The Adventures

The AdventuresMostră de înţelepciune:

„Cu toate că împart valori comune cu atâţia colegi de generaţie, The Adventures au o voce distinctă în corul supradimensionat al pop-rock-ului eighties. Nord-irlandezii au adoptat un stil curat, îngrijit, nu tocmai facil, dar nici prea aventuros, în ciuda titulaturii alese. Aveau însă în dotare un solist cu personalitate, fapt ce contează în mod deosebit. Terry Sharpe deţine un timbru suav, elegant şi plin de vitalitate totodată. Este unul dintre numeroşii vocalişti ce au urmat linia lui Brian Ferry, un gagiu ce a schimbat radical percepţia asupra ideei de frontman al unei trupe rock.”


Perioade de activitate:

  • 1984-1993
  • 1997-2000
  • 2007
  • 2009

Locul de origine:

  • Belfast, Irlanda de Nord

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Nişte trubaduri ai dragostei, păcii şi speranţei veniţi tocmai din inima greu încercatului Belfast. Anii ‘80 au fost o epocă optimistă, cu toate că  situaţia globală se înrăutăţea vizibil. Amnesty International, Greenpeace sau Médecins Sans Frontières desfăşurau o activitate intensă, în timp ce Bob Geldoff şi Bono puneau pe picioare colosalul (şi inutilul) Live Aid.

Oamenii credeau în posibilitatea unei lumi mai bune şi militau pentru înfăptuirea ei. Cam ăstea sunt împrejurările socio-culturale ce i-au născut pe The Adventures, campioni absoluţi ai melodiei, armoniei şi mesajelor pozitive.

Într-o existenţă de aproximativ un deceniu, nord-irlandezii au realizat patru albume mari şi late. Succesul obţinut a fost unul marginal, în ciuda aşteptărilor măreţe. În 1988, single-ul Broken Land a penetrat în Top 20 din UK, consfiinţind climaxul carierei The Adventures.

La începutul noului secol, când s-a deşteptat nostalgia generaţiei optzeciste, formaţia a suscitat un simptomatic interes postum. Cum reeditările au întârziat multă vreme, albumele The Adventures s-au vândut la preţuri piperate pe ebay şi alte site-uri similare.

Ascultându-i pe The Adventures, putem descoperi lesne multe afinităţi cu alte trupe consacrate în aceiaşi perioadă. În linii mari, nord-irlandezii încrucişează exuberanţa şi rafinamentul melodic al unora ca Deacon Blue sau Prefab Sprout cu avântul şi însufleţirea caracteristice scoţienilor Big Country sau galezilor The Alarm.

Mai poţi face analogii şi cu Simple Minds, Dream Academy, Cock Robin sau cu cine mai vrea cunoscătorul profund din matale. Astfel de similitudini sunt fireşti, ţin de spiritul epocii, de o viziune estetică, nu de vreo cursă a pastişării reciproce.

Cu toate că împart valori comune cu atâţia colegi de generaţie, The Adventures au o voce distinctă în corul supradimensionat al pop-rock-ului eighties. Nord-irlandezii au adoptat un stil curat, îngrijit, nu tocmai facil, dar nici prea aventuros, în ciuda titulaturii alese.

Aveau însă în dotare un solist cu personalitate, fapt ce contează în mod deosebit. Terry Sharpe deţine un timbru suav, elegant şi plin de vitalitate totodată. Este unul dintre numeroşii vocalişti ce au urmat linia lui Brian Ferry, un gagiu ce a schimbat radical percepţia asupra ideei de frontman al unei trupe rock. 

Că tot a venit vorba despre Sharpe, trebuie spus că băiatul avea nişte antecedente importante la momentul înfiinţării The Adventures. La sfârşitul anilor ’70 a fost frontman într-o altă formaţie, The Starjets, ce s-a făcut remarcată în contextul punk/new wave, fără să atingă nivelul compatrioţilor Undertones şi Stiff Little Fingers. Starjets a realizat un singur LP, God Bless the Starjets (1979), şi a repurtat un hit minor, War Stories (no. 51 în UK).

Stilistic, Terry Sharpe et co. se apropiau destul de mult de pop-punk-ul celor de la Undertones. Poate că nu întâmplător, maniera de interpretare a lui Sharpe aduce oarecum cu cea a lui Feargal Sharkey. Aidoma confratelui său, fostul solist de la Starjets a optat ulterior pentru un pop mai şlefuit, aşa cum poate fi descrisă muzica The Adventures.

Starjets s-a spart în 1980, numai că Sharpe a preluat ultimul line-up al trupei, rebotezându-l Tango Brigade. Din formula respectivă făcea parte şi chitaristul Pat Gribben, care mai târziu avea să devină un membru-cheie al The Adventures.

