă.

„I want him and when I’m alone feeling sadly/Come to my bed and say don’t you fell so badly/Mr. joy, Mr. joy, he’s my favorite toy”. Dacă acest extras liric nu te-a convins pe deplin despre subiectul cântecului, atunci ai la dispoziţie gemetele pătimaşe din final.

Three Sisters, a doua creaţie originală Affinity, se înscrie pe aceiaşi linie funky-groovy ca I Am and So Are You. Iese în evidenţă splendidul solo al ghitaristului Mick Jopp, care de obicei stă în umbra lui Naiff. Aranjamentul de brass se datorează unui anume Chris Hughes şi sună destul de OK, fără să atingă nivelul lui John Paul Jones.

Coconut Grove provine de la Lovin’ Spoonful şi spre deosebire de celelalte preluări se menţine destul de aproape de versiunea originală. Cu menţiunea că înclinaţiile jazzy ale folk-rockerilor new yorkezi devin ceva mai accentuate în interpretarea Affinity.

Ultima piesă de pe album este All Along the Watchtower, un standard al muzicii rock, transformat de Affinity într-o joacă sonoră de aproape 12 minute. Naiff își taie din nou partea leului când vine vorba de solistici, jonglând în alternanţă cu pianul electric şi cu orga Hammond. Cu tot tumultul său, băiatul evită elegant orice excese individualiste, conlucrând admirabil cu ceilalţi colegi de formaţie.

Asta-mi place mie la Affinity, că deşi sunt niște muzicanți super-bazaţi, nu se exhibă deloc la modul ăla obscen. În orice împrejurare, plăcerea de a cânta şi coeziunea ansamblului rămân elementele determinante.

În consecință, audiția LP-ului Affinity este o încântare. Se simte bucuria, pasiunea, autencitatea. Nu-i chiar un disc esenţial pentru istoria muzicii rock, dar nu vei regreta nicio clipă dacă-i dai play cap-coadă. Mă întreb cum ar fi progresat formaţia asta, în cazul în care destinul i-ar fi fost ceva mai prietenos.

Până la sfârşitul lui 1970, Vertigo Records a lansat un non-album single, Eli’s Comin’, folosind titulatura Linda Hoyle with Affinity. Un cântec frenetic, cu iz gospel, Eli’s Comin’ a fost scris de minunata Laura Nyro, în 1967. Doi ani mai târziu a ajuns hit de Top 10 în US, în intepretarea celor de la Three Dog Night. Varianta Affinity se află clar sub Three Dog Night, ca să nu mai zic de Laura Nyro, care e astrală.

Pe faţa B găsim United States of Mind, o repriză de folk-rock bucolic, încredinţată celor de la Affinity de acelaşi Alan Hull. Dacă eşti curios, cântecul vorbeşte despre senzațiile mirifice pe care ți le oferă fumatul cânepii. Ai dreacu drogaţi!

În primăvara lui 1971, Linda a părăsit formaţia, iar după ea s-a cărat şi Naiff. Cei rămaşi au vrut să perpetueze povestea Affinity şi au cooptat doi noi membri: Vivienne McAuliffe (voce) şi Dave Watts (keyboards). Formula a rezistat ceva mai puţin de un an, fără să mai convingă nicio casă de discuri de viabilitatea unui al doilea LP.

După desfiinţare, instrumentiştii din Affinity au continuat să câştige o pâine cinstită din muzică. Spre exemplu, Grant Serpell a cunoscut gloria chart-urilor ca baterist în Sailor. Asta era o trupă de glam rock, care a intrat de două ori în Top 10 britanic, pe parcursul lui 1975.

Ceilalţi flăcăi au activat cu precădere ca session-meni. Dintre toți, cel mai mare succes l-a avut basistul Mo Foster.

Spre jumătatea anilor ’70, Mo și alți câțiva șobolani de studio au inițiat un proiect soft porn-rock, denumit Fancy. Părțile vocale erau intepretate de o fată talentată, cunoscută publicului larg din ceva pictoriale Penthouse. În 1974, Fancy a avut două hit-uri de Top 20 în State, primul dintre ele fiind un cover pizdos după Wild Thing.

