Afrika Bambaataa

Mostră de înţelepciune:

Ce facem acum, dacă se dovedeşte că toate mizeriile astea s-au întâmplat cu adevărat şi marele Bam e un pedofil de cea mai joasă speţă? Cum rămâne cu moştenirea hip-hop? Separăm omul de operă? Să ştii că aici situaţia e ceva mai nasoală.

Considerat mai mult decât un artist, Bambaataa era privit ca un lider, un model, un profet al păcii şi al dragostei. Să fi fost toate astea doar nişte tertipuri, pentru a seduce mai multă “prospătură”? Simt că îmi pierd orice fărâmă de încredere în umanitate…


Naştere:

  • Kevin Donovan, 17 aprilie 1957, South Bronx, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

“The Godfather of Hip-Hop”, “Amen Ra of Hip-Hop Culture” sau “Master of Records”. O mică listă cu supranumele dobândite de Afrika Bambaataa, un personaj imens pentru tot ceea ce înseamnă muzică şi cultură hip-hop.

Fără implicarea şi viziunea lui Bambaataa este dificil de imaginat cum ar fi evoluat acest fenomen, dacă ar fi atins vreodată amploarea pe care o cunoaşte astăzi.

Împreună cu confraţii DJ Kool Herc şi Grandmaster Flash, Bambaataa alcătuiește sfânta treime întemeietoare a scenei hip-hop.

Mişcarea a pornit la jumătatea anilor ’70, între betoanele din Bronx, pentru ca în următoarele două decenii să se răspândească efectiv în cuprinsul întregii oicumene.

Afrika Bambaataa a intuit de timpuriu potențialul transcultural al acestui curent artistic. Un lider înnăscut, Bambaataa nu s-a mulţumit să fie doar sufletul petrecerilor de cartier.

Tânărul DJ a fixat hip-hop-ului obiective cu mult mai măreţe, punând bazele Zulu Nation, o organizaţie culturală ce s-a extins treptat la nivel global.

La începutul anilor ’80, Afrika Bambaataa a făcut încă o mişcare decisivă, pătrunzând în industria înregistrărilor muzicale.

Cele câteva single-uri realizate în acea perioadă au revoluţionat stilul hip-hop şi au marcat întregul curs al istoriei pop.

Cel puţin Planet Rock, din 1982, a reprezentat o adevărată cotitutură în evoluţia muzicii (post-)moderne. Cu acel prilej, Bambaataa a lăsat baltă orchestraţiile de tip disco-funk în favoarea unui sound 100% electronic, inspirat cu precădere de cei de la Kraftwerk.

Planet Rock a influenţat masiv scena hip-hop, pe atunci încă foarte tânără, şi a contribuit în paralel la geneza unui alt curent muzical, botezat techno.

Practic, Bambaataa poate fi considerat în egală măsură şi un precursor al genului dance music, fapt ce-i sporeşte şi mai mult însemnătatea.

Interesant că pentru bună parte din discografia sa, Bambaataa a avut contribuții minore în procesul efectiv de înregistrare a pieselor.

Băiatul funcţiona mai degrabă ca un fel de director artistic, curator, supervizor. Misiunea lui principală era să recruteze rapperi, producători, muzicanţi, care să-i pună în aplicare ideile creative.

Cel puţin pe acele single-uri esenţiale, şeful Zulu Nation nu se aude aproape deloc. Bambaataa s-a aruncat la rapping abia din 1984, când a antamat ditamai duetele cu James Brown şi John Lydon.

De atunci, glasul său s-a auzit “on and off”. De regulă, prim-planul a revenit unor colaboratori, mai mult sau mai puţin conjuncturali.

De la jumătatea anilor ’80, cariera de “recording artist” a lui Afrika Bambaataa a intrat într-un con de umbră, din care nu a mai ieşit niciodată.

Băiatul a continuat să scoată discuri noi, dar de mai bine de trei decenii, majoritatea realizărilor sale pot fi trecute cu vederea, fără niciun fel de remuşcări. Chiar şi aşa, aura de zeitate hip-hop a new yorkezului s-a menţinut intactă un timp îndelungat.

Însă de anul trecut, întreaga reputaţie a lui Bam se află în mare pericol. Un fost ucenic din Zulu Nation l-a acuzat de nişte chestii al dracu’ de nasoale, săvârşite cu multă vreme în urmă. A ieşit un scandal-monstru, rămas încă fără un verdict clar.

Dacă Bambaataa este cu adevărat versiunea hip-hop a lui Pomohaci, ce se întâmplă cu meritele istorice ale artistului? E o discuţie destul de delicată aici.

Voi reveni asupra acestui episod sordid mai spre final. Deocamdată să vedem cum a decurs existenţa individului în lunga perioadă în care publicul n-a avut habar de asemenea monstruozităţi.

Numit iniţial Kevin Donovan, viitorul DJ a venit pe lume în 1957, în sumbrul South Bronx. Babacii lui se trăgeau de prin Caraibi, mai exact de prin Jamaica şi Barbados.

Maică-sa făcea parte din mişcarea Black Liberation şi era de asemenea o mare iubitoare de muzici.

Colecţia ei număra aproximativ 200 de discuri, o cifră considerabilă la vremea aia. Îţi imaginezi ce influenţă a avut această femeie asupra micuţului Kevin în devenirea sa ca Afrika Bambaataa?

Prima parte a vieţii lui Donovan aproape că s-a suprapus cu mişcarea pentru drepturi civile a afro-americanilor. Cu toate că Martin Luther King şi Malcolm X au fost asasinaţi mișeleşte, mişcarea a creat perspectiva unui viitor mai bun pentru populaţia afro-americană.

Atât că laptele şi mierea nu s-au pornit să curgă chiar din prima zi, majoritatea negrilor continuând să trăiască în sărăcie şi pe parcursul anilor ’70.

Apoi a venit “frumoasa” epocă a consensului neoliberal, care a spulberat toate speranţele de împlinire a justiţiei sociale, născute după al doilea război mondial. (Nu te lăsa păcălit de faptul că un anume negru a ajuns preşedintele Statelor Unite la un moment dat).

Întorcându-ne la perioada în care Kevin Donovan se făcea băiat mare, viaţa în Bronx cunoştea un declin puternic.

În căutarea unui ţel şi a unei identităţi, tinerii se organizau în street gangs. Cel mai adesea, găştile erau prinse în cercul vicios al criminalităţii şi al violenţei, transformând traiul zilnic din cartier într-un adevărat coşmar.

Donovan a intrat și el în vertijul găștilor de stradă, aderând la gruparea Black Spades. Inspirați de Nation of Islam, Black Panthers sau Weather Underground, cei de la Black Spades s-au luptat inițial să aducă pace în cartier și să îmbunătățească viața tinerilor negri.

Dimensiunile de doi pe doi și calităţile înnăscute de negociator l-au ajutat pe Donovan să se impună ca lider “zonal” al gang-ului, încă de la o vârstă fragedă.

Din nefericire, unii dintre membri Black Spades au căzut în capcana traficului de droguri și lucrurile au început să degenereze. Micuţul Kevin a fost puternic impresionat de moartea unui prieten apropiat şi s-a decis că este momentul să schimbe ceva.

Pe la sfârșitul lui 1973, băiatul a pus bazele unei noi organizații, Zulu Nation, cooptând tovarăși din Black Spades și din alte găști. I-a ales doar pe cei care îi împărtăşeau ideile non-violente şi credeau în forţa unificatoare a muzicii şi a culturii.

Tânărul lider a definit ţelurile Zulu Nation printr-un slogan foarte elocvent: “peace, love, unity & having fun”. Gruparea s-a remarcat organizând evenimente culturale, cu muzică şi dans, în centrele comunitare din South Bronx (cămine culturale, cum ar veni la noi).

Cu toate că era foarte tânăr, Donovan avea o bază ideologică solidă. Influenţa mamei activiste a fost decisivă, dar un rol important l-au avut şi contactele sale cu cultura africană.

