Larry Adler

Larry AdlerMostră de înţelepciune:

„Să nu-ţi închipui cumva că maestrul cânta la o muzicuţă ca aia de-o umpleai tu de bale când erai borac. Nu, barosanu’ îşi revărsa sufletul şi saliva într-o muzicuţă cromatică din argint masiv, marca Hohner. Adică ceva fin, la care poţi articula fraze de Bach sau Beethoven, ca să nu mai zic de trivialităţi gen Gershwin sau Irving Berlin.

Adler chiar ţinea ca instrumentul său (muzical) să fie desemnat ca “mouth organ” şi nu ca “harmonica”, tocmai pentru a-l diferenţia de unele obiecte de jucărie cu răspândire mult mai largă.”


Naştere: 

  • Lawrence Cecil Adler, 10 februarie 1914, Baltimore, Maryland, SUA

Deces: 

  • 6 august 2001, Londra, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Avem aşadar un nene care cântă partituri clasice la muzicuţă. Trebuie să fie caterincă, te gândeşti, dar să ştii că nu-i deloc aşa. Larry Adler e omul care a făcut ca veşnic dispreţuita muzicuţă să dobândească statutul unui instrument cât se poate de respectabil, cu lucrări scrise anume pentru dânsa de mari compozitori ai secolului XX. Artist polivalent, Adler a scobit o nişă pentru jucăria lui preferată şi în sfera jazz-ului şi a muzicii populare în general.

Un talent înnăscut, Larry Adler şi-a dezvoltat o tehnică de interpretare fabuloasă, ce i-a permis să abordeze un repertoriu variat. A reuşit să câştige admiraţie în cercurile muzicii academice, unde nu-i deloc uşor să te faci apreciat.

Când venea vorba despre marii clasici, nu ezita să bage şi bucăţi d-alea mai populiste, dar să nu-ţi închipui că e precursorul unor băşiţi ca Liberace, Richard Clayderman sau André Rieu. Indiferent ce cânta, vajnicul muzicuţist manifesta o ardoare şi o intensitate ce-l delimitează clar de specimene precum cele menţionate.

Să nu-ţi închipui cumva că maestrul cânta la o muzicuţă ca aia de-o umpleai tu de bale când erai borac. Nu, barosanu’ îşi revărsa sufletul şi saliva într-o muzicuţă cromatică din argint masiv, marca Hohner. Adică ceva fin, la care poţi articula fraze de Bach sau Beethoven, ca să nu mai zic de trivialităţi gen Gershwin sau Irving Berlin.

Adler chiar ţinea ca instrumentul său (muzical) să fie desemnat ca “mouth organ” şi nu ca “harmonica”, tocmai pentru a-l diferenţia de unele obiecte de jucărie cu răspândire mult mai largă.

Totuşi, orga asta de gură are unele limite de exprimare, nu poţi să zici arpegii din ea ca dintr-o vioară, spre exemplu. Adler lua lucrurile ca atare, încercând să exploateze la maxim posibilităţile oferite de instrumentul din dotare. Şi a demonstrat că acestea există din plin, dincolo de unele neajunsuri “native”.

După cum declara protagonistul, muzicuţa deţine capacitatea de a aproxima timbrul vocii umane. Gershwin şi alţi mari “songwriters” din canonul american au creat linii vocale minunate, pe care Adler s-a străduit din greu să le emuleze. Cu mare succes, afirm eu fără reţineri.

Cu toate că prefera să fie considerat drept interpret de muzică clasică, amicul nostru avea  disponibilităţi largi şi pentru jazz. În anii ’30-’40, Larry Adler a înregistrat alături de combo-uri cum ar fi Quintette du Hot Club de France sau John Kirby Sextet, demonstrând o apetenţă deosebită pentru swing şi improvizaţie.

În mod cert, discurile respective au ajuns şi la urechea unui flăcău din Belgia, Toots Thielemans, cel care avea să lărgească semnificativ orizontul muzicuţei de jazz în a doua jumătate a secolului XX.

Pe lângă talentul său excepţional, Larry Adler era şi un personaj pitoresc, cu vocaţie de entertainer, înzestrat cu mult umor şi cu darul povestirii. Când se discuta pe teme serioase, muzicantul nu pregeta să dea glas viziunilor sale “stângiste”, mânat în primul rând de un acut simţ al dreptăţii.

Din această cauză, Adler s-a numărat printre victimele prigoanei mccarthy-iste, dovadă peremptorie pentru caracterul desăvârşit al democraţiei americane. Scârbit, artistul a decis să se autoexileze în Anglia, unde dincolo de preponderenţa conservatorismului, societatea tindea să fie mai îngăduitoare cu alte puncte de vedere. A rămas acolo din 1950 până la sfârşitul lungii sale vieţi, survenit în 2001.

Ceva mai înainte, în anii ’30, Adler petrecuse deja o bună bucată de timp în Albion, deoarece muzica sa stârnise infinit mai mult interes printre englezoi, decât printre compatrioţi. Ulterior, artistul a părut capabil să-şi clădească o carieră consistentă pe teren propriu, dar zelul “anti-comunist” de la începutul epocii postbelice i-a frânt definitiv aripile. Aşa se face că eroul nostru e destul de puţin cunoscut în State, pe când în Regatul Unit a atins statutul de superstar, repurtând succese inclusiv în fazele avansate ale senectuţii.

