Barry Adamson

Mostră de înţelepciune:

„Cu As Above, So Below, muzicantul ajuns la 40 de ani îşi satisface cu aviditate o mulţime de idealuri. Se întoarce la rădăcinile post-punk, explorează mai departe muzica de jazz, se apropie de sound-ul la zi al rock-ului alternativ, face un nou şir de reverenţe seniorilor din muzica de film şi nu în ultimul rând iese în faţă ca vocalist.

Dacă până atunci făcuse asta doar sporadic, de această dată a prins curaj şi şi-a etalat din plin calităţile. Nu-i el chiar un Mel Tormé al dark jazz-ului, dar vocea sa are substanţă şi expresivitate.”


Naştere: 

  • Barry Anthony Adamson, 11 iunie 1958, Moss Side, Manchester, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Gagiul ăsta e blestemat pe vecie ca orice referire la viaţa şi opera lui să înceapă cu clişeul “fost membru Magazine şi Bad Seeds”. După cum îl văd eu aşa, cred că omul se simte împăcat cu situaţia, deşi de un sfert de secol încoace a tot scos albume pe barba lui, având deja în spate o discografie consistentă.

Pare suficient de raţional cât să nu se aştepte la milioane de adepţi, urmând o asemenea linie estetică, definită prin stranietate, obscuritate şi nealiniere obstinată faţă de tendinţele generale din muzica contemporană. Mai pe scurt, Barry Adamson e prea “cult” chiar şi pentru zona “cult”.

A nu se înţelege că eforturile sale pe tărâmul artei au trecut neobservate. Numai că în comparaţie cu fostul lui şef Nick Cave, căruia i se închină cohorte întregi de cosumatori eclectici de “muzică bună”, Barry mizează pe o audienţă mult mai restrânsă. Băiatul trăieşte însă în filmul lui şi pare să se simtă foarte bine acolo, într-un univers căruia îi este demiurg.

Iniţial, Barry Adamson s-a specializat în conceperea unor coloane sonore pentru pelicule imaginare. Artistul a reformulat maniera de lucru specifică muzicii de film, prin prisma background-ul său post-punkist şi avantgardist. Un cinefil pasionat, Adamson crează propriile scenarii noir, apelând mai de voie, mai de nevoie, doar la fundalul auditiv ce însoţeşte acest gen de cinematografie. Rezultatul este incitant, ca un fel de sinteză personalizată a culturii pop.

Pe lângă soundtrack-uri fictive, Barry a scris muzică pentru filme cât se poate de reale, între care s-au aflat şi hit-uri ca Natural Born Killers, Lost Highway sau The Beach.

Cu trecerea anilor, flăcăul şi-a mai temperat obsesia pentru a şaptea artă, concentrându-se mai mult pe partea de songwriting, la care se descurcă de asemenea foarte bine. Creaţiile sale mai recente tind spre o abordare ceva mai pop, dar chiar şi aşa amicul Adamson se ţine departe de convenţionalism.

În orice caz, merită să-i explorezi puţin discografia, mai ales dacă te numeri printre cei care vor să cunoască muzica post-modernă mai în adâncime, dincolo de icon-urile de tip Nick Cave sau Tom Waits, cărora li se închină nenumăraţi cetăţeni cu aspiraţii culturale.  

Numitul Barry Adamson a sosit pe planetă în 1958, fiind de baştină din Manchester, sau mai exact din cartierul Moss Side. Aşa cum se poate observa şi după moacă, personajul are ceva origini mixte, numai că pe net n-am găsit prea multe referiri la acest fapt. Confirmarea vine mulţumită textului autobiografic al piesei Split.

Dintr-un articol publicat de The Guardian, am aflat că micuţul Barry s-a născut cu ceva probleme chinuitoare de sănătate, legate de articulaţiile umerilor şi şolduri (probabil suferea de aşa numita boală Lyme). A scăpat abia în secolul curent, în urma unor operaţii multiple.

La fel ca o seamă de alţi colegi de generaţie post-punk, Adamson are la bază o şcoală de artă, mai precis de design grafic, pe care a lăsat-o baltă ca să cânte într-o formaţie. În cazul lui a fost vorba despre Magazine, unde a dat cu basu’ în spatele lui Howard Devoto, un frotman cu o charismă bizară. Magazine face parte din primul val post-punk din UK, pornindu-se pe gălăgie încă din primăvara lui 1977, când lumea nu se dumirise nici măcar cei cu punk-ul, d-apăi să mai aibă şi o perspectivă post-factuală.

