Adult.

AdultMostră de înţelepciune:

„Totuşi, la final, atotputernicii Adult. se îndură de noi şi ne mântuiesc cu un electropop devastator. Kick in the Shin este apologia datului la gioale, ca mod elocvent de a transmite cele mai înălţătoare sentimente: “Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say thank you/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say you’re welcome/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say I love you/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say…/Goodbye.”. Dacă mă fac DJ la discotecă pe asta am s-o fac “power play”.”


Locul de origine:

  • Detroit, Michigan, SUA

Perioada de activitate:

  • 1997-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Bine v-am regăsit. În emisiunea noastră de astăzi urmează să-i prezentăm pe mama şi pe tatăl hipsterilor de rit nou. Aceştia sunt Nicola Kuperus (voce) şi respectiv Adam Lee Miller (synth-uri & stuff), un cuplu de artişti bizari şi subversivi, cunoscuţi în lumea muzicii alternative sub austera titulatură Adult. (misteriosul punct e un artificiu la care împricinaţii ţin foarte mult).

În momentul ascensiunii lor, amicii noştri au fost asimilaţi scenei electroclash, ce stârnise un mare buzz la începutul secolului XXI. Termenul fusese născocit în ultimii ani ’90 de legendarul DJ new yorkez Larry Tee, pentru a defini o tendinţă tot mai proeminentă în muzica electronică de dans.

Se închegase un contingent de artişti ce-şi făcuseră un crez din îmbinarea unor sonorităţi şi atitudini provenite pe de o parte din post-punk-ul electronizat, iar pe de alta din EDM-ul timpuriu (electro-funk, Detroit techno şi, într-o măsură mai mică, house). În mix au fost adăugate elemente de performance art şi fashion, iar electroclash-ul a căpătat astfel dimensiuni meta-muzicale, fiind proclamat ca un nou stil de viaţă.

Originile mişcării se află aşadar la New York, dar unda s-a răspândit apoi multidirecţional, spre metropolele Midwest-ului nord-american, în Europa veşnic însetată de glamour, dar şi spre America Latină, Japonia, Israel etc. Neobosiţii specialişti au desemnat artişti precum Peaches, Chicks on Speed, Fischerspooner, Miss Kittin sau Adult. ca alcătuind nucleul dur al electroclash-ului.

Cum tot ce e hip ajunge mainstream la un moment dat, ecourile electroclash au devenit tot mai audibile la începutul actualului mileniu. Ele pot fi identificate atât în creaţiile unor artişti deja consacraţi, ca Goldfrapp sau Death in Vegas, cât şi la newcomers de mare impact la acea vreme, cum erau Scissor Sisters sau Ladytron.

Odată acceptaţi în elita electroclash, Adult. ar fi trebuit să se bucure de statutul lor de precursori şi clasici în viaţă. Dar ştii cum e cu artiştii ăştia neînţeleşi, sunt foarte ofuscaţi dacă le dai un tag. Cei doi merg până acolo încât neagă existenţa efectivă a genului electroclash.

Probabil că şi dorinţa lor de a se distanţa de această etichetare, i-a împins în a doua parte a carierei spre un sound mai violent, ce poate fi definit ca un brand propriu de “synthpunk” (ceea ce bănuiesc că iarăşi nu le-ar conveni).

Însă oricât s-ar coii “adulţii”, eu cred că există suficiente motive să-i legăm de înflorirea culturii electroclash. Kuperus şi Miller se trag din Detroit, un oraş cunoscut între altele şi ca leagăn al curentului techno. Alături de electro-funk şi de varii forme de post-punk, sunetul techno original a constituit o influenţă majoră pentru aprigul duo cu obârşia în decăzutul Motor City. Deja avem suficiente coordonate să-i considerăm, împotriva voinţei lor, “so electroclash”.

În plus, indivizii au un background serios în artele vizuale. Madam Kuperus e fotograf, iar hăndrălăul ei e pictor, amândoi cu patalama de la facultate. Apucându-se de cântat nu s-au dezis deloc de rădăcinile lor artistice, ci dimpotrivă, le-au integrat într-un demers pluridisciplinar, manifestat printr-o legătură indisolubilă între muzică şi imagine. Iar asta este iarăşi foarte electroclash. Uită-te şi la ceilalţi exponenţi ai fenomenului, enumeraţi mai sus.

