Add N to (X)

Add N to (X)Mostră de înţelepciune:

„Deci toate referinţele se opresc undeva prin 1979. Dacă ţinem cont şi de fetişul menţionat pentru sunetul analog, atunci suntem clar tentaţi să-i stigmatizăm pe Add N to (X) ca paseişti retardaţi. Nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, înclinaţiile retro nu sunt decât un vehicol bine uns, ce-i poartă pe membri trio-ului spre porţile viitorului.

În nici un caz Add N to (X) nu-i maimuţăresc pe iluştrii lor înaintaşi în ale electronicii, ci zămislesc ceva cu totul nou, valorificând mijloacele consacrate de aceştia, abandonate prematur în febra digitalizării.”


Locul de origine:

  • Londra, Anglia

Perioada de activitate:

  • 1994-2003

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

„Music is an invisible force… We hear harmony in building sites. We feel that everything from Baroque quartets up until Concorde is the sound of music”. Această declaraţie a lui Barry 7, unul dintre cei trei membri Add N to (X), poate constitui o cheie pentru înţelegerea viziunii estetice a teribilului combo londonez.

Deşi s-au manifestat în plin avânt digital, Add N to (X) sunt nişte maniaci ai synth-urilor analogice. S-au înconjurat de ele, s-au împreunat cu ele, s-au contopit în ele. Din această interacţiune, ce redefineşte conceptul om-maşină, a rezultat o hărmălaie sonoră absolut fascinantă. În anii ’90 s-au mai născut şi alţi adepţi ai electronismului vintage (Stereolab, Broadcast, Air), numai că subiecţii noştri de astăzi se disting categoric în peisaj, printr-o abordare cu mult mai agresivă şi mai stranie.

La o audiţie superficială, muzica Add N to (X) riscă să treacă drept o megacacofonie şi un non-sens monstruos. Ceva între coloană sonoră de film SF low budget şi background pentru un joc video din antichitate. Totuşi, dacă-ţi deschizi canalele de recepţie, poţi avea mari surprize.

E adevărat că băieţii şi fata din Add N to (X) băgau droguri din greu, dar ştiau foarte bine ce făceau cu măgăoaiele lor. Lucrurile se leagă într-un anumit fel, există o armonie în toată demenţa aia dadaistă. Oamenii aveau o direcţie, nu futeau aşa de-a-n pulea clape şi butoane. Plus că simţul umorului nu le lipsea deloc.

Add N to (X) şi-au tras seva din mai multe etape de dezvoltare ale muzicii electronice. Rădăcinile formaţiei coboară până spre marii precursori academişti (Varèse, Xenakis, Pierre Henry), însă trio-ul înclină cel mai mult spre branşa mundană a genului, începând cu temerarii popularizatori ai anilor ’60 (BBC Radiophonic Workshop, Bruce Haack, Wendy Carlos, Perrey & Kingsley, Silver Apples).

Bineînţeles că Add N to (X) n-aveau cum să rămână impermeabili la năzbâtiile krautrock-ului (cu Can, Neu! şi Kraftwerk ca repere), la avaturile electronice ale post-punk-ul (Suicide, Devo, Gary Numan, early Human League) sau la industrial-ul de şcoală veche (Cabaret Voltaire, Throbbing Gristle).

Deci toate referinţele se opresc undeva prin 1979. Dacă ţinem cont şi de fetişul menţionat pentru sunetul analog, atunci suntem clar tentaţi să-i stigmatizăm pe Add N to (X) ca paseişti retardaţi. Nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, înclinaţiile retro nu sunt decât un vehicol bine uns, ce-i poartă pe membri trio-ului spre porţile viitorului.