Scena din Manchester se afla în plină efervescenţă, Magazine încadrându-se într-un peisaj ce-i mai cuprindea pe alde Buzzcocks, Joy Division, The Fall, A Certain Ratio, Durutti Column ş.a. Devoto cântase anterior cu Buzzcocks, o formaţie monumentală pentru istoria punkistă. Numai că n-a stat acolo decât pentru un an, timp în care a înregistrat doar un amărât de EP independent. În timp ce Buzzcocks îşi începeau marea ascensiune fără el, Devoto aduna alţi fârtaţi, între care şi pe metisul Barry, urmându-şi propria cale.

Magazine a activat până în 1981, timp în care a lăsat omenirii patru albume de studio, intrate in corpore în Top 40 din UK. Primul dintre ele, Real Life (1978), ca şi cel de al treilea, The Correct Use of Soap (1980), pot fi considerate fundamentale. Dar nici celelalte două, Secondhand Daylight (1979) şi Magic, Murder and the Weather (1981), nu-s deloc de lepădat.

Vibraţiile basului mânuit de junele Barry au făcut să tresară multe urechi, aşa că individul şi-a găsit extra joburi încă din vremea în care Magazine mai era pe felie. De la finele anilor ’70 a colaborat şi cu pionierii synthpop Visage. Deşi n-avut statutul de membru permanent şi-a adus contribuţia la imprimarea a două LP-uri, debutul self-titled, din 1980, şi succesorul The Anvil, din 1982. Un pic mai încolo a lucrat cu Pete Shelley, liderul Buzzcocks, pe care l-a ajutat la imprimarea celui de al doilea disc solo, XL1 (1983).  

În acelaşi an 1983, mai în toamnă, tânărul şi bezmeticul Nick Cave se agita din greu ca să-şi facă o nouă trupă. The Birthday Party, adunătura de australieni tenebroşi cu care se afirmase, tocmai se spărsese în bucăţi.

Având o reputaţie considerabilă pe scena post-punk, Cave şi-a permis să aducă lângă el indivizi ce aveau deja un CV barosan: nemţălăul Blixa Bargeld (chitară; rămas în paralel şi la Einstürzende Neubauten), Mick Harvey (tobe; anterior la chitară şi keyboards în Birthday Party) and of course Barry Adamson, ca să dea un om serios cu basul. De menţionat că Barry trecuse şi el prin Birthday Party, în primăvara lui 1982, înlocuindu-l temporar pe titularul Tracy Pew.

Astfel s-a născut Bad Seeds, vehicol ce l-a propulsat pe Nick Cave spre noi dimensiuni ale creativităţii şi notorietăţii artistice. Barry a stat în gaşcă până în 1987, lăsându-şi amprenta asupra a patru albume: From Her To Eternity (1984), The Firstborn Is Dead (1985), Kicking Against the Pricks (1986) şi Your Funeral, My Trial (1986).

Ajuns la aproape 30 de ani, basistul a decis să se care din formaţie, invocând cauze medicale. Am spus că suferea încă de la naştere, dar cred că între timp se îmbolnăvise şi de alte cele, dacă ţinem cont că la Bad Seeds se afla într-un anturaj de junkişti şi beţivani foarte periculoşi.

Viaţa la grămada are farmecul ei, dar prezintă şi un grad ridicat de risc. Aşa că personajul nostru a decis să nu se mai înhaite cu nimeni şi să-şi urmeze destinul ca artist solo. Începutul a fost de bun augur, fiindcă Adamson a rămas în ograda Mute Records, unde se aflase şi până atunci, în calitate de membru Bad Seeds.

Despre ce înseamnă Mute pentru muzica alternativă pot fi scrise tomuri întregi, dacă ne gândim că acolo au scos discuri o mulţime de artişti fabuloşi, de la coloşi synthpop ca Depeche Mode sau Erasure până la experimentalişti fioroşi ca Diamanda Galás sau Laibach.

Primul material scos de Barry Adamson pe cont propriu a fost EP-ul The Man With the Golden Arm (1988). Piesă titulară este o prelucrare după tema filmului eponim, scrisă de Elmer Bernstein. Chiar dacă a folosit tot un aranjamentul de big band, Barry a găsit de cuviinţă să insereze o secţie ritmică zdrobitoare. Astfel i-a ieşit una dintre cele mai inspirate combinaţii de rock feroce şi jazz orchestral din istorie.

