King Sunny Ade

King Sunny AdeMostră de înţelepciune:

„Cu atâtea personaje pe scenă te-ai aştepta ca African Beats să aibă un sunet aglomerat şi haotic. Vei fi surprins să constaţi cât de articulat şi aerisit se exprimă orchestra. La o audiţie superficială poţi rămâne cu impresia că ai de-a face cu un combo de maxim cinci-şase oameni. Muzica e ţesută cu o naturaleţe incredibilă, focul continuu al percuţiilor fiind contrabalansat de graţia melodică a chitărilor. Liderul punctează cu fraze vocale duioase, cărora corul le răspunde întotdeauna cu intensitate.

Totul se petrece într-o armonie magistrală, încât te întrebi câte secole se repetă pentru un album sau un spectacol. Cred că e şi ceva muncă acolo, dar marele secret este comuniunea profundă dintre membri grupului şi chemarea înnăscută pentru muzică.”


Naştere: 

  • Sunday Ishola Anthony Adeniyi Adegeye, 22 septembrie 1946, Ondo City, Ondo State, Nigeria

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Africa e o binecuvântare pentru muzică, iar muzica e o binecuvântare pentru Africa. Într-un final de secol XX, omul occidental avea să descopere şi el miracolul muzical african. Nu mă refer la etnomuzicolog, ci la degustătorul de muzici moderne şi post-moderne, ce înclină de fel spre zonele mai rafinate ale pop-ului sau spre jazz. De prin anii ’80, în vocabularul acestuia s-a adaugăt o nouă sintagmă, rostită cu admiraţie şi entuziasm: “world music”. Continentul african a jucat un rol fundamental în configurarea acestui trend.

Desigur, termenul e unul controversat, inclusiv din perspectiva corectitudinii politice, dar ca orice alt “tag” muzical, s-a născut din nevoia de orientare a publicului prin hăţişurile pop-ului contemporan. Cu toate că mă revolt şi eu ca orice suflet sensibil împotriva raţiunilor reci de marketing, nu pot să neg meritul meschinului raft cu “world music” de a-l fi ajutat pe occidentalul avid de cunoaştere să-şi lărgească semnificativ orizonturile. I-a fost revelată astfel existenţa unei întregi lumi, care măcar prin prisma creativităţii artistice nu este “cea de-a treia”, aşa cum tinde să fie definită de realităţile economice şi sociale.

La finalul anilor ’50, percuţionistul Babatunde Olatunji, un expat nigerian din Statele Unite, a fost cel dintâi muzicant african ce a dobândit notorietate în Occident. LP-ul său de debut, Drums of Passion, apărut la Columbia Records, a produs o impresie puternică în epocă. După mai bine de un deceniu, un alt nigerian, uimitorul Fela Kuti, dobândea o audienţă “cult” internaţională, ajutat şi de lobby-ul lui Ginger Baker, legendarul baterist de la Cream.

Dar avea să se mai scurgă încă o decadă până când un label major va promova ca la carte un artist provenit din Africa. Soarta şi căutătorii de talente au făcut ca acesta să fie King Sunny Ade. Un superstar în Nigeria natală încă din ultimii ani ’60, Ade a fost împachetat de Island Records ca “Bob Marley al Africii”. Se spera ca noua descoperire să concureze popularitatea proaspăt răposatului jamaican.

Lucrurile n-au stat tocmai aşa, dar King Sunny Ade şi-a consolidat un profil respectabil pe scena internaţională, rămas intact până în momentul de faţă. Mai mult decât atât, albumele lansate de Ade la Island, în perioada 1982-84, au jucat un rol crucial în coagularea nişei specializate pe “world music”. King Sunny Ade a deschis atunci calea recunoaşterii globale pentru artişti ca Youssou N’Dour, Nusrat Fateh Ali Khan, Cesária Évora, care mai înainte n-ar fi visat ever să aibă un asemenea succes.

Sunday Adeniyi Adegeye s-a născut în 1946, în regiunea sud-vestică a Nigeriei. Provine dintr-o familie de etnie yoruba, cu ascendenţă regală. Însumând circa 36 de milioane de suflete, etnicii yoruba sunt printre cei mai numeroşi din întreaga Nigerie, unde trăiesc alături de mai mult de 250 de neamuri diferite.

Yoruba reprezintă cam 21% din populaţia totală a ţării, adică exact cât hausa şi cu trei procente mai mult decât igbo. De precizat că yoruba sunt răspândiţi şi în alte regiuni ale Africii de Vest, aflându-se printre cele mai vaste grupuri etnice din întregul continent. De asemenea, mare parte din populaţia de culoare a Braziliei şi a Caraibilor are origini yoruba.