Rezistenţa zuluşilor în faţa colonialismului britanic a reprezentat un model puternic pentru tânărul militant. A descoperit-o prin intermediul unui film artistic, Zulu, care redă povestea războiului anglo-zulus din 1879.

Mai târziu a citit despre o mare căpetenie zulusă, Bhambatha, care a iniţiat revolta anti-colonială din 1906.

Fascinat de acest personaj istoric, Donovan a decis să adopte un nume de scenă, care s-a transformat apoi în renume: Afrika Bambaataa.

Prin 1975, când era încă elev de liceu, băiatul a câştigat un concurs de eseuri organizat de UNICEF. Premiul a fost o excursie de două săptămâni în vestul Africii, ce a inclus țări ca Nigeria, Côte d’Ivoire sau Guineea-Bissau. O experienţă care l-a marcat din plin pe junele din South Bronx.

Între timp, peisajul din cartier începuse să se mai însenineze, iar acest lucru se datora unui tânăr de origine jamaicană, cunoscut ca DJ Kool Herc. Flăcăul şi-a instalat sistemul de sunet în stradă, îndemnându-şi vecinii să danseze şi să se simtă bine.

Herc a rămas în istorie ca iniţiator al primelor “bloc parties”, petreceri de cartier ce au constituit embrionul culturii hip-hop. Conform martorilor vremii, povestea a început cândva prin 1974.

Kool Herc a oferit un sens cu totul nou noţiunii de DJ. Băiatul nu se mărginea doar să dea play unor melodii, ci “decupa” bucăţile cele mai percutante, pentru a le mixa de pe un platan pe altul, propulsând petrecerea spre apogeu.

Tehnica inventată de Herc a fost botezată breakbeat şi a devenit un element definitoriu al artei DJ-ingului.

Din hip-hop s-a transmis spre diverse subgenuri ale muzicii dance, care au înflorit de prin 1990 încoace. Există chiar şi o familie ambiguă de stiluri, identificată drept “breakbeat music” (big beat sau d’n’b sunt incluse).

Petrecerile lui Herc au produs o adevărată emulaţie printre junii afro-americani din Bronx. În a doua jumătate a anilor ’70, aşa numitele “block parties” se transformaseră într-o obişnuinţă, atrăgând mulţimile de tineri dansatori.

După Kool Herc, a apărut o întreagă pleiadă de DJs vedetă, precum Grandmaster Flash, Grandwizard Theodore, Disco King Mario, Kool DJ Red Alert şi bineînţeles Afrika Bambaataa.

Aceştia îşi împărţeau zonele de influenţă în cartier, iar uneori îşi angrenau sistemele în adevărate “bătălii”, de genul “să vedem cine poa’ să dea muzica mai tare”.

Programul era dominat de ritmuri funk şi soul, cel puţin în faza iniţială existând o anumită aversitate faţă de disco, trend-ul dominant în epocă. Iată şi mărturia lui Bambaata în acest sens:

You stop hearing those hard beats on those records coming through the radio. You stop hearing the soul music of James Brown. All you heard was disco, disco and disco. Hip hop was a rebellious answer to disco.”

Situaţia s-a schimbat după câţiva ani, când sonorităţile disco-funk (gen Chic, Earth, Wind & Fire etc.) au început să-şi găsească locul în mix-urile DJ-ilor din Bronx. Mai mult, cele dintâi hituri hip-hop, din perioada 1979-80, se bazează pe instrumentale de factură disco.

Amicul Donovan a început să pună muzică la petreceri de pe la 11 ani, dar atunci făcea asta la modul cel mai simplu, “press play”.

Apariţia lui Kool Herc în cartier a produs o fascinaţie nemaipomenită asupra micuțului DJ, care a simţit că asta e marea lui vocaţie.

Băiatul a deprins tehnica breakbeat şi s-a pus pe organizat “bloc parties”. În curând avea să devină unul dintre principalii concurenţi ai lui Kool Herc.

Se spune că Bambaataa nu era atât de inovativ precum fratele Grandmaster Flash, dar ştia să selecteze beat-urile şi să antreneze mulţimile într-un mare fel.

La fel ca toți DJ-ii din Bronx, Bambaataa băga din greu funk & soul, numai că încerca să-și diversifice set-urile, mișcându-se cât mai “out of the box”.

Artistul interpola cu măiestrie bucăți de salsa, reggae sau afrobeat, teme din filme sau din reclame, dar și câte o frântură din Led Zeppelin, Rolling Stones sau Foghat. Omul nostru dibuia peste tot sămânța aia de funk, care te împinge să dansezi ca apucatul.

Ca orice DJ adevărat, Afrika Bambaataa s-a născut cu ADN-ul de colecționar în sânge. De la cele 200 de discuri moștenite de la maică-sa, a ajuns cu timpul la un tezaur de peste 45.000 de exemplare din vinil.

Bineînțeles că pe vremea aia nu și le comanda de pe ebay sau ceva. Bambaataa îşi lua tovarăşii şi bătea toate magazinele de muzică din New York și din împrejurimi, în căutarea “beat-ului perfect”:

We would go diggin’ in stores and I would take a posse, walk all over from the Village to stores in the Bronx, to stores in Brooklyn and just look for obscure stuff. I just was finding music from all over the place. Then from my travels, cos that’s when we started travelling to different cities in the tri-state area.”

În timpul ăsta, scena hip-hop îşi diversifica modalităţile de exprimare. Alături de DJ, pe scenă şi-a făcut apariţia un alt tip de actor: maestrul de ceremonii, zis MC sau rapper.

Iniţial, MC-ul anima mulţimea cu rime simple, rostite pe beat. Treptat, rolul său a devenit mai complex, implicând interacțiunea cu alți rapperi, prezenți în spectacol.

Dealtfel, cei mai importanţi DJs beneficiau de serviciile unor adevărate ansambluri de MCs, cu trei, patru sau chiar cinci membri.

Spre exemplu, Grandmaster Flash lucra cu Furious Five, iar Afrika Bambaataa fluctua între Soulsonic Force, Cosmic Force sau Jazzy 5, membrii acestora provenind desigur din Zulu Nation.

La rândul lor, dansatorii de breakdance (b-boys & b-girls) şi grafferii sunt alte figuri marcante în lumea hip-hop, întregind tabloul unei culturi urbane pline de vitalitate, ingenuitate şi inventivitate.

Ăsta a fost fenomenul în faza lui incipientă, până când băieţii care ştiu cum să scoată bani din orice i-au mirosit potenţialul.

Odată cu boom-ul gangsta rap, petrecut în anii ’90, hip-hop-ul s-a ales cu un renume foarte prost, ce s-a înfipt adânc în mentalul pulimii.

Dar spiritul său original este artistic, non-violent, pacificator. În vremea tinereţilor bronxiene, cultura hip-hop a diminuat considerabil delincvenţa şi conflictele dintre găştile de stradă, atrăgând adolescenţii rebeli spre muzică, dans şi artă.

Tranziţia hip-hop-ului de la cultură de cartier la industrie a spectacolului s-a petrecut la răscrucea dintre anii ’70 şi ’80.

Mai întâi au fost cei de la The Sugarhill Gang, un trio de MCs asamblat de Sugar Hill Records. Single-ul lor de debut, Rapper’s Delight (1979), a devenit cel dintâi hit rap din istoria omenirii.

Un an mai târziu, Kurtis Blow a intrat şi el în chart-uri cu The Breaks, fiind primul MC ce a izbutit o asemenea performanţă în ipostaza de artist solo.

Grandmaster Flash a fost cel care a deschis drumul DJ-ilor din Bronx în industria muzicală, realizând primele înregistrări cu Furious Five în 1979.

Afrika Bambaataa n-a aşteptat prea mult ca să urmeze exemplul rivalului său. Şi-a făcut intrarea în 1980, cu single-ul Zulu Nation Throwdown, lansat prin intermediul unui label independent, Winley Records.