Lawrence Cecil Adler s-a născut în 1914, în Baltimore, Maryland, din părinţi evrei ce-şi aveau originea în Rusia ţaristă. Numele familiei fusese de fapt Zelakovitch, dar bunicul lui Larry s-a decis să-l schimbe, pentru că se săturase să rămână mereu ultimul la cozile de la biroul de imigrări, organizate de obicei după criteriul alfabetic. Putea să fie mult mai parşiv şi să aleagă Aaron ca nou patronim.

În Rusia natală, babacii viitorului muzicant simţiseră pe pielea lor ce înseamnă discriminarea, numai că după toate aparenţele nu învăţaseră nimic din asta. Iată ce mărturisea mai târziu Larry, referitor la instrucţiunile pe care le primise acasă: “They told me not to talk to the little nigger kids. So I made friends with every coloured kid I could find.”. Din câte se vede, firea sa rebelă şi spiritul justiţiar au ieşit de timpuriu la iveală.

Aşa rasişti cum erau, soţii Adler au meritul de a fi încurajat înclinaţiile muzicale ale odraslei lor. De fapt n-au făcut decât să asculte sfatul mai marilor comunităţii, care remarcaseră talentul micuţului la cântările de la sinagogă. Dacă rabbi i-a recomandat asta, atunci bătrânul Louis Adler a economisit din leafa lui de instalator ca să-i ia un pian lui Larry.

Destinul a făcut ca deal-ul comerciantului de instrumente să includă ca bonus la pianul cumpărat şi o muzicuţă Hohner. Non-conformist cum era, Larry s-a arătat mult mai atras de mănunchiul lucios de metal, decât de şifonierul cu clape albe şi negre. Asculta cu luare aminte ce-i spunea profesorul de pian, numai că muzicuţa îl făcea să exerseze cunoştinţele dobândite cu mai multă tragere de inimă.

Într-o zi a anului 1927, Larry s-a înscris într-un concurs pentru muzicuţişti, organizat de publicaţia The Baltimore Sun. Cum era de aşteptat, junele ovrei a câştigat categoric competiţia, impresionând asistenţa cu un Menuetul în sol major de Beethoven, în timp ce ăilalţi participanţi s-au prezentat cu tot soiul de ţărănii.

Acest succes i-a dat mare încredere artistului în devenire, care s-a hotărât să-şi ia tălpăşiţa din urbea natală, unde n-avea alte perspective decât să strălucească pe scena festivalului Cântarea Baltimore-ului. Nu mai bine la New York? Broadway, faimă, bani, femei…

La numai 14 ani, Larry şi-a făcut bagajele pentru “Big Apple”, dornic să le obţină pe toate. Conform propriilor declaraţii, muzicuţistul a şters-o de acasă fără acordul babacilor, având la el doar banii de dus. Un prieten îl recomandase unui tip care era violonist în NBC Orchestra şi cam ăsta era singurul lucru pe ce se baza virtuozul “orgii de gură”.

Aventura puştiului din Baltimore a pornit cât se poate de prost. Larry a avut şansa de a fi cooptat în grupul Harmonica Rascals, dar a dat chix la audiţie, fiind respins într-un mod nu tocmai încurajator de şeful formaţiei, Borrah Minevitch. Iată că nu-i obligatoriu ca evreii să se sprijine întotdeauna între ei. Însă Larry n-a vrut să renunţe în ruptul capului.

Nu ştiu cum s-a învârtit, că a intrat în graţiile lui Rudy Vallée, unul dintre cei mai în vogă entertaineri din epocă. Chiar dacă nu i-a găsit un loc în orchestra sa, Vallée l-a ajutat pe Larry să obţină primele sale angajamente pe Broadway.

Să nu-ţi închipui că era vreo mare sfârâială. Câte un rol mărunt de muzicant stradal zdrenţăros sau scurte recitaluri în pauzele dintre acte. Dar a ajuns băiatul pe Broadway? A ajuns! Respira acelaşi aer cu Eddie Cantor sau Fred Astaire? Respira.

Cam aşa s-a scurs viaţa lui Larry până spre jumătatea anilor ’30, cu o sumedenie de realizări minore, ce n-au stârnit prea mult interes. Poate singurul eveniment notabil a fost cea dintâi apariţie ca session-man, petrecută în 1930, alături de cântăreaţa Ruth Etting. Muzicuţistul a participat la înregistrarea melodiei If I Could Be With You (One Hour Tonight), unde a executat un solo scurt, dar vioi.

Patru ani mai târziu, Larry Adler şi-a făcut debutul în cinematografie, fiind distribuit în filmul Many Happy Returns. Tânărul virtuoz a apărut pe ecran cu orchestra Guy Lombardo, alături de care a interpretat piesa Sophisticated Lady (de Duke Ellington). La cererea expresă a protagonistului, pe coloana sonoră s-a aflat de fapt formaţia lui Ellington, deşi producătorii peliculei nu prevăzuseră aşa ceva.

