Hasil Adkins

Hasil AdkinsMostră de înţelepciune:

„Povestea lui Hasil are efectiv virtuţi motivaţionale, arătând ce înseamnă să insişti într-o anumită direcţie. Mă îndoiesc că bietul Haze îşi punea problema vocaţiei, destinului sau alte bullshituri. Pur şi simplu omu’ vroia să facă ceea ce-i plăcea. Dar mai bine să ascultăm ce declara însuşi eroul unui reporter de la Blue Suede News, în 2004:

“Music makes you happy. When I get to playing, I don’t have no worries. It takes all the worries away… It’s just something that I love. I just love to keep doing it. I don’t want to stop. I would like to die performing.””


Naştere: 

  • 29 aprilie 1937, Madison, West Virginia, SUA

Deces:

  • 25 aprilie 2005, Madison, West Virginia, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Fără exagerare, sintagma “an american original” nu i se potriveşte nimănui mai bine decât lui Hasil “Haze” Adkins. Un autodidact prin excelenţă, personajul nostru nu se încadrează în nici unul dintre tiparele cunoscute de vasta cultură populară americană.

Hasil s-a născut şi a trăit toată în viaţa într-o baracă, la marginea pădurii, undeva în regiunea Munţilor Apalaşi. Graţie fabuloasei invenţii a lui Marconi, băiatul a luat contact de timpuriu cu muzica rock’n’roll şi din acel moment nu şi-a mai dorit altceva decât să devină un star.

Cum nu prea a avut cu cine să-şi facă formaţie, Hasil s-a transformat pe sine într-un “one man band”, echipat cu o chitară acustică Gibson şi un kit minimal de tobe (bass drum & hi-hat), acţionat doar cu ajutorul unei pedale. Nu prea a avut nici unde să înregistreze, aşa că şi-a încropit un studio în propriul şopron, unde-şi imortaliza creaţiile, deloc puţine, folosindu-se de un prăpădit de magnetofon cu două piste.

Junele artist a încercat cu stăruinţă să-şi scoată muzica din şopron, dar în anii ’50-’60 omenirea nu era încă pregătită pentru o viziune artistică precum a sa. Iniţial, tot ce a obţinut Hasil au fost câteva discuri single pentru label-uri minuscule şi ceva gig-uri prin bodegile unsuroase din regiune. În stilul ăsta avea să se scurgă un sfert de secol dintr-o viaţă de om.

Când nici măcar Hasil nu mai spera la o schimbare majoră în existenţa sa, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptat de fericită. În primii ani ’80, în contextul cultural post-punk, s-a petrecut un entuziast revival rockabilly, cu ecouri în America de Nord şi Europa.

Bineînţeles că Haze habar n-avea de acolo de la el din baracă cum o ard hipsterii de la oraş pe rockabilly  obscur. Însă hipsteraşii au pus mână pe unul dintre single-urile sale extrem de rare şi s-au pornit să răscolească codrii apalaşieni până au dat de autor.

Marii săi descoperitori şi promotori au fost Billy Miller şi Miriam Linna, doi înfocaţi cercetători ai fenomenului rockabilly, despre care am vorbit deja în cioclopedie, în articolul despre propria lor formaţie, The A-Bones.

Cu sprijinul lor, amicul Hasil avea să se trezească cu albume la raft şi program de turnee, ca orice muzicant rock’n’roll respectabil. Nu a reuşit chiar să-l detroneze pe răposatul Elvis, dar temerarul muntean şi-a asigurat un statut “cult”, de care s-a bucurat din plin în ultimele două decenii ale fascinantei sale vieţi.

Povestea lui Hasil are efectiv virtuţi motivaţionale, arătând ce înseamnă să insişti într-o anumită direcţie. Mă îndoiesc că bietul Haze îşi punea problema vocaţiei, destinului sau alte bullshituri. Pur şi simplu omu’ vroia să facă ceea ce-i plăcea. Dar mai bine să ascultăm ce declara însuşi eroul unui reporter de la Blue Suede News, în 2004:

“Music makes you happy. When I get to playing, I don’t have no worries. It takes all the worries away… It’s just something that I love. I just love to keep doing it. I don’t want to stop. I would like to die performing.”

Greu de găsit articole sau recenzii despre Hasil Adkins care să nu conţină termenii “wild”, “raw” sau “primitive”. N-aş spune că sunt exagerări, numai că majoritatea cronicarilor focalizează exclusiv anumite detalii, făcându-i astfel o nedreptate artistului. La un moment dat interpretul însuşi a explicat cum stau lucrurile în realitate: “I didn’t try to be primitive. I just had bad microphones.”.

E drept, trubadurul se abandona adesea în totalitate muzicii. Râdea ca apucatu’, chiuia, icnea, zbiera, schimba ritmul în mod haotic la mijlocul piesei, ca să nu mai spun că a sa chitara putea să fie acordată destul de precar. Valul de entuziasm al lui Haze căpăta frecvent proporţiile unui tsunami.

Totuşi, dacă asculţi albumele sale vei sesiza şi alte nuanţe. În multe împrejurări, Hasil nu se îndepărtează radical de etosul rockabilly clasic, înspăimântător poate doar pentru babele din anii ’50. Vocea de tenor a protagonistului poate fi chiar plăcută, iar în ceea ce priveşte instrumentele, fără a fi tocmai un virtuoz, flăcăul se descurca destul de bine. Şi n-ar trebui să ignorăm că avea obiceiul să bage la cel puţin două deodată.

Mai degrabă lirica adkinsiană este cea care tinde să fie extravagantă. Probabil ai auzit o grămadă de cântece despre babardeală, dar un creator preocupat atât de intens de găini şi scalpuri de gagici ai întâlnit ceva mai rar. Nu e de mirare că Hasil este venerat ca adevăratul precursor al stilului psychobilly (rockabilly cu teme şi atmosferă “psycho”).

Analizând şi mai în profunzime, descoperim că opera neîmblânzitului apalaşian este cu mult mai complexă decât ne lasă să înţelegem diverse descrieri superficiale. Pe lângă rockabilly, Hasil a abordat cu pasiune şi genul country tradiţional.

