Afrirampo

Mostră de înţelepciune:

„Repertoriul vocal al fetelor reprezintă adevărata cireaşă de pe tortul Afrirampo. Exprimarea lor este atotcuprinzătoare. Nimic nu le scapă din vasta gamă a emisiilor vocale de tip humanoid. Cele mai înduioşătoare gângureli, cele mai abominabile grohăieli şi multe alte interjecţii de neînchipuit se succed într-un delir halucinant de chemări şi răspunsuri.”


Locul de origine:

  • Osaka, Kansai, Japonia

Perioada de activitate:

  • 2002-2010, 2016-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Ia uite două gagici cu care mi-ar plăcea să stau la o bere! Oni şi Pika alcătuiesc fulminantul duo Afrirampo, o mare senzaţie a scenei japoneze de rock experimental. Nişte făpturi mici, sexy și haioase, care produc zgomote inimaginabile.

Se ştie că scena “japanoise“ este un adevărat bâlci al bizareriilor. Boredoms, Keiji Haino, Ruins, Melt-Banana sau Acid Mothers Temple au uimit fanii de rock experimental din lumea largă, împingând actul artistic dincolo de orice limite prestabilite. O particularitate admirabilă a “zgomotoşilor” japonezi este atitudinea ingenuă, ce vine în contrast cu preţiozitatea aia “arty farty”, definitorie pentru mulți dintre confrații din State.

Afrirampo se încadrează în bună măsură pe coordonatele noise rock-ului nipon, dar deține în acelaşi timp câteva trăsături estetice distincte. În primul rând este exprimarea ultra-directă, bazată pe formatul mininimal guitar vs. drums vs. voci duale. Apoi vine “cuteness”-ul irezistibil, în combinaţie cu un spirit ludic nestăvilit, o absenţă totală a inhibiţiilor şi un iz de sexualitate ce-ţi taie răsuflarea. Nicicând şi niciunde noise rock-ul nu a fost atât de sexy! (I’m sorry Miss Gordon!)

Dar mai bine încetez cu aberaţiile şi le las pe fete să se prezinte, aşa cum o făceau pe vechiul lor site oficial:

„young Japanese girls rock duo from Osaka JAPAN! Naked rock!!!!! Naked soul!!! Red red strong red dress!! Freeeeeeeeedam paradice rock! Jump! With improvisation. Sooo fantastic & wild performance!”

Dacă le asculți muzica și mai ales dacă le vezi live îți dai seama imediat de acurateţea acestei autodescrieri. Fătucile sunt absolut fabuloase. Au un fel de magie a lor, care te cuprinde în momentul în care interacţionezi cu ele pe viu.

Eu încă n-am avut fericirea, dar prin 2009, un băiat de la The Guardian a asistat la un concert din Australia şi a rămas fascinat de fenomenul Afrirampo:

„I saw one of the greatest gigs ever, last week. It had all the elements: spontaneity, disruption, fiercely hammered drums, stage costumes, feedback, apples, and guitars wielded as instruments of ridicule. It began with the two members of Japanese noise-explosion-psychedelicists Afrirampo parading barefoot around a mostly empty Brisbane Powerhouse, while an audience unfamiliar with them craned their necks for a better look. It ended with the two members being paraded around a near-packed Brisbane Powerhouse on the shoulders of the audience, their converts filled with delight and awe.”

Oni (guitar & vox) şi Pika (drums & vox) au început să cânte împreună în 2002, pe când erau colege într-un liceu din Osaka. Amândouă aveau în jur de 18-19 ani. Cică Oni înseamnă “diavol” în japoneză, în timp ce Pika (sau Pikacyū) şi-a împrumutat alias-ul după cel mai faimos Pokémon. Awww, cât de dulci sunt ele!

Adorabil modul în care Oni explică de ce şi-au făcut ele trupă: “we had the same smell”. Micuţele au atras imediat atenţia pe scena underground din Osaka, care-i nemaipomenit de ferventă. Cred că e suficient să spun că Boredoms şi Acid Mothers Temple se trag de acolo.