Un an mai târziu a apărut şi albumul de debut al fostului Bad Seed, Moss Side Story. Titlul face referire la cartierul natal al muzicantului, unde în epoca thatcheristă se petreceau tot soiul de fapte abominabile, ce i-au adus metropolei înfiorătoarea poreclă Gunchester. “In a black and white world, murder brings a touch of colour”, suntem preveniţi pe coperta discului.

Adamson imaginează un script divizat în trei acte, întocmai ca în poveştile clasice cu detectivi. Cât priveşte muzica în sine, nici nu trebuie să fii vreun neam de expert ca să identifici ecourile unor barosani ca John Barry, Bernard Hermann, Elmer Bernstein, Henry Mancini sau chiar pe cele ale mai recentului Angelo Badalamenti.

Te-am prevenit că filmul lipseşte cu desăvârşire, dar avem toate ingredientele muzicii de film. Pianul, orga Hammond, coardele, alămurile sunt la locul lor, numai că Adamson le îmbină ingenios cu tehnica sampling, încă foarte fresh pe atunci. Auzim tot felul de voci estompate, preluate de prin buletine de ştiri, zgomote de fond şi alte efecte sonore ce întregesc caracterul filmic al materialului.

Influenţele din zona industrial/dark ambient vin să aducă scenariul lui Adamson în spaţiul post-modernităţii, îngemănându-se perfect cu procedeele consacrate de decenii în muzica de film.

Track-ul de deschidere, On the Wrong Side of Relaxation, e de-a dreptul înspăimântător. Atmosfera lugubră e amplificată subtil de invitata specială Diamanda Galás, care zbiară înfundat a viol.

La fel ca şi maeştrii săi în domeniu muzicii de film, Barry are o sensibilitate profundă pentru jazz, înglobând elementele specifice într-un mod foarte inventiv. Cu bucăţi ca Sounds from The Big House sau The Swinging Detective, artistul crează un hibrid insolit de jazz şi industrial, acompaniind fraze lungi de saxofon cu groove-uri apocaliptice.

Moss Side Story nu-i cap-coadă numai o urgie, mai sunt şi pasaje meditative, precum Suck On the Honey Love (reiterată spre final ca Free at Last), ce se distinge printr-un iz de gospel. Everything Happens to Me, o scurtă reverie pianistică, pare să îndeplinească rolul de “love theme”.

Impresia dominantă este însă cea de mash up, dacă nu chiar de haos total. Amalgamul stilistic şi trecerile subite de la o stare la alta pot fi cam alienante pentru ascultătorul de ocazie, care poate n-are dispoziţia să urmărească filme cu ochii închişi, aşa cum sugerează autorul.

Cumva trebuie să fii pe aceiaşi lungime de undă cu el. Să încerci să empatizezi cu experienţele lui traumatizante de cetăţean din Moss Side. Să fii deja familiarizat atât cu opera lui Bernard Hermann, cât şi cu discografia Throbbing Gristle. Sau să fumezi fix aceleaşi chestii ca împricinatul. Habar n-am.

Dincolo de orice alte aspecte, Moss Side Story a reprezentat un statement categoric al lui Barry Adamson. Basistul discret a ieşit din scenă. În locul lui şi-a făcut apariţia un muzicant tumultuos, cu viziune amplă şi skill-uri multiple: compozitor, orchestrator, producător, multi-instrumentist. Bineînţeles că Moss Side Story a fost doar primul episod dintr-o serie foarte lungă, ce din fericire a beneficiat  de răsturnări spectaculoase de situaţie.

Tot din fericire pentru sufletul lui de artist, Barry a prins foarte curând şansa de a concepe muzică pentru filme ce au existat şi pe ecrane, nu doar în capul lui. Cea dintâi contribuţie datează tocmai din 1988, fiind inclusă pe coloana sonoră de la The Last of England, de Derek Jarman, numai că s-a limitat la un singur track amărât.

Trei ani mai târziu, amicului nostru i s-a încredinţat în întregime soundtrack-ul de la Delusion, o producţie americană cam obscură. Muzica a ieşit pe un CD şi nu sună rău. Adamson a reuşit nişte combinaţii inedite, cu orgă, chitară flamenco şi coarde. Sunt şi nişte colaborări interesante acolo, cu Miranda Sex Garden, reginele madrigalului gotic, sau cu Anita Lane, fosta gagică a lui Nick Cave (la un cover după These Boots Are Made for Walking).

În ’92, Barry a lucrat pentru un alt film american, Gas Food Lodging, împărţind creditele muzicale cu J. Mascis de la Dinosaur Jr. (căruia îi revine halca cea mai mare), plus vreo câteva formaţii prezente şi ele cu un cântec sau două. Subiectul nostru s-a prezentat cu nişte secvenţe orchestrale, lucrate cu dibăcie, integrându-se magistral în atmosfera introspectivă a peliculei.

