The Adicts

The AdictsMostră de înţelepciune:

„Da’ ce căcat mă tot dau eu omniscient pe aici? Mai bine îl las pe Pete Dee în persoană să ne dezvăluie minunatul crez artistic al formaţiei:

„We’re not just a punk band, we’re a Chas ‘n’ Dave band, we play to working class, beer drinking heroes. We don’t care if you’re a skin, punk, mod, a wanker, a pillock… come to see us and have a good time.””


Locul de origine:

  • Ipswich, Suffolk, Anglia

Perioada de activitate:

  • 1975-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Patru decenii de viaţă pentru o trupă punk? Nu-i deja cam mult, în pula mea? Ce revoltă juvenilă e aia, când mergi pe 60 de ani? Adevărul e că liderii mişcării şi-au cam făcut datoria şi s-au desfiinţat sau au murit pe capete (precum The Ramones), dar există o grămadă de punkişti din linia a doua, a treia care cântă şi acum.

Între ei şi The Adicts, nişte dilăi din Albion, îmbrăcaţi precum bagabonţii din Portocala mecanică a lui Kubrick. N-au rupt niciodată fâşul la modul grav, însă au reuşit să adune în jurul lor o bază de fani devotaţi, răspândită pe mai multe continente, iar asta i-a determinat să se ţină de punkăreală până la adânci bătrâneţi, în loc să-şi plimbe dreacu’ nepoţii prin parc.

Istoria The Adicts se suprapune practic cu întreaga istorie a fenomenului punk. S-au adunat prin 1975, exact ca şi Sex Pistols, numai că nu se aflau la Londra, ci într-un frumos oraş de provincie, Ipswich, situat în regiunea de est a Angliei. Şi-au zis mai întâi The Afterbirth, apoi The Pinz, pentru ca până la urmă să opteze pentru The Adicts, scris cu un singur d, probabil că din aceleaşi raţiuni de design grafic pentru care Beatles nu sunt Beetles.

Formula iniţială cuprindea nu mai puţin de cinci tolomaci: vocalistul Keith “Monkey” Warren, chitariştii Pete “Dee” Davis şi Mel “Spider” Ellis, bateristul Michael “Kid Dee” Davison (fratele lui Pete) şi basistul Tim Hocking. Cu excepţia lui Pete Dee, care era ceva mai copt, restul erau jenant de tineri: Mel avea 20, Kid Dee 17 şi culmea culmilor, maimoţoiul abia împlinise 15. Cum era de aşteptat, au ratat complet momentul ’77, fiindcă oricât de “youth oriented” era punkul, nişte puţoi cordiţi din Ipswich nu puteau interesa pe nimeni.

Cu toate astea, nu le-a trecut prin cap să se lase de cântat. Aşa că după ce au ars-o ani de zile numai pe plan local, până la urmă, prin ’79, au ajuns să aibă primul lor gig la Londra. Mai exact în Camden, într-o bodegă numită The Breakneck. S-au nimerit p-acolo şi unii care ţineau o prăpădenie de label independent, zis Dining Out. Ălora li s-a părut că The Adicts ar putea avea un viitor în “industrie” şi s-au oferit să le scoată un disc.

De fapt a fost vorba despre un amărât de EP, Lunch with the Adicts, cu patru piese expectorate rapid, în ceva mai mult de opt minute. Idealul punk, ce mai! Mie îmi place mai ales Organised Confusion, unde tolomacii repetă (cu mici variaţii) aceiaşi succesiune vijelioasă de acorduri, de câte ori se poate pe parcursul a două minute şi două secunde. Din când în când zbiară “organised… confusion!” (şi ăsta e tot textul). Totuşi, spre final, suntem gratificaţi şi cu un grandios solo de pian dezacordat, ce se întinde pe vreo două fracţiuni de secundă. Ca să fie clar, eu chiar vorbesc admirativ despre cântecelul ăsta, nu fac mişto.

Lunch with the Adicts a prins binişor pe scena punk, aşa cum o atestă clasarea pe locul 21 în topul indie. Formaţia i-a atras atenţia şi răposatului John Peel, care i-a invitat pe tăntălăii din Ipswich să bage o sesiune live în monumentala lui emisiune de la Radio BBC, eveniment petrecut în decembrie ’79.