În 2003-2004, Afrirampo a realizat o întreagă serie de mini-albume, pe suport CD-R. Materialele au fost scoase pe cont propriu sau prin intermediul unor mici label-uri independente. Aceste release-uri timpurii sună mult prea lo-fi chiar şi pentru o trupă de factura asta, dar şarmul micuţelor japoneze se revărsă deja din toţi porii.

În lumea muzicii “noise” informaţia circulă foarte rapid, aşa că, în vara lui 2004, fetele au ajuns să deschidă pentru Sonic Youth, într-un turneu european. Anul următor, Afrirampo a fost pe afiş cu alţi titani ai noise rock-ului, Lightning Bolt, de data asta în Statele Unite. Tot din perioada respectivă datează și prima apariție a duo-ului pe scena renumitului festival All Tommorow’s Parties.

2005 este un an de răscruce și pentru discografia Afrirampo. În primăvară, formația a lansat albumul Urusa in Japan, via Ki/oon Music, un subsidiar Sony, dedicat muzicii alternative nipone.

Urusa in Japan reia câteva dintre temele recurente de pe materialele anterioare, bazându-se pe echipamente de studio ceva mai profesionale (fără să exagereze cu hi-fi-ul, totuşi). Track-ul self-titled este un imn punk, ce spulberă totul în cale. Rar auzi ceva atât de distractiv și de ieșit din tipare, totodată.

Dodododo multiplică la infinit silaba din titlu, frizând culme după culme a paroxismului. Pe I Can’t Let You Go Home se dezlănţuie cele mai monstruoase riff-uri de inspirație surf rock din istorie. Oni Pika Hearts redefineşte bazele rock’n’roll-ului după chipul şi asemănarea protagonistelor, iar Artbreakou zguduie totul în cale, de parcă asta lipseşte într-o ţară bântuită de seisme.

Construită într-o manieră mai elaborată, Cava denotă un potențial artistic mult mai vast, decât ai putea crede la prima auzire. Pe Telepathy, Afrirampo introduce propriul brand de “performance art”, dezvoltat pe albumele ulterioare.

Întrebate de un jurnalist care sunt trupele lor preferate, fetele au răspuns fără să ezite: “AFRIRAMPO! AFRIRAMPO! AFRIRAMPO!”. Dar se poate observa încă din această fază timpurie că Oni & Pika erau familiarizate cu diversitatea repertoriului rock’n’roll, de la rebeliunile timpurii (gen Bo Diddley, Link Wray sau Dick Dale) până la terorismele sonice ce ne-au asaltat de prin anii ‘80 încoace (gen noise rock, hardcore punk sau chiar thrash metal).

Se spune adesea prin review-uri că Afrirampo o arde crud, primitiv, haotic. Însă nici măcar în această etapă timpurie, Oni şi Pika nu se manifestă ca nişte descreierate, care schingiuie instrumentele aşa, “for the sake of it”.

O adevărată mașină de riff-uri, Oni turează volumul “up to 22”, dar păstrează o uimitoare acuratețe a interpretării. Pika excelează la rândul ei printr-un drumming energic și imaginativ, ce poate atinge subtilități nebănuite. Cele două se sincronizează în mod admirabil, adăugând o nouă dimensiune noțiunii de haos organizat.

Repertoriul vocal al fetelor reprezintă adevărata cireaşă de pe tortul Afrirampo. Exprimarea lor este atotcuprinzătoare. Nimic nu le scapă din vasta gamă a emisiilor vocale de tip humanoid. Cele mai înduioşătoare gângureli, cele mai abominabile grohăieli şi multe alte interjecţii de neînchipuit se succed într-un delir halucinant de chemări şi răspunsuri.

Micuţele obişnuiesc să mai şi cânte, printre strigături. Aparent, cea mai mare parte din texte sunt în japoneză, dar în mod sigur există tot felul de vocabule inventate. Uneori se mai aud şi frânturi de engleză. Dacă şi textele în limba natală sunt la fel de elaborate, atunci e clar.