Multe dintre popoarele africane şi-au păstrat organizarea tribală şi pe parcursul epocii coloniale, ca şi după aceea, în era independenţei. Cum bunicul micuţului Sunday fusese rege, asta însemna că lui îi era interzis să fie muzicant, ocupaţie rezervată exclusiv supuşilor de rând. Dar ce să-i faci, tânărul prinţ era atras irezistibil de sunetele ce colorau intens viaţa comunităţii şi ar fi dorit să fie una dintre acele surse ce le generează spre bucuria semenilor.

Ritmul îl fascina atât de tare, încât bătea în tot ce apuca prin casă. I s-a pus în vedere de timpuriu că nu se cade să cânte în public, lucru ce-l făcea teribil de nefericit pe micul prinţ african. “I didn’t like it – it was like holding me back, it’s like making me a slave”, mărturisea el după mai bine de jumătate de secol, într-un interviu acordat publicaţiei americane Afropop Worldwide. Sunday s-a iniţiat pe şestache în tainele instrumentelor de percuţie, aciuându-se pe lângă o mică orchestră militară.

La vârsta de 17 ani a răspuns chemării irezistibile a muzicii, cu riscul de a-şi pune în cap toată familia. A fost nevoit să mintă că pleacă să studieze la universitatea din Lagos, fapt pe care-l regretă şi acum, ajuns la vârsta senectuţii. În realitate a luat drumul Capitalei, situată la peste 250 de mile distanţă de ţinutul de baştină, pentru a-şi căuta de lucru ca muzicant.

S-a angajat ca percuţionist în Federal Rhythm Dandies, trupă condusă de Moses Olaiya, unul dintre artiştii importanţi ai vremii. A petrecut vreo trei ani cu Olaiya, timp în care a lăsat percuţia pentru chitară, instrument pe care l-a deprins pe căi autodidacte. La chitară cântau doar vedetele, iar tânărul Sunday simţea că poate deveni şi el aşa ceva. A reuşit să-şi dezvolte o tehnică slide foarte originală, în acordaj deschis, ce a contribuit fără îndoială la ascensiunea sa naţională şi globală.

În 1967, tânărul muzicant a decis că e timpul să ia viaţa în piept şi şi-a alcătuit propria trupă, Sunny Ade and His Green Spot Band. Adoptase pseudonimul Sunny Ade tocmai pentru ca familia să nu afle de ocupaţiile sale dezonorante. Cum succesul a venit destul de repede, era inevitabil ca neamurile să descopere că noul star era tocmai alteţa sa undercover, care nici măcar nu trecuse vreodată pe la facultate. I-a luat douăzeci de ani să obţină iertarea deplină pentru rebeliunea sa. Între timp făcuse câteva turnee prin lumea largă.

Încă de la începuturile carierei sale, Sunny Ade s-a integrat curentului juju music. Acest gen de muzică s-a născut în anii ’20, în sânul comunităţii yoruba din Lagos. Deşi are ca fundament percuţia tribală ancenstrală, juju a exprimat din start adaptarea muzicanţilor yoruba la noile realităţi sociale şi culturale din epocă. Ei au împrumutat mijloace şi idei de la reprezentanţii diferitelor culturi cu care au interacţionat în contextul colonial urban ce-i absorbise. Foarte importante au fost contactele cu afro-cubanezii şi afro-brazilienii repatriaţi recent.

În perioada timpurie, muzica juju era interpretată de grupuri mici, de trei-patru flăcăi, cu banjo, tamburină şi ceva shaker sau pârâitoare. Marea înflorire s-a petrecut după al doilea război mondial, mulţumită neobositului inovator I.K. Dairo. Acesta a introdus o serie de instrumente noi, moderne sau tradiţionale, precum chitara electrică, tobele vorbitoare sau acordeonul. Logic, ansamblurile juju şi-au extins componenţa, ajungând să includă în jur de zece membri. Pe bună dreptate, King Sunny Ade îşi compară precursorul cu Chuck Berry.

Impulsionat de exemplul lui Dairo, Ade a continuat să inoveze forma şi fondul muzicii juju. Iniţial, Green Spot Band se baza pe aportul a patru-cinci oameni, pentru ca apoi, pe măsura creşterii popularităţii, să deschidă uşa unui număr tot mai mare de instrumentişti. La vremea consacrării internaţionale, King Sunny Ade miza pentru scenă şi studio pe circa douăzeci de acompaniatori permanenţi. Adică un big band în toată regula.

Line up-ul African Beats, cum fusese redenumit între timp ansamblul lui Ade, cuprindea vreo patru chitări, şapte instrumente de percuţie (între care trei talking drums), un cor de şase cântăreţi-dansatori, plus bas, claviaturi, pedal steel guitar şi set de tobe clasic. Cele din urmă reprezentau achiziţii recente în arsenalul instrumental al muzicii juju, facilitând acceptarea genului de către un nou public.