Adult. a intrat în conştiinţa publicului ca un duet sumbru, obsedat de psihozele şi nevrozele omului contemporan şi de caracterul disfuncţional al relaţiilor interumane. Cu toate că se referă la subiecte arzătoare, cei doi manifestă o răceală descumpănitoare, exprimată de sound-ul automatic conceput de Miller şi de atitudinea de divă punk pasiv-agresivă a lui Kuperus.

Adam Lee Miller s-a apucat de produs muzică electronică cândva prin anii ’90, folosind alias-ul Artificial Material. Primul său material discografic a fost un EP, self-titled, scos în 1995 la propriul label, Ersatz Audio. Artificial Material s-a dovedit a fi o aventură efemeră, în schimb Ersatz Audio şi-a păstrat continuitatea peste veacuri.

Dornic să lucreze în echipă, Miller s-a anturat cu un alt gagiu din Detroit, Ian Clark, formând duo-ul Le Car. Numiţii Le Car au activat mai puţin de un cincinal, până pe la finalul secolului trecut, timp în care  au realizat un vraf de viniluri de “12-inch”, toate cu particula “Auto” în titlu.

În 2000, duo-ul a lansat unicul său CD, Auto-Biography, ca un fel de testament, ce compilează track-uri apărute anterior pe vinilurile menţionate. Muzica Le Car este un omagiu închinat monolitului om-maşină şi ingenuităţii electro-funk-ului optzecist. Vocoder-ul şi efectele de nintendo sunt prezente bineînţeles la apel.

Cu doi ani mai înainte de a încheia definitiv episodul Le Car, Miller s-a angrenat într-un alt proiect, ce avea să capete proporţii neaşteptate. Totul a pornit de la un telefon primit de artist din partea label-ului german Electrecord Records. În paranteză fie spus, nemţii ăştia n-au aparent nici o legătură cu Electrecord-ul nostru de partid şi de stat, deşi am constatat cu uimire că i-au calchiat întru totul faimoasa siglă orfeică.

Revenind la subiect, spre surprinderea lui Miller, Electrecord-ul din Köln nu era interesat de Le Car, ci de creaţiile sale solo, branduite ca Artificial Material. Oferta includea un 12-inch şi ceva gig-uri de promovare în Germania.  Băiatul s-a gândit că ar fi mişto să-şi ia şi gagica cu el, aşa că i-a aburit pe alde Electrecord că în calitate de “live act”, Artificial Material implică două persoane. Kuperus nu mai cântase în viaţa ei într-o trupă sau ceva, dar având suflet de artistă, s-a băgat în combinaţie.

Omuleţii au scris împreună nişte muzică nouă şi au decis că ce a ieşit nu mai e Artificial Material, ci o cu totul altă întruchipare, pe care au botezat-o Plasma Co.. Electrecord a acceptat noua denumire şi duo-ul a debutat cu un EP intitulat Modern Romantics.

Pe youtube găsim doar piesa de titlu, care sună destul de diferit faţă de ce ştim de mai târziu de la Adult.. În primul rând, ce face Kuperus acolo nu prea seamănă a cântat. Gagica se îngână cu un vocoder şi cam asta e toată contribuţia ei. Plasma Co. se înfăţişa mai degrabă ca un sequel al paseismului electro-funk ce caracteriza Le Car. 

În scurt timp, cei doi s-au decis că nu le mai place să-şi spună Plasma Co. şi au optat pentru Adult., inspiraţi de firma unei prăvălii cu materiale pornografice din Detroit-ul de baştină. La dracu’, Internetul exista deja prin 1998 şi erau semne că va ajunge tot mai important. Nu ştiu cum nişte oameni atât de la zi cu trend-urile ca subiecţii noştri n-au sesizat că riscă să ajungă de negăsit în hăţişul www. Yeah, just try and Google „Adult. live””, recunoaşte Kuperus într-un interviu din 2013.

În prima fază, Adult. a perpetuat direcţia proiectelor anterioare ale lui Miller, publicându-şi muzica exclusiv pe vinil. Vorbim despre o epocă în care CD-ul domina categoric piaţa muzicală, dar cultura dance rămăsese fidelă bătrânelor discuri de 12-inch, fiindcă erau mult mai adecvate pentru DJ set-uri.