Imediat după imprimarea EP-ului avusese loc şi o modificare de componenţă. Hocking s-a cărat pentru totdeauna, iar basul a fost preluat de Spider. Aşa s-a născut formula “clasică” The Adicts, cu patru zurbagii în componenţă.

Aproximativ în aceiaşi epocă, trupa şi-a definitivat look-ul “iconic”. Băieţii se plictisiseră groaznic de ţoalele standard din piele neagră, pe care le îmbrăcau toţi punkiştii “non-conformişti”. Aşa că s-au gândit să fie mai originali şi i-au imitat pe infamii “droogs”, înţolindu-se în alb, cu pălării-melon pe căpăţână şi bocanci militari în picioare. Doar Monkey făcea figură separată de restul găştii, deoarece şi-a pus machiaj de joker şi tot felul de boarfe ţipătoare, cu dungi, buline sau pătrăţele. Urechile imense fac parte din dotarea nativă şi cadrează perfect cu ţinuta descrisă.

Cu toate că Lunch with the Adicts avusese parte de ceva interes, formaţia n-a găsit un contract convenabil. Aşa că băieţii au aplicat principiul DIY şi în 1981 au scos albumul de debut, Songs of Praise, la propriul label, Dweed Records.

Între timp, The Adicts strângea în jurul său tot mai mulţi punkişti bezmetici, mulţumită mai ales entuziasmului şi vitalităţii prestaţiilor live. Drept urmare, Songs of Praise a fost reeditat în ’82 de o casă de discuri ceva mai puternică, Fallout Records. Cu acel prilej a penetrat în topul indie, unde a atins poziţia no. 15, în timp ce unicul extras pe single, Viva la Revolution, a performat şi mai bine, clasându-se pe locul 7.

Susţin cu tărie că The Adicts e o trupă punk pe cinste, iar Songs of Praise ar trebui să figureze în palmaresul oricărui punkist care se respectă. Regăsim câte ceva din virulenţa The Damned, din melodicitatea The Undertones sau din umorul Toy Dolls.

Aşadar, “dependenţii” nu prea se aliniau tendinţei dominante din punkul britanic optzecist. Nu sunt nici pe departe atât de “rapizi şi furioşi” ca alde Exploited sau Discharge, iar spiritul militant nu prea-i caracterizează, deşi, aşa cum vom vedea, au luat atitudine faţă de anumite probleme.

Da’ ce căcat mă tot dau eu omniscient pe aici? Mai bine îl las pe Pete Dee în persoană să ne dezvăluie minunatul crez artistic al formaţiei:

“We’re not just a punk band, we’re a Chas ‘n’ Dave band, we play to working class, beer drinking heroes. We don’t care if you’re a skin, punk, mod, a wanker, a pillock… come to see us and have a good time”.

Revenind acum la Songs of Praise, acesta abundă în numere de punk contagios, însă Viva la Revolution este de departe cel mai tare cântec de pe disc şi un highlight al întregului repertoriu The Adicts. Îndrăznesc să-l numesc chiar un imn punk definitiv.

Fără să revendice făţiş vreo ideologie, Viva la Revolution este o chemare directă la luptă pentru libertate: “Open your windows/Open your doors/Open your minds/To a freedom of thought”. Iar concluzia cântecului e demnă de reţinut: “Drink the wine from the rich man’s cask/This revolution won’t be the last”.

Cu prima piesă de pe disc, England, flăcăii îşi exprimă dezacordul faţă de înrolarea în numele intereselor imperialiste ale Engliterrei: “I got my uniform/Now it’s battle torn/I’m wet and I’m cold/What a way to grow old/I don’t wanna die for England/England will survive/ I, I, I, I, ooo/I, I, I, I, ooo/ I, I, I, I, ooo/I, I, I, I, ooo….”. Să nu crezi că o ardeau pacifist doar ca să se afle în treabă. Războiul Malvinelor era pe cale să înceapă.

Dintre celelalte nestemate punk mai menţionez năucitoarele Telepathic People, Distortion, Get Adicted, Songs of Praise. Dar să nu rămâi cu ideea că The Adicts o ţine în permanenţă la modul “hey, ho, let’s go”. Există destule nuanţe şi schimbări de tempo, care adaugă o reconfortantă impresie de varietate. Un bun exemplu în sensul ăsta ar fi Tango, o bucată teribil de funny şi de insinuantă, cu un balans ce iese din canoanele punk.

