Adele

AdeleMostră de înţelepciune:

„Luminile şi scenografia aduc căldură şi intimitate în atmosfera somptuoasă a sălii londoneze. Nu lipsesc cadrele din public, cu emoţii, îmbrăţişări, încântări. Observăm cu precădere tipe în jur de 30 de ani, unele cu pulărăul după ele. Sentimentul de familiaritate este întărit de speech-urile protagonistei, care mai rosteşte şi câte un “fuck” hotărât.” 


Naştere: 

  • Adele Laurie Blue Atkins, 5 mai 1988, Tottenham, Londra, Anglia

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

“Ceva să placă la toată lumea”. Celebra zicală populară românească este foarte adecvată pentru a descrie impactul lui Adele, o chanteuză ce reuşeşte să cuprindă un target demografic foarte larg. Desigur, publicul ei majoritar este unul feminin. Dar asta e firesc, pentru că gagicile consumă muzică într-un mod mai ingenuu, spre deosebire de gagii, care o cam ard de la o extremă la alta, fie prea geeky, fie prea superficial.

Tumultoasa Adele are câte ceva pentru orice suflet sensibil de muiere, de la tinere mamai, ce oftează după vremurile de glorie ale lui Dusty Springfield sau Carole King, până la prospături adolescente, ce altfel vibrează la chestii mai “edgy”, gen Florence and the Machine sau Ellie Goulding. Spre deosebire de alte preferinţe din playlist, Adele o poate aduce laolaltă pe juna de 15-16 ani şi cu sor-sa mai mare, şi cu mă-sa, ba chiar şi cu mă-sa mare, după cum am arătat mai sus. Iată cum, în secolul XXI, conflictul dintre generaţii poate deveni o simplă amintire a unor vremuri tulburi.

Impactul zdrobitor al lui Adele are şi alte implicaţii în show biz-ul actual. Talentul său indiscutabil nu este dublat de un look tocmai vandabil, dar uite că această fătucă durdulie, crescută în suburbiile Londrei, a răzbătut până sus de tot, în stratosferă.

Eu cred că există o explicaţie fundamentală. Întâlnim numeroase megastaruri, ca Rihanna, Lady Gaga, Justin Bieber, Katy Perry, ce au fiecare milioane de admiratori worldwide, dar estimez că atrag şi un număr aproape egal de detractori. E plin internetul de comentarii indignate despre subţirimea calităţilor artistice ale celor menţionaţi şi despre frivolitatea fanilor lesne seduşi de aspecte strict vizuale.

Adele a primit misiunea de a contracara aceste nemulţumiri, bazându-şi ascensiunea exclusiv pe voce şi muzicalitate. Uite dom’le că se poate şi aşa, rostesc cu satisfacţie mulţimile de iubitori ai “muzicii de calitate”. Sunt convins că la mijloc se află o strategie bine pusă la punct. Experţii în marketing speculează din plin revolta stârnită de producţiile glossy. Pe raftul din faţă al mainstream-ului pop sunt scoase cu regularitate şi altfel de mărfuri, menite să împace un public destul de numeros şi variat, cu aşteptări de altă natură.

Aşadar, numita Adele a atras atenţia în primul rând fiindcă posedă o voce excepţională. La începutul carierei, presa britanică o compara frecvent cu Amy Winehouse, aşa cum cu nişte ani mai devreme îi etichetase pe cei de la Coldplay ca fiind “noii Travis”. Baliverne tipice pentru jurnalismul muzical din Albion. Mult mai realistă mi se pare afirmaţia unui cronicar de pe site-ul american AllMusic: “Adele is simply too magical to compare her to anyone.”.

Nu pot nega că fata are şi unele afinităţi cu răposata Winehouse, precum registrul contralto şi înclinaţiile retro-soul, dar asta nu înseamnă că le-am putea confunda pe cele două dive, nici măcar la o audiţie fugară. De altminteri Adele a ieşit destul de repede din siajul ilustrei predecesoare, demonstrând că are propria vocaţie universală, de dimensiuni chiar mai vaste.

Pe lângă înzestrarea muzicală, personalitatea tinerei starlete a jucat rolul ei în procesul complex de cucerirea maselor. Fată de gaşcă, cu accent cockney şi exprimare buruienoasă, Adele are toate premisele să devină simpatică celor mulţi. Până la urmă, mai toţi avem măcar o amică drăguţă, vorbăreaţă şi un pic plinuţă, care parcă aduce cu Adele. Să nu-mi spui că prin cercul tău de prieteni se regăsesc mai degrabă individe ce seamănă cu Lady Gaga sau Nicki Minaj. Pe bune? Prin ce medii dubioase o arzi?