Pe cât de dezlănţuit este rocker-ul Hasil, pe atât de îngândurat şi dezolat este country-istul Hasil. Jalea sa atinge câteodată dimensiuni paroxistice, ceea ce n-ar trebui să ne surprindă, ştiind că omuleţu’ era bipolar în toată regula, la fel ca Adam Ant, Kurt Cobain, Amy Winehouse şi mulţi alţii.

Că tot am ajuns la detalii d-astea personale, hai să facem o incursiune în biografia timpurie a artistului. Hasil Adkins s-a născut în 1937, în Boone County, West Virginia, fiind cel mai mic dintre cei zece plozi zămisliţi de Wid şi Alice Adkins.

Capul familiei a lucrat o viaţa întreagă ca miner, extragerea cărbunelui constituind ramura economică de bază a regiunii. West Virginia este şi în prezent unul dintre cele mai slab dezvoltate state din întreaga federaţie nord-americană, demonstrând odată în plus că mineritul n-aduce nicicând şi niciunde prea multă prosperitate.

Micuţul Hasil a primit un sfat din partea părintele său – “don’t you ever go in those mines” – şi spre binele lui l-a luat foarte în serios. Ai lui Adkins trăiau într-o baracă de şindrilă, construită de compania unde lucra Wid, undeva în afara oraşului Madison, reşedinţa comitatului. Baraca a rămas moştenire mezinului, care a locuit acolo până la sfârşitul vieţii, chiar dacă ar fi avut poate oportunitatea să se mute, mai ales după ce şi-a dobândit semi-celebritatea.

Unii pretind că Hasil n-ar fi trecut pe la şcoală decât vreo două zile, în timp ce alţi martori susţin că abandonul s-ar fi petrecut cândva prin clasa a cincea. Avem însă destule dovezi că băiatul era alfabetizat, aşa că a doua versiune e mult mai credibilă.

Eu înclin să cred că urmat chiar şi o şcoală profesională ceva, pentru că ajuns la maturitate mai făcea rost de un ban reparând diverse lucruri: autovehicole, maşini de spălat, aparate de radio etc. Nu ştiu dacă talentul său de meşter universal se baza numai pe spiritul autodidact şi pe inteligenţa tehnică nativă.

Alte surse de venit pentru vajnicul muntean erau vânătoarea de veveriţe (a căror carne se afla la mare căutare printre localnici), comerţul cu alcool contrafăcut sau câte o cântare cu “one man band”-ul său prin te miri ce speluncă. Nu ştiu cum se descurca în mod obişnuit, dar după toate aparenţele Hasil n-o ducea rău la standardele vest-virginiene. Deţinea maşină, puşcă, chitară, baterie, magnetofon, microfon, cu toate că probabil nu şi le-a cumpărat niciodată la prima mână.

Pasiunea lui Haze pentru muzică are rădăcini adânci în copilăria sa. Talentul se pare că l-a moştenit de la maică-sa, care obişnuia să cânte în prispă melodii tradiţionale din Apalaşi. Dar imaginaţia viitorului artist a fost stimulată iniţial de transmisiiile radio de la Grand Ole Opry. Apoi, suprapunându-se cu adolescenţa lui Hasil, din difuzor s-au revarsăt sunetele rock’n’roll-ului. Din acel moment zănaticul flăcău a devenit imposibil de stăvilit în vreun fel.

Şi-a achiziţionat echipamentul de “one man band” şi prăpădenia de magnetofon, lângă care se instala ori de câte ori îl cuprindeau neliniştile creative. Iar asta se întâmpla foarte des. Dacă ne încredem în spusele sale, Haze avea un repertoriu de peste 7000 de piese originale, la care se adăugau o sumedenie de cover-uri. Un multi-instrumentist tenace, prietenul nostru cânta uneori şi la muzicuţă sau keyboards, pe lângă chitară şi baterie.

De ce nu şi-a făcut ca tot omu’ o formaţie? O variantă acreditată chiar de protagonist spune că ideea de a cânta ca “one man band” provine de la o confuzie din copilărie. Când se anunţa la radio că urmează o melodie cu Hank Williams, micuţul Hasil era ferm convins că marele country-ist cântă la toate instrumentele simultan, deoarece crainicii nu menţionau niciodată vreun alt nume.

Haze o fi priceput mai târziu cum e treaba cu trupele de acompaniament, numai că şi dacă şi-ar fi dorit, ar fi fost greu să găsească pe cineva să-i ţină hangul în West Virginia. Chiar el avea să explice mai amănunţit cum stăteau lucrurile:

(…) I don’t play to no beat, you know, like 2-, 4-beat, or 6-, 8-, or 12 & all that. You know. Ain’t nobody can play with me. You know, I just play what’s in my mind, you know. Change when I get ready, go up and down.”

Cu toate că iubea viaţa la ţară, tânărul artist nu respingea deloc ideea de a urca pe marile scene. Prin 1957-58 a trimis prin poştă câteva demo-uri pentru muzicanţii country favoriţi (Hank Snow, Johnny Cash, Ernest Tubb). Drept răspuns, a primit nişte refuzuri elegante, cu antet, pe care le putem admira aici.

După o vreme, în 1961, s-a gândit că prezenţa sa în carne şi oase ar putea constitui un avantaj. Aşa că s-a urcat în camionetă şi a pornit spre California, ca să susţină nişte audiţii pentru ceva agenţii de impresariat. Îmi închipui ce mutre au făcut aia când l-au auzit pe bietul Hasil.

Întors acasă, flăcăul şi-a văzut mai departe de cântat, mulţumindu-se să-i distreze cu cântările sale deşănţate pe ortacii din partea locului. Pe afişele gig-urilor de bodegă, Hasil era prezentat foarte convingător: “One of the Greatest Shows on Earth, the One Man Band Haze Adkins and his Happy Guitar”.

N-am aflat împrejurările exacte, dar anul 1962 a adus debutul lui Haze ca “recording artist”. A fost vorba despre un disc pe 45 de turaţii, “She’s Mine/Chicken Walk”, scos de “renumitul” label Air Records din Miami. Până la finele decadei au urmat încă şase asemenea release-uri, condamnate din naştere la anonimat.