Zulu Nation Throwdown a fost publicat în doua variante diferite, una imprimată împreună cu Cosmic Force, iar cealaltă cu Soulsonic Force.

Versiunea Cosmic Force este absolut fenomenală, cu patru tineri MCs întrecându-se în rime dezinvolte, ce incită la dans şi distracţie non-stop. De fapt, oamenii au reprodus în studio practicile uzuale de la “bloc parties”.

Instrumentalul super-funky, realizat de Harlem Underground Band, este fix ce trebuie ca să încingă atmosfera. De menţionat că în acele vremuri, sampling-ul era încă un lux, discurile hip-hop timpurii fiind imprimate cu ajutorul unor formaţii de studio.

Revenind la MCs, Chubby Chub, Ice Ice şi Little Ikey C au farmecul lor incontestabil, dar fenomenala Lisa Lee îi eclipsează cu uşurinţă pe toţi. Ia auzi aici cum le spune fata:

Rock, shock the sure shot/This ain’t a Broadway play or a high school plot/It’s the real deal that makes you feel/Like, like you got sex appeal/Now party people in the place you feel the bass/Can you check out the highs, check out the grace/So wallflowers in the house, this is your chance/To show everybody that you can dance/Punk rock to the left, and Patty Duke to the right/Move your body now, you can do it all night/These are the devastating words that you never heard before/I’m Lisa Lee, hah, I got rhymes galore”.

Superbe şi pasajele melodice, unde cvartetul intonează la unison echivalentul unor adevărate profesiuni de credinţă pe beat-uri hip-hop:

“We rock in the sunlight or any kind of weather/Cause we are the Force (everybody) that has our act together/We wanna party (party) dance (dance) and boogie all damn night/Do-do-do-do, do, do, do-do-do-do/We got to amaze all you people that we’re one hell of a sight/Do-do-do-do, do, do, do-do-do-do…”

Din păcate, Cosmic Force avea să dispară în neant după acest episod. În schimb, Soulsonic Force a devenit proiectul esenţial pentru Bambaataa, de care se leagă succesele lui cele mai importante.

Zulu Nation Throwdown, Vol. 2 a marcat debutul discografic al celor trei MCs din Soulsonic Force, MC G.L.O.B.E., Mr. Biggs şi Pow Wow.

Versiunea lor este poate mai puţin spectaculoasă decât cea realizată de Cosmic Force, dar are farmec şi consistenţă, asigurându-şi propriul loc în istoria timpurie a hip-hop-ului.

La vremea respectivă, nicio variantă Zulu Nation Throwdown n-a pupat chart-urile, fapt ce pare să-l fi dezamăgit pe Afrika Bambaataa.

Cert este că maestrul a întrerupt colaborarea cu Winley şi s-a orientat spre Tommy Boy Records, un label proaspăt înfiinţat de Tom Silverman.

Afrika Bambaataa a debutat la noua casă de discuri cu single-ul Jazzy Sensation, din 1981. Acesta a fost imprimat împreună cu grupul Jazzy 5, care în afară de Bambaataa mai băga şi cu alţi DJs, gen Jazzy Jay sau Red Alert.

Jazzy Sensation a marcat de asemenea începutul unei colaborări fructuoase a lui Bambaataa cu fantasticul producător Arthur Baker.

Un albete cu pleată, fost fan de muzică rock, Baker s-a convertit pe viaţă la muzica de negri, făcând pionierat în domeniul producţiei hip-hop.

Reţeta de la Jazzy Sensation a rămas în mare parte aceeaşi ca la Zulu Nation Throwdown, cu gaşca de MCs care setează atmosfera pentru cele mai şmechere figuri de dans.

Partea instrumentală e făcută iarăşi la mare artă, cu un strat dens de percuții, menit să-ţi umple pantalonii de furnici (“ants in your pants”).

Refrenul de tip “call and response” a fost adaptat după Funky Sensation, un anthem disco al solistei Gwen McCrae.

Zulu Nation Throwdown și Jazzy Sensation sunt două încercări izbutite de a capta spiritul autentic de “bloc party” în studioul de înregistrări.

După această etapă, Bambaataa a simţit nevoia unei mișcări înainte, a unei inovații, care să scoată hip-hop-ul dintre betoanele gri ale Bronx-ului și să-l transforme într-un bun cultural universal.

Ieşirea din zona de confort s-a petrecut în 1981, când amicul Fab Five Freddy i-a organizat un gig în Mudd Club, un mic fief al fanilor de punk și new wave din Manhattan.

Feedback-ul a întrecut toate așteptările, așa că marele DJ a luat la rând întregul circuit al cluburilor de profil din zona “downtown”.

Așa a ajuns să bage la Danceteria, The Roxy, The Ritz sau Peppermint Lounge. Când Bambaataa se punea pe mixat, punkiștii mişcau în draci din cururile lor albe.

Curând s-au suit în metrou sau în bus-uri și au luat drumul Bronx-ului, ca să simtă vibe-ul de “bloc party” direct de la mama lui. Iată cum rememorează Afrika Bambaataa modul în care a decurs acest “clash” cultural:

„People were scared at first, you know you had the media said, “Oh, there’s gonna be race violence,” which we showed them was a bunch of shit. And at first people was buggin’, when they first seen them, Blacks and Latinos looked at them like they crazy. They had the spikes and the hair, and the colors and all the different clothing, but then when that music hit, you just see everybody tearing they ass up. And then the punk rockers developed a dance which they used to do, and this became a black and Latino dance called the punk rock. You see the punk rockers learning the black dances and the blacks and Latinos learning the punk rockers dances that they was doing. And then the parties just was killing.”

Faptul că hip-hop-ul a prins la punkeri nu ar trebui să surprindă. În anii anteriori, punkerii au aderat cu maxim entuziasm la sonoritățile disco, funk, reggae, ska, dub, afrobeat, dar și la electro-germanismele celor de la Kraftwerk, așa că existau toate premisele să adopte și hip-hop-ul.

Bambaataa a luat asta ca pe o provocare. În loc să le arunce noilor fani ce ținea pe acasă, prin dulap, și-a pus ambiția să le ofere ceva fresh, inedit, cum n-a auzise nici Manhattan-ul, nici Bronx-ul.

Scânteia s-a iscat în momentul în care i-a descoperit pe Kraftwerk, în lungile sale peregrinări prin magazinele de discuri. DJ-ul a rămas puternic impresionat de cele auzite:

„I thought it was some weird shit. Some funky mechanical crazy shit. And more and more as I kept listening to it, I said, “They some funky white guys. Where they from?””

Kraftwerk a fost farul care l-a călăuzit pe Bambaataa spre un nou orizont muzical. Totuși, artistul a avut și alte repere în expediția sa creativă.

A plecat urechea și spre alți corifei ai muzicii electronice, ca Yellow Magic Orchestra sau Gary Numan, şi nu s-a decuplat nicio clipă de la rădăcinile soul şi funk.

Într-un final a plămădit magistralul single Planet Rock, lansat pe 17 aprilie 1982, fix în ziua în care Bambaataa împlinea 25 de ani.

Planet Rock a fost construit exclusiv pe baza tehnicii “cut & paste”, specifice culturii hip-hop, dar cu toate astea pleznește de originalitate de la un capăt la celălalt.

Avem de-a face cu unul dintre cele două cântece cu adevărat revoluționare din istoria muzicii de factură pop, celălalt fiind Johnny B. Goode, al eternului Chuck Berry.

Afrika Bambaataa și Soulsounic Force au imprimat Planet Rock în studiourile Intergalactic, din Manhattan, cu contribuţia neprețuită a producătorului Arthur Baker.

Piesa combină tema melodică din Trans-Europe Express și scheletul ritmic din Numbers, două dintre creaţiile renumiţilor Kraftwerk.

Acestea nu au fost samplate direct după înregistrările originale, fiind reinterpretate în studio cu ajutorul clăparului John Robie și al unui drum machine Roland TR-808 de închiriat. Background-ul instrumental este completat de un vocoder, manevrat de însuși Bambaataa.

