The Adverts

The AdvertsMostră de înţelepciune:

„Bored Teenagers, cântecul de pe faţa B, nu e cu nimic mai prejos decât cel de pe faţa A. Probabil că titlul te îndeamnă să crezi că vei avea de-a face cu un text teribil de cliché, dar prietenul TV Smith sparge toate normele. Ia auzi aici: “We’re just bored teenagers/Looking for love/Or should I say emotional rages/Bored teenagers/Seeing ourselves as strangers”.

Fundalul sonic alert şi felul expeditiv în care TV îşi rosteşte sentinţele conferă un farmec irezistibil protestului adolescentin al post-adolescenţilor The Adverts.”


Locul de origine:

  • Londra, Anglia

Perioade de activitate:

  • 1976-1979

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

The Adverts ar avea toate şansele să i se decerneze premiul pentru cea mai punk biografie ever. Formaţia a înregistrat o ascensiune fulgerătoare, urmată în curând de un declin abrupt, ce a dus inexorabil la desfiinţare. Spre deosebire de mulţi alţi punkişti, cei de la The Adverts au avut bunul simţ de a nu se reuni niciodată, deşi tentaţia trebuie să fii existat.

Poate că împricinaţii nu-s atât de familiari publicului general, precum Sex Pistols, Clash sau Ramones, dar cei care au aprofundat puţin fenomenul sunt la curent cu isprăvile celor de la Adverts.

Pe parcursul lui 1977, single-ul Gary Gilmore’s Eyes propulsa trupa din incubatorul punk de la The Roxy direct în spuma chart-ului pop britanic. Anul următor, The Adverts realiza un excelent LP de debut, Crossing the Red Sea with The Adverts, inclus peste ani în mai toate listele cu “best punk albums”.

Apoi, dintr-o dată, au apărut tot soiul de disfuncţionalităţi, culminând cu eşecul celui de al doilea LP, Cast of Thousands. Cei doi fondatori ai trupei, vocalistul T.V. Smith şi basista Gaye Advert, au decis că zbaterea nu mai are nici un sens şi au pus cruce la toată povestea.

Energică, directă, virulentă, muzica The Adverts întruneşte toate virtuţile punk-ului. Ca impresie generală, sound-ul formaţiei e o încrucişare între The Who-ul timpuriu şi New York Dolls, la care se adaugă o doză temperată de Stooges. Nimic ieşit din comun pentru scena punk, ăstea-s câteva dintre influenţele sale asumate.

The Adverts au reuşit totuşi să se distingă în peisaj. Cel mai mare merit îi aparţine frontman-ului TV Smith, totodată autor in integrum al repertoriului trupei. Pe lângă corzi vocale solide şi prestanţă, băiatul ăsta cu privire insolentă posedă o înclinaţie sănătoasă spre melodie şi un izbitor talent poetic.

Prin versurile sale, TV a dat o menire revoltei juvenile şi i-a impregnat totodată o notă reconfortantă de autoironie. Greu de găsit mulţi indivizi care să însumeze asemenea calităţi.

Mai există un element major care i-a ajutat pe The Adverts să se facă remarcaţi în noianul de trupe punk. Gaye Advert, basista trupei şi iubita de o viaţă a lui TV, a aprins imaginaţia a sute de mii de labagii din lumea largă.

Deşi s-a ocupat singură de propria imagine, tipa a fost realmente inovativă în materie de punk fashion. Machiajul panda, căutătura de drogangioacă, laţele negre, scurta de piele şi jeanşii au creat un prototip feminin ce s-a răspândit ulterior dincolo de limitele punk-ului, în subcultura goth sau chiar printre metalizde. Probabil că s-a inspirat şi ea puţin de la Suzi Quatro sau de la mai tânăra Joan Jett, dar asta nu-i scade nicidecum meritele.

