Adult Net/Brix Smith

Adult NetMostră de înţelepciune:

„În orice caz, dacă în epoca asta ai o slăbiciune pentru formaţii ca Raveonettes, Best Coast sau Beach House, îţi propun să încerci puţin Adult Net. O să descoperi cu surprindere un fel de verigă lipsă între pop-ul şaizecist şi valul indie mai recent.”


Locul de origine:

  • Manchester, Anglia

Perioada de activitate:

  • 1985-1990

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

O apariţie interesantă în superbul peisaj muzical optzecist, nu doar prin prisma pedigree-ului select, ci şi graţie muzicii în sine. Ecourile anilor ’60 transpiră din toţi porii creaţiei Adult Net, conferindu-i un şarm irezistibil. Bogăţia armonică a folk-rock-ului, torsiunile sonore ale psychedeliei, exuberanţa grupurilor de fete şi reverberaţiile chitărilor surf se contopesc într-un mix delicios, învelit în într-un ambalaj de energie şi atitudine post-punk.

Deşi a luat fiinţă în UK, Adult Net aminteşte mai degrabă de scena paisley underground, născută în sudul Californiei, în primii ani ’80, ca un panegiric închinat epocii de glorie a contraculturii americane.

Dacă luăm aminte că Brix Smith, lidera grupului, s-a născut în însoritul L.A., atunci acest fapt devine deja explicabil. Chiar dacă artista şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în ţinuturi mai reci şi mai întunecate, se pare că a continuat să fie urmărită de o nostalgie solară în peregrinările sale.

Brix Smith se numea de fapt Laura Elisse Salenger şi se trăgea dintr-o familie americană de condiţie foarte bună. Tac-su era un psihanalist la mare căutare prin Bevery Hills, iar mă-sa, deşi fotomodel la bază, conducea un departament al televiziunii CBS.

Cei doi au divorţat pe când micuţa Laura avea doar un an. Mă-sa avea să se recăsătorească nouă ani mai târziu cu un specialist renumit în economie politică, prilej cu care s-a mutat la Chicago, luându-şi desigur şi odrasla.

După ce a mai crescut, Laura a studiat teatrul şi literatura la Bennington, un colegiu de arte liberale din Vermont, renumit şi pentru taxele colosale percepute celor dornici de educaţie aleasă. Acţiunea se petrecea cândva la răscrucea dintre anii ’70 şi ’80, când lumea bună şi hip din State se omora cumplit după post-punk-ul britanic.

La fel ca toţi colegii ei de soi, eroina noastră asculta la greu The Clash, Joy Division sau Echo & the Bunnymen. Făcuse o obsesie pentru piesa The Guns of Brixton, de la care i s-a tras porecla Brix, transformată mai târziu în renume.

Tânără, blondă şi rebelă, Brix şi-a alcătuit o trupă exclusiv din gagici, Banda Dratzing, unde şi-a asumat dublul rol de vocalizdă şi basizdă. Titulatura formaţiei era inspirată de jargonul din Portocala mecanică, însemnând “fighting band”.

Într-un interviu din anii ’90, Brix descria Banda Dratzing ca o încrucişare între Joy Division şi The Go-Go’s. Fetele aveau ambiţii mari, aşa că au lăsat Vermont-ul pentru a se stabili în Chicago, oraş unde presupuneau că ar fi mai uşor să obţină un contract de înregistrări.

Însă toate planurile legate de Banda Dratzing au fost zădărnicite într-o singură noapte a anului 1982. Mancunienii The Fall susţineau un gig în Chicago, iar Brix nu putea rata o asemenea ocazie.

După concert a intrat în vorbă cu Mark E. Smith, frontman-ul antistar şi antipatic de la The Fall. Individul a invitat-o pe blondă la un afterparty cu trupa. Blonda s-a oferit să-l ducă cu maşina proprietate personală şi bineînţeles că i-a pus să asculte un demo cu Banda Dratzing. Smith a întrebat-o dacă ea a scris piesele, gagica i-a confirmat, iar englezoiu’ a declarat fără ezitare că-s geniale. Brix s-a gândit că punkeru’ vrea s-o fută, aşa cum s-a şi întâmplat. Mai mult, punkeru’ a cerut-o şi de nevastă.

Destul de atipică uniunea maritală dintre cei doi. Brix venea din upper middle class-ul Americii, în timp ce Mark E. Smith era un fiu al muncitorimii britanice, ajuns artist anti-sistem, cu viziune distopică şi cam mizantropică.

Formaţia sa, The Fall, sună după chipul şi asemănarea solistului: sumbru, claustrant, repetitiv, abraviz. E normal, dat fiind că Smith a rămas singurul membru constant de-a lungul a aproape patru decenii de activitate.

