Adem

AdemMostră de înţelepciune:

„Track-ul 5, These Are Your Friends, se constituie într-un climax al albumului. Este povestea unui om care a încercat să se ajute singur, pentru a fi salvat în cele din urmă doar de intervenţia unor prieteni devotaţi. În ultimele două minute ale piesei, Adem repetă în buclă “everybody needs some help some times”, ca o mantră izbăvitoare.”


Naştere: 

  • Adem Sadi Ilhan, 20 noiembrie 1977, Roehampton, Londra, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Adem Ilhan este dovada vie că în numai un deceniu şi ceva de carieră poţi străbate cu nonşalanţă trei tărâmuri muzicale diferite, lăsând mereu ceva remarcabil în urmă. După cum am văzut în rezumatul de mai sus, junele muzicant turco-britanic a ieşit la rampă ca basist la Fridge, un combo experimental, încadrabil în zona vag definită ca post-rock.

Pe când scotea primul album cu Fridge, amicul nostru se apropia decis de finalul adolescenţei. Câţiva ani mai târziu şi-a descoperit o profundă vocaţie de menestrel indie folk, materializată prin trei albume foarte interesante. Şi când toată lumea aştepta să se menţină pe aceiaşi linie, Adem a virat brusc spre electropop, născocind proiectul Silver Columns, în tandem cu un tovarăş folkist scoţian, Johnny Lynch (aka The Pictish Trail).

Cum a reuşit băiatul să treacă cu succes prin atâtea metamorfoze artistice? În primul rând pentru că e deschis şi polivalent. Însă cred că mai există un aspect important. Vorbim aici despre lumi distincte, ce nu sunt obligatoriu şi paralele. Se găseşte ceva, o linie subţire care le interconectează. Iar Adem Ilhan a prins firul şi s-a ţinut de el, impulsionat de un mare entuziasm creator.

Omul nostru s-a născut în ’77, prin Londra suburbană, fiind turc după tată. În UK se află o diasporă turcă ce însumează cam juma’ de milion de suflete. Mare parte provine din Ciprul de Nord, dar în anii ’70-’80 a existat şi un val de emigranţi din Turcia, ceva mai moderat decât cel din fosta RFG.

Conform wikipedia, cei mai mulţi dintre respectivii emigranţi erau de formaţie intelectuală. Într-un interviu din 2004, Adem spune că tac-su e profesor de pian, aşa că e posibil să fi aparţinut acelui stoc de populaţie.

Aşadar, vlăstarul familiei Ilhan a crescut cu muzica în casă. Capul familiei era mai elitist, în schimb maică-sa o ardea pe chestii mai mundane, gen Beatles, iar fratele mai mare era fan U2. “Pretty conventional stuff”, după cum declara Adem.

Ajuns la vârsta adolescenţei, micuţul artist s-a confruntat cu gusturile mai sofisticate ale prietenilor săi. Pe de-o parte a descoperit cu entuziasm trend-urile contemporane, de la grunge la electronice, iar pe de alta a explorat cu tot mai multă curiozitate zonele mai avantgardiste, cum ar fi krautrock-ul sau creaţia compozitorului Steve Reich.

Adem a fost elev la Elliot School, o instituţie publică de învăţământ secundar, aflată în districtul londonez Putney. Ceva se întampla în anii ‘90 în acea şcoală, fiindcă s-au perindat pe acolo diverşi omuleţi pe care-i aştepta un mare viitor. Unii au devenit membri în trupe ca Hot Chip sau The xx, iar un anume William Bevan s-a consacrat în muzica electronică sub alias-ul Burial.

Cât îl priveşte pe flăcăul lui Ilhan, acesta şi-a încropit prima trupă pe la vârsta de 13 ani. Însă cea dintâi experienţă serioasă a venit abia după vreo patru-cinci ani, în 1995, când a fondat Fridge. Alături de el s-au mai aflat doi tovarăşi de la Elliot School, chitaristul Kieran Hebden şi bateristul Sam Jeffers.

Între 1997 şi 2001, Fridge a realizat patru albume şi un vraf de EP-uri, lăudate prin presa muzicală de fiţe. Trio-ul practica o muzică exclusiv instrumentală, cu înclinaţii spre abstractizare şi minimalism, aşa că marii specialişti i-au aplicat ferm tag-ul post-rock. Cu certitudine, nu e ceea ce te aştepţi să auzi de la o formulă chitară-bass-tobe. Nici urmă de convenţii rock sau vreun neam de jazz, chiar dacă influenţele vin şi de acolo. Fridge aduce întru câtva cu fabuloşii americani Tortoise, un reper fundamental în post-rock-ul timpuriu.