Cândva cu puţin timp înainte de înfiinţarea formaţiei, poate pentru a strânge ceva finanţe, Gaye a pozat pentru Fiesta, cică o revistă pornografică softcore. Softcore, softcore, da’ gagica se expune cu maximă generozitate. Mă întreb cât ar plăti fanii Rihanna să-şi vadă favorita în astfel de ipostaze.

Că tot a venit vorba de pizdă, să vedem care-s originile The Adverts. Timothy (Tim) Smith a crescut într-un mic oraş de coastă din Devon, un comitat situat în sud-vestul Angliei, în vecinătatea peninsulei Cornwall.

Încă din vremea adolescenţei s-a pus pe făcut şi desfăcut combo-uri rock’n’roll, înrâurit de producţiile din primii ani ’70 ale unora ca David Bowie, Roxy Music sau Alice Cooper. Cea mai notabilă încercare timpurie a artistului a fost Sleaze, formaţie cu care a şi înregistrat un album auto-finanţat, într-un tiraj colosal de 50 de exemplare.

Asta se întâmpla cândva prin 1975. Cam în aceiaşi perioadă, flăcăul se combina cu o fătucă interesantă, Gaye Black pe numele ei, fană declarată a lui Iggy Pop. Amorezii aveau amândoi în jur de 18 ani şi studiau împreună la secţia de design grafic a unei şcoli de artă din Devon.

La un moment dat, Tim şi Gaye au citit în NME un articol despre Sex Pistols, ce tocmai începuseră să facă vâlvă în UK. A fost suficient pentru a le schimba cursul vieţii. Asta vrem să facem şi noi, şi-au spus tinerii artişti.

Numai că era cam greu să atragă atenţia când erau poziţionaţi lângă cuiul din stâng- jos al hărţii. Aşa că şi-au făcut bagajele şi s-au mutat la Londra, cu scopul de a pune pe picioare o trupă. Au închiriat o mansardă unde şobolanii mişunau de colo-colo, iar pe timp de ploaie picura apa din tavan. Un loc numai bun să urzeşti vise de mărire.

Tim căpatase ceva experienţă ca vocalist, aşa că rolul său în formaţie fusese stabilit din start. Gaye s-a apucat să ciupească bass-ul, un gest revoluţionar pentru acea epocă în care gagicile-instrumentizde erau extrem de rare.

Mai era nevoie de nişte tolomaci, aşa că amicii noştri au postat un anunţ în Melody Maker, un procedeu des întâlnit la vremea respectivă. La audiţii şi-au făcut apariţia Howard Boak (chitară) şi Laurie Muscat (tobe). Nici unul nu strălucea ca muzicant, dar ambii aveau elan şi dedicaţie, exact ceea ce căutau fondatorii proiectului.

Astfel se năştea The Adverts, momentul petrecându-se cândva spre finalul lui 1976. Cei patru componenţi au adoptat noi nume de scenă: TV Smith, Gaye Advert, Howard Pickup şi Laurie Driver. Solistul şi-a spus TV pe considerentul că televizorul e un obiect de mobilier la fel de răspândit cum e Smith ca nume de familie.

În ianuarie ’77, după numai câteva repetiţii, cvartetul s-a ales cu prima cântare a carierei. Evenimentul s-a petrecut în clubul londonez The Roxy, ca opening act pentru Generation X (trupa lui Billy Idol).

Oamenii nu prea îşi puseseră la punct repertoriul şi tehnica instrumentală, dar aveau un entuziasm ce i-a cucerit imediat pe tinerii fani  ai punk-ului. Nu şi pe marii specialişti, care au denunţat incompetenţa crasă a noi formaţii în coloanele publicaţiilor muzicale. TV şi-a însuşit criticile şi a scris una dintre piesele de rezistenţă ale trupei, One Chord Wonders. 

În primele patru luni ale lui 1977, The Adverts au cântat de nouă ori la The Roxy, un subsol de legendă, ce a servit drept rampă de lansare pentru o mulţime de combo-uri punk. Ca urmare a acestor apariţii, TV Smith et co. au atras atenţia celor de la Stiff Records, cel mai hip label independent la ora aia.