Ca să înţelegi mai exact care-i şmenul, astăzi uitatul Lombardo era pe atunci mult mai cunoscut decât Duke. Larry îl prefera însă pe cel din urmă. Pe bună dreptate, căci Lombardo cânta o zahariseală sinistră, pentru d-ăia de-s boşorogi din naştere. Producătorii i-au făcut hatârul în cele din urmă, mai ales că Duke costa aproape jumătate mai puţin decât alde Lombardo, căruia i-a revenit doar sarcina de a face play-back în platou.

Curând după acest episod a urmat un altul ce şi-a pus decisiv amprenta asupra destinului lui Adler. Artistul a primit o ofertă pentru un spectacol de revistă din Londra şi a acceptat-o imediat, mai ales că i s-a promis că va fi îmbrăcat frumos, nu ca pe Broadway. Prestaţia lui Larry pe scena londoneză a fost un succes şi l-a adus în atenţia caselor de discuri, ceea ce nu se întâmplase deloc în America.

Prima sa înregistrare sub nume propriu a fost celebra Rhapsody in Blue a lui George Gershwin, publicată în 1935 sub forma unui disc de 78 rpm. Ca amănunt ce ţine de şarmul desuet al epocii, piesa a fost tăiată în două bucăţi de câte trei minute, deoarece asta era atunci durata maximă pentru o faţă de disc (cu tot diametrul grosolan de 25 cm).

Interpretarea muzicuţistului e absolut magistrală, surclasând după părerea mea versiunea originală, realizată de orchestra Paul Whiteman. Larry a cântat cu Carroll Gibbons and the Savoy Orpheans, una dintre cele mai populare formaţii de dans britanice de la acea vreme. Acompaniamentul orchestral nu diferă prea mult de ce auzim la Whiteman, însă muzicuţa amicului nostru adaugă o notă de seducţie irezistibilă.

Nu ştiu de ce am impresia că şi coloratura lucrării în sine cere cumva sunetul muzicuţei, doar că valenţele cathartice ale acestuia erau necunoscute cu un deceniu mai înainte, când îşi concepuse Gershwin capodopera. Rapsodia albastră a trebuit să aştepte suflarea magică a lui Larry Adler, pentru a putea străluci în toată splendoarea sa.

Gershwin a apucat să-şi audă creaţia aşa cum a cântat-o Larry şi s-a arătat foarte entuziasmat. Şi-a exprimat chiar regretul că viaţa nu i-a dat prilejul să scrie nemuritoarea rapsodie special pentru magnificul muzicuţist.

Rhapsody in Blue l-a transformat pe Adler într-un favorit al publicului din UK, aşa că a fost urmat de o mulţime de alte discuri până la finalul decadei. Tot din 1935 datează şi cele dintâi imprimări de factură pop ale artistului. Larry şi-a pus amprenta unică asupra a două cântece la modă, Smoke Gets in Your Eyes (de Jerome Kern) şi The Continental (de Con Conrad), iar feedback-ul a fost pe măsură.

The Great American Songbook capătă rezonanţe aparte sub atingerea muzicuţistului, ce avea o profundă sensibilitate pentru Gershwin, ca şi pentru Irving Berlin, Harold Arlen, Cole Porter ş.a.

După cum am povestit deja, Larry îl admira în mod deosebit şi pe Duke Ellington. Ca dovadă, la jumătatea anilor ’30 a realizat versiuni încântătoare ale unor teme ca Sophisticated Lady, Solitude, Creole Love Call sau Caravan. Din păcate, după faza cu Many Happy Returns, n-a mai avut prilejul unei colaborări cu Ducele Jazz-ului.

Adler era la fel de sclipitor şi când se deda la câte o repriză de jazz tradiţional, ca Tiger Rag sau St. Louis Blues, cea din urmă oferind una dintre rarele ocazii în care Larry se încumetă să cânte şi cu vocea. Mai există patru înregistrări cu totul atipice, realizate în 1936 pentru casa de discuri Vocalion, ce ni-l înfăţişează pe muzicant în ipostază solo, ca vocalist-pianist.

Din păcate acestea sunt foarte dificil de găsit, cu excepţia insolitei Smoking Reefers, prezentă pe o mulţime de compilaţii de tipul “dope songs de pe vremea lu’ mă-ta mare”. Smoking Reefers provine de fapt din musical-ul Flying Colors şi îi are ca autori pe Arthur Schwartz (melodie) şi Howard Dietz (text). Larry interpretează piesa într-o manieră stride relaxată, fără pretenţia de a-l egala pe Fats Waller. Rezultatul e delicios, imposibil să nu-ţi smulgă un zâmbet, fie că eşti stoner au ba.

Protagonistul elogiază efectele cânepii pe un ton insinuant-voluptuos. “Is the kind of stuff that dreams are made of”, ţine dumnealui să ne înştiinţeze. Odată cu refrenul ne sunt oferite amănunte despre caracterul paliativ al preţioasei plante de cultură: “Smoking reefer/ to get beyond the misery/go away you misery/go away…”.

Din ce-am aflat de pe google, cânepa era ilegală în UK încă din 1928, dar asta nu i-a împiedicat pe cei de la Vocalion să publice discul. Am pus cântecul la rubrica Videodiscoteca pentru dumneavoastră, deşi din punct de vedere stilistic nu e chiar cel mai reprezentiv din repertoriul lui Larry Adler. Repet, nu-i nici urmă de muzicuţă acolo.