Desigur, formaţia se află în vederile cioclopediei, urmând să-i dedic un articol detaliat prin anul 2567, când există mari şanse să ajung la litera F. Mă limitez acum să mai adaug că bass-ul lui Ilhan joacă un rol central în construcţiile muzicale ale inventivului trio londonez.

La început de secol, băieţii din Fridge au decis să-şi pună trupa la gheaţă (hă-hă) pentru o perioadă nedeterminată, urmând ca fiecare să-şi vadă de proiectele individuale.

Kieran Hebden realiza atunci al doilea album ca Four Tet, precedentul datând din 1998. În prezent are şapte  albume de studio, foarte variate şi incitante, înscrise în zona electronicii experimentale. În mod categoric, Four Tet e unul dintre cei mari meseriaşi pe felia lui. Trebuie să asculţi măcar Rounds (2003), o capodoperă a începutului de mileniu. Mai multe despre Four Tet, cândva prin 2566.

Sam Jeffers, bateristul, a lăsat-o mai moale cu muzica şi golăneala şi s-a pus cu burta pe carte. A studiat la Harvard şi London School of Economics şi a urmat o carieră de succes ca web designer.

Adem  Ilhan a schimbat la rândul său macazul, fără să abandoneze muzica. După cum declara într-un alt interviu de acum un deceniu, în paralel cu Fridge a făcut şi el ceva muzică electronică, dar spre deosebire de Hebden n-a dat drumul la nimic pe piaţă. Un alt hobby de-al lui era colecţionarea de instrumente acustice vechi, procurate de prin talciocuri.

Dacă tot avea prin casă felurite chestii, a început să se joace cu ele. Apoi s-a apucat să îngâne nişte texte p-acolo, realizând după un veac de muzică instrumentală că poate fi şi cântăreţ. Şi-a probat noile creaţii pe prietenii săi apropiaţi, iar aceştia l-au încurajat să continuie direcţia. Aşa s-a născut Adem menestrelul post-modern, aceiaşi persoană ca Adem Ilhan, basistul de la Fridge, dar o cu totul altă “persona”.   

Artistul a trimis un demo la Domino Records, oamenii cu bun gust de acolo l-au ascultat şi i-au oferit turcului un contract. Primul album, Homesongs, şi-a luat zborul spre iubitorii muzicii în frumoasa primăvară a lui 2004. Adem a înregistrat întreg materialul de unul singur, în propria locuinţă, cu ajutorul unui minunat computer personal. Bineînţeles, o bună parte din sesiuni s-au desfăşurat la ore mici din noapte.

Te aştepţi la un disc lo-fi, cu un tolomac mormăindu-şi durerile sufleteşti, acompaniat de o chitară dezacordată. Însă Adem nu împărtăşeşte asemenea “idealuri” estetice, după cum a declarat în epocă pentru The Guardian: So many musicians over the past five years have gone for that. There’s been this whole thing about music being cool because it sounds rubbish – as if you can get away with it because people can imagine how good it could be.”.

Deşi a folosit mijloace tehnice modeste, muzicantul s-a străduit să scoată tot ce-i mai bun din ele, pentru a-şi evidenţia abilităţile de orchestrator. Chitările acustice joacă un rol determinant pe Homesongs, însă Adem pune la bătaie diverse alte instrumente, dintre cele adunate de prin talcioc (glockenspiel, auto-harpă, blockflöte, armoniu). Astfel adaugă nuanţe inedite muzicii sale, scoţând-o din canoanele folk omniprezente.

Predicţiile legate de caracterul lo-fi al albumului nu-s deloc justificate, în schimb premisa că Homesongs este un album intimist se confirmă pe deplin. Junele Adem s-a retras în solitudinea căminului, pentru a reflecta puţin asupra vieţii şi a relaţiilor sale cu ceilalţi oameni. Textele sună ca nişte scrisori adresate prietenilor sau iubitelor. Vocea menestrelului, deşi cam austeră, nu-i lipsită deloc de căldură şi expresivitate.