Astfel, în luna aprilie, la nici jumătate de an de la înfiinţare, The Adverts avea deja pe piaţă single-ul de debut, cu One Chord Wonders pe faţa A. De producţia materialului s-a ocupat Larry Wallis (ex-Pink Fairies, Motörhead), un personaj de poveste al rock-ului underground din UK, care s-a prezentat punctual la studio, însoţit de o navetă de bere.

Coperta discului înfăţişează un gros-plan tulburător al lui Gaye, fapt ce a stârnit aversiunea membrilor formaţiei, incluzând-o pe protagonistă. Gagica nu se simţea confortabil în ipostaza de pin-up girl, preferând să fie percepută ca un muzicant, fie şi unul modest: “All I’m trying to do is get a good sound and play right, I’m not one of Pan’s People”.

Totuşi, amintita fotografie cu Gaye rămâne emblematică pentru cultura punk. Peste ani, TV Smith a recunoscut şi el asta, fără nici un fel de reţineri.

Cât despre cântec în sine, One Chord Wonders ilustrează pe deplin simplitatea şi eficienţa punk-ului. Linia melodică are un patos destinat să sublinieze atitudinea sarcastică a interpretului. Acesta ne transmite indiferenţa întregii trupe faţă de reacţiile negative pe care le întâmpină: “I wonder what we’ll do when things go wrong/When we’re half-way through our favorite song/We look up and the audience has gone, will we feel a little bit obscure/Think we’re not needed here, we must be new wave, they’ll like us next year”. Refrenul prilejuieşte o concluzie fermă: “The wonders don’t care, we don’t give a damn”.

La puţin timp după ce au scos One Chord Wonders, The Adverts au fost invitaţi de John Peel pentru o sesiune live în emisiunea sa de la BBC Radio 1. A fost cea dintâi dintr-o serie de patru astfel de apariţii, despre care se ştie că dădeau tonul în materie de hype muzical.

Apoi, de prin mai, formaţia a plecat într-un turneu naţional, ca opening act pentru The Damned. Afişele şi flyer-ele ce promovau concertul au rămas în istorie datorită unui slogan memorabil: “The Damned can now play three chords. The Adverts can play one. Hear all four of them at…”.

Fenomenul punk se umflase ca o gogoaşă, iar casele de discuri vedeau rost de nişte marafeţi în asta. În iulie ’77, Harvest Records, până atunci fieful consacrat al prog-rock-ului, lansa compilaţia The Roxy London WC2, reunind piese cu Buzzcocks, Wire, X-Ray Spex, Slaughter & the Dogs, Eater, Johnny Mopped, The Unwanted şi desigur The Adverts.

Toate înregistrările au fost realizate live la The Roxy, în prima treime a anului. Subiecţii noştri au contribuit cu Bored Teenagers, o altă piesă cu vocaţie de anthem. Compilaţia s-a clasat pe locul 24 în topul din UK, contribuind semnificativ la impunerea punk-ului în conştiinţa publică.

Tot cam pe atunci, The Adverts făcea rost de un contract cu Anchor Records, filiala britanică a gigantului ABC Records. Cel dintâi material pentru noua casa de discuri a fost demenţialul single Gary Gilmore’s Eyes, lansat în august ‘77. Pe post de producător s-a aflat acelaşi Larry Wallis, dotat cu încărcătura de bere necesară.

Cântecul se referă la criminalul Gary Gilmore, primul cetăţean american ce a “beneficiat” de reintroducerea pedepsei cu moartea, în 1976. Înainte de a fi executat, Gary şi-a exprimat dorinţa ca ochii săi să fie folosiţi pentru cercetări ştiinţifice.