Al doilea LP The Adicts, Sound of Music, a ieşit în 1982, la Razor Records. Sound of Music a ajuns no. 2 în topul indie, ceea ce demonstrează că trupa reprezenta deja o forţă pe scena underground britanică. Albumul a penetrat până şi în chart-ul naţional, oprindu-se în dreptul onorantei poziţii no. 99.

Referitor la conţinutul discului, iar mă văd nevoit să tastez nişte laude. Din fericire, The Adicts nu-s genul de punkişti limitaţi la aceleaşi trei acorduri. Trebuie spus că Sound of Music nu se distanţează radical de reţeta albumului de debut, numai că adaugă mici ingrediente de orchestraţie ce reuşesc să aducă un suflu proaspăt.

Cel mai bun exemplu în sprijinul unei asemenea afirmaţii este hit-ul Chinese Takeaway, bazat pe combinaţia de chitară acustică şi reverb stil Duane Eddy. Piesa invocă puţin spiritul Adam and the Ants din epoca Kings of the Wild Frontier sau rezonanţele sinice de la Hong Kong Garden, marele hit Siouxsie and the Banshees, în timp ce refrenul e uşor Ramones-que.

Mie îmi sună continuu în cap, de vreo trei zile: “Hey! Hey! I want a chinese takeaway!/Hey! Hey! Woo woo woo!”. Chinese Takeaway a avut ceva impact la vremea respectivă, ajungând no. 7 în clasamentul indie, însă în opinia mea rămâne o capodoperă punk ce aşteaptă încă să fie recunoscută ca atare.

Sound of Music include multe alte reprize memorabile. Track-ul de deschidere, How Sad, debutează cu o melodie zglobie de carusel, pentru ca după vreo 20 de secunde să degenereze brusc într-un punk sălbatic. Johnny Was a Soldier este un alt statement antirăzboinic, ce relatează povestea lui Johnny, un invalid de război pentru care dansul a devenit ceva imposibil. Disco exprimă entuziasmul unei escapade la discotecă, folosind desigur limbajul muzical punk.

Joker in the Pack, cu riff-ul său ca un tăvălug şi refrenul megacantabil, a rămas o piesă de rezistenţă în repertoriul formaţiei, plasată de obicei în deschiderea programului de concert. Elementul surpriză este reprezentat de arpegiile de vioară, ce se străduiesc să concureze armoniile de tip gi-gi-gi.

Reeditările pe CD au adăugat nişte bonus track-uri nepreţuite. Două sunt cover-uri, unul emoţionant, după You Never Walk Alone, şi altul şarmant, după I Wanna Be Sedated (Ramones). Lor  li se adaugă şi o excelentă bucată originală, Too Young (“Too young to smoke/too young to drink/too young to do most, anything”), iniţial B-side pentru Chinese Takeaway.   

Pe parcursul lui 1983, The Adicts au scos doar un disc single, Bad Boy, ce avea să le aducă cel mai mare succes de clasament (no. 4 în topul indie, no. 75 în cel general). Bad Boy este o încrucişare între glam rockul à la Gary Glitter şi cântecele de beţie irlandeze, asta însemnând că nu s-a depărtat deloc de spiritul punk.

Totuşi, din acel moment, s-au ivit primele acuzaţii de “sell out”, mai ales că formaţia avea să semneze cu Sire Records, subsidiarul new wave al companiei Warner. Apariţia în platoul unei emisiuni pentru boraci, Cheggers Plays Pop, a dat şi mai multă apă la moară cârcotaşilor.

Denumirea The Adicts a fost considerată mult prea dubioasă de producătorii emisiunii, aşa că tăntălăii au apărut pe sticlă cu o titulatură schimbată, Fun Adicts. Fără să aibă preşcolarii ca public ţintă, ăia de la Sire s-au dovedit la fel de refractari, şi i-au obligat pe punkiştii dornici de glorie să-şi spună ADX.

Colaborarea nu a debutat sub cele mai bune auspicii, iar ceea ce începe prost nu se poate termina decât şi mai prost. Sperând să-şi lărgească audienţa, trupa s-a reorientat spre new wave, numai că masele nu s-au arătat prea entuziasmate. Aşa zişii ADX n-au scos decât două single-uri pentru marea companie discografică, după care şi-au luat catrafusele şi s-au întors definitiv în tenebrele label-urilor indepedente. 

