Aesop Rock

Aesop Rock

Mostră de înţelepciune:

„Aflat la vârsta de 24 de ani, Aesop Rock depăşeşte limitele umane ale versificaţiei, manifestându-se ca o adevărată maşină de născocit metafore despre nimicnicia existenţei.”


Naştere:

  • Ian Matthias Bavitz, 5 iunie 1976, Syosset, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Aesop Rock se află printre cei mai grozavi MCs din întreaga istorie a hip-hop-ului. Stăpân absolut al lexicului limbii engleze, dușman etern al clișeelor din rap-ul mainstream, dar şi underground, tânărul Aesop și-a câștigat un loc definitiv între marile personalități muzicale ale începutului de secol XXI.

Amicul nostru a apărut în scenă într-un moment în care mulţi proclamaseră moartea creativă a hip-hop-ului şi a reuşit să închidă gura la tot soborul de cioclii. Bine, n-a fost el unicul mântuitor al muzicii rap din deceniul “noughties”, dar a avut o contribuţie determinantă la revigorarea genului.

Posesor al unui timbru aspru-tabagic, oarecum asemănător cu al compatriotului nostru Bean, Aesop Rock are un şarm aparte, de prăjit cu barbă, şi o atitudine distinctă faţă de rapper-ii cocliţi din mainstream. În loc de lăudăroşenie şi şmechereală, flăcăul a ales să-și exprime trăirile stranii, rezultat al unui psihic introvertit, cu înclinaţii spre contemplaţie şi despicat firul în patru.

Am spus în paragraful introductiv că Aesop Rock este “stăpân absolut al lexicului limbii engleze”, iar asta nu e doar o parabolă de-a mea, ci un fapt atestat ştiinţific. Un studiu realizat de Matt Daniels pentru site-ul Polygraph arată că Aesop este MC-ul cu cel mai mare număr de cuvinte unice pronunţate în cuprinsul întregii sale opere. În total, marele artist a rostit 7392 de termeni diferiţi, surclasându-l cu vreo 900 pe GZA, ocupantul celei de-a doua poziţii.

Dacă-i asculţi creaţiile, remarci că alde Aesop struneşte cu măiestrie miile de cuvinte din vocabularul său, născând rime de o mare adâncime şi imagini încarcate de sens. În mod natural, băiatu’ a stârnit nenumărate elogii, dar se găsesc şi destui invidioşi care susţin că opera MC-ului este doar o mare vrăjeală. Cică individu’ numa’ se dă criptic, dar de fapt nu transmite nimic, nu spune nicio poveste, doar îşi exhibă colosala logoree, fără rost, fără țintă.

Mari mâncători de căcat bipezii în cauză. Aesop chiar este un poet de mare forţă şi un rapper desăvârșit, care nu aruncă deampulea cu vorbele în microfon.  În plus, repertoriul său nu este atât de unilateral. Sunt destule cântece care au un mesaj cât se poate de lizibil, nu e totul numa’ abstracţiune şi opacitate, cum au impresia analiştii superficiali, prizonieri fără speranţă ai acestui clişeu de percepţie.

Foarte interesant că băiatul declară sus și tare că se consideră muzician, nu rapper. Am dat play la toată discografia și nu pot decât să fiu de acord cu dânsu’. Discurile sale sunt produse cu o inspirație şi o minuţiozitate demne de toată admiraţia. Nu vorbim de un simplu background ritmic pentru rimele lui Aesop, ci de aranjamente orchestrale în toată regula, chit că artistul a rămas un devotat al tehnicilor de producţie specifice hip-hop-ului.

Beat-urile şi sample-urile sunt alese cu un bun gust exemplar şi sunt îmbinate cu o măiestrie fantastică. Dubla impresie de varietate şi coeziune este omniprezentă, iar ăsta e idealul oricărui ascultător pasionat de muzică.

De menţionat că în prima parte a carierei, Aesop Rock a beneficiat de serviciile remarcabilului producător Blockhead. Pe albumele mai recente se ocupă el însuşi de producţie şi o face al dracu’ de bine.

De loc din Long Island, New York, Ian Matthias Bavitz se trage dintr-o familie cât se poate de așezată, în ciuda preconcepțiilor tale de căcat despre rapperi. Ai lui i-au încurajat de timpuriu înclinaţiile artistice, aşa că micuţul Ian a învăţat să cânte la pian şi la chitară bas. La începutul adolescenţei a fost atras în mrejele rock-ului underground, între preferinţele sale regăsindu-se trupe ca Dead Kennedys, Ministry sau Fugazi, auzite de la fratele lui mai mare.

Aproximativ în aceiaşi perioadă, adică pe la finele anilor ’80, tânărul a făcut o descoperire ce avea să-l marcheze definitiv: cultura hip-hop. Public Enemy, Run DMC, Boogie Down Productions, EPMD i-au înfierbântat imaginaţia şi i-au stârnit creativitatea, transformându-l într-un “wigger” veritabil. Ceva mai târziu i-a descoperit și pe cei dintâi zănatici ai scenei rap, Kool Keith și Del the Funky Homosapien, care au devenit principalele sale modele artistice.

Treptat, junele muzicant a început să confecţioneze primele rime şi primele beat-uri. În acea fază timpurie a carierei de MC, suportul său instrumental a fost un amărât de Casio, împrumutat de la același frate mai mare.

În paralel cu muzica, omuleţu’ era preocupat şi de artele vizuale, aşa că după ce a terminat liceul a decis să meargă la Universitatea din Boston, unde s-a ales cu o licenţă în pictură. Numai că după absolvire, petrecută în 1998, a lăsat baltă domeniul vizual, optând cu entuziasm pentru o carieră de rapper. Pentru că avea nevoie de un nume de scenă memorabil, tânărul new yorkez şi-a zis Aesop Rock, inspirat de legendarul fabulist antic.

