Adema

Mostră de înţelepciune: Adema

„Cât despre material în sine, în caz că nu eşti ultimul fanatic nu metal în viaţă, eu zic că poate fi lesne trecut cu vederea. Flăcăii de la Adema s-au străduit parcă să adune laolaltă toate locurile comune din nu metal. Nimic nu lipseşte, fiecare prăpădit de acord sună de zici că sigur l-ai mai auzit pe undeva.”


Locul de origine:

  • Bakersfield, California, SUA

Perioada de activitate:

  • 2000-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Dacă la început de secol te aflai în prima fază a adolescenţei, e foarte posibil să-i fi avut şi pe Adema prin playlist, măcar cu o piesă, două acolo. Dar nu mă mir că nu-ţi mai aminteşti de ei. Sunau atât de cliché, încât era uşor de prevăzut că se vor duce pe copcă odată cu declinul scenei nu metal. Şi totuşi Adema cântă şi la ora actuală, deşi habar n-am cine-i mai ascultă acum.

Trupa s-a înfiinţat în anul 2000, ca un vehicol pentru junele Mark Chavez, fratele vitreg al lui Jonathan Davis, solistul de la Korn. În jurul lui s-au adunat câţiva tolomaci care au ars-o ani de zile prin diverse trupe locale din sudul însorit al Californiei, fără să aibă şansa de a prinde vreun contract. Acum, că s-au asociat cu viţelul de aur, au prins imediat unul, cu ditamai Arista Records.

În anii ’90, Arista strălucise mai mult pe partea de R&B şi hip-hop, iar Adema era pariul companiei pentru înfloritoarea piaţă nu metal. Cică atunci când s-a făcut combinaţia n-a contat deloc că Chavez ieşise din aceiaşi mamă cu Davis, însă multă lume s-a cam îndoit.

Să ne amintim puţin cum arăta mainstream-ul rock din State la acea vreme. Păi nu metalu’ încălecase valu’ şi mătura tot ce nimerea în cale. Korn şi Deftones au dat tonul pe la jumătatea anilor ’90, pentru ca până la finele veacului trecut să intre în scenă şi alde Limp Bizkit, Papa Roach, Slipknot, Staind etc.

Întreg fenomenul deriva de fapt din metal-ul alternativ al perioadei imediat anterioare, cu trupe ca Faith No More, Tool sau Rage Against the Machine citate ca influenţe de bază. Numai că Mike Patton, frontman-ul FNM, şi-a declinat categoric orice responsabilitate: “I feel no responsibility for that, it’s their mothers’ fault, not mine.”.

Cert e că nu metal-ul trezise aversiunea tuturor rochiştilor de rit vechi, nu doar a clasiciştilor sau a metaliştilor, dar chiar şi a alternativilor mai copţi. Cu toţii vedeau în el trivializarea şi degradarea muzicii lor mult iubite.

În schimb puştimea îşi rupea capetele în draci pe riff-uri sincopate, fără să-i pese de ce căcat credeau ăia mai hodorogi. În State, adepţilor genului li s-a spus în derâdere mallcore kids”, iar la noi erau porecliţi pokemoni (gen: “m-am îmbătat aseară în Fire şi m-am lins cu o pokemoancă mică”).   

Cât mă priveşte, deşi făceam parte dintr-o generaţie mai veche de rochişti, mă destupasem deja de ceva timp şi nu mă deranjau deloc rapping-ul şi scratch-urile, iar absenţa solo-urilor interminabile de chitară îmi părea o binecuvântare. Dar, după ce trecusem prin FNM, RATM, Beastie Boys şi alte şmenuri d-astea, nu prea mai avem cum să fiu impresionat de Korn sau Limp Bizkit. Totul suna atât de şters şi de previzibil la ăştia, iar atitudinea şi mesajul erau rizibile chiar şi dacă nu ieşisei din adolescenţă, dar erai un puştan cu capul pe umeri.