La doar câteva luni după Urusa in Japan, Afrirampo a mai scos un album, intitulat Kore Ga Mayaku Da (“aceasta este o otravă”). Materialul a apărut prin intermediul Tzadik Records, label-ul renumitului saxofonist John Zorn.

Dacă predecesorul său este dominat de un vibe garage punk şaizecist, Kore Ga Mayaku Da are un caracter avangardist mult mai pronunţat. Gagicile par a fi la curent cu întâmplările muzicale din Downtown-ul new yorkez sau chiar şi cu Kabbarett-ul nemţesc de odinioară.

Dincolo de diversificarea reperelor culturale, Oni şi Pika rămân complet străine de afectarea intelectualistă. Kore Ga Mayaku Da este un disc al naibii de haios în lumea încruntată a noise rock-ului.

Albumul reuneşte piese cu durate foarte variabile, pornind la sketch-uri de un minut şi ceva până la epicul I Did Are. Acesta deschide albumul cu peste 13 minute de măcel sonor. I Did Are alternează riff-uri de maximă atrocitate, să crape Slayer de invidie, cu interludii incredibil de stranii. Evident, avem de a face cu una dintre capodoperele formaţiei.

Track-ul 4, Want You, este de asemenea impresionant, deşi de cu totul altă factură. Fetele clamează pe multiple frecvenţe ale patosului cât de mult mă vor ele pe mine (wishful thinking:d). Linia melodică invocă epoca “sixties pop”, dar se interferează cu un insolit “riddim” jamaican şi cu reverberaţii subtile de dub.

La sfârşit de album, Oni şi Pika ne transmit un “sayonara” ritmic, ce se translatează până la urmă într-un “bye bye” zbierat din toţi rărunchii. Ce suflet să ai ca să nu le iubeşti pe Oni şi Pika?

În tumultuosul an 2005, fetele au găsit timp şi de o combinaţie cu cei trei hodorogi de bază de la Acid Mothers Temple: Kawabata, Higashi şi Tsuyama. Proiectul s-a numit, previzibil, Acid Mothers Afrirampo, şi s-a soldat cu un singur album, We Are Acid Mothers Afrirampo, lansat în luna decembrie.

Oni şi Pika s-au integrat perfect în filmul ultra-psihedelic al Mamei Acida, îmbogățindu-i textura și coloritul. We Are Acid Mothers Afrirampo reuneşte trei bucăţi cu cronometraje întinse între 12 şi 27 de minute, adevărate trip-uri sonore destinate cu precădere celor iniţiaţi. Novicii se pot aventura doar pe propria răspundere…

Anul următor, Afrirampo a continuat să concerteze intens în lumea largă. Pe partea discografică, formaţia ne-a lăsat un singur material, Baka ga Kita!!!, cu totul atipic. Baka ga Kita!!! este de fapt o colecţie de “fields recordings” din pădurile Camerunului. Fetele au fost acolo prin 2004, ca să se împrietenească cu poporul baka (pigmeii, cum îi știe pulimea).

Baka ga Kita! diferă radical de toate celelalte creaţii Afrirampo, dar şi de chestiile definite îndeobşte ca “world music”. Le avem pur şi simplu pe Oni şi Pika la joacă cu copiii baka. Fetele intonează nişte melodioare, iar micuţii le îngână după cum le vine lor şi se distrează de minune.

Ar fi simpatic, doar că albumul bate peste 70 de minute, dacă înţelegi ideea. D-aia, Baka ga Kita!!! se recomandă doar fanilor înrăiţi ai formaţiei Afrirampo şi ai poporului baka.

În prima parte a lui 2007 a venit vestea că Oni a născut un bebeluş japonez şi zgomotos, aşa că duo-ul şi-a întrerupt pentru o vreme activitatea. S-a reîntors mai prin toamnă, când a lansat Suuto Breakor, album care a marcat o metamorfoză uluitoare a esteticii Afrirampo.