Primul single de la Sire, Tokyo (1984), sună cumva între Stranglers şi Adam and the Ants. Chiar dacă nu străluceşte prea intens, Tokyo ar fi meritat să fie băgat în seamă ceva mai mult.

Succesorul său, Falling In Love Again (1985), este o de fapt o prelucrare după un vechi şlagăr al lui Marlene Dietrich, interpretat şi de Beatles în perioada lor hamburgheză. Varianta ADX înclină spre zona post-disco, cu armonii de synth împrumutate fără jenă de la maestrul Giorgio Moroder.

Lămuriţi cum stă treaba cu succesul în mainstream, gagii şi-au reluat vechiul şi frumosul lor nume şi au tras al treilea album, Smart Alex (1985), din nou pentru Razor Records. Fără să se uite în gura lumii, The Adicts au încercat să realizeze un compromis între punk şi new wave, adăugând pentru diversitate şi elemente de rockabilly sau glam rock.

Albumul porneşte cu o preluare avântată după Oda bucuriei, într-o manieră pe care o prefer oricând odioşeniilor gen Yngwie Malmsteen sau Apocalyptica. Aşa cum te aşteptai, piesa de titlu este un tribut închinat personajului principal din Portocala mecanică şi cred că e prima oară când formaţia se referă direct la filmul ce i-a inspirat look-ul.

Pe partea de singalong se remarcă mai ales Troubadour şi California, ambele demonstrând că punkiştii noştri şi-au rafinat simţul melodic. De menţionat că discul include şi două dintre single-urile publicate în anii precedenţi, Bad Boy şi Tokyo. Cât priveşte topul indie, Smart Alex a performat în nota obişnuită, clasându-se pe poziţia no. 7.

Tot în ’85 a ieşit şi EP-ul Bar Room Bop, memorabil măcar pentru track-ul Who Spilt My Beer?. Cât despre Champs Élysées şi Sound of Music, e bine de ştiut că nu-s nişte parodii jenante după şlagăre celebre, ci nişte bucăţi originale destul de OK, mai ales prima.

Nu ştiu câtă lume s-ar fi gândit că The Adicts vor insista în continuare cu new wave-ul. Următorul album, Fifth Overture (1986), se înscrie cât se poate de ferm în această direcţie. Cât priveşte calitatea muzicii, aş zice că rezultatele sunt variabile.

Un potenţial hit ar fi fost Too Much of a Good Thing, cu toate că ripuieşte din Simon & Garfunkel (Feelin’ Groovy) şi imită vocea telefonică din Video Killed the Radio Star. Ceva şanse de succes ar fi avut şi Sure Looks Pretty to Me, similar ca atmosferă cu Always the Sun, de la Stranglers. În rest, The Adicts se cam prelinge spre mediocritate.

Deşi trupa mai avea ceva susţinători, prin comparaţie cu începutul deceniului, interesul scăzuse simţitor. În consecinţă, prin ’88 flăcăii au decis să intre în hibernare, pentru o perioadă nedeterminată.

Amatorii de concerte The Adicts s-au consolat cu două discuri live de arhivă. Live and Loud!! a ieşit în 1987, dar conţinea înregistrări din zilele sălbatice ale lui 1981. Rockers into Orbit, scos în 1990, a fost imprimat cu patru ani mai înainte, pe o scenă din Germania, ţară în care The Adicts şi-a închegat un nucleu de fani foarte devotaţi.

Nu ştiu cine se mai aştepta ca formaţia să se reunească, dar acest lucru s-a întâmplat în anul de graţie 1992. Spre deosebire de mulţi alţi confraţi punkişti, cei de la The Adicts s-au prezentat în componenţa clasică, cu bravii Monkey, Pete Dee, Kid Dee şi Spider.

Nişte punkişti bătrâni de acum, cei patru s-au pus să tragă un nou album, botezat 27, marcând reîntoarcerea la punkul necioplit care-i consacrase. În general albumul sună OK, energic şi catchy, cum îi stă bine unui disc de punk. Numai că strălucirea epocii Songs of Praise/Sound of Music rămăsese cu mult în urmă. Greu să evidenţiez o piesă. Poate doar tumultoasa Football Fairy Story, epopeea unui băiat simplu din popor, care a ajuns să facă senzaţie în arena sportului rege.

