Adiemus/Karl Jenkins

AdiemusMostră de înţelepciune:

„Adiemus, proiectul zămislit de Jenkins în anii ’90, a făcut ravagii printre occidentalii de vârstă mijlocie, genul ăla care se apucă brusc de yoga, reiki şi excursii în natură. Jenkins a inventat un fel de vocalize onomatopeice, cu tentă exotică, pe care le-a suprapus unor orchestraţii realizate după rigorile simfonismului, exploatând din plin avantajele tehnologiei digitale. A mai adăugat în mix şi nişte percuţii tribale, iar reţeta s-a dovedit irezistibilă.”


Naştere Karl Jenkins:

  • Karl William Pamp Jenkins, 17 februarie 1944, Pennclawd, Swansea, Ţara Galilor

Perioada de activitate Adiemus:

  • 1994-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Şi iată cum în preumblările mele alfabetice prin vastul areal al muzicii populare, am ajuns şi în zona de interferenţă cu scorţoasa tradiţie academică. De regulă, adevăraţii critici de artă judecă neîndurător astfel de juxtapuneri stilistice, aplicându-le sentinţa de kitsch.

Nici amicul Karl Jenkins n-a scăpat de furia marilor esteticieni, dar asta nu i-a afectat în nici un fel gloriosul box office. Bătrânul comandor este un veritabil superstar al neoclasicismului contemporan, ce umple cu muzica sa marile săli de concert de pe mapamond.

Adiemus, proiectul zămislit de Jenkins în anii ’90, a făcut ravagii printre occidentalii de vârstă mijlocie, genul ăla care se apucă brusc de yoga, reiki şi excursii în natură. Jenkins a inventat un fel de vocalize onomatopeice, cu tentă exotică, pe care le-a suprapus unor orchestraţii realizate după rigorile simfonismului, exploatând din plin avantajele tehnologiei digitale. A mai adăugat în mix şi nişte percuţii tribale, iar reţeta s-a dovedit irezistibilă.

Artistul galez a demonstrat apoi că ambiţia sa n-are limite, devenind unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică sacră ai începutului de secol XXI. S-a apucat să trântească mise, recviemuri şi alte şmenuri d-astea, aducându-le o atingere “multiculturală”, iar poporul global s-a arătat cât se poate de încântat (indiferent de cât căcat mănâncă în continuare “critica de specialitate”).

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra carierei lui Jenkins, ne dăm seama că aceasta a avut o evoluţie cu totul atipică. Băiatul are la bază o înaltă pregătire academică, însă în anii ’70 a preferat s-o ardă pe scena jazz-fusion/prog-rock britanică. A trecut prin două trupe foarte importante în epocă, Nucleus şi respectiv Soft Machine, îndeplinind atribuţii de suflător policalificat (oboi, saxofon bariton, saxofon sopran) şi clăpar.

Când fenomenul s-a cam stins, s-a refugiat în muzica de advertising, domeniu în care s-a arătat foarte priceput, umplându-şi buzunarele cu marafeţi. Într-un mod imprevizibil, succesul unui spot publicitar pentru Delta Airlines avea să-i resusciteze cariera de “recording artist”, pentru a-l propulsa pe alte culmi nebănuite.

Mustăciosul vine dintr-un sat, situat undeva în peninsula Gower, din sudul Ţării Galilor. Tac’su cânta la orgă şi conducea corul bisericii, aşa că s-a ocupat de timpuriu de educaţia muzicală a micuţului Karl. Acesta şi-a făcut debutul ca oboist în National Youth Orchestra of Wales.

Pentru amatorii de trivia, menţionez că printre colegii săi s-a aflat atunci şi un violist pe nume John Cale. Exact personajul care a ajuns mai târziu la New York şi a întemeiat Velvet Underground, dimpreună cu răposatul Lou Reed.

Cât îl priveşte pe Jenkins, acesta s-a dus să studieze muzica la Universitatea Cardiff, pentru ca ulterior s-o aprofundeze la Royal Academy of Music. Flăcăul nu era deloc satisfăcut de tendinţele atonale ce acaparaseră muzica “serioasă” în acele timpuri. Îl atrăgea mai degrabă jazz-ul, pentru că ăsta măcar era tonal.

În ultima parte a anilor ’60 a cântat cu formaţia basistului Graham Collier, alături de care a apărut pe două albume. Ca să mai facă rost de un ban, s-a mai învârtit de ceva gig-uri cu staruri pop, precum P.J. Proby, Scott Walker sau Elton John.

În 1970 s-a anturat cu trompetistul Ian Carr în grupul Nucleus, renumit pentru pionieratul său în materie de jazz-rock. Jenkins a contribuit din plin la realizarea primelor trei LP-uri Nucleus, după care, din 1972, şi-a luat tălpăşiţa la Soft Machine, trupa etalon a scenei prog din Canterbury. În următorul cincinal, Soft Machine, cu Jenkins în rândurile sale, a tras patru albume de studio şi unul live.