Cu atâtea personaje pe scenă te-ai aştepta ca African Beats să aibă un sunet aglomerat şi haotic. Vei fi surprins să constaţi cât de articulat şi aerisit se exprimă orchestra. La o audiţie superficială poţi rămâne cu impresia că ai de-a face cu un combo de maxim cinci-şase oameni. Muzica e ţesută cu o naturaleţe incredibilă, focul continuu al percuţiilor fiind contrabalansat de graţia melodică a chitărilor. Liderul punctează cu fraze vocale duioase, cărora corul le răspunde întotdeauna cu intensitate.

Totul se petrece într-o armonie magistrală, încât te întrebi câte secole se repetă pentru un album sau un spectacol. Cred că e şi ceva muncă acolo, dar marile secrete sunt chemarea înnăscută pentru muzică şi comuniunea profundă dintre membri grupului.

Într-un interviu mai vechi, din anii ’90, King Sunny Ade a fost întrebat cum reuşeşte să coordoneze în studio un ansamblu de asemenea dimensiuni. Regele a răspuns cu simplitate:

“It’s more or less like a father and his children. It’s like they got used to me and we all got used to each other. When we are in the studio, we always have the feeling that we’re playing for the audience on the stage. So it’s like a family unit. So it’s not really that difficult.”.

La prima impresie muzica juju este teribil de repetitivă. Oamenii intră pe un anumit groove şi îl menţin şi câte o jumătate de oră sau mai mult. Însă, dacă eşti atent, observi că se întâmplă nişte lucruri deosebite acolo. Ritmurile se evidenţiază prin mare lor complexitate şi varietate, iar chitările conlucrează într-un mod ingenios. Solourile lui Ade au o distincţie cuceritoare, ce contrastează cu bravada marilor eroi occidentali ai chitării.

Muzica juju are un ţel suprem, dansul, de care nu poate fi nicicum disociată. În Nigeria, un party “hardcore” pe ritmuri de juju ţine cât e noaptea de lungă, fără întreruperi.

Textele cântecelor fac referire la viaţa cotidiană a comunităţii, apelând adesea la pilde de înţelepciune strămoşească. Aşa numitele “praise songs” sunt o specie întâlnită frecvent în repertoriul de gen, celebrând diverse personalităţi locale, pentru faptele lor măreţe. Interpreţii juju cântă de regulă în limba yoruba, însă folosesc ocazional şi engleza pidjin, aşa cum se întâmplă şi în cazul lui King Sunny Ade.

Cel puţin în  stadiul modern de evoluţie, muzica juju a corelat moravurile yoruba tradiţionale cu aspiraţiile “clasei de mijloc” nigeriene, consolidată în împrejurările boom-ului petrolier din anii ’70. O bună mărturie în acest sens este studiul Juju: A Social History and Ethnography of an African Popular Music, publicat de antropologul şi etnomuzicologul Cristopher Waterman, în 1990.

Mai aflăm şi că, la cântările juju, în momentele de climax, dansatorii lipesc bancnote pe fruntea asudată a muzicanţilor. Îţi sună familiar, nu?:)) Gestul în cauză are motivaţie dublă. Pe de o parte donatorii îşi exprimă astfel aprecierea faţă de muzicanţi, iar pe de alta îşi exhibă starea materială. După cum relatează King Sunny Ade, pentru NPR Music, fanii mai cu dare de mână cadorisesc uneori muzicanţii şi cu câte un automobil sau măcar cu un frigider.

În ultimul capitol al cărţii, Waterman compară genul juju cu mult mai înverşunatul afrobeat al lui Fela Kuti. Diferenţele de ordin muzical sunt destul de pronunţate. În primul rând instrumentele de suflat, absente din sound-ul juju, au o prezenţă masivă în orchestraţiile afrobeat. Acesta din urmă tinde să fie sumbru şi agresiv, în raport cu atmosfera binevoitoare şi relaxată ce defineşte spiritul juju.

Activismul social ce îi mână în luptă pe Fela şi ai săi pare complet străin de Sunny Ade şi ceilalţi confraţi juju, preocupaţi exclusiv de vraja muzicii şi a dansului. Dar într-un final, ambele genuri au farmecul şi savoarea lor, reprezentând faţete diferite ale unei societăţi pline de vitalitate şi creativitate, în pofida unui destin vitreg.

În interviul nouăzecist, menţionat ceva mai devreme, Ade era chestionat şi despre ilustrul său compatriot. Se pare că regele juju îl aprecia foarte mult pe Fela, care dealtfel îi era şi prieten:

“Fela Kuti is a legion onto his own. A master of his music. Also, a good friend of mine, including his family. (…) But he is the kind of musician who has a political ambition on his mind which he used for his music. But that is the only area where we don’t cross paths- he is a politician and I am not a politician. But we are good friends.”.