TV Smith se pune în pielea unui pacient care descoperă că globii oculari ce tocmai i-au fost transplantaţi provin chiar de la faimosul criminal. Intensitatea şi dramatismul melodiei conduc spre un refren vertiginos, născut să ţi se întipărească în minte: “Looking through Gary Gilmore’s eyes, looking through Gary Gilmore’s eyes…”.  

Zbuciumul protagonistului este descris superb în ultima strofă: “I smash the light in anger/Push my bed against the door/I close my lids across my eyes/And wish to see no more/The eye receives the messages/And sends them to the brain/No guarantee the stimuli must be perceived the same…/When looking through Gary Gilmore’s eyes”. Iar concluzia e magistrală: “Gary don’t need his eyes to see/Gary and his eyes have parted company”.

Cazul lui Gary Gilmore era încă proaspăt în memoria colectivă, aşa că The Adverts au iscat mari controverse. Mulţi oameni săraci cu duhul n-au prins ironia lui TV Smith, acest senzaţional poet al întunecimilor sufleteşti.

Vâlva stârnită de tabloide i-a ajutat din plin pe tinerii punkişti. Gary Gilmore’s Eyes a urcat până pe poziţia a 18-a în UK, ajungând astfel unul dintre primele hit-uri de factură punk-rock.

Bored Teenagers, cântecul de pe faţa B, nu e cu nimic mai prejos decât cel de pe faţa A. Probabil că titlul te îndeamnă să crezi că vei avea de-a face cu un text teribil de cliché, dar prietenul TV Smith sparge toate normele. Ia auzi aici: “We’re just bored teenagers/Looking for love/Or should I say emotional rages/Bored teenagers/Seeing ourselves as strangers”.

Fundalul sonic alert şi felul expeditiv în care TV îşi rosteşte sentinţele conferă un farmec irezistibil protestului adolescentin al post-adolescenţilor The Adverts.

Al treilea single, Safety in Numbers, a ieşit în octombrie ’77, fără să pupe chart-ul. Asta nu înseamnă că piesă sună rău, ba chiar dimpotrivă. Mai mult decât până atunci, The Adverts evocă sound-ul The Who de la finalul anilor ’60, iar asta e demn de apreciere.

Versurile sunt din nou surprinzătoare şi provocatoare,  fără a mai fi înfiorătoare, ca la Gary Gilmore’s Eyes. TV Smith se răfuieşte cu oportuniştii ce s-au alăturat trend-ului punk/new wave şi îi chestionează despre perspectivele mişcării: “Here we all are in the latest craze/Stick with the crowd, hope it’s not a passing phase/It’s the latest thing to be nowhere/You can turn into the wallpaper/But you know you were always there anyway/Without the new wave/What about the new wave?/Did you think it would change things?”. Prea conştient şi prea profund băiatul ăsta.

Al patrulea single, No Time to Be 21, a ieşit în ianuarie 1978. George Starostin, un renumit lingvist şi critic muzical rus, consideră pe bună dreptate că No Time to Be 21 e un fel de continuare la I’m Eighteen al lui Alice Cooper. Eu adaug că se aseamănă ca tematică şi cu Young Man Blues al jazzistului Mose Allison (rockerizat de The Who pe Live at Leeds).

Marcată de un riff impetuos de tip boogie, No Time to Be 21 deplânge moralul jalnic a tinerimii post-moderne: “Strip down to the bare facts of it/Into the cold heart, no hope and all that shit/No chances, no plans/I think I’ll be somebody else/Or else a madman/It’s no time to be 21/To be anyone”. Single-ul a avansat în Top 40, consolidând prestigiul formaţiei.

LP-ul de debut, Crossing the Red Sea with the Adverts, a ieşit în februarie ’78. Denumirea e fabuloasă, tre’ să recunoşti.  Rolul de producător i-a revenit lui John Leckie, un gagiu ce s-a dovedit apoi extrem de prolific pe filiera punk-new wave-indie (Simple Minds, Magazine, Public Image Ltd, XTC, Stone Roses, The Verve şi mulţi alţii).