Profitând de abandonul treptat al tuturor membrilor fondatori, galezul a preluat iniţiativa în cadrul trupei, semnând majoritatea compoziţiilor de pe discurile menţionate. Epoca Jenkins este dezbătută aprig printre fanii Soft Machine, mulţi fiind nemulţumiţi de direcţia în care a evoluat formaţia sub conducerea sa. E drept, cu Jenkins la timonă, Soft Machine nu mai suna atât de vizionar ca în epoca ThirdFourth, înclinând mai degrabă spre un fusion în tradiţia Mahavishnu Orchestra-Weather Report.

Din 1977, trupa a cam încetat să mai existe, chiar dacă Jenkins s-a folosit de brand-ul Soft Machine pentru două aventuri efemere, petrecute în 1981 şi respectiv 1984. Cea dintâi s-a lăsat şi cu un disc de studio, denumit Land of Cockayne.

Experţii privesc Land of Cockayne mai degrabă ca pe un proiect solo al lui Jenkins şi nu ca pe un album Soft Machine. Galezul i-a avut alături pe doi dintre vechii colegi (chitaristul Allan Holdsworth şi bateristul Jon Marshall), line up-ul fiind completat de câţiva colaboratori de ocazie (including Jack Bruce on bass).

Până la urmă, ăsta n-ar fi un argument împotriva includerii Land of Cockayne în canonul Soft Machine, mai ales dacă ţinem cont că grupul a avut mai mereu o componenţă flexibilă. Reacţia de respingere a fanilor a fost provocată mai degrabă de stilul abordat de Jenkins et co., un fel de “lite jazz-rock” cu accente de “ersatz funk”, la ani lumină distanţă până şi de ultima încarnare propriu-zisă a Soft Machine.

Se pare că mustăciosul are un spirit antreprenorial înnăscut. A simţit de timpuriu că nu prea mai e pâine de mâncat cu fiujănu’ şi s-a reorientat din mers. Pe la jumătatea anilor ’70, când Soft Machine mai era încă în circuit, Jenkins şi unul dintre colegii de formaţie, Mike Ratledge, au pus-o de un parteneriat, reprofilându-se pe producţie muzicală pentru spoturi publicitare şi emisiuni TV. Nu ştiu cât de departe şi-au propus să ajungă, cert e că au avut un succes teribil. De la un anumit moment, flăcăii s-au trezit cu clienţi de genul Renault, Jaguar, Levi’s, Pepsi etc.

Jenkins afirmă că stagiul în advertising i-a fost foarte util şi în planul devenirii artistice, oferindu-i prilejul să experimenteze cu o multitudine de genuri muzicale. În rest, să nu-ţi închipui că flăcăul ar avea vreo remuşcare că şi-a vândut sufletul pe arginţi:

“We had to earn a living, so why not apply our skills? I preferred writing TV music to driving a taxi – as Philip Glass did – but people prefer you to starve for your art!”.

Totuşi, se pare că galezul a simţit uneori nevoia să mai testeze şi piaţa muzicală. Încă dinainte de amintitul episod Land of Cockayne, a avut o tentativă disco obscură, în asociere cu acelaşi Mike Ratledge şi cu renumitul producător Mike Thorne. Trio-ul a adoptat titulatura Plaza şi a realizat un singur LP, self-titled, scos în 1979, exclusiv pentru piaţa franceză.

Cunoscătorii au ghicit, sound-ul Plaza se apropie binişor de space disco, amintind de creaţiile unora ca Cerrone sau Didier Marouani. Tematica însă e destul de telurică, după cum o atestă titluri precum Too Hot for Dancing, Dance, Baby Dance sau (Got My) Dancing Shoes.

Albumul n-a fost reeditat niciodată, dar colecţionarii şi-au făcut datoria şi au urcat vreo două track-uri pe nepreţuitul youtube. Nu sună rău, dar nici foarte revoluţionar, se simte că-i muzică de laborator. De menţionat că s-au folosit şi voci (de gagici), fără să fie creditate pe coperta discului (ce poate fi văzută pe site-ul discogs). Habar n-am dacă or fi ălea două care apar acolo în poză, o negresă şi o albesă.

Adevăratul “come back” în industrie al lui Jenkins s-a petrecut mult mai târziu. La începutul anilor ’90 nimic nu anunţa noua turnură pe care a avea s-o ia cariera galezului. Totul a pornit de la faimosul spot Delta Airlines. Compania i-a cerut compozitorului ceva cu parfum etnic, iar acesta a profitat de ocazie ca să-şi materializeze o idee mai veche, cea despre care menţionam la început, cu voci exotice şi orchestraţie simfonică. Tema creată de Jenkins, denumită Adiemus, a ilustrat imagini grandioase, cu avioane planând peste mări şi ţări, contribuind din plin la succesul campaniei.