Suuto Breakor este de fapt o suită psihedelică de peste 40 de minute, străbătută de sonorități venite parcă din alte lumi. Oni şi Pika s-au îndepărtat semnificativ de rădăcinile garage punk. Eterna chitară şi tobele s-au contopit într-o structură complexă, împânzită de claviaturi, percuţii, fluiere, ambianţe din natură și alte efecte subtile.

Ah, au ajuns şi astea la maturitate şi au scos albumul ăla mai cerebral, ai fi tentat să spui. No fucking way! Sau, dacă vrei, cerebral înseamnă cu totul altceva la Afrirampo, substanţele gen LSD sau DMT jucând probabil un rol esențial în această schimbare de paradigmă.

Fetele ne transmit un mesaj relevant pe coperta albumului (mai exact pe obi strip): “In the lost forest, the swirling comet appears! Hey everyone, come play in the same forest as Afrirampo!”. Vino dacă poţi, că nu-i joacă de “newbies” aici.

Între cele mai incitante momente de pe album aș nota track-ul 1, cel mai sexy “anthem” psihedelic, întrupat din haosul ce domină primele minute. Se simt ecourile krautrock-ului, o influenţa majoră pentru Afrirampo în etapa Suuto Breakor. La fel aş spune şi despre muzica suratelor de la OOIOO, vajnice precursoare într-ale psihedeliei nipone.

Track-ul 4 te cuprinde într-un vârtej de sunete, în care prim solist este un lamelofon african (după toate aparenţele). La track-ul 6 avem o progresie spectaculoasă, încununată de o erupţie de decibeli fără precedent pe acest album, reactivând background-ul noise rock al fetelor.

Vine apoi ultimul track, un epilog senin pentru tumultuosul Suuto Breakor. Oni şi Pika rămân la fel de adorabile şi în această ipostază “freak folk”.

Apropo de freak folk! Deghizată sub alias-ul Moon☥Mama, Pika a realizat primul ei album solo, Shiawase no Kashi, pe la sfârşitul lui 2007. Proiectul Moon☥Mama ne-o dezvăluie pe protagonistă în ipostaza încântătoare de trubadură psihedelică. De menționat că Pika (vox, guitar & drums) beneficiază de acompaniamentul aventurosului violoncelist Hiromichi Sakamoto.

Tot în 2007, Pika a fost cooptată în Cosmic Inferno, facţiunea mai heavy a colectivului Acid Mothers. A rămas acolo vreo patru ani, timp în care a participat la realizarea unui vraf de albume.

În perioada respectivă, tânara muzicantă a alcătuit duo-ul improvizatoric Pikacyu★Makoto, în tandem cu eternul Kawabata Makoto. Colaborarea dintre cei doi funcţionează şi în prezent, supravieţuind despărţirii lui Pika de Acid Mothers.

Afrirampo a avut o activitate mult mai restrânsă la finalul deceniului trecut. Totuşi, în 2009, fetele au avut o descindere memorabilă pe scena celei de a zecea ediţii All Tommorow’s Parties. În afara propriului recital, Oni şi Pika au performat o piesă şi cu flăcăii de la Lightning Bolt, provocând un entuziasm de nedescris printre spectatori.

În primăvara lui 2010, Oni a realizat primul ei disc solo, fermecătorul Sunwave Heart. Pe Sunwave Heart o avem esenţialmente pe Oni cu chitara ei rece. Artista ne transmite cu o pasiune intensă gândurile și trăirile ei intime. Albumul e de fapt în japoneză, dar asta chiar nu contează.

Spre jumătatea aceluiaşi an, fanii Afrirampo au primit o veste bună şi una proastă. Vestea bună a fost că formaţia a lansat un nou material discografic, dublul CD We Are Uchu No Ko, distribuit în UK via Rock Action Records, label-ul celor de la Mogwai.

La puţin timp după lansarea albumului a sosit şi vestea proastă. Formaţia şi-a anunţat oficial desfiinţarea, având programat doar un ultim spectacol de adio. Totuşi, fetele nu au spulberat toate speranţele, pentru că din comunicatul lor se înţelegea clar că iau în considerare posibilitatea unei reuniuni: “If our mother of monster say “PLAY!PLAY!together!!”, then we will play!”