În nici un caz Add N to (X) nu-i maimuţăresc pe iluştrii lor înaintaşi în ale electronicii, ci zămislesc ceva cu totul nou, valorificând mijloacele consacrate de aceştia, abandonate prematur în febra digitalizării. Apelez iarăşi la spusele lui Barry 7: “We’re trying to physically embrace the future rather than replicate the past. We’re aggressive futurists.”După ce le-am ascultat toate cele cinci albume, pot să confirm că băiatul are perfectă dreptate. Iar revival-ul analog din epoca recentă vine să confirme şi el acest lucru.

L-am tot pomenit pe Barry 7 şi n-am zic nimic despre ceilalţi tovarăşi ai lui. Barry (Smith pe numele real) a fondat grupul în 1994, împreună cu Ann Shenton, o gagică ţăcănită, şi iubitul ei de atunci, Andrew Aveling. Toţi trei vânau synth-uri analogice prin magazinele second hand ale Londrei sau chiar prin depozitele de deşeuri reciclabile.

La vremea respectivă, bătrânele claviaturi păreau ceva total perimat. Aşa a apărut întreg arsenalul aruncat în luptă de vajnicul trio, ce pe lângă o mulţime de Moog-uri şi Korg-uri, include şi alte tipuri de instrumente electronice vintage: theremin, vocoder, mellotron, clavinet. După unele surse, titulatura Add N to (X) a fost inspirată de o formulă matematică, iar după altele de o comandă pentru computer, în care X exprimă o “forţă mistică”.

Aveling s-a cărat definitiv în 1997, revenind după câţiva ani buni ca vocalist-chitarist al unor trupe indie convenţionale, precum The White Sport şi Littl’ans. La Add n to (X), locul său a fost luat de Steve Claydon, devenit parte integrantă din line up-ul clasic al formaţiei, împreună cu Ann şi Barry.

Că tot veni vorba de line up, să amintesc că de-a lungul istoriei au existat câţiva colaboratori permanenţi. Dean Honer, cunoscut şi din proiecte ca All Seeing I şi I Monster, apare pe fiecare album al grupului, creditat cu treburi de producţie şi ceva claviaturi adiţionale.

Rob Allum, un baterist ce a mai lucrat şi cu High Llamas sau Turin Brakes, este prezent de asemenea pe toate discurile. Drumming-ul său reprezintă dealtfel un element crucial pentru definirea sound-ului Add N to (X).

Muzica trupei are o componentă rock foarte puternică, amplificată în concerte prin prezenţa a doi tobari, care contribuie din plin la crearea atmosferei de haos. Pe lângă Allum, Andy Ramsay, de la Stereolab, era un alt colaborator frecvent.

Cel puţin live, Add N to (X) se manifesta la intensitatea unor MC5 sau Stooges, în vremurile lor cele mai sălbatice. Se ajungea până acolo, încât demenţii îşi făceau echipamentele praf până la finalul gig-ului. Chiar şi fără existenţa ghitarelor, avem de-a face cu unul dintre ultimele combo-uri de rock’n’roll autentic din istorie. Într-un interviu din 2011, Ann Shenton rememorează atrocităţile de odinioară:

“On stage it was like warfare. We were never the kind of band who would do a group hug before going on stage , we’d have a shot of vodka and insult each other verbally, sometimes physically to get the battle juices going. It was sweat and terror, fuelled by whatever was available.”.

Dacă urmezi link-ul vei afla multe alte detalii tulburătoare… Ca bonus, ia de aici una dintre puţinele filmări cu Add N to (X) pe scenă, ce se găsesc youtube. Sperăm să mai iasă şi altele la suprafaţă.

Albumul de debut, Vero Electronics, a apărut în 1996 la Blow Up Records. Vero Electronics este o colecţie de jam-uri fantasmagorice, ce sună ca şi cum BBC Radiophonic Workshop şi-ar fi dat mâna cu flăcăii de la Neu!. Cam jumătate din material este ocupată de temele Inevitable Fast Access şi A Very Uncomfortable Status, prezentate în câte două versiuni diferite.