Oamenii de la Virgin Records au sesizat că Adiemus are un potenţial ce depăşeşte condiţia meschină a unui spot publicitar şi i-au pus compozitorului un contract pe masă. Galezul a adunat toată echipa cu care a lucrat la tema-pilot şi aşa s-a născut primul album sub sigla Adiemus, Songs of Sanctuary, lansat în 1995. Succesul a fost răvăşitor, aşa cum o arată vânzările de peste un milion de exemplare în lumea largă. Adiemus este una dintre marile revelaţii ale scenei “new age” din anii ‘90, alături de Enya, Enigma sau Sacred Spirit.

Pe lângă compoziţie şi orchestraţie, Jenkins este responsabil şi de născocirea limbii păsăreşti ce defineşte sound-ul Adiemus. S-a gândit omul că nişte texte cu un anumit mesaj ar distrage ascultătorul din starea de contemplaţie, aşa că intonarea ludică a unor silabe fără sens ar fi mult mai potrivită pentru scopul său creativ. Însăşi denumirea Adiemus n-are nici un înţeles, deşi fanii au speculat că ar însemna nu ştiu ce bullshit în latină.

Atunci când a apărut Songs of Sanctuary, toată lumea a fost convinsă că Jenkins a lucrat cu ditamai corul. Surpriza e că galezul s-a bazat cu precădere pe o singură persoană, Miriam Stockley, ale cărei armonii au fost suprapuse chiar de mai mult de 30 de ori în unele împrejurări, pentru a crea impresia unui cor de amploare.

Stockley este o sud-africancă blondă, ce activa de circa un deceniu prin UK, făcând backing vocals pentru Tina Turner, David Bowie, Freddie Mercury sau Kylie Minogue. Prin ’91 a fost solista grupului Praise, cu care a repurtat un hit major, Only You, no. 4 în chart-ul britanic. Ca şi Enigma, Praise practica un fel de new age cu beat-uri dance temperate. Probabil că apariţia alături de Praise a fost determinantă în alegerea lui Stockley ca voce pentru Adiemus.

Pentru a evita impresia de redundanţă ce riscă să fie stârnită de multiplicarea în exces a aceluiaşi timbru vocal, Stockley este contracarată din când în când de o a doua cântăreaţă, Mary Carewe, provenită şi ea tot din Africa de Sud. Produsul finit sună ca o încrucişare insolită de cânt polifonic african, madrigal şi melos celtic.

Acompaniamentul orchestral a fost asigurat de secţia de coarde de la London Philharmonic, iar de percuţie s-a ocupat amicul Mike Ratledge. Ca să fie clar, acesta n-a bătut în nimic, responsabilitatea sa supremă constând în programarea pe calculator a unor ritmuri “tribale”.  În peisaj mai răsare şi câte un tril de blockflöte, eliberat de o duduie, Pamela Thorby, care şi-a pus amprenta şi asupra celorlalte albume Adiemus ce aveau să vie.

Cântecul Adiemus a fost un hit în toată regula, izbutind să se desprindă din nişa fals ezoterică a muzicii “new age”. Spectaculozitatea piesei este dublată de o forţă de seducţie comparabilă cu a oricărui “pop song”, aşa că impactul său n-a fost deloc surprinzător.

Într-o primă instanţă, motivul este intonat cu calm şi seninătate de vocea singulară a lui Stockley. Apoi vine răspunsul frenetic al “corului”, ridicând gradat melodia spre înaltul cerului. Patternul iniţiat aici de Jenkins ghidează întregul album şi este reluat constant pe discurile ulterioare. Muzica Adiemus e un fel de variaţie pe aceiaşi temă, dar spre lauda lui Jenkins s-a străduit să nu alunece prea grav spre manierism, aducând în permanenţă anumite elemente de noutate.

Pe Songs of Sanctuary, aproape jumătate din track-uri menţin o ambianţă meditativă, interiorizată, ce sugerează mai degrabă o atmosferă barocă, decât vreo lume plină de culori exotice. În rest, Jenkins ne serveşte câteva versiuni extinse ale motivului descris anterior. Tintinnabulum atinge cu graţie 11 minute, fără să cadă în păcatul monotoniei. In Caelum Fero, Cantus Iteratus şi Kayama au toate pe la 7-8 minute şi reprezintă la rândul lor audiţii agreabile. Aş acorda un plus pentru Kayama, în opinia mea cel de al doilea highlight al albumului.

Aşa cum am spus din capul locului, Jenkins nu e un răsfăţat al criticii. Deşi el se revendică din tradiţia muzicii clasice, Adiemus a fost primit cu răceală maximă în mediile elitiste. Cea mai grea lovitură a venit din partea comitetului pentru muzică clasică al BPI, care a decis că Songs of Sanctuary este ineligibil pentru chart-urile de profil. Virgin Records şi London Philharmonic au protestat imediat, aşa că într-un final galezul şi-a văzut creaţia şi în topul vânzărilor de muzică cultă.