De fapt nu metal-ul făcea parte dintr-un efort conjugat al industriei muzicale de a aplatiza orice formă de revoltă adolescentină autentică. Nu întâmplător, tot la vremea aia se petrecea ascensiunea pop-punk-ului (gen Blink-182, Good Charlotte etc.) sau a post-grunge-ului (gen Creed, Nickelback etc.).

Spre deosebire de rock-ul de stadion din anii ’70-’80, care se adresa rochiştilor ajunşi la vârsta adultă, acest nou tip de rock corporatist viza adolescenţii şi chiar puberii. Vreme de decenii, fenomenul rock s-a regenerat mulţumită popularizării unor mişcări apărute “la firul ierbii”, aşa cum au fost punk-ul sau grunge-ul. Ulterior, barosanii din industrie au găsit propriile reţete de fabricare a rebeliunii, moment din care putem vorbi deschis despre începutul sfârşitului pentru muzica rock’n’roll.

În anul de graţie 2001, chart-urile erau dominate de primul album Linkin Park, Hybrid Theory, în timp ce Slipknot, Staind sau P.O.D. ajungeau şi ei la apogeul carierei. În acest peisaj îşi făceau apariţia şi Adema, cu un album de debut self-titled, lansat în plină vară. Clasarea din Billboard, no. 27, nu-i aşa impresionantă, însă aflăm că discul a fost certificat cu aur. În State trebuie să vinzi măcar un milion de exemplare pentru asta, aşa că impactul n-a fost deloc neglijabil.

Cât despre material în sine, în caz că nu eşti ultimul fanatic nu metal în viaţă, eu zic că poate fi lesne trecut cu vederea. Flăcăii de la Adema s-au străduit parcă să adune laolaltă toate locurile comune din nu metal. Nimic nu lipseşte, fiecare prăpădit de acord sună de zici că sigur l-ai mai auzit pe undeva.

Amicul Chavez oscilează între miorlăieli, zbierete şi rapping chinuit, fără să iasă nici o secundă din tiparul consacrat. Dacă eşti totuşi curios cum cântau Adema, până să dai vreun play, mai bine lecturează acest mic extras din textul hit-ului Giving In: “I look forward to dying tonight/Drink till I’m myself, life’s harder every day/The stress has got me/I’m giving in, giving, giving in now”.

Ca să nu uite fanii de ei, Adema au bifat anul 2002 cu un EP, Immortal. Singura noutate absolută e piesa de titlu, un şlagăr nu metal eşuat. În rest apar ceva versiuni live, remixuri, B-sides şi un cover mediocru după Alice in Chains (Nutshell).

Al doilea album, Unstable, a ieşit în 2003, într-o vreme în care nu metal-ul începea să coboare uşor pe pantă. Probabil că ăştia de la Adema au sesizat contextul, aşa că au încercat să-şi mai diversifice stilul. Faptul nu e audibil chiar de la primele track-uri, care se înscriu în schema nu metal consacrată.

Abia de pe la jumătatea albumului, Adema începe s-o dea mai melodios şi mai baladesc, undeva între Staind şi Nickelback, fără să impresioneze pe nimeni, în afara de cele câteva fane încă virgine. Subit, ultima piesă, Needles, se avântă spre latura mai dură a fenomenului, undeva înspre Slipknot şi Mudvayne, ca să fie mulţumiţi şi fanii virgini.

După un debut promiţător, probabil că Adema trăgea speranţe ca Unstable să-i propulseze în prima linie a mainstream-ului rock, numai că s-a întâmplat exact invers. Albumul a intrat pe 43 în topul Billboard, după care a alunecat brutal în afara chart-ului, prevestind un viitor nu tocmai fericit pentru formaţie.

Ca să fie tacâmul complet, Arista Records trecea atunci printr-o perioadă dificilă, aşa că a renunţat la artiştii care n-aduceau un profit consistent, între aceştia aflându-se acum şi Adema.