După toate probabilităţile, cei doi faimoşi muzicanţi nigerieni n-au cântat niciodată împreună, cel puţin nu în public. În schimb, acum câţiva ani, King Sunny Ade şi Femi Kuti, fiul răposatului Fela, au făcut un turneu la pachet, în State. Din câte se pare, publicul s-a bucurat în egală măsura de ambele segmente ale spectacolului, fără să fie stânjenit în vreun fel de contrastul dintre ele. Nu-i mai puţin adevărat că juju şi afrobeat au în comun muzicalitatea desăvârşită şi energia debordantă, caracteristici ce n-au cum să te lase indiferent, dacă ai un pic de viaţă în tine.

După această paranteză lungă, dar destul de necesară elucidării contextului, reiau şirul biografiei lui King Sunny Ade. Aşadar din 1967, omul nostru a pornit aventura alături de Green Spot Band, grup pe care-l botezase aşa inspirat de I.K. Dairo şi trupa sa, Blue Spots.

Iniţial, prinţul incognito a scos câteva discuri de 7-inch, fără să facă prea multe valuri. Însă n-a renunţat aşa uşor. Artistul a avut ideea ingenioasă să închine o odă unei echipe de fotbal din Lagos, Stationery Stores, ce tocmai câştigase Challenge Cup, cel mai important trofeu intern din Nigeria, la vremea respectivă.

Challenge Cup ’67 a fost cel dintâi hit din cariera lui Sunny Ade, vânzările depăşind cifra de 500000 de exemplare, în numai două săptămâni. Iar de atunci bulgărele a început să se rostogolescă şi să capete proporţii tot mai mari.

De prin 1970, Ade a trecut la formatul long-play. Cererea fiind mare, scotea măcar trei albume pe an. Aşa se şi explică cum discografia sa numără până acum peste 125 de titluri. Dacă ştii meserie şi ai feeling, un album de juju nu-i aşa greu de făcut. Te ţii de groove şi nu te opreşti decât obligat, când se termină porţia de bandă. De obicei, LP-urile scoase de Ade în ţara natală reunesc câte două medley-uri prelungite, unul pe fiecare faţă.

Destul de puţine dintre aceste materiale au fost reeditate pe CD pentru piaţa occidentală, dar le găseşti din greu pe youtube, postate în întregime de fanii nigerieni. Totuşi, ar fi mai indicat să faci rost de compilaţia The Best of the Classic Years, lansată în 2003 de label-ul american Shanacie Records.

Reunind înregistrări din perioada 1969-74, The Best of the Classic Years constituie o introducere perfectă în etapa timpurie a creaţiei lui Sunny Ade. Dacă eşti pasionat mai mult de hi-fi decât de muzică, s-ar putea să ai unele obiecţii. Studiourile din Nigeria nu erau chiar cele mai performante de pe glob la ora aia. Dar muzica în sine e absolut sublimă.

Revista Rolling Stone include The Best of the Classic Years pe o listă cu The 40 Greatest Stoner Albums, numai că Sunny Ade a afirmat în mod repetat că n-a fumat şi n-a băut în viaţa lui. Dar după cum cântă, omul este într-un trip permanent, de când se ştie.

În primii ani ’70, Sunny Ade îşi desăvârsişe deja arta de chitarist, vocalist şi lider al unui ansamblu ce căpătase amploare (să fi fost vreo 12 inşi în acel stadiu). Se străduise şi reuşise să îmbogăţească moştenirea lui I.K. Dairo, nu numai prin integrarea mai multor instrumente, ci şi prin asimilarea unor influenţe mai diverse şi mai cosmopolite. Pe lângă afinităţile tradiţionale cu arealul latino-american, Ade a adăugat din mers tendinţe subtile de funk sau reggae.

LP-ul Syncro System Movement, din 1974, este elocvent pentru ambiţiile inovatoare ale artistului. Syncro (sau Synchro) System este o expresie inventată de Ade cu scopul a defini propria viziune asupra sound-ului juju. După cum ne povesteşte în interviul de pe afropop.org, cel care i-a sugerat termenul “synchromatic” a fost unul dintre fanii săi devotaţi, de profesie avocat.

Vei găsi suita Syncro System Movement şi pe The Best of the Classic Years, în toată splendoarea sa de 18 minute. Ai ascultat compilaţia şi mai vrei o porţie de delicatese juju? Atunci mai lipeşte nişte bani pe fruntea internetului şi descarcă cea de-a doua compilaţie de la Shanacie, Gems From the Classic Years.