Bineînţeles că aspectul Adelei a stârnit destule comentarii, nu întotdeauna politicoase. Băbăciuni ca Klaus Lagerfeld sau Joan Rivers nu s-au sfiit să-i recomande fetei să pună mâna să mai slăbească. Cine s-a găsit să vorbească? Lagerfeld, un creator de modă ce a contribuit decisiv la impunerea stereotipului “ultra-skinny”, făcând lumea asta un loc şi mai intolerant? Sau între timp dispăruta Joan Rivers, care la 80 de ani arăta ca un sac de botox?

Adele nu pare prea stânjenită de gura lumii, după cum reiese din propriile-i declaraţii:

„My life is full of drama, and I don’t have time to worry about something as petty as what I look like. I don’t like going to the gym. I like eating fine foods and drinking nice wine. Even if I had a really good figure, I don’t think I’d get my tits and ass out for no one. I love seeing Lady Gaga’s boobs and bum. I love seeing Katy Perry’s boobs and bum. Love it. But that’s not what my music is about. I don’t make music for eyes, I make music for ears.”

Viitoarea divă planetară a venit pe lume în 1988, în ultima parte a erei thatcheriste. Mă-sa, Penny Adkins, avea doar 18 anişori când a rămas gravidă cu ea. Un mic avort ar fi ajutat-o să-şi vadă mai departe de viaţă şi să meargă la facultate, aşa cum plănuise iniţial. Spre norocul industriei muzicale, Penny a ales să păstreze plodul, fără să-şi dea seama că a făcut o adevărată investiţie.

Pulărăul responsabil avea să se care după doi ani, lăsând-o pe tânăra mamă să crească singură binecuvântata progenitură. Din acest motiv, Adele nu are nici acum o relaţie bună cu tac-su, care a ajuns un alcoolist, vai de steaua lui.

Fata s-a născut în nordul Capitalei britanice, mai exact în Tottenham, dar pe la nouă ani s-a mutat în Brighton. Ultima parte a copilăriei şi adolescenţa şi le-a petrecut în zona sudică a Londrei Mari, mai întâi în Brixton, iar apoi în West Norwood. Toate aceste peregrinări s-au datorat schimbărilor de job ale mamei, care lucra ca “furniture maker” şi “adult education organiser”.

Penny a fost cea care i-a insuflat Adelei pasiunea pentru muzică, ducând-o de mică la un concert The Cure. În ciuda aparenţelor, tânara mamă nu era atât de post-punk, având o pasiune şi pentru R&B-ul contemporan (Mary J. Blige, Aaliyah sau autohtona Gabrielle), insuflată de timpuriu şi micuţei Adele.

De ce creştea, viitoarea cântăreaţă făcea propriile descoperiri, fiind atrasă irezistibil de staruri pop ca Spice Girls sau Pink. Ultima chiar aş zice că a influenţat masiv cariera lui Adele. În adolescenţa timpurie, micuţa artistă a avut şi o fază nu metal, cu tricouri Korn şi Slipknot, consumată rapid, din fericire pentru ea şi pentru umanitate.

Pe la 14 ani, juna englezoaică a făcut o descoperire ce i-a marcat existenţa. Răscolind prin rafturile unui magazin de muzică, a rămas cu ochii pe coperta unui CD cu Etta James, atrasă iniţial de coafura marii clasice a R&B-ului. S-a hotărât să cumpere discul şi din momentul în care i-a dat play, Adele a îngroşat definitiv rândurile artiştilor albi fascinaţi de epoca de aur a muzicii afro-americane.

“I taught myself how to sing by listening to Ella Fitzgerald for acrobatics and scales, Etta James for passion and Roberta Flack for control.”. Aşa îşi descrie Adele autoiniţierea într-ale cântului, ca să fie clar de unde vin influenţele ei de bază.

În aceiaşi perioadă s-a hotărât să urmeze cursurile BRIT School for Performing Arts and Technology. Nu-şi propunea neapărat să ajungă cântăreaţă, ţintind mai degrabă o carieră în domeniul A&R.

BRIT School este o veritabilă pepinieră a industriei pop contemporane din UK. Printre star-urile instruite acolo se mai află Amy Winehouse, Katie Melua, Imogen Heap, The Kooks, The Feeling, Kate Nash, Katy B, Leona Lewis sau Jessie J. Ultimele două au fost chiar colege de clasă cu Adele.