Pe la jumătatea anilor ’70, Hasil şi-a făcut propria “casă de discuri”, A.R.C., unde a scos vreo patru single-uri country. Îmi inchipui că iniţialele semnifică Adkins Recording Company. Eticheta unuia dintre aceste viniluri, scanată pe site-ul discogs, ne oferă nişte precizări importante. Cică avem de-a face cu un extras din LP-ul One of the Greatest Show On Earth, iar înregistrările au fost efectuate în Nashville, Tennessee. Cred că acurateţea ambelor informaţii este discutabilă.

Hasil se ducea spre 40 de ani, iar visul de a deveni un muzicant cunoscut părea să se fi pierdut definitiv. Totuşi, omul nostru n-a renunţat niciodată la cântat, fiindcă asta era viaţa lui, am spus-o deja. Filozofia lui e simplă şi mişcătoare:

“People told me they wondered how I could stick with it, so many heartaches and letdowns. I had ‘em by the hundreds, millions I guess. I said, well, I didn’t start to quit.”

Dincolo de orice neîmpliniri, Haze continua să trăiască la intensitate maximă. În afara muzicii mai avea încă trei mari hobby-uri – băutura, maşinile şi gagicile – fiecare furnizându-i nenumărate necazuri.

Cică în vremurile de apogeu obişnuia să bea până la patru-cinci litri de vodcă pe zi, pe care le amortiza cu cantităţi industriale de cafea. La bătrâneţe a lăsat-o mai moale, înlocuind tăria cu vin şi bere. Cât despre cânepă, artistu’ a declarat că a încercat-o, doar că nu l-a impresionat. În general, beţivii înrâiţi nu prea se dau în vânt după aşa ceva.

În condiţiile descrise mai sus, îţi dai seama ce şofer minunat era Hasil. Totuşi, n-a intrat niciodată la modul fatal în vreo râpă şi nici n-a omorât pe careva. Din pasiunea pentru automobilism s-a ales doar cu nenumărate suspendări ale permisului pentru “drunk driving” şi cu nişte dureri perene de spate, în urma unui accident petrecut la tinereţe.

De precizat că atunci nu el s-a aflat la volan, ci un gagiu care a mierlit-o pe loc împreună cu ceilalţi pasageri, exceptându-l pe viitorul erou “cult”. Un ziar local ce a relatat despre tragedie îl menţionează pe norocosul supravieţuitor sub numele Elvis Hassel Adkins, aşa cum era identificat la vremea aia de consătenii săi.

După tot ce am înşirat aici vei fi tentat să crezi că Haze întruchipa tembelismul absolut. Cei care l-au cunoscut au dezvăluit şi lucruri de-a dreptul înduioşătoare despre greu încercatul muzicant. Aşa primitiv, alcoolic şi bipolar cum era, Hasil învăluia de fapt o fire foarte cumsecade. Ca mezin al familiei, a rămas să aibă grijă de mama sa până la sfârşit.

Coana Adkins a dus-o până în 1985, ajungând la vârsta de 86 de ani. Devotata sa odraslă nu se însurase deloc până la vremea aia şi n-avea s-o facă nici mai târziu. Miriam Linna povestea într-un interviu că dispariţia mamei l-a afectat profund pe bietul Haze: “When his mom died, that sent him into this intense dimension of blueness.

Dacă îţi imaginezi despre el că nefiind căsătorit era un labagiu înveterat, să ştii că te înşeli amarnic. În general femeile sunt înnebunite după muzicanţi, iar cele din West Virginia nu fac nici ele excepţie. Hasil cânta destul de des despre cum fute el în stânga şi în dreapta, iar asta trebuie să fie măcar parţial adevărat. Fotografiile din tinereţe ni-l arată destul de chipeş, asimilând coolness-ul vestimentar american din epoca rock’n’roll.

Farmecul său nu s-a alterat deloc cu trecerea timpului, ba dimpotrivă. În 1983, pe când avea 46 de ani, s-a încurcat cu o minoră. Mă-sa ăleia l-a reclamat la poliţie, dar la proces fătuca a declarat sus şi tare că şi-o trage de bună voie cu tomnaticul flăcău.

Câteva luni mai târziu, Haze a intrat într-o altă belea. A babardit nevasta unuia, iar ăla s-a cam enervat şi a ieşit cu ceva schimb de focuri. Nimeni n-a fost rănit, dar artistu’ s-a ales cu o condamnare de cinci luni pentru posesie ilegală de arme. A fost prima şi singura dată când a intrat la răcoare, în ciuda faptului că a trăit mereu la limită.

În timp ce Hasil o ardea în halul ăsta, unul dintre single-urile sale făcea ravagii printre punkerii new yorkezi cu înclinaţii rockabilly. She Said data din 1964, fiind dezgropat din dracu’ ştie ce grotă urbană de formidabilul Billy Miller.

În 1981, tovarăşii de la The Cramps au făcut un cover după She Said, pe care l-au folosit ca B-side pentru unul dintre discurile lor single. Ţi se pare un fleac? Oh, habar n-ai cum se manifestă nerzii muzicali când aud de faţa B. Acolo-s ascunse adevăratele comori, ce ştii tu…

Cum se născuse un interes pentru autorul versiuni originale She Said, Miller şi Linna s-au pus să-l caute pe misteriosul Hasil, despre care nu ştiau absolut nimic în acel moment, nici măcar dacă mai e cumva în viaţă. Nu ştiu precis ce au făcut, dar l-au găsit. We went to West Virginia and brought him to New York and people went crazy over him” – a rezumat povestea Miriam Linna, după care Billy a completat-o: “…much like the script of King Kong”.

Primele compilaţii cu muzica rocker-ului apalaşian au fost scoase tocmai în Europa, de nişte label-uri mărunte, specializate pe bizarerii rockabilly. În 1984, nemţii de la Dee Jay Jamboree au realizat două LP-uri, Chicken Walk şi Rock N’ Roll Tonight, cu delicii culese din vasta arhivă a lui Hasil.

Deceniul următor, conţinutul LP-urilor a fost comasat într-un singur CD, denumit Chicken Walk, ce totalizează 30 de track-uri. Un adevărat regal pentru fanii dedicaţi ai protagonistului şi o oroare nemaipomenită pentru iubitorii de hi-fi.