În timp ce o ardea prin Boston s-a împrietenit cu un alt flăcău venit tot de prin părţile New York-ului. Respectivu’ îşi zicea Blockhead şi era un mare producător hip-hop în devenire. Cei doi aveau să colaboreze intens în anii următori, deşi prima tentativă discografică a lui Aesop Rock a fost produsă de un amic al lui Blockhead, supranumit Dub-L.

În timpul vacanţelor de vară din 1996-97, Aesop a înregistrat primele sale cântece într-un studio din Manhattan, unde amintitul Dub-L îşi făcea veacul în calitate de “intern”. Aşa a ieşit albumul de debut, Music for Earthworms, distribuit sub formă de CD-R, fără să aibă neam de label în spate.

Aesop îl vindea pe la concerte şi prin intermediul noului site MP3.com, un strămoş îndepărtat al bandcamp-ului de astăzi. În felul ăsta, rapper-ul a comercializat peste 300 de copii, devenind unul dintre primii muzicanţi din istorie ce şi-au lansat cariera online.

De când a ajuns un superstar al underground-ului, fanii au început să urle că vor reeditarea Music for Earthworms. Amicul Aesop a fost suficient de înţelept să nu se ia după toţi ciocoflenderii. Materialul există oricum pe youtube, deci se poate lămuri orice curios despre ce e vorba.

Adevărat, Music for Earthworms are farmecul lui de gherilă, dar nu poate fi luat în considerare ca un album în toată regula, ci mai degrabă ca un demo ambiţios. Totuşi, dincolo de această încropeală, talentul de MC al junelui Bavitz răzbate deja din toţi porii.

Susţinut de beat-uri de tip boom bap, Aesop Rock ne dezvăluie tainele sufletului său, bântuit fără încetare de cele mai sumbre viziuni despre lume şi viaţă. Track-ul no. 1, Abandon All Hope, rămâne o introducere perfectă în universul poetic al new yorkezului, chiar dacă de-a lungul anilor acesta şi-a rafinat permanent exprimarea.

Băiatul a reuşit să strângă ceva marafeţi din vânzările Music for Earthworms, cu care ia ghiceşte ce a făcut? S-a îmbătat pulă? Şi-a luat droguri? Nu cois, te-ai păcălit. I-a folosit ca buget pentru realizarea unui nou material, EP-ul Appleseed, apărut în 1999.

Marea majoritate a pieselor sunt produse de Aesop himself, dar există şi câte o contribuţie din partea tovarăşilor Blockhead şi Omega One. Appleseed sună cel mai jazzy dintre toate discurile lui Aesop Rock şi reprezintă un salt calitativ important faţă de Music for Earthworms. Cele mai izbutite momente sunt Dryspell (bazată pe un sample după Ornette Coleman) şi 1000 Deaths.

Cu toate că la fel ca predecesorul său a fost un efort 100% DIY, Apleseed a făcut ceva impresie în underground. Ca urmare, MC-ul s-a pomenit pentru prima oară în viaţă cu oportunitatea unui contract de înregistrări. Mush Records era un label mic şi ambiţios, care nu i-a oferit artistului un mare sprijin financiar, dar i-a lăsat maximum de libertate creativă.

Aesop Rock îşi facea debutul la Mush în toamna lui 2000, cu un album de toată frumuseţea, intitulat Float. Acesta cuprinde aproape 70 de minute de muzică, o durată cam mare pe gustul unora, dar după părerea mea tânărul new yorkez n-a bătut câmpii nicio secundă. Float e plin de miez şi te poate ţine atent de la un cap la altul.

Dintre cele 20 de piese, unşpe au fost lucrate din butoane de Blockhead, nouă de Aesop Rock şi una de Omega One. Producţia este uimitoare, atingând excelenţa la capitolul unitate în diversitate. Sonorităţi împrumutate dintr-o multitudine de genuri se împletesc perfect pe beat-uri adânci de hip-hop, născând impresia de aranjament orchestral fin, ca în vremurile de glorie ale pop-ului baroc.

Albumul are o atmosferă densă, apăsătoare, subliniată de tumultul liric al protagonistului. Aflat la vârsta de 24 de ani, Aesop Rock depăşeşte limitele umane ale versificaţiei, manifestându-se ca o adevărată maşină de născocit metafore despre nimicnicia existenţei.

Unul dintre primele highlight-uri din repertoriul lui Aesop este Commencement at the Obedience Academy, track-ul no. 2 de pe Float. Pe un fundal jazzy, cu chitări îngânate leneş de un saxofon, rapper-ul ne înfățișează hățișul necuprins al lumii sale interioare.

Ia de aici o mostră ceva mai soft din lirica neo-aesopiană: „Must not sleep. Must warn others/Trust blocks creep where the dust storm hovers/I milk my habitat for almost everything I want/Sometimes I take it all and still can’t fill this pitfall in my gut”.

Interesant de menționat că artistul și-a tatuat pe brațe versul „Must not sleep. Must warn others”. Conform site-ului genius.com, acesta este de fapt un citat din filmul horror SF Invasion of the Body Snatchers. De altfel opera lui Aesop abundă în astfel de referințe obscure din cultura pop.

Cu acompaniament de coarde, harpă şi oboi, Big Bang introduce în scenă noţiunea de hip-hop cameral. Un hibrid rap-muzică clasică chiar şi mai reuşit este Oxygen, cu Aesop Rock dezlănţuit în rime pe ample acorduri orchestrale, alternate de clinchete subtile de harpă şi bâzâieli subversive de sitar.