A urmat iar o perioadă prelungită de tăcere, mulţi crezând probabil că The Adicts a rămas de domeniul istoriei. Dar surprize, surprize, în 2002 iubitorii punkului d’antan s-au trezit cu Rise and Shine, un nou album de studio al veşnic tinerilor babalâci din Ipswich. Totuşi, adevărata surpriză e alta. Rise and Shine chiar e un disc bun, ba aş spune al naibii de bun. Greu de imaginat ca o trupă punk să scoată un album rezonabil la bătrâneţe, d-apăi unul realmente de calitate.

Adicts au comis-o, deşi trebuie precizat că Rise and Shine nu-i tocmai straight ahead punk. Bucăţile de punk din topor nu lipsesc şi se poate spune că dau bine de tot în peisaj, vezi spre exemplu I’m So Cool, Soldier sau Black Sheep. Însă The Adicts au ambiţii mult mai mari de data asta şi chiar izbutesc să se exprime cât se poate de nuanţat, împrumutând elemente de music hall, pop-rock şaizecist, glam rock sau rock alternativ.

Rise and Shine tinde să aibă un caracter unitar, cu trecutul zbuciumat al trupei ca storyline. Aduce cumva cu discurile conceptuale ale celor de la Kinks, mai ales dacă ţinem cont şi de amintitele influenţe music hall.

Ar merita să scot în evidenţă câteva piese. Popcorn are forţă, dramatism şi o melodicitate molipsitoare. All the Lucky People evocă discret sound-ul Blur din epoca Parklife. Shiney Shiney atrage atenţia prin riff-ul obsedant şi prin prestaţia eroică a lui Monkey. Cup of Tea balansează perfect un singalong de inspiraţie irlandeză cu un atac decis de ghitare electrice. Ain’t Saturday Fun îngemănează cu măiestrie rockul de stadion şi punkul de beci împuţit.

Mad Hatter pare să fie un număr vetust de music hall, cu Monkey acompaniat de sunetul flaşnetei, pentru ca în cele din urmă să se detoneze o bombă punk, ce nu reuşeste totuşi să sufoce flaşneta. La fel de schizofrenică este şi Woke Up this Morning, care până la jumătate e un fel de baladă psihedelică, după care o dă brusc într-un punk atroce.

În schimb, We Look Back nu se dezice deloc de registrul baladesc. Previzibil, The Adicts aruncă o privire retrospectivă asupra vieţii lor de punkişti. Cu toate că are ceva cheesy, We Look Back reuşeşte să mă emoţioneze şi mă face să-i privesc cu ceva mai mult respect pe aceşti hodorogi punkişti: Thanks for coming if you were there/It is something that we will always share/We’re sorry if we let you down/It ain’t always funny being a clown”.

Epilogul discului, Concertadicto, se datorează lui James Harding, un clăpar care mai lucrase cu trupa şi în vremea escapadei new wave de la jumătatea anilor ‘80. Concertadicto este de fapt un medley instrumental, ce reuneşte citate din marile hit-uri The Adicts. Şi asta sună cam cheesy, numai că se potriveşte perfect în context. 

Tot în 2002 a fost lansat şi un DVD, Joker in the Pack, prilej să ne delectăm cu The Adicts când erau încă fresh şi lipsiţi de orice sentiment de nostalgie. Materialul reuneşte setul trupei de la Blackpool Punk Festival, din 1982, şi un concert de club din anul următor. În 2004, muzica de pe DVD a fost transpusă şi pe CD audio, pentru ca punkiştii s-o poată asculta şi când se dau cu maşina.

Încurajaţi de interesul renăscut pentru muzica lor, The Adicts s-au reapucat serios de turnee, urmând să dobândească un succes de casă mai mare ca oricând. Prin 2003-2004 au hotărât să-şi extindă line up-ul, ca să mai injecteze un pic de dinamism apariţiilor scenice. Celor patru corifei li s-au alăturat un al doilea chitarist, John “Scruff” Ellis, fratele mai tinerel al lui Spider, ca şi un scripcar, Dan “Fiddle” Graziani (individul mai bagă ocazional la clape şi mandolină).