Cândva prin ’73-’74, pe piaţa nigeriană apăruse o marcă de ţigarete numită Green Spot, încercând probabil să profite de faima lui Sunny Ade şi a formaţiei sale. Ca adversar înrăit al fumatului, maestrul n-a vrut în ruptul capului să fie asociat cu mahorca respectivă, aşa că a decis să schimbe titulatura band-ului în African Beats. Cam tot în vremea aia şi-a făcut propria casă de discuri, Sunny Alade Records, nemulţumit de relaţia de lucru cu African Songs, label-ul său de până atunci.

Impresionată de imensul său succes şi făcând aluzie la originile regale ale artistului, presa din Nigeria i-a atribuit supranumele King Sunny Ade. Împricinatului nu i-a displăcut ideea, aşa că spre finalul anilor ’70 a adoptat apelativul menţionat ca nume de scenă. Dealtfel, regele avea un singur rival viabil între toţi muzicanţii juju, Chief  Commander Ebenezer Obey.

King Sunny Ade a continuat să-şi updateze “sistemul” cu noi componente. Răspândirea instrumentelor cu claviaturi în anii ’70 nu l-a lăsat indiferent, aşa că le-a găsit un loc şi în muzica lui. Familiarizat de multă vreme cu genul country, Ade s-a gândit că ar fi interesant să introducă un pedal steel în amalgamul chitaristic al orchestrei sale. A făcut-o cu maximă inspiraţie, cooptând un instrumentist de fineţe, Demola Adepoju.

African Beats se metamorfozase pe deplin într-un big band extraordinar de dinamic şi inovativ, ce îi putea face invidioşi şi pe cei mai desăvârşiţi jazzmeni. În 1981, King Sunny Ade lansa un album botezat profetic Juju Music of the Eighties. Pe moment, splendoarea creaţiei sale continua să fie cunoscută doar de nigerieni. Însă afirmarea internaţională pândea optimistă, după colţ.

În anii precedenţi, întreg Universul conspirase pentru ca Majestatea Sa să-şi facă intrarea glorioasă pe marile scene de pe mapamond. Găşti de new wave ca Talking Heads sau Adam and the Ants se căţărau prin chart-uri propulsate de ritmuri afro. Veteranul prog Peter Gabriel îşi formula un nou crez estetic, marcat de ecourile unor ţinuturi până atunci îndepărtate. Nu în ultimul rând, jamaicanul Bob Marley atingea cifre de box office comparabile cu ale oricărui rockstar.

Acest complex de împrejurări a stimulat curiozitatea publicului occidental pentru muzici “exotice”. În curând aveau să fie descoperite comori artistice nebănuite. Iar King Sunny Ade a fost cel care a inaugurat şirul revelaţiilor.

După ce Bob Marley s-a prăpădit în mod neaşteptat, boşii de la Island Records s-au gândit că ar fi necesar să găsească un alt artist charismatic de prin ţarile năpăstuite. Nişa creată de sărmanul Marley trebuia exploatată în continuare. Fela Kuti a fost prima sugestie de pe listă, numai că era cam greu de scos pe tarabă pentru masele largi şi era legat de ceva contract cu Arista.

Chris Blackwell, şeful suprem de la Island, s-a gândit să-l consulte pe Martin Meissonnier, un franţuz care produsese nişte discuri ale lui Fela. Meissonier l-a propus pe King Sunny Ade, pe care-l remarcase recent, în peregrinările sale prin Lagos.

Artistul a fost contactat cât s-a putut de repede în era pre-Internet. Cum era de aşteptat, acesta s-a declarat “open for business”. Majestatea Sa a semnat contractul oferit de una dintre cele mai puternice companii discografice din lume, devenind coleg cu alde U2, Steve Winwood, The B-52’s, Robert Palmer. Şi cu Bob Marley, care vindea chiar mai bine, acum că era decedat.

Aşadar, Island Records a decis să-l promoveze pe Ade ca “Bob Marley al Africii”. Tocmai vorbeam cu două articole în urmă despre Cannonball Adderley, care păţise şi el la fel, la începutul carierei. Lui, deştepţii de la casa de discuri îi lipiseră pe frunte eticheta “new Bird” (noul Charlie Parker, adică). Nu mă pricep eu la marketing, dar cred că asta e o strategie fundamental greşită. E ca şi cum te-ai aştepta ca după ce ai vândut mere, a doua zi să vină exact aceiaşi oameni să-ţi cumpere şi perele.

După cum ştim, King Sunny Ade n-a ajuns tot atât de celebru ca Bob Marley. Nici n-avea cum, fiindcă e extrem de diferit în esenţa lui. Totuşi, colaborarea cu Island poate fi considerată fructuoasă. N-a rupt Majestatea Sa chart-urile pop, dar modul insistent în care a fost promovat a creat făgaşul pentru dezvoltarea ulterioară a scenei “world music”.