În 1983, Brix Smith, cum avea să fie cunoscută de atunci încolo, era anunţată oficial ca nou membru The Fall. Prilej de ironii în presa muzicală din UK, care vedea în Brix un fel de Linda McCartney în variantă post-punk.

În scurt timp s-a dovedit că blonda nu era doar un element de decor. Băga la chitară, îngâna ceva voce şi devenise co-autoare pentru bună parte din cântece. Cu Brix în rândurile sale, The Fall a căpătat nu doar un pic de graţie feminină, ci şi înclinaţii melodice ceva mai pronunţate, fără a-şi altera spiritul original.

Fata a rămas în trupă până la divorţul de Mark E. Smith, petrecut în 1989, pentru a reveni apoi scurt timp, la jumătatea anilor ’90. În total a contribuit la realizarea a opt albume de studio, ultimele două cu ocazia come-back-ului amintit.

În epoca Brix, The Fall a urcat în chart-uri like never before, penetrând nu doar în Top 20 albume (cu The Frenz Experiment, din 1988), ci şi în Top 40 single-uri, de vreo două ori.

Reacţia criticii de fiţe a fost de asemenea favorabilă, inclusiv la modul retrospectiv. Ca dovadă, Pitchfork a plasat This Nation’s Saving Grace (1985) pe poziţia a 13-a în clasamentul celor mai bune albume optzeciste.

Cam în perioada în care ieşea This Nation’s Saving Grace, Brix îşi regenera ambiţiile de frontwoman şi punea bazele unui side-project. L-a botezat Adult Net, după un vers The Fall, provenit din piesa Stephen’s Song (“adult Net, net of mesh”). It sounds like a prophesy of pornography on the internet”, declara diva circa un deceniu mai târziu, într-un interviu publicat de revista Guitarist.

Pe lângă Brix (vox & guitar), Adult Net includea iniţial alţi trei membri din formula curentă The Fall – Craig Scanlon (guitar), Simon Rogers (bass) şi Karl Burns (drums) – creditaţi cu toţii sub nişte pseudonime ridicole.

Jurnaliştii au comentat imediat că Adult Net e un fel de The Fall fără Mark E. Smith, deşi respectivul a apărut şi el ca “guest” la înregistrări, deghizat în Count Gunther Hoalingen.

Single-ul de debut, Incense and Peppermints, este un cover după un hit al hippioţilor de la Strawberry Alarm Clock (no. 1 în US, în 1967). Adult Net n-a făcut decât să reproducă toate ingredientele originale ale cântecului (chitară fuzzată, orgă Farfisa, cowbell, coda cu sha-la-la etc.), cărora le-a adăugat feminitatea debordantă a lui Brix.

Gagica a fost înzestrată cu un timbru mieros şi senzual, ce are o charismă aparte. Probabil profesorii de canto ar sesiza anumite imperfecţiuni, numai că ăia n-au cum să priceapă ce-i punku’.

Cele două piese de pe faţa B sunt de asemenea foarte interesante. Searching for Now este de fapt o prelucrare după Rebellious Jukebox, un cântec de pe primul album The Fall. Fat Hell sună cu totul neobişnuit, cu Brix recitând nişte versuri stranii, pe un fundal ce seamănă cu un mash-up între Silver Apples şi Beatles (în varianta lor cea mai experimentală).

În perioada 1985-86, Adult Net a mai publicat încă trei single-uri. Toate au fost scoase, la fel ca şi Incense and Peppermints, la Beggars Banquet, label ce se ocupa pe atunci şi de The Fall.

Edie, lansat tot în 1985, este un epitaf emoţionant pentru Edie Sedgwick, tragica superstarletă a lui Andy Warhol. Construcţia melodiei este captivantă, oscilând inspirat între armonii hippioate (gen Mamas & Papas) şi erupţii punkoide (undeva între Blondie şi Siouxsie & the Banshees, să zicem).

Faţa B ne rezervă noi şi noi surprize. Get Around e un folk-blues arţăgos ce evocă o colaborare virtuală între Bob Dylan şi Lee Hazlewood, pusă în serviciul unei ipotetice Nancy Sinatra. În schimb, semi-instrumentalul Phanton Power se dezice total de melosul şaizecist, în favoarea unui hibrid punk-funk cu bass feroce (à la Gang of Four sau A Certain Ratio).  

White Night (Stars Say Go), din 1986, a fost preluat după The Lines, un grup new wave destul de obscur, din UK. Ca şi în alte cazuri, Adult Net nu deviază prea mult de la versiunea originală, mizând în primul rând pe farmecul lui Brix. White Night este tributară rock-ului şaizecist, în sensul Stones/Who, iar swag-ul o prinde foarte bine pe blonda noastră.