Între 1998 şi 2000, Adult. a scos patru EP-uri, trei dintre ele prin intermediul Ersatz Audio. Cel dintâi, Dispassionate Furniture, introduce în premieră mobilierul în vasta tematică a muzicii pop. Rolul lui Kuperus e încă limitat. Chiar vreo două dintre cele cinci piese sunt instrumentale. Dispassionate Furniture suprapune în mod derutant beat-uri apte de breakdance cu o atmosferă apăsătoare, de disconfort. Un indiciu bun pentru viitorul Adult..

Următorul EP, Entertainment (1999), sună şi mai provocator, cu o participare mai consistentă din partea lui Kuperus, deşi stilul său rămânea destul de minimalist, tributar anumitor device-uri. Diva rosteşte sentinţe concise, adoptând o atitudine ostilă.

Spre exemplu, iată ce se întâmplă în cazul track-ului nr. 1, Pressure Suit: “Put on my pressure suit/Because it suits me” sau “I want to spend my money on entertainment/Can you enterntain me?”. Dacă vrei să mergi împăcat la culcare, îţi ofer şi un extras din track-ul nr. 2, Human Wreck: I am a human wreck/You are a human wreck”

New Phonies, EP apărut în 2000, prin intermediul olandezilor de la Clone Records, a însemnat o răscruce în cariera duo-ului. Materialul a fost scos ca picture disc, evidenţiind talentul fotografic al lui Kuperus. Cel puţin imaginea focusată pe buzele unei tipe ce se “operează” cu un fel de “lipstick knife” e al naibii de tripantă.

Producţia lui Miller câştiga în diversitate, cu linii de synth tot mai inventive, iar partenera sa devenea parcă mai expresivă de la o zi la alta. Fiecare dintre cele patru piese este memorabilă, cu o menţiune specială pentru obsedanta Hand to Phone: you’re on the phone, you’re all alone/hand to phone, hand to phone/she talks to you in monotone”.

Până la finele lui 2000, Adult. a sărit pe interval cu încă un EP excelent, Nausea. Duo-ul dezvoltă mai departe melodicitatea descoperită pe New Phonies, păşind pe un teritoriu ceva mai pop-friendly, deşi arborează acelaşi aer distant şi sarcastic.

Deja din faza asta, Adult. se desprindea de nostalgia retro-electro şi retro-techno a începuturilor, îndreptându-se spre un fel de electropop abstract, care anticipa multe dintre hipsteriile ce aveau să prolifereze peste aproximativ un deceniu. Cel puţin primele două track-uri de pe acest EP, Nausea şi Skinlike, sunt absolut remarcabile, iar artista fotografă loveşte din nou.

După seria impresionantă de EP-uri, notorietatea Adult. depăşise cercurile împătimiţilor de vinil, dovadă că o bună parte dintre fani solicitau tot mai insistent apariţia unui CD. Duo-ul s-a conformat prin realizarea compilaţiei Resuscitation, în primăvara lui 2001.

Resuscitation conţine cu precădere variante remixate sau remasterizate ale pieselor publicate anterior pe EP-urile amintite. În mod previzibil, New Phonies şi Nausea îşi taie parte leului, dar Dispassionate Furniture, Enternainment sau chiar Modern Romantics sunt de asemenea reprezentate.

Se simte că s-a lucrat la un sound unitar şi a ieşit foarte mişto, Resuscitation adăugând mai multă substanţă şi incisivitate muzicii Adult., deşi versiunile originale îşi păstrează farmecul lor. Albumul a contribuit decisiv la consolidarea reputaţiei duo-ului şi a dobândit statutul de clasic al muzicii electronice şi de dans.

Nicola Kuperus a început ca o diletantă şi a ajuns o starletă în toată regula. Tot în 2001 a fost invitată de tovarăşii electronişti de la Death in Vegas să intepreteze în stilu-i inconfundabil captivanta piesă  Hands Around My Throat, de pe albumul Scorpio Rising. Hands Around My Throat a intrat în Top 40 din UK, dar mai important e că m-a bântuit pe mine ani la rând, plus că aşa am luat cunoştinţă despre Adult. şi întreg curentul electroclash.

În perioada următoare, Kuperus şi-a închiriat vocea şi altor proiecte prietene, cum ar fi Swazyak (la I Dance Alone, de pe albumul Dirty Dancing, din 2002) sau Chicks on Speed (un featuring pe single-ul Wordy Rappinghood, lansat în 2003).