În 1996, Karl Jenkins a realizat primul album sub nume propriu, după o carieră ce însuma deja aproape trei decenii. Diamond Music a fost conceput şi înregistrat după toate canoanele clasice, probabil în ideea de a-i mai înmuia pe scorţoşi. Materialul reuneşte câteva dintre lucrările maestrului, în interpretarea London Philharmonic Strings sau The Smith Quartet.

Marea atracţie de pe Diamond Music este Palladio, compoziţie ce valorifică o temă scrisă de Jenkins pentru un spot al companiei De Beers (nu-i vorba de o marcă de bere belgiană, cum aş fi crezut eu, ci de nişte barosani ce se ocupă cu ceva mult prea fin – diamante). Palladio este inspirată de arhitectul italian Andrea Palladio şi sună ca un fel de şlagăr neo-baroc, ce-i evocă deopotrivă pe Händel şi Vivaldi. Programul mai include şi o scurtă serie de variaţii după Adiemus, cântate cu cvartet de coarde, extrăgând nuanţele etnice din melodia originală.

Anul următor, numeroşii fani s-au bucurat de al doilea album Adiemus, Cantata Mundi. Materialul are caracterul unitar al unei cantate, după cum reiese şi din titlu. Lucrarea cuprinde şapte “mişcări”, supraintitulate “Cantus”, separate de nişte intermezzo-uri identificate drept “Chorale”. Cantata Mundi se vrea un omagiu adus artei cântului, în multiplele sale ipostaze.

Jenkins s-a folosit în mare parte de acelaşi nucleu de colaboratori ca pe Songs of Sanctuary. Atâta doar că de percuţie nu s-a ocupat Ratledge, ci Jody Barratt-Jenkins, fiul compozitorului, iar London Philharmonic s-a prezentat şi cu secţia de suflători pe lângă cea de coarde.

Prezenţa instrumentelor de suflat ajută într-adevăr Cantata Mundi să se diferenţieze de predecesorul său. O contribuţie importantă în acest sens revine şi asimilării subtile a unor noi influenţe melodice, de inspiraţie orientală sau bulgărească (via Le Mystère des Voix Bulgares).

Dincolo de astfel de aspecte de ordin tehnic, Cantata Mundi a împlinit aspiraţia autorului de a crea un disc omogen, oferind în acelaşi timp cât mai multă varietate. Între cele mai reuşite piese de pe album se află liricul Song of Tears, somptuosul Song of the Spirit şi zglobiul Song of the Plains. Cum ar veni, câte ceva pentru orice dispoziţie sufletească.

Adiemus a revenit după numai un an, cu albumul Dances of Time. De data asta avem parte de o schimbare semnificativă de personal. Stockley nu mai este secondată de Carewe, ci de un cor autentic, Adiemus Singers, alcătuit exclusiv din cântăreţe finlandeze.

Dacă albumul anterior este închinat cântului, Dances of Time vine ca o continuare firească, aducând un tribut dansului. Motivele inspirate de Europa Renaşterii şi a Barocului sunt precumpănitoare, deşi ne putem delecta cu câteva escapade exotice, ca Kaya Kakooya (o rumbă), Rain Dance (cu rezonanţe africane) sau African Tango. Epilogul, Dos a Dos, este un square dance, ce erupe subit într-o pastişă dezinvoltă după Does Your Mother Know de la ABBA.

Cu toată prospeţimea adusă de vocile finlandezelor, pe Dances of Time se simte parcă un recul faţă discurile precedente. Dincolo de profesionalismul incontestabil, se întrezărește ceva forţat în multe dintre prelucrările lui Jenkins. Sau poate îmi scapă mie vibe-ul.

Se pare că Jenkins era plin de idei la vremea respectivă şi în plus se şi găseau o grămăda de fani gata să-i cumpere albumele. În acelaşi an 1998, maestrul a sărit pe interval cu încă un CD, Imagined Oceans, cel de al doilea pe care l-a semnat cu propriul nume în cariera sa tot mai prolifică.

Imagined Oceans este o suită compusă din 14 secvenţe ce împrumută denumirile câtorva dintre mările lunare. Ca să fim mai precişi, avem şi ceva lacuri, un golf, ba chiar şi o mlaştină, numai oceane nu. Exact ca în povestea cu “calul nostru era iapă”.

Pot fi identificate unele similarităţi cu Adiemus, dar Imagined Oceans reprezintă în mod categoric o bestie diferită. Acompaniamentul este susţinut de Karl Jenkins Ensemble, adică o secţie de coarde şi doi percuţionişti, care alternează chestii de prin Europa sau de prin alte zone (America Latină, India, China). O reîntâlnim şi pe amica Pamela Thorby, cu o prezenţă destul de proeminentă aici.