Pe parcursul aceluiaşi an a ieşit şi cel de al doilea album al lui Adamson, Soul Murder. Artistul a perpetuat conceptul de soundtrack în căutarea unui film. Producţia e parcă ceva mai subţire, în raport cu consistenţa de la Moss Side Story. Ambianţa s-a menţinut destul de întunecată, chiar dacă Soul Murder aduce o notă pronunţată de umor. Negru, desigur.

Tendinţele de industrial s-au diminuat, în schimb şi-au făcut apariţia nişte synth-uri cheesy, mai ales spre final. Cel puţin Un Petite Miracle sună ca un omagiu închinat lui Perrey & Kingsley, precursorii şaizecisti al stilului electropop.

Cu track-ul nr. 2, declamativul Split, Barry îşi face în sfârşit debutul ca solist vocal. Pe The Adamson Family consemnăm încă o premieră, preponderenţa vibrafonului, instrument pentru care artistul a dezvoltat ulterior o adevărată pasiune. Un alt highlight este cover-ul după tema din James Bond, transpusă pe un ritm contagios de ska. Soul Murder a fost nominalizat la ediţia inaugurală Mercury Prize, dar eu unul l-aş cota printre cele mai modeste opusuri ale flăcăului din Manchester.

Ca să păstreze flow-ul lansărilor discografice, Adamson a bifat şi anul 1993, aruncând pe interval un EP simpatic, The Negro Inside Me. În mare parte, The Negro Inside Me este o colecţie de funk electronizat, ce acum ar putea fi prezentată ca veriga lipsă dintre acid jazz şi big beat.

Barry nu se dezice încă de crezul cinefil, introducând în mix tot felul de efecte. Track-ul de deschidere, The Snowball Effect, e absolut năucitor. În schimb, ceea ce urmează e mai de pluton. Spre final găsim un remix straniu după Je T’Aime… Moi Non Plus, după care povestea se încheie în acorduri chill de jazz, cu A Perfectly Natural Union.

În sfârşit, în 1994, muzica lui Adamson a răsunat pentru întâia oară într-un context hollywoodian. Dacă ai văzut Natural Born Killers, poate că ai remarcat compoziţia sa Hungry Ants, cred eu cea mai proeminentă bucată instrumentală din film, după The Trembler a lui Duane Eddy.  

Cu un CV astfel îmbogăţit, Barry Adamson lansa cel de al treilea album solo, extravagantul Oedipus Schmoedipus, din 1996. Dacă Soul Murder am zis că e între cele mai slabe, ăsta e între cele mai bune. Cu toate că avem parte de acelaşi ghiveci stilistic, Oedipus Schmoedipus e mult mai bine închegat decât precedentele creaţii adamsoniene.

Începutul, Set the Control to the Heart of the Pelvis (ha, ha, ha) e răvăşitor de funky, cu vocea lui Jarvis Cocker în rolul cireşii de pe tort. Atmosfera de film blaxploitation continuă cu Something Wicked This Way Comes, un instrumental R&B, pastişat subtil după Spooky, legendarul hit al celor de la Classics IV.

Dup-aia Barry o dă brusc pe jazz, cu The Vibes Ain’t Nothin’ But the Vibes, ce aduce uşurel cu Modern Jazz Quartet, dacă facem abstracţie de speech-ul mormăit al protagonistului. Miles e pur şi simplu o prelucrare după Milestones, a lui Miles Davis, îmbinând vibrafonul cu un vibe discret de dub.

Tot pe filiera de jazz ultra chill se înscrie şi In a Moment of Clarity, în timp ce The Big Bamboozle emulează aranjamentele colosale ale lui John Barry. Achieved in the Valley of Dolls reintroduce groove-ul de funk, deşi se apropie mai degrabă de expresia hip-hop-ului instrumental. Piesa este însoţită de vocalize superbe, ce-i aparţin răposatului Billy McKenzie (ex-Associates), un solist gay de mare talent şi delicateţe.

Aproape de sfârşit, The Sweetest Embrace introduce în scenă încă un invitat de marcă: nimeni altul decât Nick Cave. Semn că plecarea din Bad Seeds nu s-a lăsat cu înjurături şi flegme, sau cel puţin dacă acestea au existat, s-au uitat şi s-au uscat în aproape un deceniu de la consumarea faptelor. Oarecum previzibil, The Sweetest Embrace sună ca un cântec pierdut şi regăsit de la Bad Seeds.