La I’ll Be OK, Aesop şi invitatul său Slug (din grupul Atmosphere) îşi descoperă vocaţia de bluesmeni post-moderni, duelul lor liric fiind impulsionat de muzicuţă şi slide guitar. Skip Town, producţia lui Omega One, scoate la înaintare influenţa reggae, cu un riddim împrumutat de la Horace Andy (You’re My Angel). Ca să închid lista, mai adaug o altă repriză de excepţie, Spare a Match, apogeul psihotic al albumului.

Să nu-ţi închipui că atunci, în toamna lui 2000, şi-au dat seama prea mulţi de geniul lui Aesop Rock. Float a avut parte de o promovare subţire, după posibilităţile Mush Records. Dacă rapper-ul s-ar fi blocat în acest stadiu, albumul rămânea o comoară îngropată pe vecie în subteranele hip-hop-ului.

Numai că tovarăşul Aesop a mers înainte, ghidat de steaua lui norocoasă. Cândva prin 1999, El-P, un alt rapper/producer underground de pe Coasta de Est, punea bazele label-ului Definitive Jux (aka Def Jux). Pe lângă calităţile artistice remarcabile, El-P s-a dovedit şi un antreprenor foarte bun. Def Jux a devenit un far călăuzitor pentru hip-hop-ul de început de veac, adunând în ograda sa nume grele din noul val, precum Cannibal Ox, RJD2, Cage şi bineînţeles Aesop Rock.

Primul album al înţeleptului Aesop pentru Def Jux este Labor Days, lansat în septembrie 2001. A trecut, iată, un deceniu şi jumătate de atunci, iar Labor Days şi-a fixat un loc între cele mai valoroase albume de hip-hop ever. După multe opinii, ar fi capodopera definitivă a marelui MC, dar eu cred că omu’ mai are vreo 3-4 albume care şi-ar putea revendica un asemenea titlu (inclusiv Float).

Spre deosebire de caleidoscopicul Float, Labor Days se bazează pe o concepţie unitară, Aesop Rock preocupându-se adânc de condiţia lucrătorului american la răscrucea dintre milenii. La vremea când a scris materialul, băiatu’ avea încă un job 9 to 5, deci vorbea în cunoştinţă de cauză, nu din vagi lecturi neo-marxiste.

Datorită tematicii alese, lirica tinde să fie ceva mai accesibilă decât pe alte albume. Asta nu înseamnă că apetenţa artistului pentru metafore s-a diminuat prea mult. Doar că etica albumului îl determină pe Aesop să aleagă modalităţi de exprimare ceva mai pământeşti. În consecinţă, pe Labor Days întâlnim şi poveşti de viaţă sau imnuri ale clasei muncitoare.

Pe partea de producţie, Aesop şi tovarăşii lui au lovit iarăşi grav de tot. De data asta, numitul Blockhead a preluat nouă dintre cele paişpe bucăţi. MC-ul s-a băgat şi el la butoane pentru patru track-uri, iar Omega One s-a ocupat de unul singur, exact ca pe Applessed sau Float.

Probabil pentru a sublinia caracterul conceptual al albumului, orchestraţiile nu mai sunt atât de diversificate ca pe Float. Labor Days este străbătut de idei recurente, fără a cădea deloc în păcatul monotoniei.

Fluiere şi flaute de toate felurile, unduiri de sorginte balcano-levantină şi o reţea vastă de claviaturi vintage sunt laitmotivele instrumentale de pe Labor Days. În interacţiune cu alte elemente de orchestraţie şi cu eternele beat-uri şi scratch-uri, se crează o ambianţă aparte, în care melancolia se contopeşte cu o stare de revoltă mocnită.

Track-ul 2, Daylight, se află printre cele mai strălucite creaţii neo-aesopiane. Cu un sound captivant şi un refren aproape cântat (“All I ever wanted was to pick apart the day/Put the pieces back together my way”), piesa ar putea să pară chiar radio-friendly. Dar să ne amintim că pe vremea aia chart-urile erau dominate de personaje precum DMX, Nelly sau Ja Rule.

Daylight îi prilejuieşte lui Aesop una dintre cele mai mundane referinţe culturale din carieră, numai că şi de data asta flăcăul are o perspectivă diferită faţă de marea masă a humanoizilor. Ia aminte de aici, băi labă tristă ce eşti: “Life’s not a bitch, life is a beautiful woman./ You only call her a bitch because she won’t let you get that pussy/Maybe she didn’t feel y’all shared any similar interests/Or maybe you’re just an asshole who couldn’t sweet talk the princess”.

Labor Days conţine multe alte momente încântătoare, pe lângă Daylight. Aş zice că albumul nu are nici un punct vulnerabil, înscriindu-se ferm în categoria “all killer, no filler”.

No Regrets se distinge mulţumită faptului că este una dintre cele mai narative reprize din repertoriul lui Aesop. Rapper-ul ne împărtăşeşte povestea lui Lucy, o artistă non-conformistă, care în lunga sa viaţă şi-a urmat neabătut idealul, rezistând cu brio tuturor presiunilor sociale.

Condus de o linie proeminentă de bass, 9-5’ers Anthem descrie cu acurateţe soarta lucrătorului obidit, care-şi sacrifică o halcă uriaşă din existenţă pe altarul infam al capitalismului: “We the American working population/Hate the fact that eight hours a day/Is wasted on chasing the dream of someone that isn’t us”. Am impresia ca aud pe acolo şi un snippet din muzicuţa maestrului Larry Adler, deşi site-ul WhoSampled nu menţionează nimic în acest sens.