În discografia timpurie a lui Adler găsim şi o sumedenie de materiale de muzică clasică europeană, începând cu o răvăşitoare versiune a Boléro-ului lui Ravel. Muzicuţistul a abordat apoi şi alte bucăţi celebre: Capriciu vienez de Fritz Kreisler, Dansul focului de Manuel de Falla, Melodie în Fa major de Anton Rubinstein, Dunărea albastră de Johann Strauss-fiul ş.a. În general “crowd pleasers”, dar virtuozitatea lui Larry i-a convins până şi pe cei mai pretenţioşi dintre specialişti.

N-a mai trecut mult până când Cyril Scott, un reputat compozitor britanic, a scris prima lucrare clasică destinată muzicuţei: Serenade for Mouth Organ and Piano. Larry Adler a cântat-o în premieră în anul 1938, pe scena Wigmore Hall din Londra, cu acompaniamentul orchestrei Sidney Symphony. Programul a inclus şi creaţii semnate de Debussy, Stravinsky sau Bartók, iar reacţia criticii a fost cât se poate de laudativă, consolidând poziţia excentricului instrumentist în lumea muzicii culte.

Expatul Larry Adler făcea furori printre englezoi, fan clubul său reunind peste 300000 de membri. Faima marelui muzicuţist se răspândise şi în alte colţuri ale lumii, de la apropiata Europă continentală până în Africa de Sud sau la Antipozi.

Ca o consecinţă a popularităţii sale, vânzările de muzicuţe Hohner crescuseră de 20 de ori faţă de perioada premergătoare anului 1935. Bietul Larry contribuia involuntar la revigorarea economiei germane de la finalul perioadei interbelice…

În 1938, pe când se afla în turneu la Paris, Adler şi-a făcut timp pentru o sesiune de studio cu flăcăii din Quintette du Hot Club de France. Din această combinaţie ad-hoc au rezultat înregistrări splendide ale unor nestemate din repertoriul standard american: I Got Rhythm, Body and Soul, My Melancholy Baby şi Lover, Come Back to Me.

Muzicuţa lui Larry se asortează de minune cu inconfundabilul sunet de jazz-manouche al combo-ului parizian. După cum a recunoscut ulterior, artistul american a fost stimulat mai ales de conlucrarea cu Django: I know that I could not duplicate the solos I recorded with Django Reinhardt, because there is no longer a Django to inspire me.”.

Am fost surprins să descopăr că vioara lui Stéphane Grappelli nu se aude deloc la piesele cu Larry Adler. Însă Grapelli nu a lipsit de la apel, ba chiar îl regăsim la fiecare track, în calitate de pianist. Nu-mi dau seama din ce considerente a renunţat la vioară. Poate că nu era compatibilă cu muzicuţa cromatică în contextul dat.

Cu toate realizările măreţe pe plan internaţional, flăcăul avea totuşi un motiv de frustrare. În ţara lui de băştină era încă un ilustru necunoscut, aşa că la un moment dat a luat decizia să schimbe ceva în sensul ăsta.

În perioada 1936-38, deşi o ardea preponderent prin Engliterra, Larry a găsit timp şi resurse să îndeplinească alte câteva roluri minore în producţii americane ca The Big Broadcast of 1937, The Singing Marine sau Sidewalks of London.

Spre finele decadei şi-a reluat rezidenţa în State şi a încercat mai întâi  să fructifice prestigiul în creştere de care se bucura pe felia de muzică clasică. În primii ani după reîntoarcerea acasă, compatrioţii l-au ascultat uimiţi în concerte cu Chicago Women’s Symphony, New York Philharmonic sau Cleveland Symphony.

În 1941, compozitorul Jean Berger a scris un întreg concert pentru incredibilul muzicuţist. L-a denumit Carribean, adăugându-i un subtitlu explicativ: Concerto for Harmonica and Orchestra.

Şase ani mai târziu, Darius Milhaud, care ca şi Berger era un european ce-şi făcea veacul prin US, s-a gândit să valorifice şi el potenţialul lui Larry Adler, dedicându-i o remarcabilă suită, cunoscută drept Suite anglaise for harmonica and orchestra. Se deschidea o nouă eră în istoria “orgii de gură”.

Adler nu a neglijat nici latura jazzistică, înregistrând alături de o formaţie foarte mişto, John Kirby Sextet. Kirby era un basist superbazat, care în plină epocă de glorie a big band-urilor a preferat s-o ardă contracurentului. Combo-ul său a fost supranumit “the biggest little band in the land”. Deşi liderul era alb, toţi ceilalţi componenţi erau negri, iar cooperarea interrasială nu putea fi decât pe placul lui Larry.

Muzicuţistul a tras vreo opt bucăţi cu alde Kirby, scoase toate la Decca Records în 1941 şi 1944. Majoritatea sunt teme standard, interpretate cu lirism şi detaşare în acelaşi timp. Interacţiunea dintre starul sesiunii şi pachetul de suflători al grupului (trompetă-clarinet-sax alto) a funcţionat de minune. Adler a cântat iarăşi St. Louis Blues, de data asta într-un tempo mult mai lent şi excluzând partitura de voce.