Curgerea albumului este întreruptă de pasaje dark ambientale cam lungi, cu povestiri morbide şi zgomote înfricoşătoare. Dacă în locul lor ar fi fost tot muzică, Oedipus Schmoedipus ar fi avut şanse să fie prima intrare a lui Adamson în Top 40. Aşa a rămas tot în nişa lui de fani ciudaţi ca şi idolul lor.

Nu ştiu cât a visat vreodată Barry să se înalţe în chart-uri, dar din câte mărturiseşte şi-a dorit din suflet să colaboreze cu David Lynch. Până când într-o bună zi s-a trezit că-l sună marele regizor în persoană, ca să-l roage de ceva muzică pentru următoarea sa creaţie, Lost Highway, lansată în 1997.

Mancunianul a fost însărcinat să ilustreze apariţiile lui Mr. Eddy, în acorduri periculoase de jazz, ce-l evocă pe Henry Mancini. În afară de asta, Adamson a mai contribuit cu încă două track-uri, Something Wicked This Way Comes şi Hollywood Sunset, ultima aducând puţin cu Ennio Morricone, dacă l-ar fi atras vreodată dub-ul.

As Above, So Below (1998) este aproape la fel de bun ca Oedipus Schmoedipus. Albumul documentează tranziţia artistului de la un experimentalism destul de radical spre un format ceva mai coerent şi mai accesibil. De această dată Adamson a apelat la ajutorul unui producător de mare succes, Flood, cunoscut pentru colaborările sale cu Nick Cave and the Bad Seeds, Depeche Mode, U2, Nine Inch Nails, PJ Harvey, Smashing Pumpkins etc.

Cu As Above, So Below, muzicantul ajuns la 40 de ani îşi satisface cu aviditate o mulţime de idealuri. Se întoarce la rădăcinile post-punk, explorează mai departe muzica de jazz, se apropie de sound-ul la zi al rock-ului alternativ, face un nou şir de reverenţe seniorilor din muzica de film şi nu în ultimul rând iese în faţă ca vocalist.

Dacă până atunci făcuse asta doar sporadic, de această dată a prins curaj şi şi-a etalat din plin calităţile. Nu-i el chiar un Mel Tormé al dark jazz-ului, dar vocea sa are substanţă şi expresivitate.

Discul se leagă destul de mult şi ca tematică, fără s-o dea în aberaţii conceptuale. Autorul are un mesaj subversiv şi blasfemiator, făcând o paralelă între depravarea din Las Vegas şi întortocheatele căi ale religiei. De aici şi titlul As Above, So Below.

Cel mai strălucit (sau întunecat) moment al discului este Jazz Devil, cu un Barry cumplit de malefic, susţinut de un acompaniament magnific de big band. Textul te duce inevitabil cu gândul la bulgakovianul Sympathy for the Devil, de la Rolling Stones. “Jazz Devil/Sick and racy/I’m the Jazz Devil/But very tasty/I’m the Jazz Devil/Flymeat in the mix/Where you can call me Agent Double O 666”.

Excelent şi track-ul nr. 1, Can’t Get Loose, cu o linie de bas captivantă, un pic în maniera New Order, şi o melodie de refren împrumutată de la inocentul Andy Williams (Can’t Get Used to Losing You). Still I Rise este o diatribă scurtă, dar intensă, stimulată de tobele samplate după Bring the Noise, în varianta Anthrax feat. Chuck D. Aproape la fel de virulentă este şi The Monkey Speaks His Mind, care ar sta foarte bine şi pe un disc Nine Inch Nails.

Finalul, Jesus Wept, ce însumează peste şapte minute de haos total, îl repune în drepturi pe Adamson avantgardistul. Însă As Above, So Below înclină precumpănitor spre insinuări jazzy, încoronându-l pe Barry ca rege fără rival al jazz-ului satanic.

După un deceniu de carieră solo, sosise vremea bilanţului. The Murky World of Barry Adamson (1999) reprezintă o antologie a celor mai măreţe realizări de până atunci. Printre acestea au fost strecurate şi trei piese inedite, care nu rup gura târgului, dar nici nu se fac de râs prin sat.

La final de secol XX, îl regăsim pe amicul nostru pe noi soundtrack-uri. The Sweetest Embrace se aude în The Acid House (1998), ecranizare după Irving Welsh. Paranoizanta It’s Business as Usual, de pe acelaşi Oedipus Schmoedipus, este reformulată pentru filmul The Beach (2000), cu vocea actorului principal, Leonardo DiCaprio.