One Chord Wonders, Bored Teenagers şi Safety in Numbers se întâlnesc pe album în versiuni refăcute. Culmea e că din ediţia originală lipseşte tocmai Gary Gilmore’s Eyes, deşi trupa a tras o variantă nouă, cu Leckie la butoane. Aceasta a fost inclusă în tracklist-ul tuturor reeditărilor, corectându-se astfel scăparea iniţială.  

Dacă doreşti să înţelegi punk-ul pe deplin, e foarte indicat să cauţi discul ăsta. Cel mai adesea, The Adverts se repezeau frenetic spre refren, fără să mai încropească vreun bridge. Însă muzica lor nu-i lipsită întru totul de nuanţe, ci din contră, are o anumită subtilitate, ce nu se datorează doar textelor al naibii de deştepte.

Piesele descrise până acum reliefează dispoziţia cea mai febrilă a cvartetului. Pe Crossing the Red Sea… descoperim câteva bucăţi ce se înscriu într-un alt pattern, mai întortocheat, cu schimbări de tempo şi de atmosferă.

On the Roof, Bombsite Boy, On Wheels alternează pasajele lente, apăsătoare, cu explozii subite de energie, demonstrând că TV Smith se putea dezvolta în materie de songwriting.

Referitor la versuri, cel puţin cele de la Bombsite Boy sunt pur şi simplu răvăşitoare: “Well, I thank God I never closed my eyes/Thank God I never compromised/Bombsite boy, the bombsite boy/Thank God I wasn’t mesmerized/Bombsite boy, the bombsite boy, the bombsite boy”.

Pe ultimul track de pe album, The Great British Mistake, cvartetul se află în plină expansiune sonoră. Cu o durată de aproape patru minute, melodia îşi îndeplineşte aspiraţiile epice, părând a fi desprinsă din operele rock ale lui Pete Townshend.

Imbatabilul TV Smith îşi dovedeşte încă odată măiestria: “Advert illegal, T.V. as outlaw, motive as spell/They’ll see the books burn/They’ll be 451/It’s people against things and not against each other/Out of the pre-pack, into the fear, into themselves/They’re the great British mistake”.

Crossing the Red Sea with the Adverts a avut un impact mulţumitor în epocă, atingând poziţia a 38-a a chart-ului din UK. Discul a continuat să se bucure de aprecieri şi peste veacuri. Spre exemplu, revista Mojo l-a plasat pe locul 17 în topul celor mai bune albume punk, iar The Guardian l-a nominalizat pe o listă de 1000 Albums to Hear Before You Die. Aşa că pune mâna şi ascultă-l.

Pe vremea când lansa albumul de debut, trupa rămânea fără baterist, ca urmare a plecării intempestive a lui Laurie Driver. Pentru vreo două luni, pe scaunul din spatele tobelor a şezut peregrinul John Towe (ex-Chelsea, Generation X, Alternative TV). Apoi a venit un ocupant mai stabil, în persoana lui Rod Latter.

N-a mai durat mult şi Anchor Records şi-a închis porţile, ca urmare a dispariţiei companiei-mamă din State. The Adverts n-au rămas orfani prea mult, trecând la un alt label major, RCA Records.

Alegerea producătorului pentru ce de al doilea album a generat o mare confuzie. Tom Newman este cunoscut mai ales pentru asocierea de lungă durată cu Mike Oldfield,  începută chiar cu celebrissimul Tubular Bells.

Exista deja un precedent în ceea ce priveşte conlucrarea dintre vlăstarele punkiste şi monştri prog-rock. Music for Pleasure, LP-ul secund al tovarăşilor The Damned, fusese produs de Nick Mason de la Pink Floyd. Dar un individ din gaşca lui Oldfield parcă era prea de tot.

Newman l-a adus în studio şi pe Tim Cross, clăpar în band-ul aceluiaşi Oldfield. The Adverts nu numai că n-au strâmbat din nas, dar l-au şi primit în rândurile lor, ca membru cu drepturi depline.

