Aeroplane

AeroplaneMostră de înţelepciune:

În 2008 au cules tone de elogii pentru remixul lor după Paris, piesa indioţilor englezi de la Friendly Fires. Pur şi simplu au reconstruit întregul cântec. Din varianta originală au rămas doar ritmul şi versurile. În rest, indie-ul douămiist, specific pentru Friendly Fires, s-a metamorfozat într-un dezmăţ de synth-uri disco, iar vocea solistului a fost substituită de gagicile electropop de la Au Revoir Simone.”


Locul de origine:

  • Auvelais, Namur, Belgia

Perioada de activitate:

  • 2007-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Acum aproape zece ani, pe când tu ascultai The Killers şi îţi închipuiai că eşti un mare hipster, adevăraţii hipsteri rulau treburi mult mai fine, gen “nu disco”. Un disco revival a existat şi în anii ’90, sorgintea sa fiind exclusiv franţuzească (Daft Punk, Modjo, Cassius, Dimitri from Paris, Stardust etc.). Ceea ce s-a întâmplat în deceniul următor e altă mâncare de peşte, deşi în esenţă rămâne tot o combinaţie de disco şi house.

Mişcarea nu are un focar bine determinat, precum noul disco francez, iar definiţia sa este mult mai volatilă. “Nu disco” reprezintă mai degrabă un termen-umbrelă pentru câteva tendinţe diferite, ce au ca numitor comun influenţa disco într-un context dance contemporan.

Hipsterimea recentă s-a inspirat masiv din ideile producătorilor d’antan, precum magistralul Giorgio Moroder sau artizanii sonorităţilor space disco şi italo-disco. Stăpânind pe deplin tehnologia actuală, noii vrăjitori ai studiourilor au creat ritmuri şi vibraţii proaspete, revigorante, ce au impulsionat tinerimea începutului de mileniu să danseze precum odinioară, sub lucirile globului de discotecă. Întoarcerea senzualităţii în ring este mereu bine venită, că ar fi trist s-o ardem la infinit ca nişte roboţi psihotici.

Între răsfăţaţii petrecerilor nu disco de sfârşit de “noughties” s-au aflat şi doi flăcăi ce operau împreună sub alias-ul Aeroplane. Vito De Luca şi Stephen Fasano sunt de loc de prin Belgia, dar familiile lor se trag din Italia, la fel ca în cazurile faimoşilor Salvatore Adamo şi Enzo Scifo.

Cică bazele colaborării dintre De Luca şi Fassano au fost puse încă din 2001. Primele roade s-au arătat abia pe la jumătatea deceniului. În 2005-2006, duo-ul a realizat o pereche de single-uri, sub alias-ul Javelo. Pe atunci, italo-belgienii erau adepţii stilului house progresiv, ce domina dancefloor-ul european.

Numai că în curând, pe la urechile lor aveau să ajungă nişte producţii ale norvegienilor Lindstrøm & Prins Thomas. Fermecaţi de sound-ul disco spaţial al acestora, Vito şi Stephen au decis că ar fi timpul pentru o schimbare de direcţie. S-au redenumit Aeroplane, punându-şi creativitatea în slujba scenei disco a noului mileniu.

Duo-ul astfel rebranduit a debutat în 2007, cu un splendid single 12-inch, Aeroplane/Caramellas, scos de Eskimo Recordings. Piesa self-titled, prezentată pe faţa A în două versiuni diferite, evidenţiază din start potenţialul italo-belgienilor. Ni se serveşte un beat simplu şi captivant, peste care se suprapun texturi subtile de synth şi un motiv persistent, ce evocă stilul dub. Cam asta este pe scurt reţeta ingenioşilor producători.

Faţa B, Caramellas loveşte chiar şi mai puternic. Groove-ul nemaipomenit de sexy şi acordurile visătoare de pian fac din Caramellas o minunăţie şi un deliciu. Comentatorii nu au ezitat să nominalizeze piesa între cele mai reuşite realizări nu disco, asigurându-le celor de la Aeroplane o reputaţie excepţională, încă de la debut.

Până la finele lui 2007, duo-ul a mai scos un single, Pacific Air Race. Bucata titulară este un space disco alert, cu o construcţie spectaculoasă. Ca B-side avem Above the Clouds, mai romantică aşa, chiar dacă tempo-ul e destul de susţinut.

Al treilea single Aeroplane, Whispers, a apărut în 2008 şi reprezintă o colaborare cu vocalista Kathy Diamond. Aici influenţa producţiilor lui Giorgio Moroder pentru răposata Donna Summer este evidentă. Kathy este o englezoaică albesă, dar are o voce senzuală, ca o adevărată divă disco. Vinilul conţine şi un remix deep house după Whispers, semnat de Hercules & Love Affair.

Dacă eşti un rochist bătrân, o să mă întrebi acum când au scos macaronarii ăştia albume. A mai durat. În sfera muzicii dance, albumele nu sunt norma supremă, ca în rock sau jazz. Se merge mult pe single-uri 12-inch, ca şi pe DJ-ială şi remixuri.