Nici în plan personal nu i-a ieşit rău nigerianului. Chiar dacă a reziliat înainte de termen contractul cu Island, impresia favorabilă pe care a făcut-o i-a adus în curând alte angajamente. Cu toate că au existat câteva hiatusuri lungi, Ade se menţine practic de peste trei decenii pe piaţa internaţională. Fiecare come back-ul al său a fost întâmpinat cu căldură de fanii de peste mări şi ţări, pe fondul unei permanente împrospătări a target-ului demografic “world music”. Trăiască pacea şi înţelegerea între popoare! Trăiască multiculturalismul şi satul global! 

Debutul lui King Sunny Ade la Island s-a petrecut în 1982, cu LP-ul Juju Music. Spre deosebire de albumele nigeriene, Juju Music e alcătuit din track-uri distincte, cu durate rezonabile. Formaţia s-a aclimatizat foarte bine, izbutind să redea dinamica specifică unei cântări juju.

Pe post de producător îl regăsim pe Meissonier, care şi-a asumat misiunea delicată de a face discul să sune cât mai familiar urechii occidentale, fără a altera prea mult autenticitatea spiritului juju. Eu cred că a reuşit. Între altele, s-a folosit subtil de tehnicile dub, asimilate deja în mainstream-ul epocii, via new wave & post-punk.

Materialul reuneşte câteva hit-uri mai vechi ale lui Ade, reformulate pentru un public cosmopolit. Printre acestea se află teme fermecătoare prin melodicitatea lor, precum Ja Funmi, Ma Jaiye Oni sau 365 Is My Number/The Message.

Cronicile au fost unanim elogioase, cei mai fini critici anglo-americani întrecându-se în epitete entuziasmante. Băieţii descopeau cu uimire ineditul orchestraţiilor juju, acurateţea interplay-ului African Beats, stilul de chitară elegant al lui Ade şi irezistibilele virtuţi dansante ale muzicii juju. Accentele de pedal steel au atras frecvent atenţia recenzorilor şi nu numai. Demola Adepoju a fost cooptat apoi de Paul Simon, pentru legendarul album Graceland, din 1986.

Vânzările n-au fost tocmai cum şi-au dorit cei de la Island, Juju Music atingând doar poziţia no. 111 la Billboard. Dincolo de această clasare aparent modestă, King Sunny Ade devenise cunoscut şi respectat în mai multe colţuri ale planetei.

Turneele de promovare ce au urmat s-au întins în America de Nord, Europa şi Japonia, primind peste tot un feedback nemaipomenit. Iată cum descrie regele juju prima sa experienţă japoneză:

“I remember the time we went to Japan in 1985. I was thinking that when I get to the stage, I have to play three minutes and have to explain to people what the music is sounding like. But before two minutes, the whole stadium was on our their feet, jumping up and enjoying themselves.”.

În 1983, King Sunny Ade & His African Beats lansau cel de al doilea album internaţional, Synchro System. Acesta se bazează pe tema consacrată în Nigeria cu un deceniu mai înainte, divizată aici în trei părţi recurente pe parcursul discului.

Se observă o tendinţă de occidentalizare mai pronunţată decât pe Juju Music. Track-urile sunt în general mai scurte, unul singur depăşind şase minute, în timp ce aproape jumătate au în jur de trei minute. Tuşele funk şi reggae de la Synchro System, discrete în versiunea originală, sunt scoase ceva mai în faţă de data asta. Claviaturile, abia audibile pe Juju Music, au devenit ceva mai proeminente, în dauna atât de apreciatului pedal steel. Altfel, albumul se prezintă cât se poate de agreabil, cu destule alte melodii memorabile (Mo Ti Mo, Penkele etc.), dar comparaţia cu Juju Music îi este categoric defavorabilă.

Synchro System a penetrat în zona inferioară a topului 100, atât în US, cât şi în UK, alegându-se şi cu o nominalizare la Grammy. Perspectiva lui King Sunny Ade de a cuceri stardom-ul pop era însă tot mai îndepărtată, iar cei de la Island nu păreau satisfăcuţi de succesul de nişă al protejatului.

Pe principiul anul şi cârlanul, 1984 a adus al treilea album al lui Ade la Island, denumit Aura. S-a mers chiar mai departe cu occidentalizarea stilului African Beats, Meissonier introducând în mix o doză considerabilă de sunete procesate, via clavinet şi drum machine. Pe disc şi-au făcut apariţia doi invitaţi: Stevie Wonder (cu un solo de muzicuţă) şi Tony Allen (celebrul baterist al lui Fela Kuti, care bagă şi el la o piesă).

Hibridul de juju şi western pop nu sună rău deloc, numai că impactul său n-a fost cel scontat de Island. Aura a îndepărtat mulţi dintre fanii atraşi de caracterul aparte al muzicii lui Ade, fără să aducă prea mulţi noi adepţi. Drept consecinţă, colaborarea dintre Island şi starul nigerian a încetat, deşi în contract mai erau prevăzute nişte discuri.