În structura piesei sunt inserate și alte elemente, în afara celor de origine kraftwerkiană. Există un “breakbeat” provenit de la un funkist obscur, Captain Sky, un motiv împrumutat de la Ennio Morricone (via The Mexican), ca și un pasaj orchestral, transpus dintr-o bancă de sunete Fairlight.

Cei trei MCs au rămas trăzniţi când au auzit ritmul infernal al micuţului Roland. În rap-ul “old school”, tehnica era cât se poate de simplă, cu rimele aruncate la fix pe beat-urile disco-funk.

G.L.O.B.E., cel despre care Arthur Baker a spus că era geniul grupului, a găsit o soluţie ad-hoc. Le-a propus colegilor să bage fiecare vers pe jumătate de timp. Băiatul a inventat astfel o tehnică nouă, pe care a botezat-o “MC popping”.

Poţi afla mai multe detalii despre sesiunile Planet Rock, dintr-un documentar foarte interesant, de pe site-ul Sound On Sound.

Produsul finit este departe de a fi un neam de cover sau o aberaţie de genul “rapping over Kraftwerk”. Toate componentele sonore pe care le-am înşirat au fost îmbinate cu dibăcie de Baker, rezultând un opus coerent, inovator, cu o profundă vocaţie transculturală.

Planet Rock a dat naştere unui nou sound, căruia Afrika Bambaataa i-a găsit un nume adecvat: electro-funk (sau electro, pe scurt). Dintr-o dată, hip-hop-ul ţâşnea din arealul său suburban, înălţându-se pe creasta valului hi-tech.

În esenţă, Planet Rock transmite acelaşi mesaj ca orice rap “old school”, gen toată lumea dansează, să ne rupem în figuri, party-party până în zori (“Party people! Party people! Can y’all get funky?”), dar în rimele celor trei MCs se revelează conştiinţa unei revoluţii la scară planetară:

You gotta rock it, pop it, cause it’s the century/There is such a place that creates such a melody/Our world is but a land of a master jam, get up and dance”.

La vremea lui, Planet Rock a ajuns pe poziţia no. 48 în US și no. 53 în UK, o performanţă remarcabilă pe atunci pentru un cântec hip-hop. Însă ăsta nu-i indicatorul cel mai potrivit cu privire la impactul real al piesei.

Mult mai nimerit este să urmărim ce s-a întâmplat în cele trei decenii şi jumătate care s-au scurs de la apariţia sa pe firmament, de câte ori a fost samplată, remixată, citată, lăudată sau clasată pe liste de genul “best of hip-hop”.

În epoca Planet Rock, Afrika Bambaataa & Soulsonic Force au spart tiparele hip-hop şi în plan vizual.

DJ-ul şi tovarăşii rapperi au arborat nişte ţinute mega-extravagante, ce invocau în egală măsura mitologia SF a clanului Parliament-Funkadelic şi pasiunea pentru legende istorice a celor de la Adam and the Ants.

Astfel înţoliţi, cei de la Soulsonic Force s-au pus pe turnee, avându-l în frunte pe marele DJ. Pe parcursul lui 1982 au ajuns în premieră şi pe tărâm european.

De fapt, atunci au fost capul de afiş al unui spectacol mai complex, New York City Rap Tour, ce includea în program şi trupe de breakdance sau grafferi.

Succesul Planet Rock a înrâurit întreaga scenă hip-hop, electro-funk-ul devenind tendinţa dominantă până spre jumătatea anilor ’80.

Grandmaster Flash şi ai lui Furious Five au reacţionat foarte prompt, astfel că în vara lui ’82 au lansat propria capodoperă electro-funk, The Message.

Bazat pe un beat infinit mai lent, The Message crea la rândul său o nouă paradigmă în muzica hip-hop. Grupul a renunţat la obişnuitele îndemnuri la dans şi voie bună, abordând în premieră tematica realităţii dure din cartier. Cred că-ţi dai seama de ce The Message este un cântec atât de important.

Într-un asemenea context, Bambaataa et co. erau obligaţi să vină cu un “sequel” pe măsură pentru Planet Rock.

Până la urmă au izbutit să scoată încă două single-uri epocale, Looking for the Perfect Beat şi Renegades of Funk, ambele datând din 1983.

Looking for the Perfect Beat se bazează pe aceeaşi formulă ca Planet Rock: arpegii impetuoase de synth, beat-uri zguduitoare de drum machine, coloraturi hipnotice de vocoder şi reprize dinamice de rap.

Numai că de data asta nu s-a mai apelat la niciun fel de împrumut. Tot ce se aude a fost creat de la zero de Afrika Bambaataa şi Soulsonic Force, în tovărăşie cu Arthur Baker şi John Robie.

Am văzut pe Internet că nu sunt singurul care crede că Looking for the Perfect Beat este chiar şi mai tare decât Planet Rock. Să dea naiba, în caz că nu sari direct în picioare de la prima “bătăie”, trebuie să verifici urgent dacă nu cumva suferi de vreo boală gravă.

Pe partea lirică, Looking for the Perfect Beat formulează crezul artistului hip-hop, ce serveşte o cauză nobilă pentru întreaga omenire:

Universal people, looking for the perfect beat/All the World Nations, looking for the perfect beat/Mighty Zulu Nation, they have found the perfect beat/Afrika Bambaataa, I present the perfect beat beat beat beat”.

Renegades of Funk a exprimat reacţia lui Bambaataa la provocarea lansată de Grandmaster Flash & the Furious Five, cu The Message.

Era vremea în care colţii reaganismului începeau să sfâşie fără milă orice perspective de progres pentru cei de la marginea societăţii. Soulsonic Force dădea glas revoltei din suburbie, chemând masele la lupta cea dreaptă.

Faţă de cele două single-uri anterioare, rădăcinile soul/funk ies ceva mai mult în evidenţă pe Renegades of Funk, interferându-se cu rezonanţele înfiorătoare ale maşinii de ritm.

Piesa porneşte cu un “snippet” din Temptations (Message from a Black Man): “No matter how hard to try/You can’t stop us now”. O atitudine ce prefigurează hip-hop-ul politizat al celor de la Boogie Down Productions sau Public Enemy (“it takes a nation of millions to hold us back…”).

În text sunt evocate personalităţi istorice, precum Chief Sitting Bull, Martin Luther King sau Malcolm X, adevăraţi renegaţi ai timpurilor în care au trăit.

Urmează analogia cu Bambaataa şi cei trei MCs din Soulsonic Force, băieţi simpli din popor, nişte renegaţi la rândul lor (“renegades of funk”), ce poartă în codul genetic germenii unei noi revoluţii sociale şi culturale:

Now renegades are people with their own philosophy/They change the course of history/Everyday people like you and me”.

Spre final avem acea mantra mobilizatoare, care ţi s-a întipărit în minte pe vecie (say dance, sucker, dance/now move sucker, move…).

Nu-i aşa cois că eşti şi tu un renegat al funk-ului? Sau te-ai aliniat cu aplaudacii inconştienţi ai establishment-ului neoliberal?

Mai târziu, în 1999, Rage Against Machine au făcut un cover foarte deştept după Renegades of Funk, devenit un mare hit în repertoriul lor. YouTube-ul e plin de comentarii stupide, gen care versiune e mai mişto, un simptom clar al declinului speciei umane.

În paralel cu viața lui la Tommy Boy, Afrika Bambaataa a intrat pe felie și cu Celluloid Records, label condus de super-basistul și mega-producătorul Bill Laswell.

Colaborarea s-a materializat sub forma a două “side-projects”, Time Zone şi Shango, active inițial în perioada 1983-84.

Time Zone a fost programat după modelul Afrika Bambaataa + invitați irepetabili pentru fiecare disc.

Debutul s-a produs în 1983, cu single-ul The Wildstyle. Liderul Zulu Nation a realizat materialul împreună cu trei MCs obscuri, acompaniați de Wunderwerke, un  duo electronic nemțesc, topit și el negura timpului.