Pe CD-ul Chicken Walk se regăsesc cam toate creaţiile de referinţă din repertoriul adkinsian.  She Said deschide balul, cu relatarea unei întâmplări fireşti pentru orice burlac respectabil. După o noapte cruntă, eroul nostru constată că are lângă el în pat o fiinţă necunoscută, pe care o descrie foarte plastic: “she looks to me like a dyin’ can of that commodity meat” (“commodity meat” însemnând un fel de conservă de carne).

Maniera de interpretare e absolut fascinantă. Hasil ne introduce în scenă cu strigături ca de medicine show, punctate prin zdrăngăneli scurte şi sugestive de chitară. Tensiunea creşte  “she said… she said…” – pentru ca în cele din urmă povestitorul să izbucnească cu glasul subţiat: “woo ee ah ah! woo ee ah ah! woo ee ah ah! woo ee ah ah! wooooeeeeahhh!”.

Ciclul se reia într-un ritm tot mai exaltat, până când Haze reproduce în “falsetto” concluzia beneficiarei: “Ooooo! It feel so goood!/Woo ee ah ah!/Woo ee ah ah!/Woo ee ah ah!/Woo ee ah ah!/Woo woo eeeeeyahhhh!”. Acesta este Hasil “Haze” Adkins în toată splendoarea sa de artist “cult”.

Chicken Walk explică figurile unui dans inventat de Hasil prin anii ’60, ca o replică pentru twist, jerk, shake şi alte bâţâieli pe fundal rock’n’roll. Trebuie să recunoşti că e destul de uşor să te mişti pe Chicken Walk: “push in and a-push out, push in and a-push out… ”.

Foarte antrenant şi The Hunch, cu o altă coregrafie senzuală concepută în epocă de neobositul Haze. Expresia “hunch” a devenit un laitmotiv cu semnificaţii atotcuprinzătoare în creaţia apalaşianului.

Pe lângă Chicken Walk şi The Hunch, artistul a patentat şi The Slop, un dans adresat celor aflaţi în stare avansată de ebrietate (“you could just go left or right or fall down or anything you ran into”), aşa cum a explicat Haze mai târziu, pentru fanzinul punk Razorcacke.

No More Hot Dogs ne relevă o altă latură a personalităţii lui Hasil. Mood-ul e fixat din start de un riff  molipsitor şi de râsetele ritmice, uşor demente, ale interpretului. După acest preambul, artistul îşi informează sec iubita despre soarta pe care i-a rezervat-o: “well, I’m gonna put your head on my wall…”. În asemenea condiţii, fata nu prea mai are cum să-şi îndeplinească toate plăcerile: “you can’t eat no more, no more ho-ot dogs”.

După încă o repriză de râs, Haze o sfătuieşte să nu întârzie, fiindcă programul trebuie respectat: “Cut your head off at half past eight/And have it on my wall about half past ten”. Oh, numai să-l auzi cu ce amestec de vervă şi nonşalanţă rosteşte toate astea…

În caz că No More Hot Dogs nu-i suficient de scelerat pentru gustul tău, atunci să ştii că frumosul cântecel are şi un fel de remix, încetinit până dincolo de limita psihozei. I Need Your Head se numeşte respectiva variantă, ce aduce mai degrabă cu un performance avantgardist. Într-o ambianţă haotică şi monotonă, Hasil rânjeşte înspăimântător şi bâiguie ceva despre intenţiile sale un pic cam sadice: “gonna put your on my wall, then you can’t eat no hot dogs”.  

În mod surprinzător, Adkins sună ca o variantă complet scăpată de sub control a mult mai sofisticatului Captain Beefheart. Veşnicia s-a născut la sat, iar rock-ul de avantgardă în codrii Apalaşilor.

Exceptând acest intermezzo horror, CD-ul Chicken Walk ni-l înfăţişează pe Hasil ca pe o maşină de rockabilly, alimentată cu distracţie, futaiuri şi scandaluri. Un alt moment de apogeu este Truly Ruly, unde artistul îşi scuipă plămânii de încântare pentru gagica eponimă. Duncens redă scena unei altercaţii cu un echipaj de poliţie ce l-a prins pe protagonist beat la volan. Jenny Lu e uşor din alt film, cu Haze emulându-l pe Johnny Cash.

O altă compilaţie timpurie a lui Hasil Adkins este He Said, lansată în 1985 de label-ul britanic Big Beat. Cum nu s-a mai reeditat, He Said e un item foarte preţios pentru colecţionarii pasionaţi, mai ales că majoritatea cântecelor sunt greu de găsit în altă parte.

D.P.A. on the Moon este o fantezie suprarealistă despre implementarea pe Lună a unui program social postbelic al guvernului american. În copilărie, micuţul Hasil s-a hrănit din greu cu “commodity meat” şi “peanut butter” din rezervele de hrană neconsumate ale US Army, redistribuite de guvern nevoiaşilor.

Visul relatat în D.P.A. on the Moon, ni-l înfăţişează pe Haze aselizând împreună cu iubita sa şi ospătându-se cu nepreţuitele alimente. Spre final, în scenă intră şi un marţian a cărui dietă constă exclusiv din “commodity meat”.

Pe LP-ul He Said se mai remarcă prezenţa câtorva numere instrumentale, ca şi cea a unui blues autentic, cu muzicuţă (I’m In Misery). În schimb, Reagan Blues este un rockabilly pur sânge, cu Hasil într-un dialog imaginar despre şomaj cu preşedintele în exerciţiu de la Casă Albă. Din câte se pare, cel puţin anumite înregistrări de pe He Said erau ceva mai recente decât cele de la Dee Jay Jamboree.

Haze devenise deja un fenomen underground, dar la jumătatea anilor ’80 discurile amintite erau imposibil de găsit în America. Pentru a repara situaţia, Billy Miller şi Miriam Linna s-au gândit s-o pună ei înşişi de un label, dând naştere astfel legendarului Norton Records.