Naughty or Nice, aflată pe cealaltă faţă a discului, se înscrie pe aceleaşi coordonate rock’n’roll, numai că de data asta e vorba despre o creaţie proprie a solistei.

Ultimul din această serie de single-uri, Waking Up in the Sun, îmi stârneşte o încântare maximă. Brix emulează convingător divele lui Phil Spector, iar producţia lui Ian Broudie adaptează la rândul său faimosul “wall of sound”.

În mix sunt introduse discret ecouri de surf guitar şi acorduri de Rickenbacker (specialitatea lui Brix). Textul vorbeşte desigur despre soare şi plajă, numai că are o întorsătură melodramatică, în acelaşi vibe adolescentin al primilor ani ’60.

Pe post de B-side găsim un cover foarte adecvat după scumpele de la Shangri-Las, Remember (Walking in the Sand), de care-s foarte curios, doar că nu l-am găsit pe nicăieri.

Nici unul dintre single-urile menţionate n-a rupt gura târgului, doar Waking Up in the Sun atingând glorioasa poziţie no. 99 în chart-ul din UK. Mare păcat, fiindcă muzica e delicioasă. După cum reiese din paragrafele anterioare, chiar şi melodiile de pe faţa B merită atenţie. Noroc cu youtube-ul, care ne pune la dispoziţie marea majoritate a acestor veritabile “nuggets” optzeciste.

În scurta sa existenţă, Adult Net a trecut printr-un noian de schimbări de componenţă. Vreme de vreo două ani, începând de prin ’86, trupa s-a rezumat la o formulă de duo, cu Brix şi Simon Rogers, ceea ce denotă că era mai degrabă un proiect de studio. Ulterior, diva blondă a pus pe picioare un alt line-up, cooptând trei foşti membri The Smiths: Craig Gannon (chitară), Andy Rourke (bass) şi Mike Joyce (tobe).

Versiunea respectivă a rezistat numai câteva luni. Gannon a rămas totuşi pe poziţii, lângă el fiind aduşi Clem Burke, bateristul de la Blondie, şi James Eller, un basist cei mai cânta şi cu Julian Cope şi The The. Cei trei au participat alături de Brix la realizarea primului şi singurului album Adult Net, Honey Tangle (1989).

Albumul de debut era preconizat de fapt pentru anul 87. Nu mi-e clar din ce motive, Adult Net a renunţat la colaborarea cu Beggars Banquet, pentru a curta un label major, Geffen Records. Brix şi Rogers au şi înregistrat un LP, Spins the Web, însă Geffen a refuzat materialul.

În cele din urmă, formaţia a obţinut un contract cu Fontana Records, un subsidiar al gigantului PolyGram. Adult Net a intrat din nou în studio, în varianta de cvartet amintită mai devreme, rezultând astfel discul botezat Honey Tangle.

Din câte se pare, acesta constă cu precădere din reînregistrări ale pieselor de pe Spins the Web. De producţie s-a ocupat Craig Leon, un nene ce a mai lucrat cu Ramones, Blondie sau Suicide, dar şi cu Luciano Pavarotti, Joshua Bell sau James Galway.

Honey Tangle se înscrie în aceiaşi linie sixties revival precum single-urile de la Beggars Banquet. Totuşi sound-ul e ceva mai omogen, în raport cu aspectul caleidoscopic al repertoriul Adult Net de până atunci. S-a încercat găsirea unui echilibru între atitudinea edgy a scenei “paisley underground” şi populismul new wave de gen Bangles, Go-Go’s sau Blondie.

În mare, pe disc se regăsesc două direcţii stilistice. Pe de o parte avem o combinaţie savuroasă între sonorităţile patentate de Phil Spector, Beach Boys şi Byrds, iar pe de alta ni se servesc nişte bucăţi mai impetuoase, într-un spirit ceva mai rochist.

Rezonanţele de Rickenbacker sunt ca de obicei omniprezente, fiind completate pertinent de diverse alte tonuri de chitară. Efectul cromatic este amplificat uneori mulţumită unor “faux strings” inserate cu dibăcie în peisaj.

Prima piesă, unduitoarea Take Me, m-a atins imediat, deoarece la un moment dat m-am autointitulat “sucker for a singalong”. August continuă albumul în aceiaşi notă, aruncând din start la înaintare un irezistibil “oh la la la, oh la la la”, apoi vine Waking Up in the Sun, într-o versiune refăcută, ce prezervă magia originalului.

La capitolul singalongs trebuie să menţionez şi înălţătoarele Baby, You’re Away şi Where Were You (When I Need You), ultima un cover după Grass Roots, nişte folk-rockeri şaizecişti.

Sad şi Tiffany Tuesday sunt ceva mai elaborate, în tradiţia baroque pop a unor trupe precum Zombies sau Love. Trebuie spus că Sad beneficiază de un aranjament de coarde semnat de însuşi Van Dyke Parks şi interpretat de Brodsky Quartet.