The Wildstyle e un electro-funk dezlănțuit, aflat însă departe de standardele trilogiei Soulsonic Force.

Shango i-a adus alături pe Afrika Bambaataa și Material, un combo funk-punk constituit în jurul lui Bill Laswell și al lui Michael Beinhorn (specialist în synth-uri).

Cu un line-up flexibil, Shango implică o întreagă pleiadă de instrumentiști şi cântăreți (în frunte cu fraţii Bernard & Fred Fowler).

Grupul a lansat un vraf de single-uri, reunite apoi pe LP-ul Shango Funk Theology, din 1984. Albumul conţine cinci piese, dintre care patru creaţii originale şi un cover după Sly & the Family Stone (Thank You).

După toate aparențele, alde Shango au vrut să strângă sub poala lor toate neamurile de funk, de la cel old-school, la P-funk, punk-funk și electro-funk. Le-a ieșit un disc variat, antrenant, dar fără să rupă fâșul creativității.

1984 a fost cam ultimul an de glorie al lui Afrika Bambaataa ca “recording artist”. La începutul verii s-a petrecut lansarea Beat Street, un film artistic inspirat de cultura hip-hop.

În mod previzibil, Bambaataa și Soulsonic Force au apărut în film, interpretând noul lor single, Frantic Situation.

Arthur Baker a afirmat despre Frantic Situation cum că “pretty much sucks”, deși tot dumnealui l-a produs.

Mie cântecul mi se pare destul de reuşit, mai ales din cauza inserţiilor de melodicitate soul. Pe de altă parte e adevărat, Frantic Situation n-are nici el magia celor trei single-uri fundamentale.

Apariția în Beat Street ar fi trebuit să sporească faima celor de la Soulsonic Force, numai că doi dintre membri s-au pricopsit cu ditamai beleaua în viață.

Un polițai s-a holbat la film și a simțit că i-a mai văzut undeva pe Mr. Biggs și Pow Wow. Flăcăii au fost surprinși pe camera de supraveghere în timp ce participau la jaful unei bănci din Manhattan. Faptele se petrecuseră cu un cincinal în urmă, nu știu cum dracu’ i-a identificat ăla.

Implicarea celor doi rapperi a fost minoră, gen au stat de șase, așa că au scăpat doar cu ceva muncă în folosul comunități. Faza e că după acest episod s-a cam terminat cu Soulsonic Force, deși grupul a mai avut niște reuniuni sporadice, peste ani.

Între timp, Bambaataa a continuat să-și vadă de alte proiecte. Imediat după Beat Street, a dat o mare lovitură de imagine, punând-o de un duet cu James Brown, sub titlul Unity.

De la începuturile hip-hop-ului, mulți MCs l-au proslăvit pe James Brown, dar niciunul n-a avut sânge s-o ardă bara-bara cu The Godfather of Soul.

Afrika Bambaataa a făcut-o, pentru că a putut. Și nici măcar nu era MC de meserie. Până atunci mai zicea așa lapidar câte o chestie, dar când s-a ivit șansa să strige la unison cu James Brown a fructicat-o din plin.

Leitmotivul piesei reiterează faimoasa deviză Zulu Nation – “peace, love, unity & having fun” – intonată convingător de cei doi corifei.

Entuziasmul lor se revarsă pe un fundal de teme funk din repertoriul lui James Brown, mixate în spirit hip-hop.

Nici aici nu s-a folosit sampling-ul, ci acompaniamentul redutabilului trio Skip McDonaldDoug WimbishKeith LeBlanc, consacrat anterior ca “trupa casei” la Sugar Hill Records.

Unity e agreabilă, dar nu atinge dimensiuni de capodoperă. Dealtfel cred că alta a fost menirea ei adevărată, creșterea prestigiului mișcării hip-hop, care era privită încă cu mari rezerve, inclusiv de afro-americanii din generaţiile mai vechi.

Până să se termine 1984, Bambaataa a mai făcut o combinaţie de cinci stele, anturându-l pe puletele de John Lydon sub banner-ul Time Zone.

Cei doi au scos un single, World Destruction, via Celluloid Records. Este prima colaborare rap-punk/rap-rock din istorie, deşi existau deja creaţii hibride ale unora ca The Clash (The Magnificient Seven), Blondie (Rapture) şi Adam and the Ants (Ant Rap), pe felia punk/new wave, sau Cold Crush Brothers (Punk Rock Rap), din zona hip-hop-ului.

Interesant de văzut cine şi-a mai dat concursul pentru World Destruction: alde Bill Laswell (bass, producţie, drum programming), Nicky Skopelitis (chitară), Bernie Worrell (synth) şi Aiyb Dieng (percuţie).

A ieşit un electro-punk abraziv, mângâiat de synth-ul surprinzător de New Order-ish al lui Bernie Worrell, un bine cunoscut acolit al grupării P-funk.

Bambaataa şi Lydon se sincronizează perfect, fără ca vreunul dintre ei să-şi altereze prea mult stilul de interpretare. Asta dacă se mai îndoia cineva de afinităţile dintre punk şi hip-hop.

Tiradele duoului se îndreaptă împotriva imperialismului de rit postbelic, varianta video incluzând şi un featuring cu criminalul Reagan.

Vestea proastă e că mare parte din versurile de la World Destruction rămân înspăimântător de actuale:

This is a world destruction/Your life ain’t nothing/The human race is becoming a disgrace/The rich get richer/The poor are getting poorer/Fascist, chauvinistic government fools”.

La final de videoclip, Lydon îl pupă ironic pe Reagan, ca răspuns la o glumă tâmpită a scârnăviei. Din nefericire, treizeci şi ceva de ani mai târziu, punkistul putrezit pare destul de relaxat cu domnia lui Donald Trump

Ne întorcem în vremuri încă optimiste, în 1985, când venise moda conglomeratelor de staruri pop militante, gen Band Aid.

Afrika Bambaataa s-a raliat la Artists United Against Apartheid, marcând începutul implicării active în sprijinul acestei cauze.

Din acelaşi an datează şi Funk You, cel dintâi single Afrika Bambaataa & Family. Nu era vorba de un ansamblu bine definit, ci de  un apelativ, care avea să fie utilizat în următorul cincinal pentru o multitudine de combinaţii ale marelui DJ, ce au implicat colaboratori fără număr.

Funk You a fost imprimat cu ajutorul triumviratului McDonald-Wimbish-LeBlanc, responsabil de asemenea şi cu partea de producţie.

Se simte influenţa sound-ului “industrial funk”, dezvoltat de cei trei în noul lor proiect Fats Comet (unde îl anturaseră şi pe fratele nostru Adrian Sherwood).

Pe mine nu prea mă încântă acest Funk You, cu toate ambiţiile lui “anthemice”. Poate din cauză că refrenul, parafrazat după We Will Rock You, sună obositor şi lipsit de fantezie.

Single-ul Funk You a prefaţat albumul Beware (The Funk Is Everywhere), lansat în 1986. AllMusic îl caracterizează ca fiind “semi-remarcabil”, un termen care se potriveşte, cred eu, pentru întreaga operă a lui Bambaataa de prin 1984 încoace.

Beware (The Funk Is Everywhere) alternează rutina electro cu unele sonorităţi neobişnuite, ce pot trezi curiozitatea arhiviştilor hip-hop. Rock America este un hibrid glossy de funk şi rock, inspirat probabil de creaţiile lui Prince.

Avem şi un cover după MC5, Kick Out the Jams, unde chitaristica năprăznică se pupă intens cu beat-uri şi scratch-uri, dar şi cu vocea de soulster a lui Bernard Fowler.

Bionic Kats se vrea o replică umoristică la Atomic Dogs, un clasic optezecist al patriarhului P-funk George Clinton. În fine, What Time Is It, cu legendarul Grandmaster Melle Mel ca prim solist, sună ca o încercare a veteranilor de a bate şcoala nouă de hip-hop cu propriile ei arme.