Primul material scos la Norton a fost EP-ul Haze’s House Party, ce colectează patru dintre piesele imprimate de Hasil în perioada 1978-1983. Este vorba în mare parte despre rockabilly cu puternică încărcătură sexuală, culminând cu Sex Crazy Baby, dar la final ni se serveşte o melodie tradiţională pentru copii, She’ll Be Coming ‘Round the Mountain.

Haze’s House Party a prefaţat magnificul long-play Out to Hunch, lansat în acelaşi an 1986, probabil cea mai importantă realizare din discografia lui Adkins. Pe Out to Hunch regăsim mai toate clasicele publicate anterior de Dee Jay Jamboree: She Said, No More Hot Dogs, Chicken Walk, The Hunch, Truly Ruly, I Need Your Head. Versiunile de la Norton sunt uşor îmbunătăţite ca fidelitate, fără pretenţia de a face minuni cu materialul avut la dispoziţie.

Programul e completat cu alte bucăţi de rockabilly sălbătic, alese din arhiva fără fund a lui Hasil. Pe lângă freneticele creaţii originale ale trubadurului, întâlnim şi cover-uri agreabile după Chuck Berry (Memphis), Jerry Lee Lewis (High School Confidential) şi Bobby Day (Rockin’ Robin). I’m Happy iese puţin din tiparul colecţiei, trădând pasiunea lui Haze pentru Jimmie Rodgers şi muzica country de altădată. În fine, We Got a Date este o variaţie nu mai puţin terifiantă pentru I Need Your Head.

Out to Hunch a reprezentat un succes pe ramură, aşa că Miller şi Linna s-au gândit că n-ar strica să-l aducă pe Hasil într-un studio din New York. Aşa s-a ales băiatu’, la 50 de ani împliniţi, cu primele lui înregistrări profesionale. Aparatura ceva mai performantă nu l-a dezavantajat deloc, ba dimpotrivă. Albumul s-a numit Wild Man şi a ieşit minunat.

Track-ul nr. 1, Chicken Flop, ne introduce un nou dans de inspiraţie galinacee: “do the chicken flop/flop all over the place”. Cu această ocazie semnalăm o altă premieră. Hasil cântă acompaniat de altcineva, în speţă Miriam Linna, care bate toba în stilul ei fermecător. Pe Matchbox (cover după Carl Perkins) şi Wild Wild Friday Night se alătură şi ceilalţi instrumentişti din A-Bones. Cel puţin în al doilea caz, extinderea găştii a generat un jam incadescent.

În rest, bătrânul Hasil se rupe în figuri pe cont propriu, aşa cum se obişnuise de secole. Între momentele sale de graţie figurează creaţii precum Wild Man (profesiune de credinţă), Big Red Satellite (fantezie spaţial-erotică) şi Punchy Wunchy Wickey Wackey Woo (exerciţiu de dicţie pe ritmuri dezmăţate).

Do the Scalp reia motivul decapitării, de data asta sub forma unui instrumental feroce, ce face de prisos orice cuvânt. Everybody Needs Somebody vine imediat cu completarea “nobody loves me”, dar tonul interpretului contrastează flagrant cu o asemenea stare de fapt.

Mai mult decât discurile anterioare, Wild Man încearcă să reliefeze şi virtuţile de country-ist ale lui Hasil Adkins. Foggy Mountain Top reia un vechi motiv Carter Family, îmbogăţindu-l cu beat-uri rockabilly şi iodlere în stilul lui Jimmie Rodgers.

Acelaşi Rodgers este omagiat printr-un colaj ce reuneşte temele California Blues şi T for Texas. Totuşi, nimeni nu şi-ar fi închipuit că Haze poate fi atât de romantic până s-audă track-ul 5, Still Missing You, compus chiar de interpret. Impresia este întărită ceva mai târziu, cu Turning Off a Memory (preluată după Merle Haggard).

În acea perioadă, Hasil a început să bată America de Nord în lung şi în lat, cântând în cluburile alternative din mai toate metropolele continentului. Mai mult, a ajuns chiar să presteze ca “opening act” pentru Public Image Ltd., în Toronto. Mulţumită sfântului youtube, unde găseşti She Said într-o versiune live din 1986, poţi să-ţi faci acum o idee despre atmosfera noilor gig-uri urbane ale lui Haze.   

Fără să ajungă un best-seller, Hasil Adkins a avut un impact profund asupra culturii undergroud americane. Mulţi artişti roots punkoizi consacraţi spre finalul secolului trecut l-au menţionat pe vest-virginian ca pe o influenţă majoră. Lista îi include pe Southern Culture on the Skids, Jon Spencer Blues Explosion, Flat Duo Jets (care la rândul au servit ca model pentru White Stripes), New Duncan Imperials, Hank Williams III sau Bob Log III, ultimul adaptând chiar formatul “one man band” al lui Hasil într-o variantă futuristă. Ecourile creaţiei adkinsiene au răzbătut dincolo de arealul muzicii, excentricul rocker fiind portretizat de artişti plastici ca Joe Coleman sau Jeffrey Scott Holland.

Aparent toată lumea l-a îndrăgit pe Haze, dar a existat şi o excepţie notabilă: Sting. De fapt tot scandalul a pornit de la un articol, Bring Me the Head of Gordon Sumner, publicat în noiembrie 1987 de The Village Voice, sub semnătura unui anume Howard Hampton.

Referindu-se la proaspătul album …Nothing Like the Sun, Hampton denunţa lipsa de autenticitate a lui Sting. Hasil, cu al său Wild Man, era oferit drept contraexemplu:  “… at fiftysomething Hasil Adkins has more life in him than Sting ever had or will”.

Superstarul s-a ofuscat grav şi a răspuns cu o misivă plină de venin, apărută ca drept la replică în paginile Village Voice. Înţeleg că avea ceva de împărţit cu Hampton, dar pentru ce a trebuit să-l jignească pe Hasil, habar n-am… “You patronise Hasil Adkins because he is inept”, afirmă spre ruşinea lui celebrissimul solist.

După cum reiese dintr-un interviu acordat de inocentul apalaşian în 1995, acesta a luat la cunoştinţă de disputa stârnită în jurul lui, dar nu a comentat în nici un fel, pretinzând că nu a apucat să citească articolele în întregime: “I don’t know, they wrote so much, man, I don’t even get time to really to look at what you say half of it.”. Oh, cred că Sting a avut ce învăţa de la acest individ “inept”.