S-a născut astfel o mare derută printre fani, care nu mai ştiau la ce să se aştepte. Mie gestul trupei de a se înhăita cu nişte prog-rockeri mi se pare foarte, foarte punk în esenţa lui. Contestarea contestării!

În noiembrie ’78, The Adverts lansa single-ul Television’s Over, primul rod al colaborării cu Tom Newman. Feedback-ul a fost catastrofal, Television’s Over nereuşind să prindă chart-ul.

Lucrurile au început să se mişte inadmisibil de lent. Următorul single, My Place, a apărut abia în iunie ’79, fiind întâmpinat cu aceiaşi răceală ca şi precedentul.

Într-un asemenea climat neprielnic, formaţia a perseverat şi a scos într-un final LP-ul cu numărul doi, denumit Cast of Thousands. Asta se întâmpla în octombrie 1979, la aproape un an şi jumătate distanţă faţă de albumul de debut, ceea ce pe timpurile alea însemna o veşnicie. În mod previzibil, Cast of Thousands a fost un eşec răsunător.

Să fie aşa de prost discul? Nici vorbă! Au trebuit să treacă vreo două decenii până când a fost reeditat şi recenzat mai cu luare aminte. The Adverts s-a ales cu o mulţime de elogii tardive pentru acest opus atât de blamat la vremea sa. Iată spre exemplu în ce termeni măgulitori a fost caracterizat de revista Mojo: the long lost punk album that rivals The Clash’s ‘London Calling”.

Aici am nişte rezerve, oricât de barosani or fi ăia de la Mojo. Cast of Thousands sună interesant, dar nu-i aşa un album fundamental. Pe partea de creaţie, TV Smith are din nou nişte sclipiri fantastice, însă producţia lui Tom Newman a lăsat loc de discuţii.

Cam bruscă trecerea de la Mike Oldfield la punkisme, deoarece The Adverts au păstrat nealterat miezul punk al creaţiei lor. Acuzaţiile de “trădare” cu care s-a confruntat formaţia sunt de-a dreptul ridicole.

E adevărat, abordarea e ceva mai complexă, mai sofisticată, Tim Cross are o prezenţă pregnantă, dar în nici un caz băieţii şi fata n-au dat-o pe prog-rock sau mai ştiu eu ce. Lipseşte chiar şi emfaza arty a scenei post-punk. Atitudinea e la fel de vehementă ca la început, doar că modalităţile de exprimare sunt ceva mai diversificate. Cum dracu’ ar putea asta să fie ceva rău?

Stilistic, Cast of Thousands înseamnă oarecum o întoarcere la rădăcinile glam ale lui TV Smith. Spuneam că iniţial, băiatul a fost fascinat de David Bowie şi Roxy Music, dar pe cine n-au influenţat ăştia?! Se mai poate face analogii şi cu The Stranglers sau Television, campioni absoluţi ai punk-ului şlefuit.

Piesa de titlu, cu bravada sa ironică, se află printre cele mai izbutite de pe album. Scăldată în acorduri glorioase de pian şi intonaţii corale, Cast of Thousands ne relevă tuturor că suntem nişte răsfăţaţi ai sorţii: “All the human torches catching fire especially for you!”.

My Place se scurge în sunete vioaie de chitară rece, până la refrenul impulsiv, punctat de un overdrive viguros. Television’s Over te poartă spre un alt refren remarcabil, cu caracter sentenţios. I Surrender îşi îmbogăţeşte paleta de ritmuri şi culori cu bătăi din palme şi clinchete de marimba.

I Will Walk You încheie versiunea originală a albumului într-o ambianţă de-a dreptul funebră, anunţând parcă sfârşitul inevitabil al trupei. Uite că am enumerat jumătate dintre piesele de pe disc, dovadă că audiţia chiar a meritat, în ciuda unor neajunsuri de factură tehnică.