Tango Brigade a realizat doar un single, Donegal/In Vain (1981), neobservat în epocă. Ambele piese sunt pe youtube şi nu sună rău deloc. Un new wave/power pop plin de ardoare, numai că astfel de cântece răsunau din toate direcţiile la ora aia.

Sharpe şi Gribben au frecat-o vreo trei ani, până când s-au hotărât s-o pună iarăşi de un combo. Chitaristul avea nişte cântece noi pe ţeavă şi simţea că ar putea face o manevră cu ele, scoţând la înaintare vocea şi charisma prietenului Terry Sharpe. Dealtfel Gribben este responsabil de aproape întreg repertoriul The Adventures, nu doar în ceea ce priveşte muzica, ci şi textele.  

Pentru a configura proiectul, Pat şi Terry au mai cooptat câţiva omuleţi de prin Belfast: Tony Ayre (chitară bass), Gerald “Spud” Murphy (backing vocals, percuţie, chitară) şi Eileen Gribben, consoarta lui Pat, responsabilă de asemenea de backing vocals.

Eileen şi Spud nu erau acolo de decor, armonizările lor constituind un element definitoriu pentru sound-ul The Adventures. Alcătuirea formaţiei prevedea de asemenea baterist şi clăpar, numai că ocupanţii acestor posturi au avut în general statutul de colaboratori.

Cum Belfast-ul nu prea era în radarul industriei muzicale, The Adventures s-a mutat cu arme şi bagaje la Londra, acolo unde se dă ora exactă în pop-ul britanic. Nord-irlandezii şi-au găsit un manager tânăr şi foarte destoinic, pe numele său Simon Fuller.

Mai târziu, Fuller ăsta avea să inventeze Spice Girls şi franciza Idol, între alte isprăvi. Mai era ceva până atunci, iar The Adventures se pare că l-a ajutat doar ca să dobândească experienţă.

Şi totuşi nu se poate spune că amicul Fuller n-a avut realizări cu prietenii săi din Belfast. La jumătatea anilor ’80, synthpop-ul se afla încă în plină expansiune, aşa că o trupă cu chitări nu era chiar uşor de vândut, riscând să treacă drept perimată.

Abilul manager a reuşit să le facă rost protejaţilor săi de un contract la Chrysalis Records, casă de discuri ce-i propulsase în showbiz pe Jethro Tull, Blondie, Ultravox, Spandau Ballet, Billy Idol ş.a. Începutul era cel puţin încurajator.

Albumul de debut The Adventures, Theodore and Friends, a fost lansat în 1985. Titlul e inspirat dintr-un roman SF al lui John Wyndham, The Midwich Cuckoos. Theodore and Friends ilustrează din plin apetenţa pentru melodicitate a combo-ului nord-irlandez, ca şi perspectiva luminoasă asupra vieţii pe care acesta încearcă s-o împărtăşească omenirii.

Orchestraţiile sunt dominate de rezonanţe triumfale de chitară electrică, Gribben fiind un adept al tonalităţilor “clean”. Pulsaţiile calme ale secţiei ritmice şi tuşele subtile de synth întregesc o atmosferă ce serveşte drept fundal pentru cântul pasional al lui Sharpe, completat cu brio de vocile adiţionale.  

Feel the Raindrops întruchipează perfect crezul The Adventures, culminând cu un refren înălţător. Piesa introduce leitmotivul ploii, reluat apoi şi pe alte albume. E firesc când te-ai născut la Belfast şi trăieşti la Londra.

Send My Heart are o o progresie fermecătoare, iar Sharpe primeşte drept răspuns nişte splendide armonii cu iz coral. Another Silent Day surprinde cu inflexiunile sale afro, în timp ce solistul trupei seamănă puţin la glas cu Jon Anderson.

La Two Rivers, băieţii au scăpat prea multă zaharină în ceaşcă. Cu asemenea linie melodică, piesa ar fi concurat cu mare succes şi la festivalul Mamaia.

În schimb, baladele Don’t Tell Me şi Lost in Hollywood sună cât se poate de OK, fără dulcegării excesive. La polul opus se află incisiva Love in Chains, cea mai rock bucată de pe album, şi These Children, destul de sumbră şi apăsătoare pentru standardele The Adventures.

Cu tot potenţialul din dotare, Theodore and Friends n-a răvăşit deloc chart-urile. Cele patru extrase pe single au penetrat periferic clasamentul din UK, Send My Heart a ajuns no. 24 în Germania şi cam asta a fost tot. Nici măcar ditamai turneul mondial în deschidere la Tears for Fears n-a ajutat prea mult.

Contractul cu Chrysalis a fost reziliat, aşa că membri The Adventures s-au cam pus cu botul pe labe.  Mai puţin Gribben şi Fuller. Primul a continuat să scrie cântece, iar al doilea s-a zbătut până a găsit o nouă casă de discuri. De data asta era vorba despre Elektra Records.