Toate împrejurările descrise te duc cu gândul la Nick Drake, a cărui influenţă e practic inevitabilă atunci când vrei să faci astfel de muzici. Însă Adem nu-i nici pe departe o clonă a plăpândului Nick, nu doar pentru că are un timbru mai rugos, ci şi pentru că manifestă o altă stare de spirit, ceva mai luminoasă, cu tot caracterul însingurat şi meditativ al cântecelor sale.

Adem debuta aproape simultan cu conturarea scenei New Weird America, dar nu are prea multe în comun cu confraţii de peste gârla atlantică. Rădăcinile sale nu coboară spre psihedelismul pastoral de la răscrucea anilor ’60-’70. Influenţele lui Adem tind spre ceva mai urban şi mai recent, identificându-se semnificativ cu aripa “sadcore/slowcore” a fenomenului indie nouăzecist. Turco-britanicul se înrudeşte destul de mult ca stil vocal şi simţ melodic cu indivizi precum Mark Kozelek (Red House Painters, Sun Kill Moon) sau Bill Callahan (aka Smog). Numai că iarăşi, Ilhan e ceva mai destins, nu se lasă pradă melancoliei fără leac. 

De asemenea, eroul nostru are afinităţi audibile şi cu Fence Collective, grupare fondată la finele anilor ’90 de o serie de cantautori scoţieni (King Creosote, James Yorkstone, Lone Pigeon, The Pictish Trail ş.a.), ce au făcut pionierat în materie de indie folk în UK. Dealtfel Adem este bun prieten cu indivizii ăştia, unii dintre ei realizând la rândul lor discuri pentru Domino Records.

Ca să închei odată cu episodul Homesongs,  să povestesc şi despre vreo câteva cântece. Ringing In My Ear atrage atenţia cu armonii jucăuşe de chitară, însă dacă asculţi textul constaţi că omul spune acolo despre o relaţie cam problematică. În ciuda tuturor catastrofelor, trubadurul îşi compară iubita cu o melodie ce-i răsună obsesiv în ureche.

Track-ul 5, These Are Your Friends, se constituie într-un climax al albumului. Este povestea unui om care a încercat să se ajute singur, pentru a fi salvat în cele din urmă doar de intervenţia unor prieteni devotaţi. În ultimele două minute ale piesei, Adem repetă în buclă “everybody needs some help some times”, ca o mantră izbăvitoare.

Everything You Need se menţine în tonuri optimiste, mulţumită unui bridge molipsitor (“Laa daa day laa daa day laa…”), deşi altfel se referă la o despărţire. Apoi vine împăciuitorul Long Drive Home, punctat de delicateţea glockenspiel-ului. One in a Million cucereşte prin orchestraţia ingenioasă, dominată de rezonanţa auto-harpei.

Albumul se încheie cu There Will Always Be, în acordurile solemne ale unui bătrân armoniu. Concluzia e cât se poate de liniştitoare: “And if all the lights that lead you/Lead you to my door/It will always be open/There will always be lights on/There will always be room at my table to you”.

Recenziile au fost pozitive, chiar şi în cazul unor publicaţii ciufute, ca NME sau Pitchfork. Nerzii muzicali au luat act cu uimire că noua senzaţie indie folk este de fapt basistul din Fridge.

Adem s-a implicat tot mai adânc în dezvoltarea mişcării, nu doar ca artist, ci şi ca organizator al unei minunăţii de festival. Acesta s-a numit Homefires şi a debutat în septembrie 2004, la Conway Hall din Londra. Printre participanţi s-au aflat Beth Orton, Smog, Juana Molina, Joanna Newsom (aflată pe atunci la debut) sau veteranul Bert Jansch.

Homefires s-a ţinut anual până în 2007, de fiecare dată cu nume grele pe afiş: Vashti Bunyan, Badly Drawn Boy, Grizzly Bear, Isobel Campbell, José González, Hot Chip (în variantă unplugged) ş.a.

În perioada 2005-2006, Adem s-a raliat în diverse alte proiecte. Îl auzim de exemplu pe un disc-tribut denumit Dream Brother: The Songs of Tim and Jeff Buckley, unde interpretează cu multă simţire piesa Mojo Pin (a lui Jeff). Îl întâlnim şi pe Lookaftering, albumul de revenire al legendei psych folk Vashti Bunyan, probându-şi abilităţile la auto-harpă, armoniu şi dulcimer.

A cântat de asemenea şi cu grupul The Memory Band, pe albumul Apron Strings (din 2006), unde bagă bas şi voce. În acelaşi an a făcut şi un cover după Johnny Cash (I Walk the Line), în duet cu o gagică, Megan Wyler, pentru o reclamă la nădragii Levi’s.