Rămasă fără contract, trupa a decis să meargă înainte, dar Mark Chavez şi chitaristul Mike Ransom şi-au pierdut orice urmă de entuziasm şi s-au cărat. Ceilalţi membri – Tim Fluckey (chitară), Dave DeRoo (bass) şi Kris Kohls (tobe) – nu s-au lăsat păgubaşi nici măcar în aceste împrejurări. Au căutat un nou frontman şi l-au găsit pe Luke Caraccioli, după care au făcut rost şi de un nou contract de înregistrări.

De data asta a fost vorba despre Earache Records, label britanic cunoscut mai degrabă pentru pionieratul în materie de grindcore şi death metal. Asta nu înseamnă că Adema s-au reprofilat cumva pe extremisme, ci că Earache încerca cu degetul întinderile mainstream-ului rock.

Luke Caraccioli este un vocalist profilat pe melodie, iar Adema s-a mulat după el, abandonând patternul nu metal. Cu al treilea album, Planets (2005), formaţia a încercat ceva mai sofisticat, de tipul A Perfect Circle sau Incubus, dar măreţul ţel n-a fost atins.

Băieţii şi-au dat cât mai multe şanse şi au prelungit cronometrajul albumului peste o oră, riscând să te plictisească groaznic, dacă te încumeţi să-l asculţi fără a fi groupie. Ultimul track, Estrellas, este un cover deghizat după The Thing That Should Not Be de la Metallica, care nu impresionează cu nimic.

Planets a penetrat foarte periferic în mult râvnitul chart de albume din Billboard (no. 152), devenind tot mai clar că Adema nu mai poate visa la gloria stardom-ului rock. Caraccioli pare să fi fost foarte dezamăgit de asta, fiindcă a părăsit corabia în toamna lui 2005, după ce a “navigat” numai vreo zece luni.

În schimb, cei trei fondatori au demonstrat încă odată că au un moral de fier. După câteva luni au găsit un alt vocalist, Bobby Reeves, care a venit la pachet şi cu un tovarăş chitarist, Ed Faris. Astfel, Adema a redevenit iarăşi un cvintet, aşa cum fusese iniţial.

Noua formulă s-a pus pe treabă şi în 2007 a scos albumul mult visat, Kill the Headlights, prin intermediul Immortal Records. Aşa cum era de aşteptat, Kill the Headlights a fost un eşec răsunător, neizbutind să ajungă în Top 200.

Din punct de vedere stilistic, s-a vrut probabil un fel de întoarcere la rădăcini. De fapt se regăsesc caracteristici ale fiecăruia dintre cele trei albume precedente. Tind să cred că tolomacii au reciclat mai degrabă un stoc de cântece rămase anterior pe dinafară.

Au urmat vreo doi ani de tăcere, aşa că s-ar fi zis că Adema şi-a împlinit în sfârşit destinul şi s-a desfiinţat. Dar în vara lui 2009, Mark Chavez a anunţat pe MySpace că se reîntoarce în vechea sa trupă. L-a adus la pachet şi pe Mike Ransom, în acest mod refăcându-se ilustrul line-up original. Entuziasmul fanilor, atăţia cât mai rămăseseră, a fost în zadar, fiindcă gaşca s-a spart încă odată, după ceva mai mult de un an, timp în care n-apucase decât să dea nişte concerte p-acolo.

Incredibil, tripleta Fluckey-DeRoo-Kohls nu s-a dus nici atunci la culcare. De astă dată, postura de vocalist a fost asumată de Fluckey în persoană, în rest fiind recrutat un al doilea chitarist, Marc DeLeon.

Nu ştiu cât au mai cântat şi pe unde, cert e că în 2013 le-au aruncat fanilor avizi de noutăţi primul material după şase ani de pauză, un EP digital botezat Topple of the Giants. Acesta conţine trei cântece noi şi patru bucăţi “clasice” reînregistrate.

Fluckey are o voce sugrumată, care seamană un pic cu a lui Mustaine. Resolution şi Topple of the Giants evocă palid groove metal-ul nouăzecist, în timp ce Lions se vrea mai onirică. Cât despre reînregistrări, cum poţi faci o babă să fie frumoasă, după ce nici la tinereţe nu era cine ştie ce de capul ei?


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s