Spre sfârşitul lui 1986, Afrika Bambaataa punea punct colaborării fertile cu Tommy Boy, realizând încă un LP, Planet Rock: The Album.

Materialul este de fapt o compilaţie, ce pune laolaltă cele patru single-uri Soulsonic Force din perioada 1982-84 și trei piese inedite ale aceluiaşi grup.

Noutăţile nu-s chiar de neglijat, cu toate că suferă la umbra electro-trilogiei supreme. Tripleta Sugar Hill/Fats Comet şi-a pus amprenta pe Who You Funkin’ With? (cu Soulsonic versus Melle Mel) şi pe They Made a Mistake (un duet G.L.O.B.E.-Pow Wow, ce evocă perioada pre-Planet Rock).

Go Go Pop reprezintă o confruntare interesantă cu cei de la Trouble Funk, exponenţi majori ai curentului go-go (o variantă regională de funk din Washington, D.C.).

În 1987, Bambaataa a resuscitat proiectele Shango şi Time Zone, realizând câte un single de bucată. De data asta n-a mai lucrat cu Laswell et co., ci cu nişte flăcăi de prin Franţa.

A fost de fapt un prilej pentru şeful Zulu Nation să flirteze cu înfloritoarea scenă “world music”. Shango ‘87 propune un sound electro-arăbesc, cu aproximativ un an înainte ca Ofra Haza să dea lovitura la nivel mondial.

În schimb, noua versiune Time Zone şi-a găsit inspiraţia în muzica zouk, un stil specific Antilelor Franceze.

În acea perioadă, Afrika Bambaataa a semnat cu EMI, fapt ce ar fi trebuit să-l propulseze în atenţia publicului larg.

Apărut în 1988, albumul The Light s-a vrut un fel de reinventare a patriarhului hip-hop pe gustul mainstream-ului. Impactul a fost sub nivelul aşteptărilor, aşa că aventura lui Bambaaataa la EMI s-a încheiat destul de curând.

În ciuda eşecului comercial, The Light mi se pare unul dintre cele mai consistente albume de studio din discografia artistului.

Chiar dacă au rămas ancoraţi în hip-hop, Bambaataa şi cohorta de colaboratori au ţintit mai degrabă să creeze un fel de sinteză a trend-urilor pop din epocă.

Albumul cuprinde o varietate de influenţe, din genuri mai mult sau mai puţin interconectate, ca dance-pop, new wave, R&B, funk, house sau dancehall.

Lista de invitaţi este de asemenea foarte vastă. Regăsim vechi tovarăşi, ca John Robie sau Bill Laswell, dar şi o întreagă pleiadă de vedete, de extracţie foarte diversă: UB40, George Clinton, Bootsy Collins, Boy George, Nona Hendryx, Sly & Robbie, Yellowman şi mulţi alţii.

Reckless, o melodie înregistrată împreună cu UB40, este de departe highlight-ul albumului. Interesant că n-avem nici urmă de reggae, piesa aducând mai degrabă cu producţiile Hi-NRG ale echipei Stock-Aitken-Waterman.

Ca single-pilot al albumului, Reckless a reuşit să penetreze în topul britanic până pe poziţia a 17-a, devenind cel mai mare hit al lui Bambaataa de până atunci.

The Light are şi alte momente de efect. Spre exemplu Something He Can Feel, o baladă a lui Curtis Mayfield, interpretată cu ardoare de două fete minunante, Boy George şi Nona Hendryx.

Excelent şi finalul, Sho Nuff Funky, un jam incandescent, pe filieră funk/go-go/old school hip-hop.

Cu tot succesul meteoric repurtat de Reckless, The Light a demonstrat că Afrika Bambaataa nu prea mai era un artist viabil din punct de vedere comercial, oricât ar fi încercat să se reinventeze şi oricâte superstaruri ar fi integrat în “familie”.

Chiar și în aceste condiții, influenţa lui în sfera muzicii hip-hop căpăta proporţii din ce în ce mai mari.

Electro-funk-ul a funcţionat ca un fel de tranziţie spre noua şcoală rap, care a dominat scena în ultima parte a anilor ’80.

Multe dintre starurile noului val se trăgeau din Zulu Nation. Jam Master Jay, Ad-Rock, Ice Cube, Ice-T şi întreg colectiv Native Tongues ar fi numele cele mai sonore.

Beat-urile maşinale de electro-funk au inspirat imediat o sumedenie de alte curente muzicale, cum ar fi Miami bass, Detroit techno sau freestyle.

Influenţa lui Bambaataa asupra muzicii dance a rămas la fel de vie şi în deceniile ce au urmat. Drept mărturie stau trenduri precum big beat, electroclash sau electro house.

Din anii ‘80 au apărut şi primele filiale Zulu Nation din străinătate, fapt ce a determinat adoptarea unei noi denominaţii: Universal Zulu Nation.

Organizaţia s-a extins iniţial în Franţa, UK şi Germania, pentru ca ulterior să-şi dezvolte ramuri pe absolut toate continentele. În prezent există divizii în Japonia, Coreea de Sud, Australia, Africa de Sud sau Columbia, dar şi în ţări în care te-ai aştepta mai puţin, ca Malta sau Uganda.

MC Solaar, ăl mai mare rapper francez, a mărturisit că a descoperit hip-hop-ul mulţumită lui Afrika Bambaataa.

Maximilian Lenz, unul dintre pionerii scenei techno germane, îl admiră atât de mult pe marele DJ din Bronx, încât şi-a ales supranumele WestBam (Westphalia Bambaataa).

Întorcându-ne la vest de Atlantic, alias-ul lui Afrika Baby Bam de la Jungle Brothers nu cred că mai necesită explicaţii.

Jungle Brothers este unul dintre cele trei grupuri majore desprinse din Native Tongues (celelalte fiind De La Soul şi A Tribe Called Quest).

La un moment dat, Baby Bam şi ceilalţi tovarăşi din Jungle Brothers au avut fericirea să colaboreze cu părintele lor spiritual, pe single-ul Return to Planet Rock, din 1989.

Return to Planet Rock este un fel de replică peste timp la Planet Rock. Sample-urile utilizate provin de la Prince şi de la aceiaşi Kraftwerk, dar produsul final este dezamăgitor pentru fanii ambelor părţi implicate. Se simte că n-a fost mâna lui Baker acolo.

Când Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare, în 1990, Afrika Bambaataa a organizat un mare eveniment pe Wembley: Hip-Hop Against Apartheid.

Au participat numeroase vedete ale genului, din US şi UK, care au contribuit de asemenea la înregistrarea unui disc-single, Ndodemnyama (Free South Africa), destul de Native Tongue-ish ca sound.

Toate încasările s-au dus către Congresul Naţional African, organizaţia condusă de Nelson Mandela.

Anul următor a apărut al treilea şi ultimul album sub genericul Afrika Bambaataa & Family, 1990-2000: The Decade of Darkness.

Te-ai putea gândi că Bam a dat-o pe hip-hop profetic, dar acest opus al său din 1991 are darul de a surprinde. Neplăcut!

“Familia” de pe Decade of Darkness este de fapt o gaşcă de producători dance italieni, care l-au ghidat pe bătrânul DJ în sfera hip-house/eurodance, ce domina pe atunci chart-urile de la est de Atlantic.

Uite aşa a ajuns şeful Zulu Nation un aspirant la gloria unora ca Snap!, C+C Music Factory sau Technotronic.

Hitul albumului este Just Get Up and Dance, o bucată destul de “catchy”, cu un Bambaataa agreabil în postura de rapper-cântăreţ.

Just Get Up and Dance a intrat periferic prin mai multe chart-uri europene şi din câte ne arată YouTube-ul a ajuns să fie promovat şi prin emisiuni TV gen “Album duminical” (imaginile sunt probabil de pe ceva post italian).

The Decade of Darkness oscilează între cântece de petrecere şi mesaje politice, dar cu excepţia single-ului menţionat nu conţine niciun alt moment notabil.