În 2001, Barry Adamson s-a combinat cu duo-ul Pan Sonic, din Finlanda, alături de care a conceput un EP pentru label-ul Kitchen Motors, din Islanda. EP-ul respectiv face parte dintr-un ciclu denumit Motorlab, ce constă în colaborări ultra-experimentale între diverşi artişti. Cu acest prilej, Barry s-a aventurat pe un teritoriu nou, aflat undeva la confluenţa dintre ambient, minimal, drone şi alte d-astea.

Materialul se bazează pe o lucrare de peste 12 minute, The Hymn of the 7th Illusion, în care armoniile rarefiate ale corului Hljómeyki, din Reykjavik, se confruntă cu pulsaţii electronice repetitive. Pentru fanii înrăiţi, mai există încă două track-uri. Cel dintâi constă în vreo 25 de secunde de linişte totală, iar ultimul este un remake dublat ca durată la The Hymn of the 7th Illusion, datorat celor de la The Hafler Trio.

Al cincelea album al metisului din Manchester, King of the Nothing Hill, a ajuns la rafturi în anul 2002. Adamson s-a reinventat încă odată, adăpându-se din R&B-ul anilor ’70, cu subdiviziunile sale soul şi funk. Bineînţeles că asta nu e singura lui influenţă. Avem beat-uri şi break-uri cât se poate de fresh pentru începutul secolului, iar tuşeurile cinematice nu lipsesc nici de data asta de la apel.

După experienţa reuşită cu As Above, So Below, artistul s-a dezlănţuit definitiv ca vocalist full time. Interpretarea tinde în mod firesc spre marii crooner-i negri, în acord cu climatul instrumental al albumului. Uneori, Barry Adamson pare a-l emula pe tizul său Barry White. Un exemplu foarte bun în acest sens este track-ul nr. 3, langurosul Black Amour.

Alte momente sclipitoare de pe album: Cinematic Soul (un funk irezistibil), When Darkness Call (ca un fel de Bad Seeds goes funky), Twisted Smile (lentă şi mistuitoare, ca la Portishead). De un interes aparte este Le Matin des Noire, o prelucrare aventuroasă după saxofonistul Archie Shepp, ce prilejuieşte reîntoarcere la jazz şi la clinchetul vibrafonului. Finalul, Cold Comfort, iese decis din sfera muzicii negre, fiindcă pare rezultatul unei zile de mahmureală în compania lui Nick Cave şi Serge Gainsbourg.

King of the Nothing Hill avea să fie ultimul disc al lui Adamson pentru Mute, punând capăt unei colaborări ce dura de sfert de secol (sau chiar mai mult dacă adăugăm şi perioada de apartenenţă la Bad Seeds). Anul următor, artistul s-a ocupat de muzica baletului Broken Fall, prezentat pe scena Royal Opera House şi răsplătit apoi cu Olivier AwardDupă asta nu s-a mai auzit nimic de el pentru o vreme, însă Barry n-a stat chiar degeaba.

Dornic de independenţă, a pus la punct propriul label, Central Control International, numit astfel după o piesă de pe Moss Side Story. Central Control este destinat în primul rând creaţiilor fondatorului, dar a găsit resurse să scoată şi alţi artişti, cum ar fi Matana Roberts (o senzaţională saxofonistă de avantgardă), Strings of Consciousness (colectiv de muzică experimentală) şi Gilded Palace of Sin (indie folkişti din Manchester).

Come back-ul lui Barry s-a petrecut în vara lui 2006, cu Stranger on the Sofa. Deschiderea, Here in the Hole, ne proiectează iarăşi în tenebre, numai că imediat dup-aia avem o surpriză foarte plăcută. Track-ul 2, The Long Way Back Again, este o melodie cu iz folk, un fel de cântec marinăresc, cu Adamson intonând cu drag despre dorul de casă. The Long Way Back Again ar putea să facă parte oricând şi din repertoriul Pogues.

Artistul nu-şi dezminte pornirile eclectice nici pe Stranger on the Sofa. Însă mai mult decât până acum, îşi descoperă vocaţia de melodist rafinat, ce le-ar putea face concurenţă unor Ray Davies sau Elvis Costello. Theresa Green şi You Sold Your Dreams sunt pur şi simplu încântătoare.