Aeroplane au pompat masiv în aceste sectoare, fundamentale pentru ramura lor de activitate. În 2008 au cules tone de elogii pentru remixul lor după Paris, piesa indioţilor englezi de la Friendly Fires. Pur şi simplu au reconstruit întregul cântec. Din varianta originală au rămas doar ritmul şi versurile. În rest, indie-ul douămiist, specific pentru Friendly Fires, s-a metamorfozat într-un dezmăţ de synth-uri disco, iar vocea solistului a fost substituită de gagicile electropop de la Au Revoir Simone.

Ulterior, italo-belgienii au realizat şi alte remixuri de impact printre oameni şi dansatori (că tot spuneam de Killers). Între acestea se regăsesc bucăţi ca William’s Blood (Grace Jones), Kilometer (Sébastien Tellier) sau Electric Feel (MGMT). Ultimul are caracter neoficial, dar a circulat din greu pe net.

Duo-ul s-a impus şi graţie prezenţei online. Se poate spune că Aeroplane a crescut odată cu Soundcloud-ul. Băieţii şi-au făcut obiceiul să conceapă în fiecare lună câte un mix destinat download-ului gratuit. De menţionat că neobositul De Luca perpetuează tradiţia şi în momentul de faţă.

Ca o încununare a primilor ani de carieră, în aprilie 2010, cei doi membri Aeroplane au fost invitaţi în ediţia cu numărul 500 a emisiunii Essential Mix, de la BBC Radio 1. În cadrul aceleiaşi ediţii au mai performat DJ-i precum Sasha, Richie Hawtin şi Pete Tong, gazda marelui show radiofonic.

Însă la vreo două luni după acest eveniment memorabil, De Luca şi Fasano au anunţat întreruperea fructuoasei lor colaborări, în termeni amiabili, desigur. Aeroplane a devenit din acel moment proiectul solo al lui De Luca.

Fasano a adoptat un alt alias, The Magician, bucurându-se la rândul său de succes. Probabil că ai auzit şi tu remixurile după Lykke Li (I Follow Rivers) sau Clean Bandit (Rather Be).

În epoca respectivă, primul album Aeroplane era deja în lucru. Din câte se pare, de aici s-a tras ruptura dintre cei doi tineri muzicanţi. Fasano nu s-a implicat în nici un fel, fiind preocupat mai degrabă de DJ-ială. Sau poate nu a împărtăşit viziunea tovarăşului său, de-a dreptul grandioasă, după cum vom vedea.

Ambiţiosul opus al lui De Luca se intitulează We Can’t Fly şi a ieşit în 2010, toamna. În mod surprinzător, albumul nu sună tocmai “nu disco”. Există o componentă disco, destul de pregnantă, dar aceasta este înglobată într-o sinteză muzicală ceva mai largă. Vito şi-a creat propriul brand de retro-pop, ce încearcă să reconstituie gloria mainstream-ului pop-rock dintr-o perioadă cuprinsă aproximativ între 1975 şi 1985.

Pe lângă disco, influenţele vin şi din zona new wave/synthpop, dar şi pe filieră AOR sau chiar prog-rock (de tipul Electric Light Orchestra sau Alan Parsons Project). Muzica marilor blockbustere ale cinematografiei optezeciste a constituit de asemenea o inspiraţie majoră pentru amicul nostru.

De Luca a ţinut să demonstreze că este un songwriter în toată regula, nu doar un producător de track-uri dance. În plus a insistat să-şi etaleze polivalenţa, cântând la majoritatea instrumentelor ce se aud pe album.

Într-un interviu din The Guardian, italianul mărturiseşte că a visat să-i aibă ca invitaţi pe David Gilmour şi pe Mark Hollis (de la Talk Talk), dar aşa ceva nu a fost posibil. Totuşi, guest list-ul de pe We Can’t Fly e cât se poate de interesant, chiar şi aşa lipsit de cine ştie ce megastaruri.

O achiziţie importantă este Merry Clayton, negresa care a cântat cu Stones pe Gimme Shelter. În rest se mai aud Sky Ferreira (şaptişpe anişori la vremea aia), Nicolas Kerr (de la Poni Hoax), Jonathan Jeremiah sau aceleaşi Au Revoire Simone.

Albumul s-a ales cu nişte review-uri dezastruoase, însă eu cred că marii specialişti se înşeală cu toţii. We Can’t Fly nu e un magnum opus al nostalgiei pop, dar nici o catastrofă sonoră. De Luca e un puşti talentat, care ar putea progresa frumos în direcţia asta, dacă lumea n-ar fi plină de muişti.

Indiferent cât de ostilă a fost primirea albumului, toţi cronicarii par a fi de acord că piesa de titlu e absolut strălucitoare. Un fel de anti-imn al ringurilor de dans, We Can’t Fly îmbină elemente disco, reggae şi gospel într-o manieră foarte inventivă.