În final avem Aphine Repetition, un număr irezistibil de dans, cu frecvenţe halucinante. Per total, Vero Electronics este o mare futere de creiere şi o introducere foarte nimerită în universul bizar, tenebros şi distractiv al celor de la Add N to (X).

On the Wires of Our Nerves a fost lansat în 1998, iniţial prin intermediul unui label mai mic, Satellite Records, pentru ca apoi să fie preluat de barosanii de la Mute, despre care am amintit şi în articolul precedent, cel referitor la Barry Adamson. Este întâiul disc cu Steve Claydon în componenţă.

Coperta e de-a dreptul terifiantă, constând într-un desen cu Barry şi Steve în timp ce extrag un sintetizator de prin maţele lui Ann. Prima jumătate a albumului pare un tribut închinat scenei krautrock, în ipostaza sa cosmică. Dealtfel avem şi piese intitulate Gentle Germans sau Planet Munich. Însă climaxul este atins la track-ul numărul 3, copleşitorul Sound of Accelarating Concrete. The Black Regent, cu sunetul său de orgă gotică, introduce un personaj recurent pe viitoarele albume ale trio-ului.

Partea a doua e ceva mai agresivă, debutând cu King Wasp, o prelucrare vocoderizată după I’m a King Bee, un blues strămoşesc din 1957, al lui Slim Harpo. Bineînţeles că originalul e alterat grav, doar că sunt păstrate păcăniturile de vinil. Orgy of Bubastus intră în categoria “să n-asculţi aşa ceva când eşti prea drogat”, iar bucata de titlu ne trimite înapoi la atmosfera spaţială din partea întâi. Spre final, bătăile în tobe se înteţesc cumplit, Hit Me şi Sir Ape fiind numai bune de un cyberpogo. 

Tot din ’98 datează şi incredibilul EP Little Black Rocks in the Sun, scos la Mute Records. Acesta nu conţine decât un singur track de 11 minute, dar ce se întâmplă acolo e nenoricire. Cei trei electronişti s-au angajat într-o întrecere socialistă pe ramură: „cine scoate zgomote mai atroce”. Toboşarii Rob Allum şi Andy Ramsay le ţin hangul magistral, împingând improvizaţia liberă pe noi culmi artistice.

Un an mai târziu, Add N to (X) au revenit cu un nou album, Avant-Hard, ce consfinţea asocierea cu Mute. Titlul este unul explicativ, membri trupei revendicându-şi paternitatea unui nou stil de muzică: “avant-hard”.

În opinia mea arogantă, acesta este climax-ul discografiei celor trei. Tendinţele rock’n’roll sunt mai pronunţate decât oricând, dând tonul orgiei. Groove-ul Add N to (X) este nimicitor, iar putea face invidioşi până şi pe Rage Against the Machine sau Smashing Pumpkins. With no fucking guitars, repet! Dar când storci în halul ăla bătrânele synth-uri, ce nevoie mai ai de “six strings”? Şi să nu uităm de tobe, care-s mereu rupere.

Metal Fingers In My Body a fost un mic hit underground la vremea lui, mulţumită unui videoclip animat de zile mari. Scenariul este cât se poate de simplu. O cucoană planturoasă se babardeşte cu un robot, până când acesta se dezintegrează, sărmanul. Delicios. Mai sunt alte câteva bucăţi fantastice, în acelaşi mood electro-porno-rock devastator: Robot New York, Fyuz, Buckminster Fuller sau Skills, cea din urmă distingându-se printr-un iz de garage band şaizecist.

Al doilea extras pe single, Revenge of the Black Regent, se desfăşoară într-o progresie de acorduri învăluitoare, colorate de soprana Alison Goldfrapp, aflată pe atunci în pragul consacrării. Goldfrapp mai vocalizează discret la încă vreo două piese: Fyuz şi Oh Yeah, Oh No, ultima având o construcţie oarecum asemănătoare cu Revenge of the Black Regent.