Întorcându-ne la Adult., în octombrie 2001, duo-ul a fost headliner la ediţia inaugurală a Electroclash Festival, organizat de Larry Tee, în Williamsburg, New York. Ăla a fost momentul din care presa de specialitate a preluat sintagma electroclash şi a învârtit-o pe toate părţile.

Am spus deja că “adulţii” s-au dezis vehement de acest fenomen cu care toată lumea îi vede strâns interconectaţi. De atunci, aproape toată cariera cuplului Kuperus-Miller a fost marcată de mişcări spasmodice, prin care încercau să se scuture de tag-ul electroclash ca de un gândac scârbos. Cam contraproductiv, spun eu.

Din fericire, obsesia asta nu i-a împiedicat să facă mai departe muzică bună. În 2003, Adult. a realizat primul album propriu-zis, intitulat Anxiety Always, ca o veritabilă profesiune de credinţă. Anxiety Always ne arată că perechea din Detroit a atins un anumit prag de maturitate, ceea ce în cazul său înseamnă mai multă stranietate, mai multă decadenţă, mai multă paranoia, mai multă agresivitate.

Influenţa punk, până atunci ocultată, a ţâşnit acum la suprafaţă, chiar dacă sunetul a rămas covârşitor electronic. Kuperus are un rol important în acest proces, transformându-se dintr-un robot expeditiv şi arţăgos într-o vocalistă autentică, din stirpea declamativă a lui Siouxsie Sioux, Poly Styrene sau Exene Cervenka.

Instrumentalul The Cold Call ne ameninţă din start că intrăm pe un teren periculos. Apoi suntem serviţi cu irezistibila Shake Your Head, ce împrumută un pic din rigiditatea specifică legendarilor synthpunk-eri Suicide. Solista ne comunică ceva despre “pasiunea de a uita numele” (persoanelor), pentru ca apoi să ne îndemne pe un ton poruncitor: “Shake your head/Try and pretend/Shake your head/Again and again”.

Glue Your Eyelids Together e la fel de extravagantă şi de catchy, introducând în scenă tot soiul de personaje absurde. Cu Blank Eyed, Nose Bleed lucrurile scapă total de sub control. Imaginează-ţi că te duci la sala de aerobic şi instructorul, în loc să te înveţe figuri de dans, îţi fute din senin o bătaie de te caci pe tine.

Turn Your Back, cu impresiile sale abrazive de chitară, nu te scapă deloc din bucluc: “Parking lots filled with cars/Sirens ringing in your ears/Get the point get out of here/Turn your back, heart attack”People, You Can Confuse nu face decât să adâncească haosul, iar Nothing of the Kind te ameţeşte definitiv, cu riff-ul său percutant, ce aminteşte de The Clash sau poate de Gang of Four. Deja ai rezistat prea mult, aşa că la Nervous (Wreck) toate imaginile-s blurate în jurul tău.

Urmează ceva cu titlul We Know How to Have Fun, însă e cazul să renunţi la orice speranţă, fiindcă Adult. te poartă pe tărâmul celei mai tenebroase muzici industriale. Dacă Throbbing Gristle sau Cabaret Voltaire îţi spun ceva, înseamnă că ai înţeles că n-ai nici o şansă.

Totuşi, la final, atotputernicii Adult. se îndură de noi şi ne mântuiesc cu un electropop devastator. Kick in the Shin este apologia datului la gioale, ca mod elocvent de a transmite cele mai înălţătoare sentimente: “Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say thank you/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say you’re welcome/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say I love you/Kick in the shin, Kick in the shin/Is that how you say…/Goodbye.”. Dacă ajung DJ la discotecă pe asta am s-o fac “power play”.

Adult. s-a întors în primăvara lui 2005, cu EP-ul D.U.M.E.. Materialul n-a mai ieşit la Ersatz Audio, ci la Thrill Jockey, un renumit label indie din Chicago. Conform protagoniştilor, D.U.M.E. este acronimul pentru “Death Unto My Enemies”, urare manelistică adresată celor care susţin că duo-ul ar cânta electroclash.

D.U.M.E. a reprezentat o nouă cotitură, deoarece dinamica tradiţională synth & drum machine se interferează cu accente explozive de chitară şi bass. Spuneam de ceva influenţe punk şi impresii chitaristice pe Anxiety Always, însă de data asta Adult. a virat făţiş spre rock’n’roll.