A doua jumătate a secolului XX a creat un nou pattern în industria muzicală. O serie de noi vedete (Lily Allen, Arctic Monkeys, Sean Kingston, Owl City, Hollywood Undead ş.a.) au intrat în atenţia caselor de discuri prin intermediul platformei Myspace, pe atunci în mare vogă.

Bine, suspicios cum sunt, bănuiesc că poveştile astea erau puţin prefabricate. În orice caz, conform biografiilor oficiale, Adele s-a înscris şi ea în trendul ăsta. În 2006, toamna, demo-ul ei de pe myspace a generat o adevărată bătălie între casele de discuri, câştigată de “independenţii” XL Recordings.

Interesul XL pentru o astfel de artistă a reprezentat o surpriză, deoarece label-ul era identificat prin excelenţă cu scena alternativă. Până în acel moment, catalogul său includea nume precum The Prodigy, Badly Drawn Boy, White Stripes, Dizzee Rascal, M.I.A., Devendra Banhart, Thom Yorke, Radiohead (cu In Rainbows). Deci Adele nu prea se încadra în filmul ăsta. Însă oamenii de la XL s-au ocupat cât se poate de serios de noua achiziţie, căreia îi întrevedeau un potenţial extraordinar.

A urmat schema obişnuită, cu plasarea junei ca “opening act” pentru nume în vogă, ca Jamie T sau Jack Peñate, dacă şi-i mai aminteşte cineva. Apariţiile televizate au avut de asemenea un rol foarte important, Adele prestând la Jools Holland, într-o seară când în platou s-au mai aflat alde Paul McCartney sau Björk. Toate astea se întâmplau pe parcursul lui 2007, când chanteuza n-avea încă nici un disc pe piaţă.

Suficient ca la începutul anului următor, Adele să beneficieze de o largă recunoaştere în rândurile “juriilor de specialitate”. Adolescenta câştiga sondajul BBC Sound of 2008, surclasându-i pe Duffy, Foals, MGMT, Santigold etc. În curând s-a ales şi cu primul Brit Award din carieră, la categoria Critics’ Choice, inventată chiar în acel an, special pentru ea, dacă ar fi să ne luăm după gurile rele.

Cert e că în perioada în care Adele culegea aceşti lauri, campania de promovare a albumului de debut se afla în plină desfăşurare. 19, botezat  astfel după vârsta la care artista şi-a scris cântecele, a fost lansat în UK la sfârşitul lui ianuarie 2008.

După tam-tamul făcut, albumul s-a pomenit pe prima poziţie a topului britanic chiar din prima săptămână. Primul single, Chasing Pavements, s-a clasat pe locul 2. Au mai existat alte trei extrase, dintre care cel mai bine a performat Make You Feel My Love (cover după Bob Dylan), ajuns pe locul 4.

Succesul britanic fusese asigurat, dar marea provocare era reprezentată de penetrarea pieţei americane. Sincer să fiu, n-aş fi crezut că Adele le va surclasa categoric pe Amy Winehouse sau Lily Allen. Începutul aventurii în State a fost însă anevoios. Diva şi-a anulat primul turneu american, programat în vara lui 2008, preferând să se fută şi să bea cu un tolomac cu care se încurcase atunci.

Deh, nu ştiu cât de veridică e povestea. Mă îndoiesc că un artist poate să renunţe de capul lui la un turneu atât de important, fără să fie măcar pe jumătate mort. Cred că a fost mai degrabă o altă strategie de marketing, cu toate riscurile pe care le implica. Adele trebuia să intre în conştiinţa publicului ca o tânără femeie înzestrată cu un uriaş talent, dar mistuită de patimi şi vicii, aidoma lui Billie Holiday, Janis Joplin sau Amy Winehouse.

Presupunând că sunt eu prea cârcotaş, dionisiaca starletă a fost iertată şi turneul cu pricina a fost reprogramat pentru octombrie acelaşi an. Managementul s-a mişcat cu dibăcie, aranjându-i şi o apariţie la Saturday Night Live, exact în ediţia ce a avut-o ca invitată şi pe Sarah Palin, această Elena Udrea a Americii. Micuţa cockney a ajuns să presteze în faţa a 17 milioane de privitori, o audienţă cum emisiunea de la NBC nu mai avusese de 14 ani.