Pe când Cast of Thousands ajungea la rafturi, The Adverts se afla în pragul desfiinţării. Howard Pickup se cărase din trupă, urmat la scurt timp de Rod Latter. În locul lor au fost aduşi fraţii Rick şi Paul Martinez, numai că aceştia au prins doar câteva gig-uri.

Ultimul a avut loc pe 27 octombrie 1979, la Slough Art College. Nu trecuseră decât două săptâmâni de la lansarea albumului, deci pula campanie de promovare.

TV Smith s-a întors cu un alt band, TV Smith’s Explorers, alături de care a realizat un singur LP, The Last Words of the Great Explorer (1981). Patru ani mai târziu a scos primul album solo, Channel Five, pentru ca apoi să iniţieze un alt grup efemer, botezat Cheap. Din anii ’90 încoace activează exclusiv pe barba lui.

Discografia lui TV a continuat să se extindă constant, bătrânul punkist orientându-se definitiv spre o strategie “do it yourself” autentică. Fără a avea un box office exorbitant, dar benefiicind de un “fan base” deosebit de fidel, omul se ţine cu regularitate de turnee internaţionale. După cum reiese de pe site-ul său oficial, TV Smith merge cel mai des prin ţări ca Germania sau Finlanda, semn că acolo cererea e cea mai consistentă.

Am ascultat câteva dintre chestiile lui din lunga epocă post-Adverts şi mi s-a părut foarte interesant. Peste şapte milenii, când îi voi lua la puricat pe toţi purtătorii numelui Smith, TV se va afla şi el în vizor.

Până atunci însă, în 2014, televiziunea BBC4 a realizat splendidul documentar We Who Wait, ce tratează atât despre The Adverts, cât şi despre realizările ulterioare ale solistului.

După cum se vede şi în documentarul cu pricina, Gaye Advert se ţine încă foarte bine, deşi este pentagenară acum. După destrămarea trupei n-a mai făcut nici un fel de muzică, dar a rămas alături de TV până în ziua de azi.

În 2010 a fost curator al expoziţiei Beyond Punk, ce a pus laolaltă creaţii artistice semnate de Adam Ant, Poly Styrene (X-Ray Spex), Charlie Harper (U.K. Subs), Youth (Killing Joke) ş.a. De câţiva ani, Gaye a făcut o mare pasiune pentru black metal-ul norvegian, scriind chiar şi articole pe acest subiect pentru site-ul Louder Than War.

Întrebat de posibilitatea unei reuniuni The Adverts, TV Smith a exclus din capul locului orice perspectivă. Gaye n-a mai pus mâna pe bass de secole, iar Howard Pickup nu s-a mai atins nici el de chitară, fiindcă-i mort sărmanul de prin 1997.

Atunci când s-au regrupat, multe formaţii n-au ţinut cont de ieşirea din schemă a unora dintre membri fondatori, numai că protagoniştii de astăzi ai enciclopediei sunt nişte oameni de onoare.

Probabil că The Adverts n-o să intre niciodată în Rock and Roll Hall of Fame, dar va rămâne un reper important pentru punkiştii de pretutindeni. Gândeşte-te că prin 2001, TV Smith a tras un album întreg cu acompaniamentul nemţălăilor de la Die Toten Hosen. Intitulat Useless: The Very Best of TV Smith, acesta cuprinde reînregistrări ale unor piese mai vechi, incluzând câteva clasice The Adverts.

De asemenea, în documentarul We Who Wait, pot fi recunoscute două figuri monumentale ale rock-ului underground din US, Henry Rollins (Black Flag, Rollins Band) şi Ian MacKaye (Minor Threat, Fugazi). Amândoi vorbesc despre cât de tari erau The Adverts şi cât de mult i-a influenţat.

Dacă tu încă mai crezi că în articolul ăsta am bătut câmpii despre nişte punkişti de pluton, cred că ar cam trebui să-ţi reconsideri poziţia.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s