Dar să nu crezi că am scăpat de sinistroşenii, mai sunt încă vreo două în afară de Here in the Hole. Pe o altă stradă ne întâlnim cu Officer Bentley’s Fairly Serious Dilemma, o repriză epică, scindată între pasaje antrenante şi digresiuni psihedelice. Barry ne mai serveşte şi câteva instrumentale mişto, ca Who Killed Big Bird?, propulsată de sunetul orgii Hammond, sau Free Love, ce ne trece prin dub, jazz şi avantgardă.  

Al doilea album al lui Adamson pentru Central Control este Back to the Cat (2008). Tânărul de 50 de ani s-a aflat atunci într-o vervă excepţională. Înclinaţiile pop de pe Stranger on the Sofa sunt amplificate pe acest nou disc. Astfel Back to the Cat devine cel mai digerabil material din întreaga discografie a muzicantului.

Când spun pop să nu-ţi imaginezi ceva trivial. Barry îşi trage seva din rafinamentele pop-ului baroc şaizecist (Burt Bacharach, Scott Walker, Serge Gainsbourg), din splendorile muzicale de pe Broadway sau din pasiunea soul-ului sudist. Pe lângă asta, componentele jazz şi post-punk şi-au conservat poziţiile. Numai muzica de film şi avantgarda s-au cam diluat pe Back to the Cat.

Straight ‘Til Sunrise aminteşte de eleganţa creaţiilor lui Bacharach. Spend a Little Time pune în practică ceva greu de imaginat: beat-ul Bo Diddley combinat cu contrabas şi hi-hat. Civilization poartă amprenta înfocată a imprimărilor Stax.

People este o baladă cu linie melodică simplă, orchestrată ingenios. Versurile sunt adorabile: “People, they ain’t no good/their hearts are made of stone/their heads made of wood/I’ve been this way before/but now I open the door/I know what you’re thinking/I’ve made up my mind/separate myself from the shame/jump into the ocean and bathe my heart… yeah!”.

Există însă şi destule piese ce se situează categoric în afara spectrului pop. Spre exemplu The Beaten Side of Town e o întoarcere la jazz-ul satanist de pe As Above, So Below, instrumentalul Flight aduce binişor cu maniera electro-jazz a franţuzului St. Germain, iar Psycho-Sexual e suficient de creepy ca să-şi merite titlul.

Cum secolul XXI este secolul reuniunilor, Magazine n-a putut să stea deoparte. Aşa că în 2009, trupa s-a adunat iar, după o frumoasă pauză de aproape trei decenii. Barry şi-a luat basul şi s-a băgat şi el, iniţial cu mare entuziasm, dar după aproximativ un an de zile a decis să se retragă pentru a-şi vedea liniştit de proiectele solo.

Adamson e genul de individ care-şi împlineşte visele. De la Moss Side Story încoace era clar că omul şi-ar dori să regizeze un film. I-a luat cam un sfert de secol, dar până la urmă a făcut-o. În 2011, Central Control International anunţa lansarea Therapist, prima creaţie cinematografică din tumultoasa carieră a lui Barry, care a semnat regia, scenariul, montajul şi bineînţeles muzica.

Therapist e un film neo-noir, cu durata de 40 de minute şi cu un buget cam subţirel, din ce se poate vedea în trailer-ul său. Soundtrack-ul e disponibil pe CD, la pachet cu DVD-ul filmului. Aş zice că e cu totul neesenţial, Barry nefăcând altceva decât să recicleze ideile de pe discurile sale timpurii.

În ianuarie 2012, muzicantul a sărit la înaintare cu un nou album de studio, I Will Set You Free. Într-o anumită măsură, noul opus continuă direcţia de pe Back to the Cat, în sensul că păstrează un format mai concis, fără sălbăticii experimentale. Atât că Adamson şi-a mai lăsat în pace “negrul interior” şi s-a orientat cu precădere spre sonorităţi mai “albe”, cu accente proto- şi post-punk. O avalanşă de chitare cu wah-wah şi linii de bas reverberante vin să puncteze situaţia.

Destination este de departe cel mai fioros moment al discului, semănând cu un Joy Division la maximă intensitate. Mai sunt totuşi câteva trimiteri spre muzicile negre, ca Black Holes in My Brain, cu refren soul-ish şi acorduri jazzy de pian. Însă din punctul meu de vedere, punctele forte sunt piesele cele mai melodioase. Turnaround te duce cu gândul la britpop-ul anilor ’90, în special la Pulp, în timp ce If You Love Her e o baladă de pian absolut fermecătoare.

Până la sfârşitul anului, Barry şi-a extins discografia cu încă un soundtrack, destinat filmului britanic Dreams of a Life, destul de neglijabil aş zice.