Între timp a lucrat de zor la cel de al doilea album propriu, Love and Other Planets, care a ieşit în aprilie 2006. Ca şi Homesongs, Love and Other Planets are o tematică unitară, dragostea în centrul unui cosmos al sentimentelor, fără s-o dea în conceptual & shit.

De astă dată, Adem n-a mai muncit ca un pustnic, ci a mai adus lângă el vreo câţiva omuleţi: tovarăşul Four Tet (care l-a ajutat cu ceva mixaje), Alex Thomas (care bate tobele la câteva piese), Emma MacFarlane (pentru nişte backing vocals) şi Emma Thomas (cu o apariţie sporadică la vioară).

Logic, Love and Other Planets aduce câteva schimbări faţă de Homesongs. În primul rând remarcăm utilizarea unui set de tobe la un sfert dintre cântece, după ce pe albumul precedent instrumentele de percuţie au avut o prezenţă mai degrabă discretă. Sunt integrate în peisaj şi ceva efecte electronice, aici fiind poate şi mâna lui Hebden.

Se simte de data asta şi o uşoară tendinţă de aliniere cu indie folk-ul din State, cea mai la îndemână comparaţie fiind aceea cu Sufjan Stevens. În rest regăsim şi unele elemente familiare de pe Homesongs. Măcar vreo două-trei melodii s-ar fi potrivit şi acolo.

Totuşi, grosul albumului face diferenţa. Atrag atenţia în special piesele impregnate de balansul tobelor (Something’s Going to Come şi You and Moon) sau de beat-uri electronice (Launch Yourself sau These Lights Are Meaningful), care ne înfăţişează un alt Adem, mai vioi, mai dinamic. Something’s Going to Come şi Launch Yourself sună întrucâtva ca un Radiohead unplugged. În schimb, You and Moon e mai zglobie, iar These Lights Are Meaningful mai conciliantă.

La polul opus avem o serie de cântece statice, contemplative, ce compensează prin inventivitatea orchestraţiilor. Cel mai bun exemplu în acest sens este chiar Love and Other Planets, cu vocea evocativă a lui Adem susţinută de armoniu şi de o vioară tremurată în depărtare.

În 2007 a avut loc o reuniune Fridge, soldată cu un prim album după şase ani, The Sun. Poate cel mai bun din discografia trupei, beneficiind cu discreţie de acumulările creative realizate între timp de Four Tet şi Adem. După asta băieţii şi-au văzut iar de treburile lor separate.

Al treilea album Adem, Takes, a ieşit în primăvara lui 2008, cu subtitlul A Collection of Covers 1991-2001. Avem 11 cântece din repertoriul unor artişti ce au marcat devenirea muzicală a protagonistului. Găsim câteva prelucrări după celebrităţi (Smashing Pumpkins, PJ Harvey, Björk) sau semi-celebrităţi (dEUS, The Breeders), dar partea leului revine eroilor “cult” ai indie rock-ului american (Bedhead, Lisa Germano, Pinback, Yo La Tengo, Low). O grămadă de “sadcore”, aşa că am intuit corect influenţele flăcăului, încă de la audiţia albumului de debut.

În variantele lor originale, multe dintre piesele abordate pornesc destul de chill, pentru ca tensiunea şi zbuciumul să sporească pe parcurs. Adem le atacă în maniera detaşată ce l-a consacrat, cu glockenspiel şi alte jucării, fără a le altera întru totul caracterul nevrotic.

E clar că băiatul iubeşte melodiile alea şi se bucură să le cânte aşa cum le simte el. Aş acorda un plus pentru cover-urile de sorginte feminină (PJ Harvey, Björk, Lisa Germano), pentru care Adem pare să aibă o sensibilitate aparte. Cronicarul Pitchfork a concluzionat cât se poate de corect despre Takes: “a largely acoustic album of unpretentious covers rendered more emotionally than cerebrally.”.

Pe lângă ce am amintit deja, albumul mai are două momente ce ies din tipar. Gamera (de la Tortoise) apare sub forma unui rezumat acustic, cam nesatisfăcător, dar muzicantul a ţinut poate să celebreze şi rădăcinile sale post-rock. Altfel stau lucrurile cu To Cure a Weakling Child (a lui Aphex Twin), transpusă minunat pentru instrumentele de pe Homesongs, cu Adem psalmodiind candid “my feet, my arms and my ears, and your beat…”.