Pe lângă standardele consacrate descoperim şi Hand to Mouth Boogie, probabil prima creaţie originală a protagonistului. Aflată în contrast cu restul înregistrărilor alături de Kirby, Hand to Mouth Boogie prilejuieşte dezlănţuirea frenetică a “orgii de gură” pe un ritm contagios de boogie woogie.

Ceva mai încolo, în 1945-47, băiatul a mai scos şi nişte 78-uri cu muzică clasică. În repertoriul abordat atunci s-au aflat două partituri menite să-i facă pe patrioţii români să vibreze din toate mădularele lor tricolore. Mă refer la Rapsodia română nr. 1 de George Enescu şi respectiv la Hora staccato de Grigoraş Dinicu. Vreau să zic că sună beton din muzicuţa barosanului.

Fiindcă iubea enorm şi scena, Larry a susţinut numeroase turnee pe parcursul anilor ’40, străbătând America alături de dansatorul de step Paul Draper, într-un two men show foarte gustat de public. Totul părea să meargă ca uns pentru flăcăul din Baltimore. Până când “democraţia” americană şi-a demonstrat nepreţuitele virtuţi…

Pe fondul încordării relaţiilor americano-sovietice în anii de după al doilea război mondial, Joseph McCarthy, un căcănar de senator republican, a lansat o veritabilă vânătoare de vrăjitoare “comuniste”, incriminând orice simpatizant de stânga din Statele Unite.

S-au înfiinţat tot felul de comitete şi comiţii, care anchetau presupuşi agenţi bolşevici, sabotori feroci ai marelui garant al democraţiei globale. Au intrat în colimator diverse personaje din industria entertainment-ului, educatori sau sindicalişti. În general militanţi mai mult sau mai puţin fervenţi pentru dreptate socială, departe de a face în vreun fel jocurile KGB-ului. Mulţi dintre cei investigaţi şi-au pierdut dreptul la muncă, iar unii au ajuns chiar şi la pârnaie. Asta nu merită decât un singur nume: totalitarism!

Larry Adler a făcut imensa greşeală de a se declara simpatizant al Partidului Progresiv, o grupare de stânga înfiinţată în 1948 de fostul vice-preşedinte Henry Wallace. Ce vroia partidul ăsta progresiv? Suprimarea segregaţiei rasiale, extinderea drepturilor femeilor, măsuri de protecţie socială, îmbunătăţirea sistemului de sănătate, naţionalizarea industriei energetice şi alte căcaturi inacceptabile într-o societate democratică. Oh şi mai voiau o porcărie: normalizarea relaţiilor cu URSS şi instituirea unui climat de pace pe glob. Cum să fi existat aşa ceva?!

Cândva spre sfârşitul lui 1948, Larry Adler şi Paul Draper se pregăteau să performeze în Greenwich, Connecticut. Spectacolul avea să fie anulat, din cauză că un ziar local a publicat misiva unei cucoane isterice, ce-i denunţa pe cei doi ca “simpatizanţi comunişti”.

Odată intraţi în vizorul Comisiei pentru Cercetarea Activităţilor Antiamericane, artiştii s-au văzut în situaţia de a li se refuza orice angajament. Iniţial i-au intentat muistei un proces pentru calomnie, dar în cele din urmă au decis să renunţe la acuzaţii şi să-şi ia tălpăşiţa din State, sătui de atâta democraţie şi libertate.

Larry s-a îndreptat spre Londra, acolo unde se simţise foarte bine înainte de război. Anii ’50 i-au adus multe alte împliniri neobositului muzicant. Zestrea lucrărilor de muzică clasică ce i-au fost dedicate s-a îmbogăţit considerabil. 

Cred că lista autorilor e impresionantă pentru connaisseuri: Ralph Vaughan Williams (Romance in D flat major for Harmonica and Orchestra, 1951), Arthur Benjamin (Harmonica Concerto, 1953), Malcolm Arnold (Concerto for Harmonica and Orchestra, 1954), Joaquín Rodrigo (Aldeas de España, 1956).

Între toate astea am descoperit existenţa unei piese cu titlul Roumanian Fantasy, scrisă pentru Adler, în 1956, de Francis Chagrin, compozitor evreu originar din Bucureşti. Cu atmosferă sa feerică, conturată prin acorduri ample, Roumanian Fantasy i-a prilejuit muzicuţistului o nouă intepretare memorabilă. Wow, ce frază de cronicar profesionist am băgat!

Ca şi cum n-ar fi fost suficient de multilateral, Larry Adler s-a apucat să facă şi muzică de film. Prima sa creaţie în domeniu a fost soundtrack-ul peliculei britanice Genevieve (1953), ce constă din două teme pline de farmec şi graţie.

Respectivul soundtrack s-a ales cu o nominalizare la Oscar, numai că onorurile i-au revenit dirijorului Muir Mathieson. Autorul real al melodiilor nu putea fi menţionat în distribuţie pe teritoriul american, pentru că se afla încă pe “lista neagră”, aşa că s-a găsit această soluţie de compromis…

Anul următor, Larry a scris Le Grisbi, tema filmului Touchez pas au grisbi, cu Jean Gabin în rolul principal. În mod previzibil, melodia are un puternic iz franţuzesc, dealtfel cât se poate de compatibil cu sunetul muzicuţei. Le Grisbi i-a adus lui Adler cea mai preţioasă distincţie muzicală din Hexagon, Grand Prix du Disque, băiatu’ devenind cel dintâi american ce izbutea o asemenea performanţă.