Latura mai rock e reprezentată de piese precum Spin This Web, Honey Tangle sau Tomorrow Morning’s Daydream, cea din urmă având un groove destul de asemănător cu Sympathy for the Devil. Going Nowhere face figură separată, păşind decis pe tărâmul country music. Gata, mă opresc aici, că iar am înşirat aproape un tracklist întreg.

Din păcate impactul comercial a lăsat de dorit. Cele trei extrase pe single (Take Me, Wake Me Up in the Sun şi Where Were You) au pătruns în regiunea inferioară a chart-ului din UK şi cam asta a fost tot.

Exact în perioada aia, Brix era năpădită de o multitudine de probleme. Mariajul cu Mark E. Smith s-a dus pe pulă, motiv pentru care a şi părăsit The Fall. Blonda suferea de anorexie şi de un fel de tendinită, care îi crea mari probleme atunci când cânta la chitară. A sperat o vreme să poată continua cu Adult Net, dar Fontana a reziliat contractul în 1990, punând capăt definitiv existenţei trupei.

După o perioadă de recluziune, blonda a revenit pe scenă, acompaniind-o pe Susanna Hoffs de la Bangles, într-un turneu solo. Prin ’92 s-a combinat cu un englezoi mai celebru decât Mark E. Smith, violonistul Nigel Kennedy, fapt ce a adus-o în atenţia lumii mondene.

A şi înregistrat o piesă cu Kennedy, Hurdy Gurdy Man, apărută pe un disc-tribut, dedicat folkistului Donovan. Sună sexy Hurdy Gurdy Man cu vocea lui Brix.

Doi ani mai târziu, după decesul lui Kristen Pfaff, Brix a fost solicitată pentru postul de basistă la Hole. A rămas doar două zile cu Courtney Love et co., renunţând în favoarea unei reuniuni cu The Fall şi fostul soţ, chit că aceasta nu s-a dovedit a fi tocmai durabilă.  

Ulterior, în 1997, a scos cel dintâi material solo, EP-ul Happy Unbirthday, realizat în colaborare cu chitaristul Marty Wilson-Piper (The Church, All About Eve). Artista încerca să se adapteze timpurilor, arborând  un alt-rock estrogenizat, pentru care Garbage a servit ca model principal, după toate aparenţele. Happy Unbirthday conţine şi o prelucrare destul de mişto după Space Oddity a lui Bowie.

Până la apariţia unui “full length” s-a scurs un întreg deceniu. Botezat Neurotica, acesta a fost lansat doar în format digital, lucru destul de normal în secolul XXI. Pe lângă faptul că Brix s-a bazat pe aportul aceluiaşi Wilson-Piper, Neurotica include şi două piese prezente anterior pe Happy Unbirthday.

Astea ar fi două indicii că proiectul datează încă din anii ’90, numai că a fost pus la gheaţă din anumite motive. Să ştii că şi în muzică e valabilă chestia cu uzura morală. Ţin să remarc totuşi Orangina, o melodie catchy cu un text absurd.

Chit că anii au trecut peste ea, madam Brix face ce face şi râmâne în vizor. Pe la începutul secolului s-a măritat cu Philip Start, de profesie antreprenor de modă.

Împreună cu noul consort a pus bazele unui lanţ de magazine cu ţoale, ce se bucură de mare succes printre londonezii cei mai posh. Ca o consecinţă a acestei noi reputaţii, Brix apare frecvent pe sticlă de ceva ani încoace, brănduită ca expert fashion.

Imaginile recente ne arată că n-a mai rămas nimic din punkista de altă dată. Sau poate a mai rămas ceva, dacă ţinem cont că pe la sfârşitul lui 2014 a pus iar mâna pe chitară şi a inventat un nou proiect. S-a înhăitat cu alţi doi foşti membri The Fall, fraţii Steve şi Paul Hanley, adoptând titulatura Brix & the Extricated.

Avem de-a face cu un “tribute band” insolit, dedicat prolificului repertoriu The Fall. Extricated este de fapt titlul albumului lansat de Mark E. Smith şi trupa sa în 1990, imediat după faimosul divorţ.

Pentru începutul anului viitor, Brix Smith-Start (actualul nume de scenă) a anunţat lansarea unei cărţi de memorii, The Rise, The Fall and The Rise, ce ne va oferi cu siguranţă o mulţime de amănunte picante.

În orice caz, dacă în epoca asta ai o slăbiciune pentru formaţii ca Raveonettes, Best Coast sau Beach House, îţi propun să încerci puţin Adult Net. O să descoperi cu surprindere un fel de verigă lipsă între pop-ul şaizecist şi valul indie mai recent.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Adult Net:

Brix Smith:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s