Vast, dens și variat, We Are Uchu No Ko revizitează pe alocuri trecutul formației, dar este dedicat în cea mai mare parte explorării unor noi direcții creative. În deschidere, Miracle Lucky Girls, pune în balans agresivitatea primară cu țesături sonore minuțioase, ce evocă complexitatea post-rock-ului sau a math rock-ului. Totul concentrat în mai puțin de 5 minute.

Fetele se desfășoară pe deplin cu Umi și Egolo Island, două lucrări complexe, întinse grațios peste 10 minute. În schimb, Sore Ga Afrirampo reiterează anumite motive de pe Urusa in Japan, de pe o treaptă superioară a evoluției artistice. Climaxul primului volum We Are Uchu No Ko este exuberantul Yah Yah Yeah, o expresie a stării de libertate totală, ce le animă pe artistele nipone.

Odată ce dăm play la volumul doi, pășim într-un alt univers, întruchipat de două suite muzicale cu caracter revelatoriu. Sunwave Heart dezvoltă o temă de pe proaspătul album solo al lui Oni, în timp ce Hoshi No Uta are la bază o melodie de pe discul Moon☥Mama. Afrirampo îngemănează sunete, culori, trăiri, incantații, într-un amalgam captivant de muzică neo-psihedelică.

În 2011, fanii japonezi ai formației s-au consolat cu Never Ending Afrirampo, un pachet de două DVD-uri și un CD. Acestea conțin înregistrări live din 2010, videoclipuri și ceva materiale de arhivă. Între ele găsim și o neprețuită mărturie video a întâlnirii lui Oni și Pika cu poporul baka.

După despărțirea Afrirampo, Oni a rămas destul de discretă. În schimb, Pika s-a implicat la greu în totul felul de proiecte muzicale, pe felia improvizatorică, iar după dezastrul de la Fukushima, a devenit activistă pentru reducerea energiei nucleare.

Cu toate că și-a extins semnificativ raza de acțiune, micuța bateristă a rămas fidelă parteneriatului cu unchiul Kawabata. Duo-ul a băgat gig-uri de câte ori s-a putut și a scos chiar și niște albume. În majoritatea cazurilor e vorba de live-uri în ediție limitată, dar există și două materiale de studio: OM Sweet Home (2011) și Galaxilympics (2017).

Pika mai improvizează live și cu alți babaci, chiar mai faimoși decât Kawabata. Mă refer la Thurston Moore (de la Sonic Youth) sau Stuart Braithwaite (de la Mogwai). O regăsim de asemenea și în band-ul lui Yoko Ono. Din păcate, până în momentul de față nu există niciun release oficial cu Pika în aceste combinații.

Totuși, dacă ții s-o auzi pe fată contribuind la niște improv-uri infernale, ai la dispoziție vreo două materiale discografice (în afară de cele cu Kawabata). Pe CD-ul Osaka Fortune, din 2013, Pika este parte integrantă dintr-un cvartet nipono-norvegian, ce-i mai include pe Jojo Hiroshige (chitară), Paal Nilssen-Love (tot tobe) și Lasse Marhaug (zgomote). Sun・Ra・New ‎(2016) aparține unui trio 100% japonez, cu Pika (voce, tobe, chitară), Otomo Yoshihide (chitară, tobe) și Yuji Katsui (vioară).

Însă cea mai importantă realizare din vremea hiatusului Afrirampo este Ryū no Sumika, al doilea album solo al lui Pika, scos de data asta sub alias-ul consacrat. Lansat în 2014, Ryū no Sumika cuprinde atât piese noi, inspirate de activismul anti-nuclear al artistei, cât și remake-uri ale unor cântece din perioada Moon☥Mama.

Diabolica bateristă se metamorfează din nou într-o cantautoare suavă și fantezistă. Albumul împletește armonios filonul psihedelic șaizecist cu tendințele art pop contemporane, demonstrând că Pika deține posibilități nelimitate de exprimare.