Nici un jurnalist de la Village Voice şi nici un muzicant mainstream sau underground n-au dreptul să vorbească despre Hasil aşa cum are cuplul Miller-Linna. Cei doi soţi au mers cu el în turneu şi l-au găzduit adesea în locuinţa lor din Brooklyn. Deci l-au cunoscut ca nimeni altcineva şi s-au ales cu o mulţime de amintiri încântătoare.

Succesul nu l-a schimbat deloc pe Haze. A rămas mereu acelaşi flăcău aprig de la munte. Vest-virginianul părea ferm convins că rezidenţii New York-ului împărtăşesc şi ei modul de viaţă din Apalaşi. Atunci când a zărit nişte veveriţe în parc, Hasil l-a întrebat pe Billy cum merge vânătoarea prin partea locului.

La restaurant, când era întrebat de chelneri ce doreşte să comande, artistul răspundea cât se poate de concis: “meat!”. Se pare totuşi că regimul său nu era exclusiv carnivor. Miller şi Linna găseau adesea firimituri de pâine sau brânză printre benzile de magnetofon pe care le primeau regulat de la bunul lor prieten.

Însă cea mai palpitantă întâmplare cu Haze îl implică într-un rol secundar şi pe marele Andy Warhol. Miriam păstra cu grijă în frigider o cutie de supă cu autograful maestrului pop art. La un moment dat, soţii l-au lăsat pe Hasil singur acasă, specificându-i că are un frigider plin la dispoziţie. Mai târziu, cei doi s-au întors şi şi-au întrebat oaspetele cu ce s-a servit. De data asta n-a mai fost “meat”, ci “soup”, fapt ce a prilejuit căutări asidue prin adâncurile ghenei.

Când avea vreun angajament, Hasil pornea cu bucurie la drum. Însă de fiecare dată se întorcea în West Virginia şi îşi relua stilul de viaţă cu care se obişnuise de când se ştia. Billy Miller îl suna să vadă ce mai face, iar apalaşianul îi descria crâmpeie din traiul său patriarhal: “I got my line in the water fishin’ for my dinner, and I’m sittin’ back watching Solid Gold on TV.”.  Aşadar Haze se afla undeva la întretăierea dintre mezolitic şi contemporaneitate, cu spiritul nealterat de interacţiunile tot mai frecvente cu urbanitatea post-modernă.

Trebuie precizat că habitatul artistului suferise unele transformări după consacrarea internaţională. În ogradă îşi făcuse apariţia o rulotă, ce-i servea acum drept sălaş, în timp ce baraca părintească se transformase într-o veritabilă expoziţie de discuri, fotografii, decupaje din ziare, consemnând uimitoarea ascensiune a proprietarului. Muzeul a primit şi un nume: Hazel Motel. De asemenea, din micul parc auto deţinut de muzicant se distingea un autobuz dezafectat, botezat Hunchin’ Bus.

Invincibilul youtube ne oferă ocazia de a arunca o privire în intimitatea totodată austeră şi extravagantă a existenţei artistului. Pictorul Joe Coleman i-a schiţat lui Hasil şi un splendid portret video, ce ne apropie şi mai mult de umanitatea profundă a personajului. Cândva pe la începutul acestui secol, televiziunea franceză Arte a realizat un reportaj incredibil, cu imagini din concert şi de acasă de la muzicant, incluzând şi o improvizaţie la orgă, pe capota automobilului personal.

După boom-ul de la jumătatea anilor ’80, Hasil s-a menţinut în business cu alte realizări discografice şi apariţii live incendiare. În 1990, Norton Records a lansat două noi colecţii cu muzica sa. Peanunt Butter Rock’n’Roll conţine alte mostre de rockabilly homemade, datând din perioada 1956-63. Cu excepţia câtorva piese întâlnite şi pe LP-urile de la Dee Jay Jamboree, marea majoritate a repertoriul este inedit.

În opinia mea, Peanunt Butter Rock’n’Roll e un material mai puţin relevant decât Out to Hunch, adresându-se strict celor care vor să aprofundeze subiectul Hasil Adkins. Poate doar piesa de titlu, un instrumental impetuos, să prezinte un interes aparte. Între cele 20 de cântece din tracklist găsim şi trei cover-uri ce au şarmul lor, două previzibile (cele după Carl Perkins şi Chuck Berry) şi unul mai puţin aşteptat (The Banana Boat Song, consacrat de Harry Belafonte).

Moon Over Madison, cea de-a doua compilaţie scoasă în ’90, poartă un subtitlu sugestiv: The Lonesome and Blue Sounds of Hasil Adkins. Cei de la Norton s-au gândit aşadar să valorifice şi potenţialul de menestrel country al polivalentului artist. Înrâurit de eroii săi timpuri – Jimmie Rodgers, Hank Williams, Bill Monroe, George Jones – Hasil ne zice într-un fel de ţi se rupe inima despre iubiri pierdute şi singurătăţi.

Calitatea sunetului este cea cu care ne-am familiarizat, ba chiar mai rău. Frazarea cântăreţului e cam dubioasă, ilustrând parcă diverse stadii ale beţiei. Highlight-ul discului este I Had a Dream About You, cu percuţia sa inventivă, la linguri.

Ca o consfiinţire a rangului de mini-rockstar, Hasil a realizat şi albume live, două la număr, ambele apărute în 1993. Live in Chicago a fost lansat de unii Pravda Records şi se prezintă prea low până şi pentru canoanele lo-fi ale protagonistului. Cică la înregistrări s-a folosit un magnetofon cu două piste. În pădurile din West Virginia e de înţeles aşa ceva, dar într-o metropolă precum Chicago sunt sigur că s-ar fi putut găsi ceva mai bun.

Muzicantul contribuie şi el la dezastrul auditiv, transformând majoritatea pieselor într-un fel de vignete întrerupte haotic după mai puţin de un minut, cu scopul de a mai adresa o trăznaie publicului aflat la rândul său într-o stare pronunţată de ebrietate. Rock’n’roll-ul şi-a tăiat partea leului în programul serii, însă Haze face şi câteva incursiuni în country music, între altele abordând cu sensibilitate un clasic al lui Hank Williams, I’m So Lonesome I Could Cry.