Ca să nu o dau într-un megareview de album, mai menţionez doar trei track-uri: tumultoasa The Tugboat Complex, Pt. 3 (cu ceva voci bulgăreşti pe fundal), misterioasa Battery (punctată de bongos şi tânguieli răzleţe de soprană) şi tensionata Boombox (unde furia rap-ului este temperată încă odată de sunetul coardelor).

Spre deosebire de Float, Labor Days n-a mai trecut neobservat. Un şir de recenzii elogioase au sporit considerabil prestigiul lui Aesop Rock, care la cei 25 de ani ai săi devenea un reper major pentru underground-ul hip-hop.

În februarie 2002, Aesop s-a întors în rafturi cu un nou material, EP-ul Daylight. Când auzi de EP te gândeşti la ceva de umplutură, în genul colecţie de remixuri, mai ales că titlul pare un hint în direcţia asta. Ei bine, nu-i deloc aşa. Daylight EP poate fi o piesă de colecţie şi dacă nu eşti cel mai înfocat fan al MC-ului.

După ce ni se serveşte track-ul eponim, exact aşa cum se aude şi pe Labor Days, urmează un fel de variantă în oglindă, Night Light. Aceasta are un instrumental diferit, ceva mai incisiv, şi versuri menite să întoarcă pe dos mesajul original: “All I ever wanted was to pick apart the day/Swallow up the pieces, spit ’em at your species”.

De neratat este şi track-ul 3, tenebrosul Nickel Plated Pockets, prima colaborare cu El-P în calitate de producător, ce beneficiază şi de un featuring Vast Aire (jumătatate din Cannibal Ox). Vorbim practic de un summit Def Jux, adică o fază super-dope pentru cunoscători.

Nici celelalte piese din program nu-l fac de ruşine pe Aesop, dimpotrivă îi consolidează piedestalul de rapper de mare clasă. Interesant că pe Daylight EP şi-a făcut loc şi un instrumental al lui Blockhead, contagiosul Forest Crunk, desprins parcă din soundtrack-ul unui film de acţiune low-budget.

Călare pe val, Aesop Rock scotea un nou album, Bazooka Tooth, în toamna lui 2003. Spre deosebire de Float şi Labor Days, Bazooka Tooth este produs în cea mai mare parte de Aesop însuşi. Blockhead e pe fază doar la vreo trei bucăţi, iar patronul El-P s-a anturat şi el la una.

Dispariţia lui Blockhead din prim-plan a fost o manevră destul de riscantă la capitolul producţie, dar eu cred că înţeleptul Aesop nu se face deloc de ruşine, ridicându-se la înălţimea propriilor rime. Conform bunului său obicei, flăcăul vine cu ceva diferit faţă de albumele anterioare.

După inovativele Float şi Labor Days, băiatu’ şi-a permis să facă reverenţe spre clasici. Bazooka Tooth e centrat mai mult pe beat-uri decât albumele precedente, unde combinaţiile ingenioase de sample-uri furau show-ul.

Şi acum te agaţă câte un synth, un sax, o ghitară sau alte efecte şi şmecherii, doar că prezenţa lor e ceva mai lapidară. Totuşi, această concizie nu dăunează deloc expresivităţii, fiindcă vorbim aici de un artist cu totul special.

În altă dezordine de idei, să nu-ţi imaginezi că dacă a apelat la metode de lucru ceva mai “tradiţionale”, Aesop a fost contaminat de un fel de mimetism nostalgic. Bazooka Tooth plezneşte de originalitate cap-coadă, amicul nostru împingând ethos-ul hip-hop clasic într-o zonă bizară, suprarealistă, care i-a băgat în sperieţi şi pe mulţi dintre adepţii curentului undergound.

Cât priveşte lirica, fratele Aesop s-a aruncat şi spre subiecte ceva mai comune, cum ar fi viaţa în New York, violenţa, drogangeala sau băieţeala rapp-erească. Bineînţeles, din gura lui, toate aceste lucruri sună cu totul altfel decât ne-am obişnuit să le auzim.

NY Electric este un tablou halucinant al marii metropole, conturat cu ajutorul nepreţuit al unui instrumental de balamuc. La fel ca pe Labor Days, Aesop îşi găseşte inspiraţia în regiunea balcano-levantină, numai că acum explorează latura maniacală a muzicii din aceste ţinuturi de poveste.

No Jumper Cables este un alt coşmar urban, cu efecte obsedante de joc video. Babies with Guns face trimitere la violenţa armată, aflată de pe atunci pe un trend ascendent în State. La finalul piesei, Aesop îl omagiază freestyle pe recent împuşcatul Jam Master Jay (ex-Run–D.M.C.).

Destul de diferită în peisaj, Cook It Up ne relatează aventurile lui Bazooka Tooth, personaj recurent al albumului, aparent un fel de alter ego caricatural al lui Aesop. Spre finalul piesei ni se serveşte şi o repriză cântată, în manieră soul şaptezecistă, graţie amicilor de la Party Fun Action Committee. Ăştia erau un duo specializat pe parodii hip-hop, alcătuit din Blockhead şi încă un gagiu.

Track-ul no. 9, We’re Famous, reprezintă centrul de greutate al întregului disc. Aesop Rock susţine un duet istoric cu El-P, ce se constituie într-un veritabil statement Def Jux. Cei doi MCs o ard cam revanşard la adresa criticilor şi a rap-ului mainstream şi îşi asumă rolul de lideri ai unei noi revoluţii hip-hop. Este bravadă, cum altfel, dar o bravadă întemeiată pe argumente solide.