Totuși, oricâte minunății ar fi făcut draga de Pika, nu putea suplini cu adevărat absența Afrirampo de pe firmamentul muzicii experimentale. În cele din urmă, în primăvara lui 2016, mama monstrului s-a îndurat de noi și a rostit cuvântul magic: PLAY! Și fetele s-au pus pe joacă așa cum numai ele știu s-o facă.

Oni și Pika sunt acum niște milfe de 30+, însă energia și spiritul ludic le-au rămas intacte. Între timp au renunțat la rochiile “red red strong” în favoarea unor culori mai pastelate. Să nu-ți închipui cumva că au devenit mai puțin atractive din cauza asta…

După circa un an de la reunire, Afrirampo a scos la iveală și un material discografic, mini-albumul Afri No Sato. Descoperim cu acest prilej o surprinzătoare sensibilitate pop, altoită pe trunchiul de noise psihedelic, care rămâne esența creației duo-ului.

Track-ul 3, seducătorul Potsu-Potsu, își revendică un loc definitiv între capodoperele Afrirampo. Cu frumoasa construcție melodică de la Potsu-Potsu, Oni și Pika ating cu grație cele mai înalte standarde ale muzicii indie. Sunt convins că micuțele au acum pe țeavă un “full-lenght”, pe care-l aștept nerăbdător.

Deși s-a poziționat departe de radarul mainstream, Afrirampo este o gură plină cu oxigen pentru rock’n’roll, la începutul acestui secol apocaliptic. Și am convingerea că prietenele noastre din Osaka sunt încă departe de a-și fi epuizat uimitoarele resurse de creativitate. Oni-Pika, Pika-Oni, AFRIRAAAAMPOOO!

Update 1:

Afrirampo s-a întors în toamna lui 2018, cu un nou material “full lenght”, botezat Afriverse. Albumul conține 12 track-uri, dintre care cinci sunt versiuni cu mixaj îmbunătățit ale pieselor de pe Afri No Sato. Potsu Potsu a fost înzestrată și cu un videoclip încântător, ce mi-a întărit convingerea că avem de-a face cu o adevărată capodoperă.

Oni și Pika au deja în jur de 35 de ani, dar au rămas aceleași puștoaice libere și țăcănite pe care le știam. Se simte clar că au crescut în materie de songwriting, dar asta nu face decât să extindă lista calităților muzicii Afrirampo.

Pasajele mai melodioase, mai structurate, se intercalează frecvent cu momente de joc și improvizație, ce pot contamina până și stâncile. Dealtfel, Afriverse se încheie cu o secvență live, unde Oni și Pika își angrenează fanii într-o conversație onomatopeică de tot hazul.

Track-ul 7 ar putea indica o nouă direcție, cu accente subversive de jazz, care denotă vastitatea resurselor interpretative deținute de micuțele japoneze. Sunt foarte curios ce trăznăi ne mai așteaptă pe viitor din partea drăgălașelor de Oni și Pika.

Update 2:

În septembrie 2020, Oni și Pika s-au înhăitat din nou cu bătrânul Kawabata Makoto și au pus-o de haos fără frontiere într-un biet studio din Osaka. Au rămas în urmă trei improvizații deșănțate, ce au constituit albumul colaborativ Afrimakoto, lansat după mai puțin de două luni.

Înregistrările au fost lăsate așa cum s-au petrecut în studio, fără editări și suprapuneri. Cu ani în urmă, la Acid Mothers Afrirampo, Oni și Pika erau absorbite în Universul Mamei Acida. Pe Afrimakoto mișcarea se desfășoară în sens invers. Hodorogul Kawabata este cel care se adaptează dinamicii năucitoare a protejatelor sale.

Afrimakoto sună cât se poate de previzibil, dar în acest context termenul are conotație pozitivă. Oni și Pika sunt în formă maximă, chirăie și chițăie până la extaz, în timp ce-și torturează instrumentele, iar maestrul le ține hangul, apăsând ca apucatul pe pedala de distors. Acum pe bune, ce poți să-ți dorești mai mult de la un asemenea “happening”?


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Un gând despre „Afrirampo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.