Adele a produs o impresie răvăşitoare, dovadă că 19 a săltat brusc 35 de locuri la Billboard, de pe 46 până pe 11. În cele din urmă albumul a fost dublu platinat în State, vânzările globale ajungând în prezent la cifra de şapte milioane de unităţi. Ca recunoaştere supremă a succesului transatlantic, la începutul lui 2009 Adele a obţinut patru nominalizări la Grammy, în final cărându-se acasă cu două premii.

Mie îmi place 19. Nu fiindcă ar fi o răscurce în istoria pop-ului, ci pentru că transmite căldură şi naturaleţe, aşa cum grandiosul 21 nu prea reuşeşte s-o facă, din punctul meu de vedere. Producţia albumului, foarte subtilă şi relaxată, a fost împărţită între Jim Abbiss, Eg White şi Mark Ronson, ultimul fiind responsabil doar pentru o singură piesă, Cold Shoulder.

Opt dintre cele douăsprezece cântece o au ca unică autoare pe Adele, în timp ce trei sunt semnate de ea împreună cu Eg White, la acestea adăugându-se amintitul cover după Dylan.

Marii experţi au decretat că gagica nu prea străluceşte la capitolul songwriting. Eu am aroganţa să-i contrazic, spunând sus şi tare că Adele e foarte bună pentru ceea ce face. 19 se profilează ca o expresie încântătoare a adolescenţei târzii, aşa cum o poate simţii orice fătucă din lumea occidentală.

Zbuciumul, vulnerabilitatea şi naivitatea vârstei se asortează perfect cu melodicitatea retro spre care tinde Adele, documentând valenţele perene ale unui anumit filon pop, cu rădăcini în soul-ul clasic. Este adevărat că 19 nu conţine single-uri izbitoare, cum au fost mai târziu Rolling in the Deep şi Someone Like You, dar fiecare cântecel are şarm şi individualitate, făcând audiţia integrală un mic deliciu.

Daydreamer ne introduce gentil în atmosferă cu melodia sa simplă, acompaniată doar de rezonanţele chitării reci, ciupită chiar de Adele. Atmosfera piesei aduce puţin cu Tapestry (a lui Carole King) sau cu Don’t Know Why (a lui Norah Jones), adăugând sensibilitate adolescentină şi rostire cockney. Best for Last creşte gradat tempoul, sub impulsul unui fretless bass, mânuit de Adele însăşi. Începând de aici, se fac simţite influenţele soul, iar paralele cu Amy Winehouse se justifică într-o anumită măsură.

Chasing Pavements, hit-ul albumului, este străbătut de o fermecătoare melancolie, ce împinge spre un refren memorabil, susţinut de un aranjament de coarde discret. Pe Cold Shoulder se simte clar amprenta lui Ronson, care o propulsează pe Adele într-o zonă funky, dansantă, menţinând totodată starea de reverie. Beat-ul aduce înspăimântător cu Unfinished Simpathy de la Massive Attack.

Crazy for You revine la formula acustică minimalistă de pe Daydreamer, cu Adele şi chitara ei, numai că exprimarea e alta, mai bluesy, mai efervescentă. Melt My Heart to Stone se înscrie în aceiaşi tendinţă pop-soul baladistică precum Chasing Pavements. First Love este încă un moment solo al lui Adele, care de data asta se acompaniază gingaş la celesta. Right As Rain face apel la infailibilul melos Motown, punctat de sunetul revigorant al pianului Wurlitzer.

Make You Feel My Love, aflat în original pe albumul Time Out of Mind (1997), este un fel de standard contemporan, fiind preluat de artişti foarte diverşi, ca Billy Joel,  Bryan Ferry, Garth Brooks, Kelly Clarkson. Varianta lui Adele e mai bună ca a lui Joel şi o poate concura pe a maestrului Bryan Ferry. Cât despre Dylan, lui îi dă clasă aproape oricine îi abordează creaţia, fiindcă e cel mai groaznic vocalist ever.

My Same intră pe teritoriul jazzy cu nuanţe de cabaret. Se evidenţiază ţesăturile fine de chitară şi ritmul marcat prin pocnituri din degete. În schimb, Tired îşi trage seva din vremuri mult mai recente, axându-se pe un beat edulcorat de drum & bass. Epilogul, Hometown Glory, evocă atmosfera suburbiilor londoneze, în acorduri emoţionante de pian, un pic în spiritul Coldplay.

Miss Adele era în grafic după acest debut, aşa că trebuia să se mobilizeze pentru următoarea mişcare. Din mai 2009 până în octombrie 2010 s-a lucrat de zor pentru un album ce avea să rupă piaţa în bucăţi. I s-a zis 21, pe acelaşi principiu al vârstei la care au fost scrise cântecele.