Părţile vocale aparţin unui cor de trei soprane. Cucoanele nu îngână deloc păsăreasca Adiemus, ci intonează fluent sau în silabe denumirile latineşti ale fiecărei piese. Cel mai adesea, muzica încearcă să redea atmosfera sugerată de titluri ca Mare Crisium, Lacus Serenitatis, Mare Vaporum ş.a.m.d. Cu acest prilej am aflat că Lacus Lenitatis se traduce ca “lacul tandreţii”, dar nici aşa nu e rău.

În curând avea să urmeze un alt moment crucial al carierei lui Karl Jenkins. În 1999, Royal Armouries i-a comisionat o lucrare destinată festivităţii de întâmpinare a noului mileniu. Pentru a marca solemnitatea momentului, compozitorul a scris o misă, folosind un cantus firmus foarte popular în perioada medievală târzie şi în timpul Renaşterii pan-europeneL’homme armé.

The Armed Man: A Mass for Peace are un profund mesaj antirăzboinic, la care nu pot decât să subscriu din toată inima. Autorul a dedicat noua sa creaţie victimelor conflictului din Kosovo, care încă mai fumega la vremea aia.

Premiera a avut loc pe în primăvara lui 2000, la Royal Albert Hall, înregistrând un mare succes de public. În 2001, The Armed Man a apărut şi pe CD, iar ironia soartei a făcut ca lansarea să aibă loc pe data de 10 septembrie. La înregistrări s-a folosit acelaşi cor ca la Royal Albert Hall, adică National Youth Choir of Great Britain, în timp ce acompaniamentul a fost realizat, la fel ca la Adiemus, de London Philharmonic Orchestra, dirijată de Jenkins.

Pe lângă textele liturgice consacrate, mustăciosul a inclus în program şi chemarea islamică la rugăciune, cu un muezzin pe post de special guest, ca şi nişte extrase din Mahabharata sau versuri semnate de Rudyard Kipling, Alfred TennysonSankichi Tōge. Cu toate că The Armed Man n-are treabă cu sectorul “world music”, Jenkins a ţinut să-şi afirme încă odată vocaţia transculturală.

Evit să-mi dau cu părerea despre The Armed Man. Nu din cauză că sunt un ageamiu în materie de mise (de fapt sunt un ageamiu în materie de orice fel de muzică), ci pentru simplul motiv că genul clasic nu face obiectul cioclopediei. Am ajuns aici prin ricoşeu, date fiind antecedentele lui Jenkins şi mai ales caracterul “crossover” al proiectului Adiemus.

Dacă e să mă ghidez după critica “serioasă”, The Armed Man e un căcat sinistru. Marii cunoscători au formulat nişte acuze cu care Jenkins s-a obişnuit mai ceva decât cu mersul la budă: populismul, absenţa inovaţiilor autentice, introducerea artificială a unor referinţe din alte culturi…

Dar după cum spune sfânta wikipedie, până în 2008, The Armed Man a beneficiat de 537 de reprezentaţii în lumea largă, cel mai adesea fără vreun scaun gol prin sală. Multe dintre aceste intepretări au fost puse în scenă de ansambluri de amatori, ceea ce probabil nu face decât să sporească dispreţul elitelor. Oh, puţine lucruri mă scârbesc mai mult pe lumea asta decât dispreţul elitist.

Până să scoată CD-ul cu The Armed Man, maestrul Jenkins a mai dat o lovitură. La începutul lui 2001 ieşea pe piaţă al patrulea album Adiemus, The Eternal Knot. Materialul a servit drept coloană sonoră pentru o serie de documentare despre celţi, prezentată de televiziunea galeză S4C International, în anul anterior.

A fost pentru prima oară când Jenkins nu a mai apelat la serviciile London Philharmonic, preferând să utilizeze o orchestră de coarde special constituită, pe care a botezat-o  Adiemus Orchestra. În schimb, pentru partea vocală a reînnodat combinaţia clasică dintre Stockley şi Carewe. Cele două sunt completate în anumite momente de soprana Caryl Ebenezer. 

Proiectul a avut de la bun început o tuşă celtică, însă The Eternal Knot este primul album Adiemus ce-şi asumă în totalitate caracterul celtic. Totuşi, s-a cântat tot în „păsărească”, nu în gaelică sau ceva de genul. Fonemele lui Jenkins ar putea să pară cam neadecvate aici, dar să nu uităm că în viziunea creatorului vocea umană se manifestă aidoma unui instrument.

Apropo de instrumente, Jenkins a introdus în peisaj câteva sonorităţi noi, menite a sublinia contextul. În cuprinsul albumului îşi fac simţită prezenţa Davy Spillane (cimpoi uillean), Catrine Finch (harpizda oficială a prinţului de Wales), Dave Farmer (acordeon).