Cred că marea companie a greşit că s-a dispersat de Majestatea Sa. Drept dovadă, acesta şi-a reluat în curând apariţiile internaţionale, la solicitarea expresă a publicului dansator. Fără să mai fie legat de un contract stabil, King Sunny Ade a continuat să susţină turnee, reluându-şi totodată şi activitatea discografică.

În 1988, label-ul Rykodisc lansa CD-ul Live Live Ju Ju, înregistrat în Seattle, cu un an mai devreme. Materialul surprinde din plin frenezia unei cântări juju şi răspunsul entuziast al publicului american.

În acelaşi an, Mercury scotea Return of the Juju King, o compilaţie destinată pieţei europene. Aceasta conţine cântece selectate de pe trei LP-uri nigeriene din 1986. Regele juju rămăsese la fel de prolific pe teren propriu ca în decada anterioară, nestingherit de aventura globalizării muzicii sale.

Producţiile autohtone ale perioadei nu se dezic de crezul “sincronist” al artistului, care intrase acum în contact direct cu marele show biz. Cel puţin LP-ul Wait for Me, din 1989, pare mai deschis influenţelor vestice chiar şi decât discurile de la Island. Pe lângă o atingere (post-)disco, remarcăm invitaţi precum cântăreaţa Onyeka Onwenu sau saxofonistul britanic Gary Barnacle. E o ocazie foarte rară de a auzi voce de femeie sau instrument de suflat pe un album juju.

Trebuie spus că Majestatea Sa agonisise şi ceva bani de pe urma proaspătului succes mondial. Un antreprenor înnăscut, Ade şi-a investit câştigurile într-o multitudine de întreprinderi, între care o companie petrolieră şi o alta din industria minieră. A mai adăugat pe listă şi club de noapte, casă de producţie cinematografică, agenţie de PR etc. Ceva mai târziu a înfiinţat o fundaţie destinată sprijinirii tinerilor muzicieni nigerieni şi a devenit conducătorul societăţii naţionale de copyright artistic. Casă de discuri avea deja demult.

Nu întâmplător, Ade s-a ales şi cu porecla de The Chairman. Se spune că firmele maestrului au oferit locuri de muncă pentru mai mult de 700 de compatrioţi.

În tot intervalul ăsta, omul a continuat să-şi vadă şi de muzică. În a doua jumătate a anilor ’80 se petrecuse destrămarea formulei clasice African Beats. Fiindcă balta avea peşte, megastarul a strâns o nouă pleiadă de instrumentişti, botezată New African Beats.

La începutul decadei următoare, prezenţa regelui juju în rafturile cosmopolite de muzică a fost relativ discretă. De remarcat existenţa unei casete VHS, Live at Montreaux, ce cuprinde filmarea recitalului susţinut de Ade & Co. în cadrul ediţiei din ’82 a celebrului festival elveţian. Un nou CD avea să apară abia în 1992, mulţumită companiei I.R.S.. Live at the Hollywood Palace fusese tras cu doi ani mai înainte, în atmosfera înflăcărată a concertelor americane ale lui Ade.

Frecvenţa apariţiilor discografice a scăzut şi pe plan intern în anii ’90. Trend-urile evoluează oriunde în lume, iar tineretul yoruba nu prea se mai omora după juju. King Sunny Ade încerca în felul lui să ţină pasul cu gusturile contemporane, aşa cum o atestă CD-ul The Way Forward (1994), ce a beneficiat de contribuţia unor rapperi autohtoni.

În lumea largă însă, interesul pentru stilurile africane clasice continua să fie mult mai ridicat decât cel pentru hip-hop-ul de pe continent. În curând, regele juju avea să-şi relanseze cariera internaţională, semnând cu label-ul Mesa Recordings, subsidiar al companiei Atlantic.

Albumul de revenire s-a numit E Dide/Get Up (1995). Creaţia lui Ade nu doar că îşi păstrase verva şi acurateţea, dar câştigase între timp noi valenţe melodice şi armonice. Nigerianul părea că se adaptase perfect formatului vestic de trei-patru minute pentru un track. Producţia, aparţinând lui Andrew Frankel, deşi nu atât de elaborată ca a franţuzului Meissonier, a ajutat foarte mult cursivitatea a albumului.

Succesorul lui E Dide/Get Up, Odu, a fost lansat trei ani mai târziu. De astă dată, Majestatea Sa a renunţat să mai interpreteze propriile compoziţii, abordând un repertoriu tradiţional yoruba. Odu e un omagiu închinat din toată inima înaintaşilor, a căror creaţie e adusă la zi cu ajutorul viziunii inovative a lui Ade şi a tehnologiei americane. Albumul i-a prilejuit regelui a doua nominalizare la Grammy din carieră.