Până la finalul anului, Norton Records a reuşit să mai salveze impresia artistică, propunând un alt album live, Look at That Caveman Go!!, produs într-un mod ceva mai responsabil. Cât despre interpret, acesta nu pare nici de data asta pe deplin responsabil, doar ceva mai coerent, ducând cântecele până la capăt, cu tot aspectul lor devastator. De remarcat că atât Live in Chicago, cât şi Look at That Caveman Go!!, au în comun piesa Boo Boo the Cat, un omagiu disonant pentru motanul muzicantului.

1993 a fost un an plin pentru Hasil, devenit de asemenea subiectul unui documentar de 30 de minute, The Wild World of Hasil Adkins. Din punctul meu de vedere, documentarul are un iz senzaţionalist. Probabil că şi Haze a simţit ceva, motiv pentru care l-a ameninţat pe regizorul Julien Nitzberg c-o să-l căsăpească dacă termină filmul.

Hasil n-a stat degeaba nici în anul următor, scoţând la iveală cel de al doilea album de studio, Achy Breaky Ha Ha, mulţumită aceloraşi oameni de ispravă de la Norton Records. De data asta, vest-virginianul a adoptat o poziţie revizionistă, încercând să redea publicului adevărata muzică country, aşa cum o ştie el, nu cum este promovată la radio sau la TV. Titlul Achy Breaky Ha Ha pare a fi o aluzie ironică la Billy Ray Cyrus şi al lui Achy Breaky Heart, unul dintre cele mai mari hit-uri de gen din anii ’90.

Amicul nostru îşi face numărul ca de obicei, punând la bătaie vocea, chitara, bateria şi muzicuţa, “all at once”, cum se specifică pe coperta discului. Ici şi colo se mai aude un anume Bob Hoffnar, care gâdilă la dobro sau pedal steel, în timp ce Lars Espensen, saxofonistul din A-Bones, adaugă un plus de melancolie la Tomorrow I’ll Still Be Loving You.

Repertoriul se axează pe prelucrări după o serie de star-uri country, precum Carter Family, Johnnny Cash, Hank Williams, George Jones ş.a. Creaţiile originale ocupă mai puţin de jumătate din disc, dar pot spune că ele reprezintă punctul forte al albumului, Hasil strălucind mai ales la Song of Death şi la amintita Tomorrow I’ll Still Be Loving You.

În frumoasa vară a lui 1994, Adkins a fost cap de afiş la ediţia inaugurală a Sleazefest, manifestare roots punk desfăşurată în Chapell Hill, North Carolina. Pe lângă propriul recital, Haze a avut şi un featuring spectaculos cu Southern Culture on the Skids, pe care-l poţi savura nowadays pe youtube.

Muzica şi povestea apalaşianului continuau să trezească un interes semnificativ la jumătatea anilor ’90. Drept consecinţă, Haze s-a ales cu o ofertă din partea I.R.S. Records şi nu a refuzat-o. I.R.S. era un label semi-indepenent, ce a jucat un rol major în promovarea unor artişti ca The Go-Go’s, The Cramps sau R.E.M..

Proprietarul companiei era Miles Copeland, fratele lui Stewart Copeland de la The Police, iar unii spun că Sting în persoană ar fi pus o vorbă bună pentru Hasil, ca să-şi mai spele păcatele din Village Voice. Haze a tras material pentru un întreg album, numai că lansarea acestuia a fost amânată fără termen de falimentul-surpriză al I.R.S..

Din fericire, Adkins a găsit în curând o nouă casă de discuri, Fat Possum, renumită pe scena indie (poate ca Black Keys sau Andrew Bird să-ţi spună câte ceva). What the Hell Was I Thinking? (1998) avea să fie primul şi singurul album realizat de Hasil pentru Fat Possum. Impresia e că în studio s-a lucrat la confecţionarea unei variante mai şlefuite a lui Haze şi în ciuda multor recenzii defavorabile, eu cred că produsul finit nu sună rău.

Bătrânul muzicant se împarte aproximativ egal între pornirile sale country şi rockabilly, adoptând în plus unele nuanţe bluesy sau chiar folky. Uneori pare a fi un fel de Bonnie ‘Prince’ Billy mai naiv, iar alteori un Tom Waits rural, străin de literatură. Cu toate acestea, vest-virginianul are un simţ poetic înnăscut: Your memories, they come to see me/’cause they love me/your memories”.

După episodul Fat Possum, Hasil a revenit la prietenii săi de la Norton, pentru cea ce avea să fie ultimul său album antum. Poultry in Motion (2000) reuneşte 15 cântece închinate animalului sacru – găina! Înregistrările provin dintr-o perioadă de aproape jumătate de secol, 1955-1999, în care gustoasa pasăre a jucat un rol esenţial în existenţa muzicantului. Nu lipsesc hit-urile Chicken Walk şi Chicken Flop, cărora li se adaugă multe alte reprize de rockabilly exuberant şi vreo două blues-uri maniacale.

Pentru secolul XXI, mereu tânărul Haze avea planuri mai ambiţioase decât oricând: “In place of a one-man band I’m gonna start me an opera, with piano, organ, saxophone, flute, whistles, everything at once.”. Din păcate acest opus grandios nu s-a concretizat niciodată, dar Hasil a avut multe proiecte pe rol în ultima parte a vieţii sale. Mai mult, a trăit şi fericirea de a-şi fi găsit sufletul pereche, Crazy Amy Krueger, o artistă din Minnesota, cu care s-a şi logodit şi care i-a servit drept muză.

La începutul lui 2005, cei doi amorezi realizau un split-single, pe vinil, mărturie a bucuriei ce-i cuprinsese. Haze a contribuit cu un rock’n’roll năvalnic, I Got a Girl In Minnesota, în timp ce iubita lui s-a exprimat ceva mai liric, cu balada Goin’ To West Virginia.