Bazooka Tooth n-a fost aşa de lăudat de critică precum Labor Days, în schimb a primit un feedback foarte OK de la fani. Ca dovadă că aceştia au pus mâna şi au cumpărat CD-ul, vinilul etc., Bazooka Tooth a rămas în istorie drept primul album Aesop Rock ce a penetrat în Billboard 200 (până pe poziţia no. 112).

După acest episod, Aesop s-a întors în februarie 2005, cu EP-ul Fast Cars, Danger, Fire and Knives. Cumva, noul material perpetuează direcţia stilistică de pe Bazooka Tooth, fiind tributar hip-hop-ului clasic.

Fast Cars, Danger, Fire and Knives ar putea fi suspectat că este o adunătură de leftovers de pe albumul amintit, dar realitatea de pe disc e cu totul alta. Mai curând s-ar zice că EP-ul perfecţionează metodele de pe Bazooka Tooth, însemnând un pas înainte pentru cariera MC-ului. Aesop Rock şi Blockhead şi-au împărţit grosul producţiei, dar pe interval apare şi un tovarăş nou, Rob Sonic, care bagă şi el la un track.

Conceput ca un freak show adaptat la mentalităţile secolului XXI, Fast Cars, Danger, Fire and Knives este o audiţie cât se poate de incitantă. Remarc mai ales piesa-titlu, cu un refren repetat cu aviditate de maestrul Aesop, ca şi track-ul denumit Rickety Rackety, un jam dezinvolt, cu participarea amicilor El-P şi Camu Tao.

Pentru fanii devotaţi, EP-ul e un must have extrem de preţios, fiindcă a fost publicat alături de un booklet generos, de 88 de pagini, ce cuprinde integrala lirică Aesop Rock din perioada 2000-2005. O adevărată nestemată a artei contemporane!

La jumătatea deceniului trecut, Aesop Rock se impunea definitiv ca un star al rap-ului underground, iar asta îi conferea o aură de coolness irezistibilă. Nici brand-urile faimoase n-au rămas indiferente la strălucirea marelui MC. Spre exemplu Nike şi Apple l-au solicitat să scrie nişte muzică pentru proiectul lor Original Run, dedicat amatorilor de jogging cu muzică în căşti.

Creaţia lui Aesop s-a numit All Day, şi este un mix continuu de vreo 45 de minute, disponibil exclusiv pe iTunes Store. Deşi e conceput ca un background sonor pentru alergat pe coclauri, All Day merge ascultat şi acasă, liniştit, cu un gigi la bord. E un hip-hop chilleanu’, parţial instrumental, cu ceva mormăieli subversive ale protagonistului.

Întreg mixul e străbătut de o ghitară sexy-psihedelică, mânuită cu graţie de Allyson Baker, soţia rochistă a MC-ului. Allyson cântă cu o trupă de neo-garage rock, Dirty Ghosts, care mă mir că nu e mai cunoscută, fiindcă ce am ascultat sună destul de bengos.

Gagica s-a căsătorit cu Aesop prin 2005, determinându-l pe rapper să se mute din New York tocmai pe coasta ailaltă, la San Francisco. Cei doi au divorţat prin 2011, dar au rămas prieteni şi au continuat să colaboreze în plan muzical.

În sfârşit, în vara lui 2007, Aesop Rock a scos un album „full-lenght”, None Shall Pass, primul după o pauză de patru ani. Materialul este produs în proporţii aproape egale de Aesop Rock şi Blockhead, cu contribuţii din partea lui El-P şi Rob Sonic.

None Shall Pass este o altă creaţie extraordinară a maestrului Aesop. Pe acest album, artistul sintetizează multe dintre ideile prezente pe discurile anterioare, dar adaugă şi un plus de noutate.

Tehnicile hip-hop sunt combinate cu influenţe de psych-rock şi P-funk şi cu un feeling ceva mai pronunţat de „live band”. Nu e tocmai o premieră în istoria rap-ului, dar Aesop, Blockhead et co. au felul lor unic de a spune lucrurile. Acel feeling de live band despre care vorbeam se datorează şi lui Allyson Baker, care-şi probează încă odată talentele de ghitaristă groovy.

None Shall Pass poate fi asemănat cu cele mai hip-hop momente din discografia lui Beck. De aici rezultă că materialul e ceva mai atractiv pentru fanul general de muzică alternativă, cu deschidere spre hip-hop.

Asta s-a reflectat şi într-o ascensiune fără precedent în topul Billboard, unde None Shall Pass a atins poziţia a 50-a. Într-adevăr o performanţă pentru un artist care-şi păstrează cu nonşalanţă tag-ul „underground”.

Fără discuţie, cea mai tare piesă de pe disc este cea intitulată None Shall Pass. Propulsat de un beat incredibil de catchy, marca Blockhead, Aesop a inventat un refren monumental: „And I will remember your name and face/On the day you are judged by the funhouse cast/And I will rejoice in your fall from grace/With a cane to the sky like none shall pass/None shall pass/None shall pass”. Dacă rămâi indiferent la aşa ceva înseamnă că eşti un pulete fără suflet!

Trebuie spus că nu doar beat-ul şi refrenul sunt fascinante la None Shall Pass. Clapele de jucărie, vocile pe heliu sau acea splendidă chitară clean au contribuit decisiv la plămădirea unei capodopere hip-hop pentru mileniul trei.

Pe album se găsesc o mulţime de alte track-uri care mă dau grav pe spate. Bring Back Pluto pledează ca Pluto să fie repus în drepturile sale de planetă. Instrumentalul soul-jazz cu iz spaţial sună încântător. Fumes este o poveste atroce despre droguri şi drogangii, ce te prinde în vârtej cu rezonanţe stranii de bass.