Dacă apariţia lor e cumva previzibilă, ba chiar necesară, cooptarea lui Martin Taylor, un excelent chitarist scoţian de jazz, are darul de a surprinde. Însă Taylor s-a adaptat perfect împrejurărilor, demonstrând inteligenţă şi bun gust cu cele câteva intervenţii în stil fingerpicking.

The Eternal Knot reuşeşte să se distingă în noianul de muzică celtică anostă ce inunda piaţa „new age” de vreo două decenii. Componenta clasică solidă a albumului a jucat un rol determinant. Jenkins îşi rafinase simţitor skill-urile în materie de orchestraţie, folosind coardele într-o manieră de mare efect.

De asemenea, mustăciosul a găsit formule melodice foarte inspirate, ce reflectă din plin diversitatea de expresie a muzicii celtice. Privit în ansamblu, The Eternal Knot este probabil cel mai izbutit dintre albumele Adiemus. L-aş situa peste Songs of Sanctuary, cu tot izul de prospeţime şi inedit al debutului.

La început de secol, Jenkins a făcut faţă cu brio încă unei provocări. Muzica Adiemus fusese performată deja de nenumărate ori în lumea largă, de o mulţime de ansambluri, dar niciodată sub bagheta creatorului. Evenimentul avea să se petreacă într-un final, în martie 2001, la Cardiff, capitala Wales-ului de baştină.

Pe post de primadonă a evoluat Miriam Stockley, susţinută de gagicile finlandeze de la Adiemus Singers. Pentru partea instrumentală s-a făcut apel la Adiemus Orchestra, augmentată de ceva percuţii. S-au mai adăugat de asemenea Martin Taylor şi nelipsita Pamela Thorby.

Concertul a fost imprimat pentru a fi publicat anul următor sub forma CD-ului Adiemus Live. Programul este dominat de extrase de pe Songs of Sanctuary şi The Eternal Knot, abia spre final regăsindu-se două bucăţi de pe Dances of Time. Nu se aude nimic din Cantata Mundi, din cauză că pe scenă nu s-a aflat o secţie de suflători.

Dincolo de acest aspect, se poate concluziona că misiunea a fost îndeplinită cu succes. Vibe-ul Adiemus a fost redat cu fidelitate în concert, iar CD-ul rezultat constituie un deliciu pentru fani. Singura piesă abordată diferit faţă de versiunea originală este Hymn (de pe Songs of Sanctuary), care pe Adiemus Live se înfăţişează ca un număr solo de chitară acustică, interpretat cu graţie de Taylor.

În 2003 a fost lansat un alt disc de studio Adiemus, intitulat Vocalise. Jenkins s-a decis să experimenteze mai mult decât o făcuse până atunci, introducând o mulţime de noutăţi. Cea mai şocantă este absenţa lui Miriam Stockley, în locul căreia a fost promovată ca solistă madam Mary Carewe.

Gagicile de la Adiemus Singers au fost invitate şi ele să armonizeze, dar marea surpriză este participarea în premieră a unor voci masculine (sau oarecum masculine): basul Gavin Horsley şi respectiv contratenorul Terry Barber, ultimul evidenţiindu-se la vreo trei piese.

Cât priveşte acompaniamentul, Adiemus Orchestra a ieşit din schemă pentru a face loc încă odată titratei London Philharmonic. Pe lângă asta îşi fac apariţia o întreagă serie de instrumente inedite pentru Adiemus. Auzim destul de frecvent pianul, sub atingerea lui Jenkins sau a lu’ fiu-său. Ca musafiri, întâlnim un întreg contingent de jazzmeni: Martin Taylor cu ghitara sa, ECM-istul Kenny Wheeler, la flugelhorn, sau tânărul saxofonist Nigel Hitchcock. La un moment dat se aude chiar şi un muzicuţist de blues, pe numele său Mark Feltham (Nine Below Zero, Rory Gallagher etc.).

Cât priveşte repertoriul, dacă mai înainte Adiemus s-a bazat exclusiv pe compoziţiile lui Jenkins, de data asta avem parte şi de o serie de prelucrări mai jucăuşe sau mai sobre după indivizi ca Beethoven, Chopin, Schubert, Rahmaninov, Villa-Lobos, Jaromír Weinberger. Mai mult decât atât, pe lângă familiarele silabe, suntem trataţi şi cu câteva texte inteligibile, preluate după ceva psalmi în engleză sau din aria originală a lui Villa-Lobos.

Vocalise se vrea multicolor şi debordant, dar uneori dă impresia că e cam dezlânat. Aş spune că începe prin a fi cel mai “clasic” album Adiemus şi sfârşeşte prin a fi cel mai “pop”. Spre final, Jenkins şi compania ne uimesc cu o bucată denumită Mi Contra Fa, Diabolus in Musica, ce pare să omagieze contribuţia adusă de blues şi jazz la dezvoltarea muzicii moderne.