Iniţial a fost vorba ca întreg materialul să fie produs de monstruosul Rick Rubin, co-preşedinte al Columbia Records, compania care o distribuie pe Adele în State. Chimia dintre megaproducător şi divă n-a prea funcţionat, aşa că până la urmă din colaborarea lor n-au ieşit decât patru cântece, între care nu s-a aflat nici un hit.

Pentru restul de şapte piese, englezoaica a lucrat cu diverşi flăcăi, toţi foarte bine cotaţi pe piaţă: Paul Epworth, Ryan Tedder, Fraser T Smith, Dan Wilson şi vechiul prieten Jim Abbiss. Fiecare dintre aceştia are metodele şi personalitatea lui, având însă în comun ţelul înalt de a face praf chart-urile. De aici sentimentul de glorie şi măreţie ce parcurge albumul de la un cap la altul. Mie îmi lipseşte firescul şi spontaneitatea de pe 19.

Dacă pentru primul album Adele a compus singură majoritatea cântecelor, acum a fost asistată permanent de profesionişti ai hit-urilor, în bună parte aceiaşi oameni cu cei menţionaţi în lista de producători. Cu toată această concepţie elaborată, am impresia că 21 este mai puţin echilibrat decât predecesorul său, hit-urile năucitoare fiind contrabalansate de câteva bucăţi cam de umplutură.    

Pe 19, artista ne cântă despre diferite tribulaţii amoroase adolescentine. Cu 21 situaţia s-a schimbat. Întreg materialul a fost inspirat de prima ei relaţie stabilă. Împricinatul este un tolomac neidentificat, despre care ştim doar că este cu zece ani mai în vârstă şi că ar fi “succesful in his own right”. Bineînţeles că s-a lăsat cu un şir de dispute, o ruptură dureroasă şi iremediabila dezolare de după. Nefast pentru sufletul artistei, dar stimulator pentru creativitate.

Eu iarăşi mă îndoiesc că acest mare amor ar fi existat cu adevărat, nefiind altceva decât o altă invenţie de PR, menită să accentueze empatia maselor cu sufletul zbuciumat al chanteuzei. Oh, cine n-a avut parte de iubiri neîmplinite în viaţa asta absurdă?

21 a ieşit în ianuarie 2011 şi a avut parte de un feedback uimitor. După jumătate de an s-au vândut opt milioane de unităţi, pentru ca în prezent cifra vânzărilor să depăşească treizeci de milioane. Asta într-o epocă în care toată lumea îşi ia albumele gratis de pe torente. Adele singură a dat un boost nesperat industriei muzicale, ce-şi tot frânge mâinile de disperare din cauza “pirateriei”.

Cum a izbutit? Dave Grohl a oferit o explicaţie destul de plauzibilă: That’s a really good record and she’s a really talented artist and it’s selling like fucking crazy because she’s a real talent”. Tind să cred că are dreptate, deşi după cum am spus, eu unul am anumite rezerve faţă de 21.

Albumul porneşte dezlănţuit cu Rolling in the Deep, anthem soul definitiv, cu ecouri gospel şi disco. Rumor Has It poartă mai departe vijelia, cu un refren concis, de mare efect. N-a fost aşa hit ca Rolling in the Deep, deşi ar fi meritat-o la fel de mult.

Track-ul trei, Turning Table, schimbă subit tempoul şi atmosfera. Avem o baladă cu pian şi coarde, impresionantă prin dinamică şi intesitate. Don’t You Remember coboară înfiorător standardele. E tipul de baladă cheesy, cu refren tărăgănat (“Don’t you remembeeer? The reason you love meeee…”), adică exact ce mă plictiseşte pe mine cel mai tare.

Set the Fire to the Rain este un alt hit prin vocaţie, cu acorduri de pian învăluitoare, tobe sacadate şi susur de coarde. Reţeta e împrumutată subtil de la Coldplay-ul epocii A Rush of Blood to the Head. Cu He Won’t Go, Adele îşi reafirmă predispoziţia spre neo-soul. Take It All este balada singuratică de la miezul nopţii.

I’ll Be Waiting ne înviorează din nou, cu un riff de pian ce face aluzie la eternul Freedom al lui George Michael. One and Only comută iar pe tristeţe şi solitudine, dezvoltându-se pe un schelet slow-blues tipic. Unicul cover, Lovesong (The Cure), este interpretat în cheie de bossa nova, într-o manieră străină de spiritul ludic al celor de la Nouvelle Vague.