Mult mai importantă mi se pare o întâmplare petrecută în februarie 2013. După un sfert de secol de absenţă, Adamson s-a realăturat trupei Bad Seeds, punându-se pe turnee prin lumea largă. Ca să fim fideli adevărului, Barry participase anterior la imprimările pentru albumul Push the Sky Away, băgând basul la două piese. Însă reîntoarcerea permanentă nu s-a petrecut în calitate de basist, ci de baterist, percuţionist şi clăpar, vechiul fondator substituindu-l pe Thomas Wydler.

Prima apariţie discografică cu Adamson deplin reintegrat a fost Live from KCRW, lansat în noiembrie anul trecut. Se pare că veşnicul tânărul artist se simte minunat cu Bad Seeds, însă mă îndoiesc că şi-a abandonat pentru prea mult timp proiectele individuale.

Sincer să fiu, când mă apucasem de articol ascultasem destul de fugar opera lui Barry Adamson şi ce-mi trecuse pe la ureche nu mă impresionase în mod deosebit. La capătul documentării mi-am schimbat părerea radical. Flăcăul e excepţional. Are o creativitate debordantă, un spirit liber şi o tenacitate remarcabilă. Chiar merită să arunci şi tu o ureche spre albumele lui Barry. Ţi-aş recomanda să începi cu Back to the Cat, As Above, So Below şi Oedipus Schmoedipus.

Update 1:

În februarie 2016, Barry Adamson a revenit cu un nou album solo, denumit Know Where to Run. Gagiu’ nu se dezminte nici de data asta, aflându-se într-o formă fantastică pentru un individ în vârstă de 57 de ani.  

Pe Know Where to Run, redescoperim aproape fiecare faţetă a creativităţii artistului. Barry punker-ul, Barry avantgardistul, Barry cinefilul, Barry jazzmen-ul, Barry soulster-ul convieţuiesc cu toţii în deplină armonie, găsind destul de lejer un limbaj comun. Rezultatul acestei comunicări funcţionale este un melanj sonor energic şi captivant, ce defineşte personalitatea unică a muzicantului mancunian.

Apărut ceva mai recent în peisaj, Barry melodistul preia adesea rolul de solist în acest ansamblu al alter ego-urilor lui Barry. Îl auzim spre exemplu la Death Takes a Holiday, o splendidă evocare a sonorităţilor pop-soul şaizeciste. Latura sa romantică iese la iveală graţie baladelor Come Away şi Claw and Wing, cuceritoare prin sumbra lor melancolie.

Pe latura cinică şi impetuoasă, evidenţiez  instrumentalele In Other Words şi Texas Crash, două noi demonstraţii de forţă ale compozitorului şi orchestratorului Barry Adamson. Sunt convins că omul nostru are încă multe de spus pe scena muzicii alternative, chit că se apropie de vârsta legală de pensionare.

Update 2:

Primăvara lui 2017 a sosit cu o bucurie pentru fanii lui Barry Adamson: un EP nou-nouţ şi foarte simpatic, botezat Love Sick Dick. Barry dovedeşte încă odată că este un muzicant complet, purtând responsabilitatea pentru fiecare notă ce se aude pe acest EP. În putem admira în ipostazele de songwriter, orchestrator, producător şi interpret (la toate instrumentele + inconfundabilul vox).

Cele şase cântece de pe Love Sick Dick sunt legate de un fir epic, punând în scenă povestea unui mascul, care, dornic să întâlnească dragostea vieţii, bântuie nopţile prin crâşme şi locuri de pierzanie. Sună cunoscut, nu?

Sound-ul Love Sick Dick se poate defini ca o sinteză de indie rock şi dance, infuzată cu ceva influenţe ancestrale, venite pe filiera blues-soul-funk-disco. EP-ul este divers şi antrenant, cap-coadă, constituind o audiţie cât se poate de agreabilă.

Scot în evidenţă track-ul 2, tumultosul Sweet Misery, pigmentat cu un splendid solo de chitară, interpretat pe iPhone, după cum a declarat autorul. People Like Us pare a fi un tribut închinat lui Fatboy Slim, dar asta nu-i scade deloc farmecul.

One Hot Mess încheie povestea în tonuri nu disco melancolice, cu eroul nostru întorcându-se acasă de unul singur, prin ploaie. Pula dragoste, aşadar. Dar Love Sick Dick este un material cât se poate de izbutit, cu Barry aflat într-o formă de zile mari, la aproape şaizeci ani. Respect, fratele meu!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Barry Adamson

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s