Seven Degrees North (2000) încheie acest al doilea ciclu transatlantic din cariera nigerianului. Titlul se referă la poziţionarea aproximativă a oraşului Lagos în raport cu Ecuatorul. Albumul exprimă optimismul muzicantului faţă de regimul democratic instalat recent în ţara sa, după o lungă dictatură militară. Starea de spirit a creatorului a fost cât se poate de prielnică muzicalităţii, Seven Degrees North marcând încă o adăugire remarcabilă în discografia regală.

King Sunny Ade a ieşit apoi din circuit pentru o perioadă destul de îndelungată. Activitatea sa a fost mai restrânsă chiar şi în Nigeria, după cum reiese din numărul mult mai mic de albume, raportat la deceniile anterioare. Ce am găsit pe youtube m-a surprins în mod neplăcut. Nu ştiu de unde a prins maestrul apetenţă pentru sunetul de clape ieftine. Zici că le-a achiziţionat de la alde Nelu Vlad sau alde Dan Ciotoi.

Chiar şi în lipsa unor producţii noi la început secol, Ade n-a fost deloc uitat de admiratorii săi nord-americani. La asta a ajutat şi lansarea unei serii de compilaţii vintage. Am pomenit mai înainte de The Best of the Classic Years şi Gems From the Classic Years, două nestemate pentru colecţia oricărui iubitor de “world music”.

Între timp, muzica nigerianului câştigase noi adepţi printre fanii eclecticei scene jam band. Aceştia au fost momiţi de Trey Anastasio (chitaristul şi vocalistul trupei Phish), care s-a declarat un mare admirator al lui KSA. Nu întâmplător, în 2009, cu prilejul întoarcerii triumfale în Statele Unite, Majestatea Sa a fost invitat la Bonnaroo, unul dintre cele mai hip festivaluri nord-americane, considerat un fief al mişcării jam band.

În sfârşit, în 2010, după o abstinenţă de exact un deceniu, King Sunny Ade a realizat un nou album cu distribuţie internaţională, via IndigeDisc. Denumirea acestuia, Bábá Mo Túndé, se traduce drept “father, I’m back”.

Avem de-a face cu un ditamai dublu CD, ce se întinde pe durata a aproape două ore. Nigerianul a fost eliberat de orice constrângeri de marketing, motiv pentru care track-urile se desfăşoară in extenso, 11 minute reprezentând acum limita minimă. Fabuloasa piesă de titlu se constituie într-un apogeu al creaţiei lui Ade, depăşind o jumătate de ceas de curgere extatică.

În mod neaşteptat, chitările sunt poziţionate în mix cu un pas în urma densului baraj de percuţii. Situaţia e contracarată de momentele în care liderul iese la înaintare cu câte un solo de mare clasă. Amplasarea în context a claviaturilor analogice (pian Fender, orgă Hammond) adaugă conotaţii inedite în sound-ul lui King Sunny Ade. Responsabilii sunt doi americani, Joe Doria şi Wayne Horvitz (de asemenea şi producător al albumului, în tandem cu Andy Frankel).

În cuprinsul dublului CD întâlnim şi unele bucăţi atipice. Mă refer în primul rând la remix-ul cu iz techno pentru Bábá Mo Túndé (datorat lui King Britt), dar şi la track-ul final, Eyi Ma Dun To, neobişnuit prin atmosfera sa pastorală, pigmentată cu flaut şi chitări acustice.

După acest episod spectaculos, nu s-a mai auzit nici o ştire notabilă din tabăra regală. Imaginile recente ni-l arată însă în mare formă pe superstarul ajuns acum la vârsta 68 de ani. Probabil că pregăteşte un alt come-back strălucitor, care să coincidă cu aniversarea a şapte decenii de viaţă tumultoasă.

Prefer să las concluzia finală cuiva care a trăit pe viu experienţa unui concert cu King Sunny Ade. Este vorba despre Trey Anastasio, unul dintre cei mai valoroşi muzicanţi americani ai ultimului sfert de secol (deşi în România nu-l ştie nici dracu’). În 1983, Anastasio a asistat în premieră la un gig al nigerianului, desfăşurat în Burlington, Iowa. Iată cum rememorează el acel eveniment pentru venerabila publicaţie Relix:

“No other live concert I can remember has had as profound an effect on me as that one did. There were what seemed like 22 or 23 people onstage (…) and everyone was playing tiny, interwoven parts, but it was not a thick sound, it was a spacious landscape of sound that reminded me of the sound of tree frogs on a tropical night. Layers and layers of sound that somehow fit together perfectly, and it seemed like every single person in the building was dancing their ass off without a shred of self-consciousness.”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s