Sea of Love, al doilea album al nord-irlandezilor, ieşea pe piaţă în 1988, la trei ani distanţă de predecesorul său. The Adventures îşi păstra virtuţile melodice şi preocuparea pentru armonii vocale elaborate, numai că producţia e mai grandioasă, iar refrenele par concepute cu stadionul în minte.

Spre deosebire de Theodore and Friends, texturile de chitară nu mai sunt atât de proeminente, topindu-se adesea în densitatea orchestraţiilor. În schimb, vocea lui Sharpe răsună parcă mai clar şi mai puternic decât pe albumul anterior, susţinută de un backup extins, ce imprimă uneori accente de gospel. Piesa de deschidere, euforica Drowning in the Sea of Love, indică fără echivoc noua direcţie a trupei.

Pe alocuri, nord-irlandezii s-au lăsat contaminaţi de spiritul U2/Simple Minds. Cele mai potrivite exemple în acest sens sunt The Trip to Bountiful (When the Rain Comes Down) şi Hold Me Now, ultima readucând chitara în prim-plan. Per ansamblu, albumul e cât se poate de consistent, rateurile lipsind cu desăvârşire. Poate a contribuit la asta şi faptul că tracklist-ul conţine doar nouă cântece.

Cel dintâi extras de pe Sea of Love, Broken Land, a reprezentat marea lovitură a vieţii pentru The Adventures. În UK, single-ul s-a căţărat până pe poziţia a 20-a, petrecând zece săptămâni în topul naţional. Albumul a pătruns la rândul său până pe locul 30. Broken Land a fost hit şi în Irlanda sau în Italia, însă în Statele Unite doar s-a târât puţin la coada topului 100.

Sharpe şi colegii săi îşi cântă amărăciunea legată de conflictele interminabile ce măcinau ţara natală. Starea de dezolare e subliniată prin acorduri sobre de pian, iar specificul local e punctat, cum altfel, decât prin sunet de cimpoaie. Tensiunea e inteligent construită, conducând spre un refren exploziv, ce exprimă dorinţa unei reconcilieri urgente şi definitive.

Comparativ cu Theodore and Friends, Sea of Love a avut un impact satisfăcător, aşa că se spera mai mult de la următorul material. Între timp, formaţia a suferit nişte modificări de componenţă. Mai precis, Eileen şi Spud au ieşit din schemă, lăsându-i doar pe Terry, Pat şi Tony să ducă mai departe destinul The Adventures.

Cei trei au înregistrat un nou album, Trading Secrets with the Moon (1990), cu ajutorul a diverşi muzicanţi de studio. În mod imprevizibil, The Adventures şi-a schimbat încă odată stilul, orientându-se acum spre un fel de folk-rock cu tendinţe celtice. Acordeonul, cimpoiul, scripca, bouzouki şi altele asemenea îşi fac apariţia pe un fundal în care chitările acustice sunt preponderente.   

Cu toate acestea, Trading Secrets with the Moon nu este întru totul un disc de rock celtic, aproape jumătate dintre piese situându-se pe cu totul alte coordonate.

Diatriba anti-americană Washington Deceased se bazează pe un shuffle blues în manieră dylaniană. Apoi Love’s Lost Town îl emulează evident pe Bruce Springsteen, Desert Rose are o tentă pronunţată de country, iar Sweet Burning Love intră pe teritoriul baladelor southern soul.

Albumul a avut parte de o primire nefavorabilă din partea criticii, iar vânzările au fost modeste (no. 64 în UK). Destul de nedrept, fiindcă eu cred că The Adventures îşi puteau găsi un loc confortabil pe  raftul noului pop-rock pentru adulţi, reprezentat la vremea aia de trupe precum Crowded House, Texas sau Del Amitri.

A urmat un alt hiatus, prelungit până în 1993, când The Adventures s-a întors cu Eileen reintegrată în echipaj. Al patrulea album, Lions and Tigers and Bears a ieşit pe piaţă în 1993, la Polydor Records. În opinia mea ăsta e cel mai slab disc al nord-irlandezilor. Nu că ar fi inascultabil, doar că hibridul pop-rock-folk abordat abundă în locuri comune.

Singurul cântec ce se distinge cumva este I Don’t Want to Play This Game, o baladă emoţională, aflată ca sound undeva între Crowded House şi George Michael. Monday, Monday, cover-ul după hippioţii Mamas & Papas, s-a dovedit o mare dezamăgire.

După acest episod, cei de la The Adventures s-au retras discret din scenă, considerând pe bună dreptate că şi-au încheiat misiunea. Ceva reuniuni au avut loc, dar niciodată pentru mai mult de un gig sau două pe an, ţinute numai în Belfast-ul de baştină. În orice caz, pot să-i adaug şi pe ăştia pe lista cu “nuggets” din anii ’80, o perioadă sublimă a istoriei muzicii pop.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s