Spre final, Bambaataa se cam face de râs cu Electro-Funk Express, o modalitate dubioasă de a-şi revizita rădăcinile muzicale.

După această tentativă neîmplinită de a deveni star eurodance, şeful Zulu Nation s-a străduit intens să reamintească mişcării hip-hop că încă mai există.

Prin ‘92 a apelat încă odată la apelativul Time Zone, realizând albumul Thy “Will” B Funk. Bambaataa s-a aventurat pe teritoriul hip-hop-ului alternativ, cu rezultate modeste în comparaţie cu discipolii de la Native Tongues, care, culmea, au servit aici ca model pentru maestru.

Patru ani mai târziu a apărut cel de al doilea album Time Zone, apocalipticul Warlocks and Witches, Computer Chips, Microchips and You.

Ceva mai consistent decât predecesorul, Warlocks and Witches se încadrează în aceeaşi sferă alt-rap, cu un background solid de funk.  

În 1996 s-a petrecut şi un scurt revival Soulsonic Force, cu Bambaataa, G.L.O.B.E., Mr. Biggs şi John Robie, dar fără Pow Wow şi Arthur Baker.

Formula reunită s-a apucat să tragă un nou album, botezat Lost Generation. Din nefericire,  Lost Generation este unul dintre cele mai nasoale come-back-uri ever, deşi istoria pop nu duce lipsă de reveniri penibile.

Cred că e suficient să menţionez că Lost Generation conţine piese precum Bang Bang şi Sex Is the Best. În preajma lor, orice altfel de mesaje se topesc în neant.

Dar nimic nu părea să-l deranjeze pe workaholicul Bambaataa. Cu tot feedback-ul negativ, băiatul a găsit resurse să mai testeze odată piaţa eurodance.

Pe la jumătatea anilor ‘90 a inventat un nou proiect pe felia asta, tot aşa, mână în mână cu nişte producători italieni. I-a zis cu mare pompă Khayan & the New World Power.

După câteva single-uri, Khayan ne-a dăruit un “full lenght”, Jazzin’, lansat în 1996. Pe Jazzin’ domneşte un eurodance de duzină, împănăt cu ceva rap şi jamaicanisme.

Totuşi, recunosc că-mi place Pupunanny, pentru că rareori am auzit ceva mai exuberant pe lumea asta. E mult mai mişto decât toate Coco Jambo-urile care rulau atunci în “heavy rotation”.

Înnecate printre frivolităţi, găsim şi vreo trei reprize unde Bambaataa ne spune pe beat-uri simple tot adevărul despre lumea în care trăim: Stop The War Now!!!, Time şi A.I.D.S. Tabloul diversităţii este completat de două bucăţi jazzy/downtempo, cam în stilul Soul II Soul.

În aceiaşi ani ‘90, legendarul DJ s-a înhăitat de câteva ori şi cu producători dance mai underground şi i-a ieşit destul de bine.

O primă combinaţie în genul ăsta a fost Hell Below, un 12-inch realizat în 1992, împreună cu amicul Adamski.

Ai pune pariu că Hell Below e ceva hip-house, dar ai să pierzi, fiindcă cei doi s-au dedat la un techno infernal, după cum îi zice şi numele piesei.

Ceva mai târziu, în 1997, a prins viaţă şi efemerul proiect Afrika Bambaataa & the Nebula Funk, în colaborare cu nişte italieni mult mai “edgy” decât ăia de la Khayan.

Nebula Funk ne-a lăsat moştenire doar un maxi-single, Mind Control, care sună a big beat pe faţă. Iar asta e chiar de bine, spun eu ca un “old fart” nouăzecist ce sunt.

Anul următor, Afrika Bambaataa a răspuns provocării lui WestBam, discipolul său westfalic. Cei doi şi-au zis I.F.O. (Identified Flying Objects) şi au tras o piesă, Agartha – The City of Shambala, ajunsă hit minor în chart-urile naţionale din Germania şi Belgia.

Ca sound, Agartha se înscrie în categoria techno cu inflexiuni electro. O bucată bună de dans şi tripangeală pe sistem nineties. “Don’t you wanna go on my U.F.O.?”

În acelaşi an, şeful Zulu Nation s-a ales cu încă un hit-single, Got to Get Up, de fapt un remix progressive house după Just Get Up and Dance, realizat de Carpe Diem.

Got to Get Up a ajuns no. 22 în UK, reprezentând a doua intrare a lui Bambaaataa în Top 40, la un deceniu după Reckless.

Dar cel mai mare hit din carieră a venit un an mai târziu, cu Afrika Shox, un featuring al legendei hip-hop pentru duoul Leftfield.

A rezultat un splendid omagiu al electroniştilor nouăzecişti pentru precursorii electro-funk din decada anterioară. Afrika Shox a fost no. 7 în UK, iar doi ani mai târziu a intrat pe soundtrack-ul filmului Vanilla Sky.

Ceva mai încoace, în 2002-2003, Bambaataa a colaborat cu un alt “producer” neamţ, Hardy Hard, cei doi folosind titulatura Sirius B.

Duoul a scos două discuri single, influenţate de moda electroclash: If You TechnoLectro şi TelLieVision.

Pe final de secol, după toate aventurile dance, marele guru a revenit la hip-hop, propunând un nou proiect: Hydraulic Funk.

Discografia Hydraulic Funk conţine un singur album, “self-titled”, datat 1999. Aş zice că sună ca o încrucişare între versiunea originală Shango şi Time Zone-ul din anii ‘90, cu ingrediente de P-funk, soul, electro, alt-rap şi big beat.

Odată cu startul secolului XXI, Bambaataa a lăsat-o din ce în ce mai moale cu realizările discografice.

Totuşi, din acea perioadă, mai exact din 2001, datează cel mai important material “full-lenght” din lunga sa carieră: compilaţia Looking for the Perfect Beat: 1980-1985. Avem un adevărat tezaur, ce strânge laolaltă cele mai fericite momente din discografia patriarhului hip-hop.

Discul conţine ambele variante Zulu Nation Throwdown, toate cele cinci single-uri de la Tommy Boy şi duetul de prestigiu cu James Brown.

Programul este completat de cele două colaborări cu Melle Mel şi de Funk You, debutul Afrika Bambaataa & Family. Categoric, un “must have”!

În 2004, după un cincinal de abstinenţă, patriarhul a realizat un nou album de studio, de data asta sub nume propriu.

Dark Matter Moving at the Speed of Light a marcat reluarea colaborării cu Tommy Boy Records, despre care trebuie spus că devenise subsidiar Warner încă de la jumătatea anilor ‘80.

Asistat de o cohortă de tineri adepţi Zulu Nation,  îşi sondează propriile rădăcini, folosindu-se cu încredere de noile echipamente de studio.

Dark Matter Moving at the Speed of Light sună chiar “fresh”, la standardele lui 2004, cu rezonanţe de big beat şi electroclash, nişte curente muzicale profund îndatorate inovaţiilor marelui DJ.

Albumul conţine o două cover-uri cu semnificaţii adânci, după Soul Makossa (capodopera proto-disco a lui Manu Dibango) şi respectiv Metal (un clasic electropop al lui Gary Numan). Interesant că vocea de pe Metal a fost (re)înregistrată de Numan “himself”.

Dintre creaţiile originale, o menţiune aparte merită track-ul de deschidere, Got that Vibe, cu beat super-catchy şi răsunet de sitar. În general, combinaţia asta de “old school” în ţoale “new school” sună cât se poate de adecvat şi de distractiv.

Alături de The Light, Dark Matter Moving at the Speed of Light rămâne unul dintre cele mai răsărite albume ale lui Bambaataa din lunga epocă post-Soulsonic Force. Dar n-avut nici pe departe potenţialul de a-l readuce pe patriarhul hip-hop în prim-planul scenei contemporane.

De precizat că Dark Matter Moving at the Speed of Light n-a fost singura producţie a lui Bambaataa din 2004.