Finalul răvăşitor este asigurat de Someone Like You, cu emoţia şi pasiunea ce a vrăjit o lume întreagă. Când începea clipul, nepoţelul iubitei mele, pe atunci în vârstă de doi ani şi jumătate, se liniştea brusc şi privea captivat monitorul, cu diva îndurerată, dar împăcată cu sine. Asta zic şi eu magie!

Deşi 21 se vindea încă la foc continuu, managementul lui Adele a decis să mai arunce pe piaţă un produs, de astă dată în format DVD. Live at the Royal Albert Hall a fost înregistrat în septembrie 2011, pentru a fi lansat worldwide două luni mai târziu.

Filmat ca la carte, cu starleta în centrul întregului univers de la Royal Albert Hall, DVD-ul s-a bucurat de succesul scontat. Adele este acompaniată de un “rock band”, două vocaliste de back up şi o secţie generoasă de coarde, alcătuită exclusiv din gagici. Luminile şi scenografia aduc căldură şi intimitate în atmosfera somptuoasă a sălii londoneze.

Nu lipsesc cadrele din public, cu emoţii, îmbrăţişări, încântări. Observăm cu precădere tipe în jur de 30 de ani, unele cu pulărăul după ele. Sentimentul de familiaritate este întărit de speech-urile protagonistei, care mai rosteşte şi câte un “fuck” hotărât. Ni le prezintă pe maică-sa şi pe cea mai bună prietenă, aflate în sală. Nu şi pe muza albumului 21, dar ne asigură că acum e OK cu individul.

Programul cuprinde toate piesele de pe 21, plus vreo câteva de pe 19. Pe lângă Make You Feel My Love şi Lovesong şi-au făcut apariţia încă două cover-uri. Unul este If It Hadn’t Been for Love, preluată cu multă simţire de la The SteelDrivers, o trupă bluegrass din State. Celălalt este romanticul I Can’t Make You Love Me, al lui Bonnie Raitt, cuplat spre final cu Make You Feel My Love. În mod previzibil, Someone Like You şi Rolling in the Deep au fost rezervate pentru bis, beneficiind de un feedback delirant.

Chiar dacă Adele este în general la înălţime, există unele momente în care vocea parcă scârţie un pic. Cel puţin Rumor Has It nu prea iese cum trebuie. Nu la mult timp după concertul de la Royal Albert Hall, cântăreaţa a suferit o hemoragie a corzilor vocale, fiind nevoită să anuleze două turnee din cauza asta. Fanii s-au speriat puţin, însă pentru cei care au fonduri suficiente există soluţii sigure pentru asemenea probleme.

Adele şi-a operat preţioasele corzi în noiembrie 2011, iar în februarie anul următor a revenit în forţă pe scena ceremoniei Grammy. Bucuria a fost maximă, mai ales că englezoaica a câştigat la toate cele şase categorii la care fusese nominalizată.

Era clar totuşi ca va urma un hiatus în cariera greu încercatei vedete. Toate obiectivele fuseseră îndeplinite cu vârf şi îndesat. Totuşi, în octombrie 2012 s-a mai făcut o mutare de anvergură. Adele a interpretat tema noului James Bond, denumit Skyfall, pastişând melopeele clasice ale lui Shirley Bassey. Cam tras de păr, da’ poporului i-a plăcut.

Exact în aceiaşi perioadă, Adele a dat naştere primului ei plod, dotat cu puţă şi botezat Angelo. Co-autor este Simon Konecki, născut în 1974, de meserie “charity entrepreneur”. Respectivul s-a cuplat cu Adele în ianuarie 2012 şi din câte se pare trăiesc împreună şi acum, fără formalităţi d-astea perimate, gen căsătorie.

În 2014, fanii au aşteptat în zadar noul album, ce se va numi cum altfel decât 25. Nu s-a întamplat nimic, aşa că rămâne să vedem ce ne rezervă fabulosul 2015.

Update 1:

Aşteptarea a luat sfârşit abia acum, în agitata toamnă a lui 2015. Albumul 25 a ieşit pe 20 noiembrie, prefaţat cu aproximativ o lună de single-ul Hello.

În mod previzibil, atât 25, cât şi Hello, au făcut praf toate chart-urile planetare. În numai o săptămână de la lansare, albumul lui Adele a fost vândut în 3,38 milioane de exemplare numai în Statele Unite, cea mai bună performanţă de când există sistemul de monitorizare Nielsen SoundScan. Mai exact din 1991 încoace.