Ulterior atmosfera recapătă un aer solemn, datorită piesei de titlu, preluată de la Rahmaninov. Apoi vine şi ultimul track, Boogie Woogie Llanoogie, ce ne răsuceşte iar cu 180 de grade. Cu piesa asta, mustăciosul a încercat să se întreacă pe sine cu spiritul ludic, dar a sfârşit prin a fi cam hilar.

După episodul Vocalise, Jenkins a pus Adiemus la gheaţă pentru o perioadă nedeterminată. Ce-i drept, în epoca respectivă curentul muzical new age depăşise faza de climax, devenind apanajul vârstei a treia. Galezul n-a rămas pe bară, ci dimpotrivă, a continuat să guste din plin gloria de compozitor “populist” de muzică academică.

Lângă o misă, parcă merge şi un Requiem, aşa că în 2005 Jenkins şi-a tras şi el o lucrare d-asta funebră. Ca s-o ardă cât mai original, a inserat în libret şi nişte haiku-uri tematice, ce i-au prilejuit aducerea în scenă a unor instrumente de origine japoneză, precum shakuhachi sau taiko. Atât la premieră, cât şi pe CD, Karl Jenkins a dirijat Orchestra Filarmonică din Kazahstanul de Vest, căreia i s-au adăugat mai mulţi vocalişti şi instrumentişti britanici.

CD-ul Requiem conţine şi o a doua lucrare, In These Stones Horizon Sings, inspirată de de tradiţiile galeze. Solo-urile de sax sopran ale lui Nigel Hitchcock impregnează o tentă insolită compoziţiei.

Tot din 2005 datează şi coloana sonoră pentru filmul River Queen, a cărui acţiune se petrece în timpul colonizării Noii Zeenlande. În film se întâlnesc eroi irlandezi şi maori, aşa că Jenkins se conformează şi introduce inflexiunile etnice de rigoare.

Anul următor, mustăciosul a colaborat cu renumita soprană neo-zeenlandeză Kiri Te Kanawa, cei doi realizând albumul Kiri Sings Karl. Distinsa doamnă nu cântă doar compoziţiile galezului, ci şi câteva creaţii semnate de Carlos Guastavino, Ariel Ramírez, Alberto Ginastera sau Gabriel Fauré. În schimb, aranjamentele orchestrale îi aparţin exclusiv lui Jenkins, care-şi dovedeşte odată în plus măiestria.

Tlep (2006) reprezintă de asemenea un rod al conlucrării interculturale. Jenkins a scris respectiva lucrare în onoarea unui muzicant kazah, Tlep Aspantaiuly, virtuoz al kobyz-ului din secolul al XIX-lea. Galezul a lucrat din nou cu filarmonica din Kazahstanul de Vest, căreia i s-au alăturat şi câţiva instrumentişti tradiţionali.

Libretul în limba kazahă este intepretat de corul Finnish Vocal Ensemble, adică aceleaşi gagici din Adiemus Singers, care au cântat fonetic, bineînţeles. Maestrul Jenkins i-a găsit şi aici un loc vechiului său amic Nigel Hitchcock, cu suflările sale în manieră jazzy.

Mi-e clar că a fost vorba de ceva finanţări, institute culturale, şmenuri d-astea. Din câte se pare, kazahii au dispus de ceva bani, dacă şi-au permis să-l angajeze pe marele Jenkins, ca să nu mai spun că premiera s-a desfăşurat la Royal Albert Hall.

Pe principiul anul şi cârlanul, Karl Jenkins a mai scos la iveală un opus şi în 2007, This Land of Ours. De data asta i-a venit altă idee inedită, aceea de a pune laolaltă două elemente foarte importante ale tradiţiei muzicale galeze: fanfara (Cory Band) şi corul bărbătesc (Cantorion).

Repertoriul se axează pe melodii tradiţionale din Wales sau din alte părţi ale Britaniei, dar include şi un cover debordant după Delilah compatriotului Tom Jones, ca şi interpretări după câteva compoziţii consacrate ale lui Jenkins (extrase din The Armed Man, In These Stones Horizon Sings, Palladio).

Anul următor, Jenkins s-a dedat iar la muzică sacră, de data asta fiind vorba de un Stabat Mater. Aşa cum era de aşteptat, galezul s-a folosit de reţeta bine cunoscută. Libretul este multilingvistic, cuprinzând fragmente în latină, greacă, engleză, aramaică, ebraică, arabă, iar orchestraţia include rezonanţe de duduk şi percuţii orientale.

Din acelaşi an 2008 datează şi CD-ul Quirk: The Concertos, o colecţie de patru lucrări concertistice ale maestrului, la care se adaugă şi o reluare a eternului crowd pleaser, prima mişcare din Palladio. Este cel dintâi album non-coral al galezului de la Diamond Music încoace. Jenkins dirijează aici faimoasa London Symphony Orchestra. Influenţele etnice există, doar că sunt mai subtile decât de obicei.