Kuperus s-a adaptat încă odată contextului, radicalizându-şi demersul vocal până la paroxism. Odată cu D.U.M.E., muzica duetului a luat aspectul unei încrucişări între Joy Division şi Dead Kennedys, pe un fundal sonor electronic. Cât despre vocalistă, aceasta tinde să fie mai degrabă un fel de Jello Biafra decât un fel de Ian Curtis.  

Noua orientare muzicală a făcut necesară cooptarea unui al treilea membru, chitaristul Samuel Consiglio, de la Tamion 12 Inch, trupă prietenă de la Ersatz Audio. În mai puţin de jumătate de an după D.U.M.E., proaspătul trio a ieşit la înaintare cu un full-lenght, Gimmie Trouble, scos de asemenea la Thrill Jockey.

Gimmie Trouble nu face decât să detalieze conceptul electropunk inaugurat de D.U.M.E., semn că omuleţii s-au supărat grav de tot. Dacă beat-urile de pe Anxiety Always impulsionau un fel de breakdance schizoid, Gimmie Trouble aduce teroarea deplină în ringul disco-punk, declanşând un pogo atroce, soldat cu vărsări de sânge. Nici albumul precedent nu-ţi insufla o stare prea confortabilă, dar acum, dacă te-ai prins în vârtej, simţi clar că totul s-a terminat.

Verifică numai track-urile Bad Idea şi Scare Up the Bird, să vezi dacă mai vrei să mergi mai departe. La Disappoint the Youth tempo-ul scade numai pentru a sugera un surplus de tensiune şi cinism. Turn into Fever întinde coarda dincolo limita hardcore-ului, cu madam Kuperus zbierând ca apucata.

Helen Bach este condusă de un bas penetrant, în tradiţia post-punk, punctat de efecte scary. În fine, Lovely Love, cu ritmul său caraghios, te destinde mai ceva ca rânjetul unui biet pacient de la Bălăceanca.

Cei de la Adult. s-au despărţit de Consiglio în mai puţin de un an, revenind la formula clasică de duo. Următorul album, Why Bother?, a apărut în 2007, la aceiaşi casă de discuri, Thrill Jockey. Năstruşnicul cuplu explorează noi dimensiuni ale terorii sonice, dar devine deja cam plictisitor şi redundant.

Riff-urile vitriolante de chitară au cam ieşit din decor. Why Bother? compensează însă, abuzând de tot soiul de efecte apocaliptice, împrumutate din zona noise/industrial. Reprizele de punk direct ca odinioară, precum I Feel Worse When I’m With You sau You Don’t Worry Enough par prin comparaţie nişte momente de respiro.

În epoca ce a urmat, Adult. a lăsat-o ceva mai moale cu muzica, lucru lăudabil dacă ţinem cont de impasul creativ trădat de Why Bother?. Totuşi, nişte artişti atât de frământaţi ca ei n-au putut să stea deoparte, aşa că şi-au descoperit o nouă vocaţie, aceea de cineaşti.

Între 2008 şi 2010 au făcut nu mai puţin de trei filme, care nu-s tocmai scurt metraje, fiindcă au cam 40-50 de minute. Ce fel de filme crezi că sunt? Poliţiste? Porno? Horror, ai ghicit frate! D-alea mute, ca să te sperii şi mai grav.

Bineînţeles că s-au ocupat şi de coloana sonoră pentru propriile producţii. Muzica din Decampment, debutul lor cinematografic, e disponibilă sub forma a trei single-uri de 7-inch, cu tiraj extrem de limitat (100 de exemplare).

Am găsit ceva pe youtube, dar n-a meritat căutarea, fiindcă sună ca nişte “leftovers” după Why Bother?, un disc oricum eşuat. Tot în 2008 a ieşit şi Let’s Feel Bad Together, un EP digital, destul de răsărit, fără să aducă un reviriment major.

Munca în comun a celor doi artişti a continuat să se extindă cu tot soiul de instalaţii şi şmenuri d-astea sofisticate, expuse prin galerii importante din America. Adult. s-a întors pe piaţa muzicală abia în 2012, când Ghostly International a reeditat Resuscitation pe vinil, cu ceva bonus-uri track-uri.

Fanii s-au putut bucura şi de un material nou, un single ce reuneşte două cover-uri, unul după The Screamers, tăticii synthpunk-ului, iar celălalt după obscurii A Number of Names.