Din nefericire, nu peste multă vreme, prietenii şi fanii lui Hasil aveau să primească numai veşti proaste. Mai întâi, bietul om a fost lovit intenţionat de un descreierat cu ATV, cu care nici măcar nu se cunoştea. Pe moment a scăpat cu viaţă şi a demonstrat că are un suflet cu adevărat nobil, dezvăluindu-şi speranţa că agresorul său va primi doar o pedeapsă uşoară, deoarece-i tânăr şi se poate îndrepta.

Soarta n-a ţinut cont de sublima generozitate a victimei. I would like to die performing“… N-a fost să fie. Pe 25 aprilie 2005, la ceva mai mult de o săptămână de la accident, legendarul muzicant şi-a încheiat definitiv ciclul pe planeta albastră, probabil singurul colţ de Univers prielnic pentru rock’n’roll. Tot ce sper e că Haze n-ajuns în rai, fiindcă acolo se cântă numai căcaturi cu harpă.

Jeffrey Scott Holland, autorul a peste 40 de portrete ale lui Hasil, ni l-a descris în mod elocvent pe minunatul său prieten, aşa cum l-a cunoscut în acei ultimi ani ai vieţii:

“What I will remember most about Hasil is that despite his advancing age and imposing countenance, he really was still just a big kid. A big kid that never stopped wanting to stay up all night, drinking beer and watching Herschell Gordon Lewis movies, playing Jerry Lee Lewis records, chasing skirts, and frightening squares by being equal parts scary and silly. Hasil died much too soon by an ordinary man’s reckoning, but the truth is he’d lived enough already for three men. Not only by his powers of creation (writing 7,000 songs), but by the man’s powers of consumption.”

Ca orice artist de renume, Haze s-a ales cu o discografie postumă semnificativă. În 2006, Miles Copeland a reuşit să scoată de prin sertare vechile înregistrări de la I.R.S., publicându-le sub titlul impropriu Best of the Haze. Dincolo de aspectul ăsta minor, fanii interpretului au de ce se bucura. Ar fi fost păcat ca piesele de pe Best of the Haze să rămână îngropate pe vecie.

Chitara lui Adkins are o rezonanţă aparte, foarte percutantă, poate ca rezultat al viziunii inginerului de sunet. Pe album regăsim şi trei dintre clasicele lui Haze – She Said, Wild Man, I Need Your Head (sub denumirea This Ain’t No Rock’n’Roll Show) – în variante pline de energie şi entuziasm, fără a le surclasa totuşi pe cele de la Norton. Hasil ne dezvăluie şi trăsături nebănuite ale personalităţii sale, arătându-se copilăros (Teddy Bear, Santa Claus Boogie), pios-rugos (Me & Jesus) sau nemaipomenit de tandru (Jesse’s Song).

Tot în 2006 a ieşit şi Night Life, un alt album “pierdut” al lui Haze. Imprimările datează din 2001, fiind realizate pentru un mic label patronat de Jeffrey Scott Holland. Lansat numai pe vinil, ca ediţie limitată, Night Life e aproape imposibil de găsit. Dintr-un review de mare întindere am aflat că artistul e prezentat nu doar în ipostaza obişnuită de “one man band”, ci şi ca lider al unei trupe propriu-zise, abordând inclusiv pianul sau banjo-ul.

Versurile piesei de titlu, un cover după Willie Nelson, sunt modificate în stil propriu: “the night life ain’t no good life/unless you can hunch”. Apetitul carnivor al lui Hasil este celebrat prin cântece ca Raw Meat sau KFC (ce onoare a făcut Haze acestui brand de căcat!).

Fiindcă tot au muncit să cureţe de firimituri atâtea benzi, oamenii de la Norton au mai scos o compilaţie, White Light/White Meat (2010), parafrazându-i pe Velvet Underground cu al lor White Light/White Heat. Este vorba din nou despre un disc de vinil, ediţie limitată, ce reuneşte creaţii din perioada 1958-1965. Unele ne sunt deja cunoscute de pe Chicken Walk sau He Said.

Cea mai recentă adăugire din discografia lui Hasil datează din 2012 şi poartă denumirea Evening Shadow Road. Avem încă un vinil old-school cu opt melodii inspirate de iubirea pentru Crazy Amy. Artistul nu-şi dezminte caracterul bipolar, oscilând între ritmuri euforice de rockabilly şi balade country pline de alean şi dor. Privind aceste imagini, pare evident că Amy este încântată de personalitatea cu totul specială a răposatului ei iubit.

De circa un cincinal şi jumătate, regizorul Ron Thomas Smith lucrează de zor la un documentar cuprinzător despre incredibilul muzicant, intitulat My Blue Star: The Life & Hunchin’ Times of Hasil “Haze” Adkins. Un trailer generos a ieşit la iveală încă din 2008, iar pe youtube sunt disponibile multe extrase din film, însă producţia n-a fost încă finalizată. Regizorul ne asigură via facebook că încă mai lucrează, nu a renunţat deloc la frumoasa idee. Să-i dăm like şi să-i urăm succes.

Anul acesta revista Guitar World l-a desemnat pe Hasil Adkins pe a doua poziţie dintr-un top al celor mai stranii chitarişti din istorie, sub Syd Barrett, dar deasupra altor ciudaţi notorii, ca Buckethead şi Peter Green sau a unor figuri ultrafamiliare precum Ace Frehley, Wes Borland, Marc Bolan şi Angus Young.

Acestea fiind spuse, a cam sosit timpul pentru o concluzie. Acolo, în coteţul lui din Apalaşi, Hasil a fost un mare vizionar, deşi n-a intenţionat aşa ceva. Nu doar că a prefigurat stilul psychobilly, dar a aplicat etica DIY cu mult înaintea punkiştilor. Şi a făcut-o într-un mod categoric mai ingenuu decât respectivii, care în definitiv nu erau decât nişte studenţaşi dezabuzaţi de la şcoala de artă.

Nu e de mirare că Hasil avea să-şi găsească o audienţă tocmai printre succesorii subculturii punk, uimiţi în sinea lor că un individ atât de frust putea să aibă asemenea imaginaţie şi coaie, în timp ce la ei aşa ceva a rămas pe veci doar în stadiul de “wishful thinking”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Hasil Adkins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s