Takes a încheiat colaborarea lui Adem cu Domino Records şi până în prezent a rămas ultimul său album solo. Păcat. Cred că băiatul mai are încă multe de spus, dar probabil că nu se grăbeşte nicăieri.

Totuşi, în perioada ce a urmat după Takes a continuat să aibă destule activităţi. Chiar în toamna lui 2008 apărea pe dublul album Songs for Survival, destinat sprijinirii triburilor amazoniene. Contribuţia sa a constat într-un cântec scris şi interpretat împreună cu Jeremy Warmsley şi Mistery Jets, Grains of Sand.

Pe parcursul lui 2009, Moshi Moshi Records scotea două single-uri electropop anonime – Brow Beaten şi Yes, and Dance – dând naştere la tot felul de speculaţii despre identitatea misterioşilor artişti. S-a spus că s-or fi reunit Bronski Beat sau că urmează un nou album Erasure. Nici dracu’ nu şi-a dat seama că-i vorba despre Adem şi The Pictish Trail, nişte indie folkişti convertiţi la ritmuri catchy pentru dancefloor.

Cei doi şi-au zis Silver Columns şi au scos albumul de debut, Yes, and Dance, în martie 2010. În ciuda amintitelor speculaţii, Silver Columns nu calchiază stilul eighties, preferând să îmbrăţişeze spiritul electropop contemporan, exprimat de confraţi ca Hot Chip, Hercules and Love Affair, Delphic etc.

Chiar dacă vin din cu totul altă zonă, cei doi trubaduri s-au adaptat perfect în mediul fancy cool, iar simţul lor infailibil pentru melodie se manifestă din plin pe Yes, and Dance. Incitantă şi alternanţa dintre vocile protagoniştilor. În mod cert, falsetto-ul lui Lydon este cel care a determinat anterior confuziile cu Bronski Beat şi Erasure.

În 2011, Adem a mai pus-o de o colaborare, tot cu nişte amici scoţieni, trio-ul folk Lau. Din respectiva combinaţie a ieşit un EP, denumit Ghosts. Materialul este cu precădere instrumental (excepţie face doar piesa de titlu, cântată de unul dintre scoţieni). Deşi Lau practică de fel un folk neo-tradiţionalist, Adem îi împinge spre teritorii experimentale şi ambientale, adăugând din greu faze de sampling. Ghosts sună puţin ca un Animal Collective timpuriu, lipsit de voci.

Cam tot prin vremea aia, Adem a apărut ca invitat pe un album al Emmei Pollock (ex-The Delgados) şi a făcut parte din formaţia de turneu a lui Philip Selway (bateristul de la Radiohead), care-şi promova primul disc solo, Familial.

Apoi a urmat o tăcere prelungită. Site-ul oficial al lui Adem este inactiv deja de multă vreme, iar omul nu are nici un fel de facebook sau twitter. De abia de acum câteva luni avem în sfârşit o veste de la împricinat. Aceasta mulţumită lansării celui de al doilea album al lui Selway, Weatherhouse, unde turco-londonezul este creditat la mai multe instrumente.

Update:

În sfârșit, în toamna lui 2015, Adem a revenit cu un nou album de studio, Seconds Are Acorns, apărut la șapte ani distanță de precedentul. În mod previzibil, artistul nu se mai află sub contract cu Domino sau vreun alt label fancy, scoțându-și materialul pe barba lui.

Marea surpriză este cu totul alta. Încă de la primele acorduri, Seconds Are Acorns uimește cu un sound foarte diferit față de realizările anterioare. Turco-britanicul a virat brusc spre un britpop romanțios, ce-i evocă pe alde Travis, early Coldplay, Snow Patrol sau chiar pe Keane (mai ales la track-ul no. 3, Surrounded).

Curios că acum vreo zece ani, Adem o ardea cât se poate de indie folk, însă acum când stilul a ajuns ultra-mainstream nu se revendică deloc ca un înainte-mergător. Dimpotrivă, se refugiază în sonorități care erau omniprezente cu un deceniu în urmă, devenite cam passé în momentul de față.

Dincolo de manevra asta cam bizară, descoperim că sufletul de trubadur al prietenului nostru a rămas intact, la fel ca înclinația lui spre melodii memorabile. Seconds Are Acorns e un disc agreabil, atins o sensibilitate ce transcende modele muzicale.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s