Nu ştiu cum s-a făcut că până în 2009 A.D., Jenkins n-a scos nici un disc de Crăciun. În cele din urmă a făcut-o şi pe asta, materialul fiind botezat Stella Natalis. Acesta este alcătuit din două secţiuni distincte. Prima dintre ele, Stella Natalis, este un ciclu de melodii corale, scrise în mare parte pe versuri de Carol Barratt, nevasta compozitorului. Mustăciosul găseşte de cuviinţă să recicleze câteva dintre temele sale mai vechi, provenite de pe Imagined Oceans, The Eternal Knot sau Tlep. A doua secţiune, Joy to the World, include prelucrări după colinde de diverse origini, multe dintre ele arhicunoscute.

Apetitul pentru muzică sacră al vajnicului galez pare insaţiabil. În 2010, el şi-a răsplătit fanii cu un CD ce reuneşte două imnuri de slavă, Gloria şi Te Deum, în viziunea jenkinsiană. Tura asta, băiatul a lăsat-o mai moale cu multiculturalismul, exceptând lecturi foarte scurte din câte un text hindu, budist, taoist şi islamic, intercalate între secvenţele muzicale din Gloria.

La aproape 70 de ani, Jenkins se arată tot mai îndrăzneţ în aspiraţiile sale. În 2012 lansa monumentala lucrare The Peacemakers, destinată unui cor gigantic, de 1000 de persoane, cunoscut pe bună dreptate ca The Really Big Chorus. The Peacemakers celebrează figuri precum Mahatma Ghandi, Martin Luther King, Nelson Mandela, Dalai Lama, Maica Tereza. Componenta etnică este iarăşi destul de discretă, exceptând ici şi colo unele accente celtice.

În 2013, când puţină lume se mai aştepta, bătrânul mustăcios a scos din frigider brand-ul Adiemus. Intitulat Colores, noul album explorează varietatea muzicii hispanofone şi lusofone. În total avem 12 canciones, identificate fiecare cu numele unei culori. Se aud ecouri de flamenco, fado, tango, samba, bossa nova, însă nu se articulează nici un cuvinţel în spaniolă şi portugheză, optându-se pentru vechea limbă păsărească.

Vestea proastă e că nu se mai află nici urmă de Miriam Stockley şi nici măcar de Mary Carewe, misiunea primordială a vocalizării revenind aceloraşi finlandeze, cunoscute drept Adiemus Singers. Din vechea gardă îl mai regăsim doar pe programatorul de percuţii Jody Barratt-Jenkins. Grandioasele aranjamente orchestrale concepute de Jenkins sunt interpretate de un ansamblu constituit special, sub numele La Orquesta de Colores.

Un rol important aparţine soliştilor invitaţi, care adaugă fiecare propria culoare. Aceştia sunt tenorul mexican Rolando Villazón, fadista Cuca Roseta, chitaristul muntenegrean Miloš Karadaglić, trompetistul venezuelean Pacho Flores.

Colores se îndepărtează în bună măsură de spiritul original Adiemus. Albumul nu prea mai are ce căuta în raftul cu muzică new age, stând mult mai bine printre creaţiile “solo” ale lui Jenkins.  

Trecut între timp şi de borna 70, galezul nu dă deocamdată semne de oboseală. În 2014 ne-a mai servit încă un album, Motets, alcătuit din prelucrări acapella după câteva teme consacrate (de pe Songs of Sanctuary, The Armed Man, Requiem etc.). De precizat că interpretarea aparţine renumitului cor Polyphony, condus de Stephen Layton.

Acum ar trebui să trântesc o concluzie, dar ceva mă reţine s-o fac. Simt că m-aş hazarda să dau acum un verdict. Mai degrabă sunt curios cum va fi receptată muzica lui Jenkins peste 50 de ani sau peste un secol. Mă întreb dacă îşi va mai aminti careva de el. Nu, n-am emis o judecată de valoare. Doar mă îndoiesc de viitorul culturii clasice a Occidentului, ce are în amicul nostru galez un reprezentant mult prea întârziat.

Update:

După publicarea acestui articol, repertoriul maestrului Jenkins s-a îmbogăţit cu încă două creaţii majore: The Healer – A Cantata For St Luke (octombrie 2014) şi Cantata Memoria (2016), ultima închinată memoriei copiilor care au pierit în catastrofa de la Aberfan. Cele două noi opusuri au fost intercalate, în 2015, de publicarea autobiografiei artistului, Still With the Music, însoţită de CD-ul eponim, o retrospectivă a carierei sale de compozitor de muzică clasică.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Adiemus:

Karl Jenkins: 

Anunțuri

Un gând despre „Adiemus/Karl Jenkins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s