Răspândirea formatului long-play a revoluţionat piaţa discografică în anii ’50, reprezentând o mană cerească pentru muzica clasică, constrânsă până atunci de crunte limitări tehnice. Amicul nostru nu putea rata o asemenea oportunitate, aşa că de la jumătatea decadei fanii s-au ales cu o pleiadă de albume alcătuite exclusiv din interpretări de muzică cultă.

Muzicuţistul a imprimat atunci mai toate lucrările ce i-au fost destinate, enumerate ceva mai sus, plus că a realizat noi versiuni ale unor hituri ca Rhapsody in Blue, Boléro, Rapsodia română. De data asta n-a mai fost nevoie să le secţioneze, ca pe bătrânele discuri de 78 rpm.

Cel dintâi LP cu caracter mai “crossover” din perioada aia este Mr. Harmonica: From Gershwin to Le Grisbi, înregistrat în duet cu pianistul Gerald Moore, în 1955.

Cinci ani mai târziu, Adler a scos albumul Un Tour du Monde en Harmonica, apărut la o casă de discuri franceză. Cum se poate deduce din titlu, e vorba despre un fel de “world music avant la lettre” (hai că am scos un barbarism de toată frumuseţea).

Artistul intonează la orga sa de gură melodii populare din diverse colţuri ale lumii (Europa, America de Nord, Israel). Spre extazul patrioţilor tricolori, programul se deschide cu o doină. Ceva mai spre final se aude şi un dans ţigănesc, originar tot de pe plaiurile noastre, da’ asta nu ştiu cât mai e pe placul celor mai verzi dintre români. Habar n-am cum sună, fiindcă n-am găsit absolut nimic pe net. Se pare că discul n-a fost reeditat niciodată.

De când s-a cărat definitiv din America, Larry cam neglijase jazz-ul. Abia în 1959 avea să tragă primul său LP de jazz, ce s-a ales cu o denumire exagerat de explicativă: Harmonica Virtuso with Piano, Trumpet, Bass, Guitar and Drums.

Materialul a fost înregistrat pentru un label din State, Audio Fidelity, ce-şi făcuse o menire din răspândirea stereofoniei în speaker-ele iubitorilor de muzică. Între timp treaba cu “listele negre” se domolise, iar Larry îşi mai vizita ocazional continentul de baştină.

Pe album se găsesc în mare parte standarde, cărora li se adaugă cele două teme de film de mare succes, Genevieve şi Le Grisbi. Solistul e în mare vervă, lansându-se în improvizaţii savuroase. Băieţii din formaţie îi ţin hangul cu dibăcie, iar pianistul şi trompetistul ies adesea la înaintare cu câte un solo elegant. De fapt trompetistul nici n-are ce face altceva, ca s-ar călca grav pe picioare cu muzicuţa.

Coperta LP-ului, scanată generos pe discogs, nu menţionează numele nici unuia dintre sidemeni, probabil din motive contractuale. O simplă căutare pe google a lămurit problema. Băieţii sunt următorii, în ordinea numerelor de pe tricou: Ellis Larkins (pian), Ruby Braff (trompetă), Clifton “Skeeter” Best (chitară), Joe Benjamin (contrabas) şi Paul Motian (tobe), ultimul aflat în pragul cooptări în faimosul trio Bill Evans.

Pe durata anilor ’60, Larry s-a concentrat mai mult pe partea de clasică. LP-ul Larry Adler Plays Mozart, Vivaldi, J.S. Bach, Purcell a apărut în 1962 la Baronet Records, o casă discuri destul de obscură.

Muzicuţistul s-a asociat apoi cu prestigioasa etichetă RCA Red Seal, unde avea să lanseze două discuri, în perioada 1967-68. Discovery: First Recordings Of Music By Gershwin, Porter, Kern, Gould, Arlen conţine piese mai puţin cunoscute din repertoriul compozitorilor listaţi, cântate împreună cu o o orchestră dirijată de renumitul Morton Gould.

Larry Adler Plays Harmonica Concertos Dedicated to Him ni-l înfăţişează pe marele solist cântând din nou lucrările ce i-au fost închinate de către Arthur Benjamin, Malcom Arnold, Vaughan Williams şi Darius Milhaud. Acompaniamentul a fost asigurat de Royal Philharmonic Orchestra, sub bagheta aceluiaşi Morton Gould. High life, mânca-ţi-aş!

Tot în deceniul şapte al secolului trecut, Larry şi-a mai trecut în palmares alte câteva contribuţii pe coloane sonore de film, ca şi o colaborare cu Hedva and David, duo israelian de muzică uşoară, concretizată prin albumul Jerusalem the Golden City, din 1968.

În acelaşi an, Audio Fidelity a scos pe piaţă un nou LP de jazz, Larry Adler Again!, dar să nu ne lăsăm păcăliţi, sunt doar “leftovers” din sesiunea desfăşurată cu aproape zece ani în urmă.