Dacă te uiţi pe programul lor de concerte, vezi că nu prea-s la căutare prin ţara lor de baştină, în schimb se perindă prin multe alte zone geografice. Îi poţi întâlni de-a lungul şi de-a latul Americii de Nord, prin mai toată Europa, până în inima Rusiei, ca şi în America Latină, în Japonia, la Antipozi sau în Israel. Deci nu mai încape îndoială că ne referim la un fenomen “cult” de proporţii globale.

După cum se vede pe youtube, e o diferenţă semnificativă între concertele The Adicts din primii ani ’80 şi cele din epoca recentă. Acum avem de-a face cu o întreagă scenografie, ce implică panglici, confetti, mingii de plajă, cărţi de joc şi alte briz-brizuri, menite să creeze o atmosferă spectaculară. Ce să-i faci, au dispărut punkiştii de altă dată, care erau fericiţi doar să se dea cap în cap.

După izbânda cu Rise and Shine, The Adicts s-au încăpăţânat să scoată şi alte albume, extinzându-şi de atunci discografia cu încă trei materiale de studio. Rollercoaster (2004) poate fi caracterizat ca punk-pop de şcoală veche, numai că e mult sub Rise and Shine. Aş remarca totuşi două bucăţi, nostalgica Youth şi umoristica Cheese Tomato Man. Cea mai mare dezamăgire este Daydreamers, o baladă semi-acustică fără sare şi piper, care mai şi durează vreo şase minute.

Life Goes On (2009) aduce un uşor reviriment, fără să-i propulseze pe The Adicts pe cine ştie ce noi culmi artistice. De reţinut că albumul păstrează nota de veselie caracteristică. Uneori hodorogii dau pe afară de voie bună, aşa cum se întâmplă la We Ain’t Got a Say, Life Goes On şi mai ales la Reaky Deaky Boys & Girls, piesă ce pare inspirată de „legendarul” Cheeky Song.

Pe de altă parte, The Adicts nu-şi dezmint ambiţia de a oferi un program variat. Gangster ne propune o atmosferă misterioasă, de film noir, iar Mr. Hard, cu Pete Dee ca lead vocalist, este de fapt un cover după Mr. Soft, hit-ul celor de la Cockney Rebel, din 1974.

Pe All the Young Droogs (2012) domină tendinţele glam rock, muzica cu care de fapt au crescut mai toţi punkiştii britanici. Albumul e ascultabil, dar nu prea-şi are nici el locul între cele mai bune producţii The Adicts.

Titlul se referă la personajele din Portocala mecanică, dar în acelaşi timp este o parafrază după All the Young Dudes, faimosul hit Mott the Hoople din 1972, scris de David Bowie. În ciuda aşteptărilor, piesa All the Young Droogs nu are nici în clin, nici în mânecă cu All the Young the Dudes, vibe-ul aducând mai degrabă cu Guns of Brixton de la Clash.

Dintre celelalte piese de pe disc, o figură aparte face Give It To Me Baby, care s-ar putea rătăci într-un playlist cu rock alternativ din anii ’90, undeva între un No Doubt şi un Weezer. În rest mai notez To Us Tonight, un mişcător imn de beţie.

În acelaşi an 2012, Spider a realizat în sfârşit că e cam băbăciune şi a făcut gestul înţelept de a se retrage. The Adicts se lăudau în toate materialele de PR că ar fi “cea mai longevivă trupă punk din istorie, cu toţi membrii originali în componenţă”. După plecarea lui Spider n-au mai putut să afirme aşa ceva, dar asta nu i-a împiedicat să găsească alt basist, pe americanul Shahen Hagobian, şi să-i dea înainte cu scandalul.

Nu mai ştiu pe unde am citit că indivizii intenţionează să caute nişte puştani de 14 ani, pe care să-i înveţe repertoriul formaţiei. Iar atunci când ei ajung mult prea rablagiţi pentru a mai pleca în turneu, să-i trimită pe puţoii ăia în locul lor, ca noii The Adicts. Nu-i ceva din cale afară de original, pe planetă mişună o mulţime de ghost band-uri de jazz. Însă în cazul unor punkişti, asemenea practici mi se par şi mai reprobabile.

Dragi punkişti de la The Adicts! Vă mulţumim pentru destulele discuri bune pe care le-aţi făcut şi pentru că aţi amuzat atâţia oameni. Dar cred că a cam sosit timpul să dispăreţi dreacu’ din peisaj, fără trucuri d-astea de căcat. Pa!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s