A mai existat şi un nou material Time Zone, dublul LP Everyday People. Este vorba mai exact despre o colecţie de “breaks & beats”, disponibilă doar pe vinil, pentru că se adresa cu precădere DJ-ilor profesionişti.

După aceste episoade, Bambaataa a cam pus pe “hold” activitatea de “recording artist”. Vreme de vreo 12 ani, băiatul n-a mai scos aproape nimic, cu excepţia unor featuring-uri răzleţe.

Asta nu înseamnă că omul s-a retras la pensie. Dimpotrivă, a continuat să bage turnee “worldwide”, ca un adevărat ambasador al culturii hip-hop.

De obicei nu se limita doar la gig-uri, prestând tot soiul de conferinţe, workshop-uri & shit. Bătrânul DJ căpătase dimensiunea de patrimoniu viu al hip-hop-ului, adulat de noi generaţii de adepţi, dornici să descopere adevărata esenţă a fenomenului.

În 2006, Afrika Bambaataa a fost celebrat cu mare fast de VH1, în emisiunea anuală Hip Hop Honors.

Doi ani mai târziua fost nominalizat pentru Rock and Roll Hall of Fame, dar, spre deosebire de fratele Grandmaster Flash, n-a fost admis în templu. Şi probabil că nici nu va  mai fi admis vreodată.

Tot în perioada aia, cam între 2007 şi 2009, s-a petrecut şi o reuniune cu bătrânii MCs din Soulsonic Force.

N-a apărut niciun material nou, din fericire, dar  grupul a avut ocazia să concerteze în spaţii măreţe, gen Madison Square Garden, Hyde Park-ul londonez sau Coachella.

Larga recunoaştere de care se bucura Bambaataa a cuprins până şi cercurile academice. Între 2012 şi 2015, părintele hip-hop-ului a ţinut cursuri la Cornell University, ca “visiting scholar”.

Cu acest prilej şi-a donat întreaga arhivă pentru colecţia hip-hop de la Cornell, cea mai mare ever pe profilul ăsta.

Apoi a venit “minunatul” an 2016. Nu, Bam nu s-a aflat pe lista celebrităţilor decedate. S-a întâmplat ceva cu mult mai nasol, care i-a futut cu gravitate prestigiul de guru hip-hop.

Un fost membru Zulu Nation, Ronald Savage, a dezvăluit că a fost abuzat sexual de marele lider, pe vremea când avea doar 15 ani (adică prin 1980).

Un vlăstar crescut într-o familie dezorganizată, Savage îşi găsise refugiul şi speranţa alături de fraţii din Zulu Nation.

Tatăl lor, al tuturor, se purta cu maximă blândeţe şi înţelegere faţă de micuţul Ron, iar acesta era extrem de încântat să descopere figura paternă de care avea atâta nevoie.

Toate bune şi frumoase, până când Bam l-a invitat pe tânărul adept să-i facă o vizită la domiciliu. Cică în loc de discuri, Pomohaciul din Bronx i-ar fi arătat reviste porno, după care l-a împins în tot soiul de jocuri murdare, ce au implicat şi un al doilea pulărău pervers.

La câteva zile, alţi trei indivizi au ieşit în presă, pretinzând că au fost molestaţi cu decenii în urmă de “icoana” hip-hop.

Mai mult, un fost bodyguard al lui Bambaataa a afirmat că “patriarhul” ar fi abuzat de sute de puştani de-a lungul timpului.

Bineînţeles, Bambaataa a negat absolut tot şi a început să se vaite că este victima unei conspiraţii, ce vizează întreaga moştenire hip-hop.

Zulu Nation a sărit iniţial în apărarea fondatorului, numai că, după scurt timp, a publicat un comunicat, anunţând că Bambaataa nu se mai află la conducerea organizaţiei.

La mai mult de un an de la mărturisirea lui Savage, nu ştim cu siguranţă dacă Bambaataa este sau nu vinovat.

Eu cred că e multă putreziciune la mijloc. Nu înţeleg cum e posibil ca asemenea grozăvii să fie tăinute atâta amar de vreme. Pe de altă parte, eu am aşa o convigere că niciodată nu iese fum fără foc.

Ce facem acum, dacă se dovedeşte că toate mizeriile astea s-au întâmplat cu adevărat şi marele Bam e un pedofil de cea mai joasă speţă? Cum rămâne cu moştenirea hip-hop? Separăm omul de operă? Să ştii că aici situaţia e ceva mai nasoală.

Considerat mai mult decât un artist, Bambaataa era privit ca un lider, un model, un profet al păcii şi al dragostei. Să fi fost toate astea doar nişte tertipuri, pentru a seduce mai multă “prospătură”? Simt că îmi pierd orice fărâmă de încredere în umanitate…

Până când justiţia va pronunţa o sentinţă (sau mai multe), legendarul s-a gândit să mai distragă atenţia, scoţând la iveală nişte muzică nouă.

Lansat în 2017, single-ul Bring It Up reprezintă o încercare disperată şi tardivă de a specula actualul trend EDM. Etapa sa eurodance din anii ’90 a avut momente mult mai izbutite.

Dacă ai ajuns până aici ai o imagine aproape completă a vieţii şi activităţii lui Afrika Bambaataa. Scrisă înainte de 2016, povestea asta ar fi fost de-a dreptul însufleţitoare. Dar acum stă sub umbra unei gigantice îndoieli, care se poate întrupa într-o scârbă fără margini.

Update 1:

Jurnalista Leila Wills lucrează de câțiva ani la un film documentar despre abuzurlle sexuale ale lui Bambaataa, culegând până acum tone de mărturii.

Proiectul său se numește Trapped in a Culture. În noiembrie 2020, acesta se află încă în faza de post-producție.

Până când va fi gata filmul, avem la dispoziție o serie consistentă de podcast-uri ce conțin dezvăluiri ale victimelor lui Amen Ra al hip-hop-ului.

Din câte se vede, situația devine din ce în ce mai tragică. În 2017, T.C. Izlam, fost membru Zulu Nation și contestatar vehement al lui Bambaataa, a sfârșit împușcat pe o stradă din Atlanta. Cu trei săptămâni înainte să fie ucis, Izlam a filmat cu Wills pentru Trapped in a Culture. 

Au trecut trei ani și nu s-a clarificat deloc dacă asasinarea lui Izlam este legată de conflictul cu Bambataa. Nu ne rămâne decât să sperăm că Leila Wills va scăpa cu bine.  

Între timp a apărut un alt documentar despre Bambataa, Zulu Return, care-i o mare pupincureală. În Zulu Return îl vedem pe DJ-ul pedofil într-o excursie în Africa de Sud, unde se întâlnește cu un mare oracol zulus, care-i dă sfaturi cum să înfrunte marea “nedreptate” la care este supus. 

Dacă atunci când am scris articolul aveam niște mici rezerve, acum sunt convins că Bambaataa e un căcănar sinistru și merită să putrezească în pușcărie pentru restul zilelor. Dar din câte se pare, justiția nord-americană se mișcă la fel de lent ca a noastră când vine vorba de VIP-uri.

Update 2:

Suntem în septembrie 2021 și lui Bambaataa nu i s-a întâmplat absolut nimic după toate aceste dezvăluiri, iar Trapped in a Culture este tot în post-producție, potrivit site-ului oficial.

În ciuda acestui scandal monstruos, se găsesc încă unii tolomaci care se simt onorați să colaboreze cu căcănarul pedofil. 

Spre exemplu, în 2019, producătorul francez Domenico Torti a scos un single electro house-ish, Radar, cu Bambaataa ca mare invitat special. Materialul a apărut la ditamai Ed Banger Records, ca să știi.

Mai recent, în primăvara lui 2021, pedofilul îndrugă ceva și pe I’m Thinking, I’m Spacing, o producție cu accente free jazz a japonezului Yasushi Ide. Altfel de vești aștept eu despre căcănar.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

6 gânduri despre „Afrika Bambaataa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.