Scriu la zece zile de la apariţie şi constat că Adele a doborât iarăşi o multitudine de alte recorduri istorice ale industriei muzicale. Mai mult că sigur că nu se va opri aici. Se anticipează că 25 are toate şansele să depăşească cifrele predecesorului său.

Reţeta după care a fost conceput albumul se aseamănă cu cea folosită pentru 21, Adele apelând la o întreagă pleiadă de specialişti în materie de songwriting şi producţie.

Din vechea gardă au mai rămas doar Paul Epworth şi Ryan Tedder. Lor li s-au adăugat nişte indivizi cu un palmares impresionant: Greg Kurstin, Max Martin, Shellback, Ariel Rechtshaid, Danger Mouse, Samuel Dixon, Bruno Mars şi echipa sa, The Smeezingtons. Doar canadianul Tobias Jesso Jr., co-autor la When We Are Young, este ceva mai novice.

Probabil că prezenţa unora dintre cei mai menţionaţi, ca Max Martin & Shellback sau Danger Mouse, a ridicat nişte sprâncene. Să abandoneze Adele stilul retro? A făcut-o doar parţial.

Un segment important din album e alcătuit din aceleaşi “piano ballads” pe care le ştim, cu rădăcini în vechea şcoală pop şi în muzica soul. Dar sunt destule bucăţi ce ne arată o Adele reîmprospătată, dornică să se integreze în peisajul electropop contemporan.

Cântecele respective ar putea fi interpretate probabil şi de o Katy Perry sau o Miley Cyrus, însă ceva mai prost. Nu neg că şi duduile amintite au nişte valenţe artistice, dar Adele atinge culmi greu accesibile pentru alte dive din noul val.

Vocea ei, remarcabilă din capul locului, e acum mai chibzuită, mai şlefuită, mai vrăjită. Ar fi timpul ca lumea romanţioasă să uite în sfârşit de selindioane şi maraiecherii şi să se închine adevăratei zeiţe a cântului sentimental de mare virtuozitate, Miss Adele Atkins.

Titlul ne sugerează fără echivoc că 25 continuă trendul pretins autobiografic. Între timp, Adele a împlinit cu succes vârsta de 27 de ani, dar cântecele datează cică de acum doi ani.

Viaţa ei s-a schimbat faţă de epoca albumului anterior. Acum fata are bărbat acasă şi un borac de crescut. S-a apucat atunci să compună melodii despre împlinirile vieţii? Ar fi fost un eşec total. Nimeni nu vrea să audă despre aşa ceva, mai ales din partea unei artiste ce s-a consacrat ca o campioană a dezămagirii în amor. Să fie clar pentru toată lumea, Adele nu e Pharrell.

Drept consecinţă, pe 25, chanteuza mai are de reglat nişte conturi cu fantasmaticul său ex. Sunt cel puţin vreo patru piese pe tema asta, începând cu single-ul pilot, Hello.

Pe o mare felie din album, prietena noastră, a tuturor, se lasă pradă cruntei nostalgii. Vremea trece şi ne ducem toţi pe pulă. Încerc să-mi închipui cum au să sune albume ca 35 sau 45. Că pentru 75 n-am atâta imaginaţie.

Totuşi, există şi nuanţe pozitive, graţie referirilor la experienţa maternală a protagonistei. Altfel ar fi zis lumea că-i o mamă denaturată, care-şi lasă odrasla exclusiv pe seama bonelor, că tot îi permite bugetul.

Cât despre muzică în sine, cred că 25 e un album pop de excepţie, pe care îl plasez fără ezitare peste 21. Ar fi unele momente cam lame din punctul meu de vedere, dar overall are mai puţine puncte slabe decât materialul precedent.

Formula de la Hello – baladă de pian cu refren în forţă – a fost folosită până la saturaţie de-a lungul veacurilor. Însă Adele s-a mobilizat şi a făcut din căcat un bici ce trozneşte răsunător.

Întrerupem programul muzical pentru o ştire de senzaţie!!! S-a aflat cine este bărbatul care i-a frânt inima lui Adele!!! Nu o să-ţi vină să crezi cine este!!! Este compatriotul nostru Ilie Dumitrescu, fosta vedetă a lui Tottenham, acolo unde a copilărit şi cântăreaţa!!!!!