Dar să nu înţelegi cumva că Avant-Hard înseamnă doar sex, droguri şi rock’n’roll. Găseşti destule track-uri mai statice, “de atmosferă” cum s-ar zice, numai că atmosfera e cam de ospiciu. Chiar deschiderea, Barry 7’s Contraption, pare venită din subconştientul bolnav al unui împătimit de jocuri video.

Şi ceilalţi doi membri au momentele lor autoreferenţiale. Steve’s Going to Teach Himself Who’s Boss reprezintă expresia unui coşmar industrial, ce ar sta bine şi pe un disc Einstürzende Neubauten. Noroc că durează doar trei minute. În fine, Ann’s Everyday Equestrian relatează parcă o incursiune călare printr-un ţinut bântuit de cele mai înfricoşătoare creaturi. Anticul theremin îşi face datoria încă odată.

Cât despre finalul albumului, Machine Is Bored With Love, nu mă tem să spun că e magnific. Un fluierat melancolic, ce domină aproape jumătate din piesă, se îneacă apoi într-un malaxor de synth-uri psihotice. Destrăbălarea se întinde pe mai mult de 10 minute, constituindu-se într-o capodoperă a muzicii electronice.

Add N to (X) a revenit în 2000, cu cel de al patrulea album, Add Insult to Injury. Materialul e ceva mai lucrat, semn că trupa conştientiza atenţia sporită ce i acorda în media. Inspiraţia e însă mai palidă, nu mai avem sclipirile creative de pe Avant-Hard. Totuşi, găsim suficiente momente antrenante, cât Add Insult to Injury să merite o audiţie cât se poate de atentă.

Marea atracţie rămâne Plug Me In, un fel de abstracţiune electro-disco, cu substrat porno. Partea vocală e susţinută cu mult şarm de un duo robotic de tipul male vs. female. Videoclipul îl bate pe ăla de Metal Fingers In My Body. Acţiunea e iarăşi cât se poate de simplă. Două starlete porno, de data asta în carne şi oase, ce se distrează cu tot felul de jucării. Tot pe latura mai disco avem instrumentalul Poke ‘er ‘ole, care-i ceva mai alert şi mai euforic.

În general albumul are influenţe dance, deşi reţine şi componenta rock. Multe piese pot intra liniştit într-un playlist cu muzică big beat, fără să te sesizezi imediat că-s din alt film. Până la urmă şi big beat-ul e tot un fel de electrorock. Foarte bună pe felia asta este Kingdom of Shades. Monster Bobby, o încrucişare de Garry Glitter şi imn de galerie fotbalistică, e catchy până la tembelizare.

Regentul negru îşi face o ultimă apariţie, epilogul fiind cât se poate de trist: The Black Regent Is Dead. Track-ul are vreo 15 minute, cu încărcătură funerară, aducând a remix după vreo obscuritate prog-rock. Noroc cu coda zglobie de joc video, care te mai trezeşte din amorţeală.

Loud Like Nature (2002) este chiar mai elaborat decât predecesorul său, fapt ce a afectat farmecul crud al formaţiei. Apar şi alte instrumente decât cele consacrate şi sunt introduse discret unele efecte digitale. Găsim şi vreo câţiva invitaţi, între care i-aş menţiona pe Kim Fowley şi pe Richard Hawley.

Influenţele se diversifică, muzica celor de la Add N to (X) tinzând să fie tot mai dansantă. La vremea respectivă, trio-ul asimilase elemente ale proaspătului curent electroclash, care dealtfel i se potriveau ca o mănuşă. Glam rock-ul este o altă influenţă importantă, manifestându-se din plin în cazul unor piese ca Total Out of Water şi Take Me to You Leader.

Ultima are un text complet absurd, interpretat de Steve, cu voce procesată de robot. Sheez Mine transmite un fel de euforie bolnăvicioasă, dar irezistibilă. Up the Punks surprinde cu groove-ul său lasciv şi funky, foarte atipic pentru Add N to (X). Lick a Battery şi U Baby înclină uşor spre drum’n’bass, iar Large Number accentuează latura hardcore punk a grupului.