Despre The Harbor Yours zic că e un funk întunecat, dar suficient de sexy să te pună în mişcare. No City prevesteşte o terifiantă apocalipsă urbană, trăgându-şi inspiraţia din soundtrack-urile filmelor blaxploitation de altădată. În fine, piesa no. 14, Coffee, aduce la rampă un invitat-surpriză, John Darnelle (liderul legendarei trupe indie folk The Mountain Goats).

După un deceniu de împliniri măreţe, Aesop Rock a ajuns la concluzia că a sosit timpul să o lase mai moale. A urmat o perioadă de aproape un cincinal fără noi albume, sau măcar EP-uri. Bine, individul n-a fost complet inactiv, s-a mai băgat la un featuring, la o producţie, plus că a pus bazele unor noi proiecte.

În 2009 a produs un întreg album petru duo-ul Felt, denumit A Tribute to Rosie Perez. Felt (a nu se confunda cu senzaţionalii post-punkeri britanici) este un side-project al rapper-ilor underground Slug şi Murs, specializat pe omagii pentru starlete hollywoodiene de mâna a doua. Drogurile au efecte foarte greu de prevăzut… 

Inspirat probabil de amicii Slug şi Murs, Aesop a iniţiat şi el nişte proiecte cu tentă umoristică. Astfel, în acelaşi an 2009, a pus bazele Hail Mary Mallon, un trio ce-i mai include pe Rob Sonic şi DJ Big Wiz.

Cel dintâi este un MC/producer consacrat de asemenea la Def Jux. Rob colabora cu Aesop de câţiva ani buni, participând până atunci la realizarea a două materiale discografice, Fast Cars, Danger, Fire and Knives şi None Shall Pass. Tot de prin epoca aia, cei doi artişti conlucrează şi pe scenă, cu Rob Sonic în ipostaza de secondant al înţeleptului Aesop.

Big Wiz face parte şi el din live act-ul aceluiaşi Aesop, fiind un DJ în tradiţia hip-hop, adică un individ care scratch-iuşte pe platane. Îl întâlnim şi pe câteva discuri semnate de Aesop Rock, începând cu cele două creaţii din 2007, All Day şi None Shall Pass.

După modelul Marylin Manson, titulatura Hail Mary Mallon face aluzie la un celebru imn catolic şi la un personaj tragic al istoriei, bucătăreasa irlandeză Mary Mallon (aka Typhoid Mary), primul purtător asimptomatic al febrei tifoide identificat în Statele Unite.

Ceva mai târziu, în 2010, Aesop Rock s-a apucat să cânte cu anti-folkista Kimya Dawson, cunoscută în primul rând ca membră a duo-ului Moldy Peaches. Proiectul, denumit The Uncluded, a generat o mare uimire în lumea nerzilor muzicali.

Tot în 2010 s-a petrecut un eveniment ce l-a afectat direct şi pe Aesop al nostru. El-P a anunţat că închide prăvălia Def Jux, pentru că nici specimenele de geeks hip-hop nu prea se mai înghesuiau să cumpere CD-uri şi viniluri făcute la mare artă.

În mod previzibil, creatorul Labor Days şi None Shall Pass nu a rămas orfan, găsindu-şi imediat un nou contract de înregistrări. De data asta a semnat cu Rhymesayers Entertainment, casă de discuri deţinută de Slug şi Ant, cei doi membri ai grupului Atmosphere. Din 2011 încoace, băiatu’ a scos cinci albume pentru Rhymesayers: două sub nume propriu, două cu Hail Mary Mallon şi unul cu The Uncluded.

Hail Mary Mallon a debutat în 2011, cu Are You Gonna Eat That?. Cronicarul de la Pitchfork a oferit o descriere perfectă pentru acest material: “three guys off in a room somewhere, making rap music and having fun doing it”.

Are You Gonna Eat That? înseamnă energie, distracţie şi talent cât cuprinde. Aesop şi prietenul său Rob se completează de minune, demonstrându-şi calităţile fantastice de versificatori, cu toate că tura asta băieţii sunt porniţi mai degrabă pe caterincă decât pe poetici subtile. Ca sound şi atitudine, Hail Mary Mallon sunt contaminaţi de spiritul unor Beastie Boys sau Run–D.M.C., cu update-urile stilistice de rigoare.

Existe unele track-uri mai dense, mai rockish, precum Garfield sau Table Talk, dar şi unele mai minimaliste, mai electro-ish, ca Smock sau hilara Breakdance Beach. Ultima piesă, Plagues and Bacon, sună ca un fel de RHCP meets Afrika Bambaataa, reprezentând una dintre reuşitele majore ale albumului. 

În vara lui 2012, Aesop Rock şi-a făcut revenirea cu un nou album solo, Skelethon, primul după o pauză de cinci ani. Skelethon ni-l înfăţişează pe Aesop într-o formă de invidiat pentru un rapper de vârstă mijlocie.

Ca şi cum n-ar fi destul de depresiv de felul lui, băiatul s-a aflat sub impresia unor evenimente foarte nasoale în perioada în care a conceput albumul. Mă refer la moartea prietenului său Camu Tao şi la divorţul de rocherista Allyson. Oricum, fosta soţie apare ca invitat pe album, la fel ca şi Rob Sonic, DJ Big Wiz sau Kimya Dawson.

Dispoziţia sumbră se resimte într-un fel anume pe Skelethon, cel dintâi album produs în întregime de Aesop Rock. Până atunci, mulţi au comparat defavorabil producţiile sale cu cele ale lui Blockhead, dar cu ocazia asta amicul nostru le-a cam închis gura la cârcotaşi. Aesop a zămislit un sound inedit, o combinaţie straşnică de hip-hop, rock şi electronica, accentuând şi mai mult impresia de acompaniament live semnalată deja pe None Shall Pass. 