În sfârşit, în mai 2013, duo-ul a realizat primul album după o pauză de şase ani, The Way Things Fall, prin intermediul aceloraşi Ghostly International. Pot să spun că-i o surpriză plăcută, “adulţii” demonstrând nebănuite înclinaţii de melodişti. Furia şi disperarea n-au plecat de tot, sunt acolo, doar că-s ceva mai discrete şi mai reţinute. Ce să-i faci, bătrâneţea…

Fără îndoială, The Way Things Fall e cel mai prietenos album din discografia formaţiei. L-aş înscrie în categoria electropop-ului rafinat, undeva pe lângă The Knife şi Crystal Castles. Băiatul şi fata de la Adult. îşi revendică moştenirea, mai ales dacă ne gândim la creaţiile lor timpurii. Evident, cea mai atractivă piesă de pe album e Tonight, We Fall, dar Idle (Second Thoughts) sau Love Lies merită şi ele amintite.

De pe site-ul oficial al formaţiei am aflat că în prezent se lucrează la un nou material, al cărui titlu se ştie deja, Detroit House Guests. Adult. au invitat la ei acasă diverşi artişti din zona muzicii experimentale, pe care-i tratează cu o dulceaţă, un drog, îi plimbă prin dezolanta metropolă şi dup-aia bagă în studio să creeze.

Pe listă se află indivizi ca Michael Gira (Swans, Angels of Light), Douglas McCarthy (Nitzer Ebb) sau Shannon Funchess (Light Asylum). Proiectul e finanţat prin ceva fundaţie, cu scopul de a celebra moştenirea culturală a oraşului Detroit, bla-bla-bla. Detalii suplimentare găseşti şi pe Noisey. Să vedem ce bullshit o să iasă.

Update:

Proiectul a ajuns destul de greu la finalizare, Detroit House Guests fiind lansat pe piaţă abia în martie 2017, via Mute Records. În afară de Gira, McCarty şi Funchess, au mai participat încă trei invitaţi: Dorit Chrysler (o thereministă din Austria), Lichens (un muzicant avangardist din State) şi Lun*na Menoh (o japoneză care performează artistic la maşina de cusut).

Cei şase musafiri au convieţuit pe rând, câte trei săptămâni, cu perechea Kuperus-Miller. În timpul fiecărui sejur au fost zămislite câte două piese, reunite apoi sub forma albumului Detroit House Guests.

În mod prezivibil, Adult. s-a răsucit cu 180 de grade faţă de electropop-ul de pe The Way Things Fall, resuscitându-şi pornirile cele mai experimentale. Cum bine se spune în review-ul de pe AllMusic, Detroit House Guests sună mai mult ca o instalaţie artistică, decât ca o colecţie de muzică de dans.

Influenţele industrial/dark ambient nu sunt tocmai o noutate pentru Adult. (vezi în special albumul Why Bother?), doar că acum sunt ceva mai pronunţate, estompând rădăcinile techno/electro ale duo-ului. Dacă dai play la album cu gândul la ceva beat-uri şi antren, o să cam ai de aşteptat. Primele trei track-uri sunt absolut lugubre, precum o incursiune fără ţintă pe holurile unei clădiri abandonate.

Atmosfera se înviorează brusc odată cu track-ul 4, We Are a Mirror, un duet cu Douglas McCarty. Ritmurile electro-industriale se îmbină perfect cu rezonanţele tropicale de steel drum, iar Kuperus şi McCarty se îngână cu frenezia unor roboţi kraftwerkieni.

Cealaltă contribuţie a lui McCarty, They’re Just Words, este la fel de upbeat, meritând un loc între highlight-urile albumului. La capitolul ăsta trebuie notat şi agresivul We Chase the Sound, unde Shannon Funchess, o negresă goth androgină, fură definitiv show-ul.

Spre final, Detroit House Guests se cufundă tot mai adânc în tenebre, ca şi cum ar vrea să spulbere şi ultima speranţă de legată de renaşterea Motor City. Epilogul As You Dream, poartă amprenta subtilă a lui Michael Gira, care murmură în background precum un şaman psihotic.

Per total, albumul sună interesant, fără să producă vreo revoluţie în muzica electronică. Sincer, eu îi prefer pe Adult. în ipostaza lor mai dansantă, suficient de înfricoşătoare şi aia.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Adult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s