Cu toată această varietate, impresia care rămâne este că inventivitatea grupului s-a cam diminuat, mai ales dacă luăm ca termeni de comparaţie On the Wires of Our Nerves şi Avant-Hard.

Cum se întâmplă adesea, relaţiile dintre cei trei membri se cam deterioraseră. Intervenise rutina, de la prea mult scandal şi prea multe droguri. Ann a fost prima care a rupt pisica, lăsându-i baltă pe flăcăi în plin turneu american. Barry şi Steve au continuat o vreme să cânte doar ei doi, până când şi-au dat seama că nu mai are rost, aşa că în 2003 au pus cruce poveştii cu Add N to (X).

A trecut mai bine de un deceniu şi nu s-a auzit nimic de vreo reuniune. Sper ca lucrurile să rămână aşa, fiindcă am mai spus-o şi cu alte prilejuri, detest reuniunile.

După desfiinţare, amicii noştri nu prea s-au mai omorât cu firea să facă muzici. Ceva mai activă a fost Ann Shenton, însă numai în perioada imediat următoare plecării din Add N to (X). Ea a pus-o atunci de un nou proiect, Large Number, menţinând colaborarea cu redutabilul baterist Rob Allum. N-au fost decât două materiale, albumul Spray on Sound şi EP-ul The Now Defunct Delaware, ambele apărute în anul de graţie 2003.

Chiar dacă împrumută denumirea unei piese Add N to (X), Large Number n-a urmărit deloc să calchieze sound-ul trupei-mamă. Desigur, a rămas în sfera electro-avantgardistă, numai că discutăm de o bestie diferită. Spray on Sound este un veritabil “nugget” al începutului de secol. Ann bagă din greu Moog, Korg, theremin sau oscilator, numai că ambianţa e alta. Auzim şi banjo, chitară, muzicuţă sau flaut.

Large Number practică un fel de pastoralism dada cu aspiraţii cosmice, aducând uneori cu hippioţii spaţiali de la Gong. Mă gândesc mai ales la bucăţi ca The Transgenic Banjo Player sau Lexical Synesthsia. Între cele mai interesante track-uri se află Pink Jazz, un fel de hip-hop absurd, şi Crazy, o extrapolare a duetelor Lee Hazlewood-Nancy Sinatra. Pe bune că merită acest Spray on Sound, în caz că eşti pasionat de muzici experimentale.

După episodul Large Number, Ann s-a ocupat cu precădere de White Label, casa de discuri fondată cu acel prilej, care s-a extins destul de mult. După toate aparenţele, fata a lăsat-o mai uşor şi cu drogurile, că doar are o vârstă deja: “The time I used to occupy taking drugs and getting wasted I now devote to reading.”.

Barry 7 şi-a tras şi el un label, Horseglue Records, unde între altele a scos şi albumul de debut Noblesse Oblige, care din câte îmi amintesc a cântat şi prin România, acum vreo zece ani.

Nu s-a mai implicat decât în foarte puţine proiecte muzicale. Unul dintre acestea a fost Prey, cu care a înregistrat doar un amărât de EP, prin 2003. În rest, ar mai fi de notat colaborarea cu Spider and the Flies, un “spin-off” The Horrors, pentru care a produs un album în 2009.

Steve Claydon a apărut în filmul Harry Potter and the Goblet of Fire (2005), ca membru într-o formaţie rock fictivă, The Weird Sisters, din care mă faceau parte indivizi ca Jarvis Cocker, Colin Greenwood sau Phil Selway. În rest s-a manifestat mai mult pe tărâmul artelor vizuale, dobândind notorietate şi în această ipostază. Sporadic, s-a mai ocupat şi de muzică, sub alias-ul Jack Too Jack, apărând pe două compilaţii colective din 2006.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s