Anii ’70 n-au consemnat decât un singur album marca Larry Adler, denumit sec Harmonica (şi nu Mouth Organ, ha!). Acesta a apărut la Phase 4 Stereo, subsidiar al companiei Decca, specializat pe înregistrări hi-fi. Muzicuţistul se află din nou în fruntea unei orchestre grandioase, dar programul se încadrează mai degrabă la categoria “light classical”.

Pe lângă prelucrări după Concertul de Aranjuez, Înghiţitorul de săbii, Clar de lună sau Hora staccato, se mai află şi bucăţi precum Summertime, The Entertainer, valsul din Genevieve sau o altă creaţie originală a lui Adler, Screw’s Blues. Efectele de sunet sunt realmente spectaculoase.

Aşadar flăcăul a lăsat-o mai moale cu înregistrările, preferând să se rezume doar la apariţii scenice. Să nu-ţi imaginezi că în condiţiile stătea prea mult s-o frece.

Dăruit cu o condei redutabil, Larry a avut o rubrică de durată în revista satirică Private Eye. De asemenea a semnat recenzii de restaurante în Harpers & Queen, iar mai târziu şi cronici de filme în The Oldie. Pe lângă asta a colaborat cu multe alte publicaţii, cum ar fi The Sunday Times, Punch, The Spectator sau New Statesman.

El însuşi jurnalist, omuleţul era un client preferat al colegilor de breaslă, pentru că dădea întotdeauna interviuri cumplit de picante. La un moment dat şi-a exprimat părea despre Bob Dylan şi skill-urile lui de muzicuţist: “(…) if I were dictator of the world my first act would be to forbid Bob Dylan from playing the mouth organ! God, I think he’s bad!”. Ha, ha, ha! Să fiu al dracu’ de n-are dreptate!

Aproape previzibil, artistul a scris şi ceva cărţii la viaţa lui. Mai întâi au fost ceva lucrări metodice, dar în 1963 băiatul a publicat şi un ghid pentru amatorii de bancuri, Jokes and How to Tell Them.

În sfârşit, în 1985, Larry Adler a scos o autobiografie, It Ain’t Necessarily So, titlul fiind inspirat de un cântec de la Gershwin. Cartea e plină de relatări spumoase despre autor şi întâlnirile lui cu diverse celebrităţi, nu doar muzicanţi şi actori, ci şi personaje ca Albert Einstein sau Al Capone.

Între altele aflăm şi despre un presupus amantlâc al muzicuţistului cu Ingrid Bergman, petrecut cândva prin anii ’40. Eu am impresia că flăcăul le cam înflorea, mai ales că mulţi dintre cei la care făcea referire erau deja cam morţi, situaţie în care nu prea mai puteau să confirme sau să infirme balivernele lui Larry.

De acum un bătrânel cam ţăcănit, maestrul continua să uimească cu prestaţiile sale artistice. În 1981 a participat la o emisiune TV de la BBC 4, unde a făcut un duo splendid cu violonistul Itzhak Perlman, interpretând nemuritorul Summertime în trei variante de orchestraţie.

Pe la jumătatea decadei, Adler a tras albumul Live at the Ballroom, acompaniat în mare parte de pianistul Ellis Larkins. Pentru câteva piese, Larkins a fost substituit de niște invitaţi speciali: George Gershwin, Serghei Rahmaninov şi Vicent Youmans.

Participarea lor nu s-a datorat vreunei şedinţe de spiritism, ci unor nepreţuite role de pian. Gershwin se aude la Rhapsody in Blue, Youmans îşi cântă celebra creaţie Tea for Two, în timp ce rusul îl secondează pe Larry pentru singura partitură clasică din program, menuetul din L’Arlésienne de Bizet.

În prima jumătate a anilor ’90, cariera lui Adler a căpătat o întorsătură neaşteptată. Mai întâi a fost colaborarea cu Sting pe albumul Ten Summoner’s Tales, din 1993. Se aud mai multe muzicuţe acolo, însă Larry este responsabil doar de cea de la Shape of My Heart. Era pentru prima oară când amicul nostru lucra cu un artist pop modern, iar asta n-a fost decât un preambul pentru ce s-a întâmplat cu un an mai târziu.

La iniţiativa managerului Jonathan Shalit, Larry Adler a aniversat opt decenii de viaţă printr-un album de mare angajament, intitulat The Glory of Gershwin. Sprintenul octogenar a cântat în duet cu o multitudine de staruri pop-rock, precum Peter Gabriel, Chris De Burgh, Sting, Lisa Stansfield, Elton John, Carly Simon, Elvis Costello, Cher, Kate Bush, Jon Bon Jovi & Richie Sambora, Oleta Adams, Sinéad O’Connor, Robert Palmer sau Meat Loaf. Pentru partea de producţie şi orchestraţie a fost cooptat nimeni altul decât Sir George Martin, cel supranumit “the Fifth Beatle”.

Era un mod foarte inspirat de a-l face pe Larry să fie din nou cool, într-o epocă în care şi Frank Sinatra sau Tony Bennett îşi făceau revenirea în prim-plan. După cum reiese din titlu, repertoriul este unul exclusiv gershwinian. Chiar dacă aparent mulţi dintre ei nu erau în elementul lor, artiştii invitaţi au avut evoluţii lăudabile, produsul finit fiind unul de înaltă ţinută.