Ulterior, basistul s-a dedat la chestii mai sobre, acompaniind indivizi ca Phil Collins, Eric Clapton, Van Morrison şi alţii de același calibru. De la începutul anilor ’80 s-a remarcat și pe tărâmul jazz-fusion, ca membru în RMS, un supergrup de categoria B, ce-i mai includea pe Ray Russell (chitară) şi Simon Phillips (tobe). Mai târziu a realizat și ceva albume solo, tot pe linia „fiujăn”, augmentat de sidemeni ca Gary Moore, Rod Argent sau Gary Husband.

Cât o privește pe Linda, fata a urmat o carieră solo cu un parcurs inedit. Primul ei album, Pieces of Me, a apărut în 1971, la Vertigo, într-un tiraj catastrofal de 300 de exemplare. Din fericire, materialul a fost reeditat pe CD, spre satisfacția fanilor avizi.

Pentru Pieces of Me, Linda s-a înhăitat cu amicul nostru Karl Jenkins, care a ajutat-o să scrie cântecele și a băgat la pian și la oboi. În afară de Jenkins, la înregistrări au participat trei dintre colegii săi din Nucleus, Chris Spedding (chitară), John Marshall (tobe) și Jeff Clyne (bass).

În mod surprinzător, Pieces of Me nu e un dezmăț prog-rock/fusion. Albumul manifestă vădite porniri bipolare, scindându-se între reprize de blues-rock impetuos și momente baladistice de mare profunzime, cu ecouri din Laura Nyro sau Carole King. Ambele ipostaze o prind foarte bine pe Linda, care se arată chiar și mai polivalentă decât în vremea Affinity.

După eşecul celei de a doua aventuri muzicale din viaţă, gagica s-a retras în Canada, unde a trăit ani buni din meseria de art therapist. Aşa, pe baze part time, s-a anturat și la câte o cântare jazz/blues prin bodegi obscure.

În 2015, când nici cei mai dedicaţi suporteri nu s-ar mai fi gândit, Linda Hoyle a lansat cel de al doilea album solo, intitulat The Fetch. Melodiile sunt scrise de Mo Foster sau de chitaristul canadian Oliver Whitehead, pe versurile onirice ale chanteuzei.

Foster și Whitehead au contribuit din greu şi la înregistrări, cel dintâi îndeplinind totodată rolul de producător. Un fapt cu semnificaţii adânci pentru fanii de prog, coperta albumului aparține faimosului Roger Dean.

Vocea şi interpretarea Lindei sunt de o acurateţe remarcabilă la cei aproape 70 de ani ai săi. Fireşte, timbrul i s-a modificat considerabil după atâţia mari de ani, dar actualul falsetto al solistei are un farmec aparte.

La fel de natural, The Fetch este o bestie diferită față de Affinity sau Pieces of Me. Ca stil și atmosferă se apropie de creaţiile unor jazziste contemporane precum Cassandra Wilson sau Patricia Barber, dar şi de cantautoare emblematice ca Joni Mitchell sau Carole King. Este evident că avem de-a face cu un album de senectute cât se poate de simpatic şi inteligent.

Revenind la Affinity, unicul LP a fost reeditat de vreo 15 ori de prin 1993 încoace, în variante remasterizate, cu două bonus track-uri (de pe single-ul Eli’s Coming) sau cu cu nşpe bonus track-uri (demo-uri, live-uri, băşini), mai întâi pe CD, apoi și pe vinil de 180 de grame. Pe lânga asta au apărut câteva compilaţii dubioase, cu tot felul de înregistrări excavate din hăul arhivelor.

Mult mai relevant mi se pare că trei cântece de la Affinity şi două de la Linda Hoyle au fost samplate de DJ-ul Andy Votel pe albumul său Vertigo Mixed, din 2005. Respectivul material a reprezentat un moment de cotitură pentru reconsiderarea prog-ului în cercurile snobilor alternativi.

În ciuda acestui cult post-mortem, membri Affinity au rezistat cu stoicism tentaţiei de a se reuni, exceptând o cântare sporadică la ceva private party, prin 2006. Acum sunt septuagenari cu toții, dar mai știi ce-i apucă pe moșnegi la un moment dat? Dacă al doilea album Linda Hoyle a ieșit bine, de ce n-ar fi la fel și cu al doilea album Affinity?


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Affinity:

Linda Hoyle:

Anunțuri

2 gânduri despre „Affinity/Linda Hoyle

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s