Ritmul zguduitor al tobelor ocupă o poziţie centrală în complexul orchestral de pe Skelethon, iar asta crează o atmosferă teribil de hot. În jurul beat-urilor, autorul construieşte cu iscusinţă un zid de sunet compus din chitări tăioase, synth-uri tripante, linii de bass puternice, scratch-uri ameţitoare.

Track-ul no. 1, Leisureforce, te introduce perfect în starea de pe Skelethon. Vine apoi epica ZZZ Top, influenţată discret de rock-ul neo-psihedelic douămiist. Aesop spune povestea a trei adolescenţi rebeli, un rocker, un rapper şi un punker, care au inscripţionat fiecare câte un Z în diferite locuri.

Pentru cel dintâi, Z-ul vine de la ZoSo, simbolul zeppelinian. Al doilea se referă la Zulu Nation, organizaţia întemeiată de Afrika Bambaataa. În fine, al treilea face trimitere la The Zeros, un grup chicano punk din California. Cum ar veni, o radiografie a culturii tinerilor din ultimele câteva decenii. 

Zero Dark Thirthy impresionează prin dinamica spectaculosă drums vs. synths şi prin lirismul distopic al protagonistului, aparent nemulţumit de perspectivele hip-hop-ului şi ale culturii pop în general. Un mic extras: “Roving packs of elusive young become/Choke-lore writers over boosted drums/In the terrifying face of a future tongue/Down down from a huntable surplus to one”.

Crows 1 îl evocă pe bietul Camu Tao. Tonul întunecat al lui Aesop contrastează cu singalong-ul candid al prietenei sale Kimya Dawson, contribuind la reuşita acestui recviem alt-rap. În orice caz, chiflele sunt imposibil de găsit pe Skelethon. Mai evidenţiez track-ul 9, Racing Stripes, foarte spicy, şi track-ul 15, Gopher Guts, foarte spacy.

La Gopher Guts, Aesop ne face şi o confesiune, aşa ca la finalul discului. Aflat probabil sub efectul rupturii de Allyson Baker, rapper-ul declară cât se poate de franc: “I have been completely unable to maintain/Any semblance of relationship on any level/I have been a bastard to the people who have/Actively attempted to deliver me from peril”. And so on…

Skelethon a devenit cel mai mare succes comercial din cariera lui Aesop Rock, ajungând până pe locul 21 în Billboard 200. Pe lângă asta, a fost no. 2 la secţiunea Independent Albums şi no. 5 la R&B/hip-hop. Asta nu a însemnat că artistul şi-a vândut sufletul, ci că arta sa a căpătat o recunoaştere mai largă, aşa cum merita de multă vreme.

2013 a fost rezervat de Aesop pentru albumul de debut The Uncluded. Când el şi Kimya şi-au anunţat colaborarea nimeni nu a înţeles ce urmează să cânte cei doi. Chiar şi după lansarea albumului, botezat Hokey Fright, mulţi au rămas în dubii. Însă au existat şi destule recenzii favorabile, la care eu unul subscriu pe deplin.

Hokey Fright e ciudăţel rău, dar cât se poate de simpatic şi original. Puşi faţă în faţă, protagoniştii fac exact ce ştiu ei mai bine. Kimya cirepeşte, aşa cum obişnuieşte şi cu Moldy Peaches, iar Aesop răpăieşte rugos. Uneori intonează şi el linii melodice, cu vocea lui de urs tabacist. Instrumentalele sunt 90 % spre folk, cu chitări răsunătoare, percuţii mai mult sau mai puţin convenţionale şi ceva flaşnete, armonice sau ce mă-sa or mai fi.

Aesop şi Kimya povestesc tot soiul de chestii stranii, excelând la capitolul umor absurd. Delicate Cycle, Earthquake sau The Aquarium sunt al naibii de molipsitoare. Ceva mai melancolic, Organs, ne îndeamnă să ne donăm măruntaiele funcţionale înainte de a crăpa: “It’s important to give away your pieces/In the detail surrounding your death/There will always be a need for the pieces you are made of/You may one day need a few pieces yourself”.

Track-ul no. 12, Teleprompters, prilejuieşte celor doi artişti o reîntoarcere psihanalitică în vremurile copilăriei lor atipice. Ultima piesă, Tits Up, sună diferit, migrând brusc pe teritoriul stilistic Hail Mary Mallon. Momentul rămâne însă la fel de amuzant ca întreg albumul Hokey Fright.

Că tot veni vorba, în 2014 a apărut al doilea material Hail Mary Mallon, intitulat Bestiary. Nu se deosebeşte prea mult de predecesorul său, fiind la fel de funny şi antrenant. Totuşi, Bestiary nu prea are influenţe rock, plasându-se ferm în sfera hip-hop-ului hardcore.

Aesop Rock a bifat şi anul 2015, realizând un EP în colaborare cu Homeboy Sandman, un rapper charismatic, dacă vrei un fel de Macanache new yorkez. Purtând titlul Lice, EP-ul se găseşte doar ca free download pe bandcamp.

Am procedat ca atare şi mi-a plăcut ce am descărcat. Între Aesop şi noul său prieten se produce o simbioză captivantă, deşi cei doi se deosebesc destul de mult ca flow şi exprimare.

Cele cinci track-uri au cinci producători diferiţi, iar asta face ca Lice să sune foarte variat, cu trimiteri spre soul-jazz, industrial rock sau chillwave. Cea mai tare piesă de pe album este chiar ultima, Get a Dog, apogeul umorului negru al celor doi protagonişti.