Track-ul 2, Send My Love (To Your New Lover) este cel mai atipic din repertoriul lui Adele de până acum. Rod al colaborării cu tandemul suedez Max Martin-Shellback, Send My Love ne o arată pe Adele într-o bună dispoziţie molipsitoare, susţinută de un ritm sprinţar şi de acorduri ciupite de chitară acustică.

Mulţi au asemănat piesa cu producţiile celor doi suedezi pentru Taylor Swift sau Katy Perry. Mie melosul îmi aduce un pic şi cu Lily Allen, în epoca Alright, Still. Interesant că Martin şi Shellback n-au avut treabă cu discul ăla, în schimb Allen a lucrat atunci cu Greg Kurstin, co-semnatarul de la Hello.

I Miss You ilustrează noua latură electropop a lui Adele, cu un sound tumultuos, marcat de pulsaţia obsedantă a tobelor. When You Were Young aduce un omagiu torch song-urilor şaptezeciste, gen Barbra Streisand, Barry Manilow sau Eric Carmen (seamănă cumva cu All By Myself).

Pe Remedy solista îşi exprimă devotamentul faţă de familie şi prieteni, cu un acompaniament sumar, dar elocvent, de pian. Water Under the Bridge revine la registrul electropop, cu ecouri eighties şi coloraturi soft de chitară. La River Lea se simte mâna lui Danger Mouse, un retrofuturist prin excelenţă.

Love in the Dark e genul ăla de baladă cu pian şi coarde din belşug, ce-mi dă aceiaşi senzaţie cu o cafea în care am scăpat din greşeală prea mult zahăr. Pe Million Years Ago e doar Adele cu o chitară rece şi un sentimentalism exacerbat. Ţi-o recomand călduros dacă eşti fan Cenaclul Flacăra.

Jalea continuă, de data asta sub auspicii pianistice. All I Ask e scrisă împreună cu Bruno Mars & co. şi e a treilea cântec la rând care-mi displace. Sweetest Devotion, ultimul track de pe disc, îmi restituie bunăvoinţa, graţie izului său mai rootsy, undeva între country şi gospel.

Cu toate mofturile mele, rămâm cu o impresie de ansamblu cât se poate de favorabilă. Sunt convins că o grămadă de popor e înnebunit şi după acele piese care nu-s pe gustul meu, un pulifric cu pretenţii de arbitru al eleganţei.

Atât în varianta iniţială a articolului, cât şi în update-ul de faţă, am alternat elogiile la adresa starletei cu unele răutăcisme, că aşa-s eu, rău de gură. Însă cine poate fi atât de căpcăun încât să nu recunoască talentul lui Adele? Ne aflăm, fără îndoială, în faţa unuia dintre cele mai mari fenomene din istoria muzicii pop. Iar 25 vine să confirme definitiv o asemenea sentinţă.

Update 2:

Ce recorduri a mai bătut între timp micuţa Adele? Spuneam despre cele 3,38 milioane de unităţi vândute în Statele Unite, după numai o săptămână de la lansarea albumului 25. Micuţa a spulberat simultan şi recordul din UK, cu 800000 de bucăţi, comercializate în acelaşi interval meschin de şapte zile.

Până la finele lui 2015, vânzările 25 au depăşit cifra de 17 milioane de unităţi worldwide, pentru ca în momentul de faţă să se afle dincolo de borna celor 20 de milioane. De la debutul ei, Adele a vândut peste 100 de milioane de unităţi, fizice sau digitale. Dacă ai stat sub o stâncă în ultimii 15 ani, ţin să te anunţ că industria fonogramelor se află într-un declin abrupt. Minus Adele, care bate la cur toate blockbuster-ele din mileniul trecut.

Dintre sute de recorduri, mai este unul care mi se pare foarte interesant. Hello a devenit video-ul de pe youtube care a depăşit cel mai rapid 1 miliard de vizualizări. 88 de zile! Gândeşte-te, aşa ceva n-au reuşit încă nici Beyoncé, nici Shakira, nici preferatul tău, Florin Salam.

Adelina stă al naibii de bine şi la capitolul premii şi festivităţi. A luat patru bucăţi de Brit Awards în 2016, plus încă una în 2017, ajungând la nouă trofee din 2008 încoace. A rupt fâşul şi la Grammy-urile din 2017, cu cinci premii din cinci nominalizări. Din 2009 până acum, americanii au pricopsit-o cu numai puţin de 15 gramofoane. Îmi vine o singură întrebare în clipa asta: cât o să mă ţină această monstruoasă supremaţie adeliană asupra pop-ului mondial?


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Adele

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s