Chiar dacă mai departe nu mai întâlnim asemenea momente de graţie, există suficiente track-uri decente ca să acordăm un calificativ rezonabil albumului. Remarcăm câteva tururi de forţă instrumentale, ca Superstar sau My Enemy, tributare maestrului Moroder. London Bridge e mai spre rock, cu o chitaristică în maniera mult visatului Gilmour. Nu lipseşte o nouă variantă Caramellas, mult mai palidă decât originalul.

Merry Clayton se aude pe I Don’t Feel, un disco-rock à la Pati LaBelle sau Pointer Sisters. Sunt câteva reprize care contrastează cu atmosfera copleşitoare a albumului. Spre exemplu, Without Lies are un sunet electropop minimal, cu Sky Ferreira insinuându-se ca o lolită. We Fall Over încheie programul în clinchete de carusel, asortate perfect cu glasurile candide marca Au Revoir Simone.

Britanicul Jonathan Jeremiah îşi face apariţia la Good Riddance, o incursiune insolită în pop-ul baroc al anilor ’60. Nicolas Kerr interpretează piesa Fish the Sky, căreia îi insuflă inevitabil un iz new wave/post-punk (Gary Numan ar fi prima comparaţie care-mi vine în minte).

În fanteziile bietului Vito, We Can’t Fly urma să fie promovat printr-un turneu spectaculos, cu trupă şi mai mulţi vocalişti invitaţi. Numai că realitatea l-a tras de mânecă şi l-a atenţionat că nu există buget pentru aşa ceva.

Proiectul a eşuat pentru că a îndepărtat fanbase-ul Aeroplane, axat pe dance-ul autentic, fără a reuşi să găsească adepţi în marea masă a consumatorilor de pop. Unii au izbutit astfel de manevre, dar nu toată lumea e Daft Punk. Poate că acest titlu, We Can’t Fly, vădit autoironic pentru un proiect denumit Aeroplane, reprezintă un fel de conştientizare a propriilor limite.

La un an după We Can’t Fly, De Luca a mai recuperat din terenul pierdut în mediile dance, graţie unui excelent “mix album”, In Flight Entertainment. Acesta reuneşte o mulţime de obscurităţi nu disco şi house, una mai savuroasă ca alta.

Apoi, în 2012, artistul a fondat propriul label, Aeropop. Cel dintâi material scos acolo a fost single-ul In Her Eyes, o colaborare Aeroplane cu vocalistul Jamie Principle, pionier al scenei house din Chicago. Oarecum previzibil, In Her Eyes se situează la întretăierea dintre disco, synthpop şi house-ul timpuriu.

În ultima perioadă, De Luca a rămas la fel de solicitat pentru gig-uri şi remixuri, fără să se mai omoare prea mult cu producţia. Totuşi, merită amintit proiectul €urocrats, iniţiat împreună cu legendarul Dimitri from Paris. În 2013-2014, €urocrats a realizat două single-uri, jonglând cu stilurile italo-disco şi Chicago house.

Aeroplane a revenit în vara lui 2015, cu un single digital botezat Page One Is Love. După cum sună acesta, s-ar părea că nu disco e acum passé, poporul vrea să audă deep house.

Sunt curios ce o să facă băiatul ăsta pe viitor. Pentru că nu mă pot dezbăra nici eu de pornirile rochiste, mă întreb dacă o să mai scoată vreun album. Eu cred că potenţialul său artistic a rămas intact. Ar avea nevoie doar de o strategie ceva mai chibzuită decât la We Can’t Fly.

Update:

Ce a mai făcut amicul Aeroplane din 2016 încoace, în afară de DJ set-uri? Păi a mişcat ceva şi la capitolul producţii.

În primăvară a scos la iveală un nou proiect, Metroplane, în combinaţie cu Alex Metric, DJ şi producător britanic specializat pe house. Metroplane a tras până acum vreo trei piese, sintetizând stilurile celor doi protagonişti.

Tot în 2016, De Luca s-a anturat şi cu Tino Piontek, aka Purple Disco Machine, un artist neamţ aflat în plină ascensiune pe ringul global a muzicii dance. Cel dintâi rod al acestei colaborării este track-ul intitulat Sambal, un disco-house cu nuanţe caraibiene.

Spre sfârşitul anului, Aeroplane şi Purple Disco Machine au ars-o big time, lansând în oceanul digital melodia Counting On Me. E vorba de un disco antrenant, cu accente gospel-ish, avându-l în rolul de prim solist pe Aloe Blacc, aka I Need a Dollar Guy.

Cea mai recentă realizare Aeroplane este single-ul Love On Hold, înregistrat împreună cu Tawatha Agee, o negresă cu voce extraordinară, dar cunoscută mai mult ca back up singer. Love On Hold calchiază perfect sound-ul disco-boogie optzecist, iar asta înseamnă ceva bun, sexy şi dansant.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s