Trecuseră aproape patru ani de la precedentul album solo, aşa că în aprilie 2016, Aesop Rock a lansat în sfârşit un nou material, via Rhymesayers Entertainment. The Impossible Kid reprezintă o surpriză plăcută pentru un rapper ajuns la respectabila etate de 40 de ani. Aesop a avut abilitatea de a întoarce criza vârstei mijlocii în favoarea sa, izbutind să scoată un disc memorabil, într-un moment al vieţii când alţi colegi de breaslă devin cumplit de lame.

Şi pe Skelethon întâlnim destule accente personale, dar The Impossible Kid tinde să fie un fel de mărturisire intimă sau o autobiografie pigmentată cu anecdote de familie. La fel ca pe albumul anterior, Aesop îşi asumă rolul de producător in integrum, arătând că încă odată că e super-barosan şi pe felia asta. Orchestraţiile se bazează acum pe ţesături dense de synth-uri, menite să inducă o stare hipnotică şi să confere materialului un iz de prospeţime, de actualitate.

Vertiginosul Rings vorbeşte despre renunţarea lui Aesop la pictură, pe care o regretă destul de mult. Cam asta reiese de aici: “I left some years a deer in the light/I left some will to spirit away/I let my fears materialize/I let my skills deteriorate”.

Lotta Years exprimă admiraţia rapper-ului pentru un puştan tatuat şi o gagicuţă cu dread-uri. Întâlnirile random cu cele două personaje îl fac să reflecte la propriul coolness, care s-a cam dus pe pulă la cei patruj’ de ani ai săi. “Lotta years, uh, lotta years”.

Lugubrul Dorks explică tendinţele de autoizolare ale lui Aesop din ultimii ani. Începutul e foarte promiţător: “Question: If I died in my apartment like a rat in a cage/Would the neighbors smell the corpse before the cat ate my face?”. Artistul se simte cam singur pe lume, dar din câte se pare asta reprezintă propria alegere. Cel puţin asta îmi sugerează laitmotivul liric al cântecului: “party over here, I’ll be over there”.

Pe Blood Sandwich, Aesop ne relatează două întâmplări care i-au marcat pe cei doi fraţi ai săi. Mezinul familiei juca baseball în campionatul de juniori, când un amărât de şoricel s-a iţit dintr-o dată pe teren. Copii au fost înduioşaţi, dar antrenorul s-a manifestat extrem de brutal, zdrobind animalul cu bâta din dotare.

În partea a doua aflăm povestea fratelui mai mare, care, adolescent fiind, îşi dorea să ajungă la un concert cu trupa sa preferată, Ministry. Mă-sa, femeie creştină, îl interoghează despre favoriţii săi (“…and why are they called Ministry?! Are they a cult?!…”) şi refuză să-şi lase odrasla la marele spectacol. În consecinţă, micuţul fan de rock industrial o ameninţă că se sinucide.

Se simte din plin căldura şi emoţia cu care Aesop vorbeşte despre cei doi fraţi. Transpare totodată şi nemulţumirea că s-a mai îndepărtat de aceştia cu trecerea anilor, dar lasă să se înţeleagă că între ei există o legătură ce nu are cum să piară: “Just in case of rough waters, I want to put one up for my brothers”.

După jumătatea albumului avem un moment ceva mai relaxat, Kirby, epopeea funky a unei pisici adoptate de celebrul MC. Ca să închei odată, mai menţionez un singur track, Lazy Eye, cu bass-ul său devastator şi o binecuvântare nepreţuită de la Chuck D în persoană. Wow!

La fel ca Skelethon, The Impossible Kid s-a clasat foarte bine la Billboard (no. 30 în Billboard 200, no. 2 la Independent Albums, no. 3 la R&B/hip-hop). Cred că e evident de acum că vorbim despre un clasic în viaţă.

Iată-mă la capătul unui nou articol fluviu. Ultimul, îndrăznesc să sper. Pentru că dacă vreau să continui proiectul trebuie să găsesc o formulă mai simplă, bazată pe o schemă anume.

În orice caz, indiferent cum va evolua de acum enciclopedia, acest articol cu Aesop Rock va avea nevoie de noi şi noi update-uri. Nemaipomenitul rapper new yorkez e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, iar după cum se prezintă cu albumele cele mai recente, sunt semne că va îmbătrâni al naibii de frumos.

Update:

Aşadar, începem cu update-urile. Între timp, Aesop Rock a scos încă două EP-uri împreună cu tovarăşul Homeboy Sandman. Lice Two: Still Buggin’ a apărut în toamna lui 2016, în timp ce succesorul său, Triple Fat Lice, e încă proaspăt, datând din august 2017.

Aidoma EP-ului pilot, ambele sunt disponibile ca free download (dă-i cu click-ul pe denumiri). Merită efortul să le dai jos. Cei doi flăcăi sunt în mare vervă, întrecându-se în rime fantasmagorice, pe un fundal jazzy/funky/psihedelic de toată frumuseţea.

În 2017, neobositul Aes şi-a făcut intrarea şi în lumea muzicii de film, realizând coloana sonoră pentru Bushwick, un thriller de acţiune cu nuanţe distopice. La fix pentru prietenul nostru!

Toate bucăţile din Bushwick au caracter instrumental. Muzica a fost concepută cu ajutorul celor de la Grimace Federation, un duo guitar vs. synth, care a prestat masiv şi pe The Impossible Kid. Combinaţia a funcţionat de minune, semn că Aesop Rock are un viitor frumos şi în acest domeniu.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s