Highlight-ul e reprezentat fără îndoială de Kate Bush, care cântă The Man I Love cu un feeling provocator de erecţie, la care nici măcar venerabilul n-a rămas insensibil, după cum o îngână din orga de gură. Peter Gabriel străluceşte şi el la track-ul de deschidere, Summertime, urmat de un Sting foarte vioi, cu vibe de dixieland, la Nice If You Can Get It. Elvis Costello sună pur şi simplu încântător cu But Not for Me, în timp ce Sinéad O’Connor, cu My Man’s Gone Now, emană o senzualitate aproape la fel de intensă ca surata Kate Bush.

Robert Palmer vine cu o versiune funky la I Got Rhythm, în contrast total cu atmosfera eterică ce domină albumul. Ar fi putut fi un mare flop, numai că Adler s-a adaptat perfect unui groove ce nu-i era prea familiar.

În opinia mea singurele minusuri ale albumului sunt prestaţia lui Cher (It Ain’t Necessarliy So) şi cea a lui Jon Bon Jovi (How Long Has This Been Going On?), în ambele cazuri făcându-şi apariţia şi Richie Sambora, complet neavenit cu chitara lui overdrive. Spre deosebire de ăştia, Meat Loaf se situează la mare înălţime, deşi poate că unii s-ar fi îndoit de afinităţile lui pentru Gershwin.

La final avem două track-uri instrumentale. Summertime este reluat în compania saxofonistului Courtney Pine, care se întretaie foarte mişto cu aniversatul. Apoi vine o versiune monumentală la Rhapsody in Blue, Adler dezlăţuindu-se pe fundalul aranjamentului eclatant conceput de George Martin. Dealtfel flerul şi măiestria lui Martin au contribuit decisiv la reuşita întregului proiect.

Muzicuţistul a recunoscut după aceea că îi ştia mai mult după nume pe artiştii cu care a lucrat, în rest nu prea avea habar ce cântă respectivii. După experienţa cu The Glory of Gershwin şi-a dat seama ce prejudecăţi de old fart retardat avea când dispreţuia fără discernământ muzica pop modernă. Totuşi, trebuie precizat că Bob Dylan nu a fost luat în considerare pentru a participa la realizarea acestui material…

The Glory of Gershwin a fost şi un succes comercial de proporţii, ajungând no. 2 în topul britanic. Larry şi-a făcut intrarea în Guiness Book ca ăl mai vârstnic muzicant ce a atins o asemenea poziţie în chart-ul din UK.

Proaspătul octogenar a pornit apoi într-un turneu mondial ce s-a prelungit vreme de aproape trei ani. Prin 1997 a ajuns şi în Australia, unde a imprimat un album live, publicat postum, în 2002. Programul alternează standarde, lucrări clasice şi anecdote irezistibile din trecutul tumultos al protagonistului.

Moşulică era teribil de amuzant, după cum se poate vedea şi în acest interviu dintr-o emisiune TV australiană pentru pensionari. În 1998, BBC Radio 2 i-a dedicat un amplu documentar, Larry Adler’s Century, aluzie la faptul că existenţa sa a fost aproape congruentă cu nemaipomenitul secol XX.

Bravul muzicant a înfruntat cu succes cancerul şi a supravieţuit la două atacuri cerebrale. A cântat  de zor chiar şi în anul  morţii sale, adăugându-şi în vastul CV un duet cu Cerys Matthews, solista trupei britpop Catatonia (oh, cum ai uitat de Mulder & Scully şi de Road Rage?). Într-un final a sucombat de pneumonie, în plină vară a lui 2001.

Larry a avut un frate mai mic, Jerry Adler (1918-2010), ce l-a urmat îndeaproape într-ale muzicuţei. Jerry a fost şi el foarte talentat, chiar dacă n-a ajuns niciodată pe culmile atinse de frate-su. A ales munca de instrumentist de studio, iar asta predispune la anonimat, chiar şi atunci când te auzi pe coloane sonore din filme arhicunoscute.

Peter Adler, fiul lui Larry, a fost de asemenea muzicant, mai exact saxofonist, dar ocazional mai băga şi voce sau muzicuţă. În anii ’60 a fost cuprins de febra rhythm’n’blues ce se răspândise în UK. A trecut prin câteva combo-uri de gen, pentru ca apoi să urmeze o scurtă carieră solo, soldată cu două discuri single. De menţionat că primul a fost imprimat în duet cu Michael Chaplin, fiul unicului Charlie.

Înainte să pun punct acestui nou articol-fluviu, trebuie să precizez că Larry Adler n-a rămas un caz izolat în câmpul muzicii clasice. I-au urmat mulţi alţi “organişti de gură”, fiecare datorându-i foarte mult. Câteva exemple: Tommy Reilly, Stan Harper, Sigmund Groven, Robert Bonfiglio, John Sebastian Sr. (tatăl lui John Sebastian de la Lovin’ Spoonful).

Meritele sale pe tărâmul jazz-ul sunt de asemenea incomensurabile. Am amintit deja de influenţa asupra magistrul suprem, Toots Thielemans, dar deceniile din urmă au scos la iveală şi alţi improvizatori remarcabili la muzicuţă, cum sunt Howard Levy sau Grégoire Maret, ce şi-au luat şi ei notiţe după bătrânul Larry.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Larry Adler

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s