Adamski

AdamskiNotă introductivă:

Stimate cititor, iată-ne ajunşi la cel de al doilea articol în format „joint” din istoria cioclopediei. Precedentul se referă la metalostonerii Acrimony şi-l are co-autor pe domnul Marius T.

Noul nostru tovarăş cioclopedist este distinsul George Verdeş aka Jock, unul dintre marii entuziaşti ai proiectului meu elucubrant. Jock şi-a exprimat dorinţa de a contribui şi el la înălţarea acestui măreţ templu al cunoaşterii, fiind la rândul său un pasionat de muzici la modul eclectic. Înainte de a te invita la lectura rubricilor următoare, îţi mai fac o recomandare fierbinte.

Tocmai ce am spus că Jock este un pasionat eclectic de muzici, însă la capitolul pop african a atins deja nivelul de expert. Mărturia cea mai bună este superba pagină de facebook Behind the Afro Scenes, unde ne împărtăşeşte tuturor descoperile sale în domeniu, absolut uluitoare. 


Mostre de înţelepciune:

Înţelepciunea lui George Verdeş aka Jock:

„Nu cred că există vreun DJ mainstream în lumea asta care să nu fi pus în club măcar de câteva ori Killer. Iar pentru cei care pun muzică în cluburile de profil, NRG, Bass Line Changed My Life sau Space Jungle sunt un must. Iar pentru mine cheliosul ăsta de Adamski rămâne unul dintre cei mai mari DJ-i de pe scena rave/acid house/dance din anii ’90.”

Înţelepciunea lui MyOwnWalkman:

„În acea epocă de entuziasm naiv a istoriei noastre, piesa a fost difuzată destul de intens pe la TVR-ul eliberat. Pentru mine, Metallica şi AC/DC însemnau superlativele absolute în muzica contemporană. Tot ce nu se încadra în tiparele respective era pur şi simplu de căcat. Iar Seal îmi apărea în videoclip ca o fiinţă aterizată de pe altă planetă. Oare chiar nu pricepeam nimic nici măcar din basul ăla? Oh, ce aş schimba adolescenţa mea de metalist român de la ţară cu una de raver din UK!”


Naştere: 

  • Adam Paul Tinley, 4 decembrie 1967, Lymington, New Forest, Hampshire, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţii criticilor de artă:

George Verdeş aka Jock:

Dacă ai ars-o ani de zile prin cluburile underground din Bucureşti pentru seri electro, house, rave, jungle sau dub şi despre Adamski ai auzit doar în contextul Killer – Seal, înseamnă că ori nu ai cultură muzicală ori că ţi-ai pierdut timpul cam degeaba. Sau mă rog, amândouă.

Adamski, pe numele lui adevărat Adam Paul Tinley, a apărut în scena de acid house din UK pe la sfârşitul anilor ’80 (scena de acid house însemnând petrecerile alea interzise, organizate prin fabrici părăsite unde se consuma LSD şi ecstasy, cam pe vremea când în Ro lumea mergea vara în Disco Ring la Costineşti ca să danseze pe muzica pusă de Sorin Lupaşcu şi să bea bere Azuga la halbă).

Înainte să fie descoperit de către Phil Smith (proprietar al restaurantului Le Petit Prince din Londra) a experimentat împreună cu fracsu şi un alt amic, Jonny Slut (de la trupa post-punk/glam goth Specimen). Cei trei s-au numit Diskord Datkord şi au realizat un cover electro după Identity, imn punk al celor de la X-Ray Spex.

Revenind, Paul Smith i-a facilitat lu Adamski un contract cu MCA Records pentru a produce primul proiect rave al casei: Liveandirect. Albumul a fost înregistrat live pe scenele din Ibiza şi prin diverse cluburi underground din Londra. Rezultatul a avut un oareşce succes, consolidând statutul de star rave al artistului. Au urmat turnee alături de Seal şi un alt MC. Tot în această perioadă şi cu aceste ocazii i-a întâlnit şi pe Nina Hagen sau Ricardo Da Force (care mai târziu a ajuns pe la KLF) şi a scos primele versiuni ale pieselor Killer şi Future Love Paradise.

Lovitura în scena mainstream a dat-o împreună cu Seal şi deja mult celebrul single Killer, inclus pe albumul Doctor Adamski’s Musical Pharmacy (1990).

Urmează turnee prin cluburi, apariţii TV. Omul se bucura de succes. E în vogă. Scena rave din toată Europa e la picioarele lui. Iar festivalurile de profil se bat pentru el.

Scoate al treilea album, Naughty (1992), din care cea mai cunoscută piesă e Get Your Body. Împreună cu Nina Hagen. O combinaţie de rave şi glam punk numai bună de pus pe sticlă într-un videoclip weird. Cu Nina Hagen într-o ipostază de virgin dominatrix wannabe, schimbând la fiecare cadru ţinuta.

Prin ’98 apare Adamski’s Thing, un album oarecum în afara stilului obişnuit. Dar tot în linia dance. Cele mai notorii extrase sunt Intravenous Venus şi One of The People. Mie nu mi-a plăcut. E un pic cam glam pentru mine. Nici mare success nu a avut. Doar prin cluburile din Italia.

Ultima lui apariţie sub identitatea de Adamski e prin 2000. Lansează un single (cu videoclip), In the City, şi apoi devine producător sub numele de Adam Sky, având diverse colaborări prin scena din Londra sau Berlin cu diverşi artişti (DJ/VJ’s) şi alte case de producţie, rămânând foarte activ şi promovând noi talente. Revine în 2012 cu un proiect neo-waltz (un nou experiment glam dance), rezultând şi un clip colaborare cu mult mai tânăra cântăreaţă şi model Viktoria Modesta.

Nu cred că există vreun DJ mainstream în lumea asta care să nu fi pus în club măcar de câteva ori Killer. Iar pentru cei care pun muzică în cluburile de profil, NRG, Bass Line Changed My Life sau Space Jungle sunt un must. Iar pentru mine cheliosul ăsta de Adamski rămâne unul dintre cei mai mari DJ-i de pe scena rave/acid house/dance din anii ’90.

Subiectiv fiind, I Dream of You de pe Liveandirect cred că e No. 1 în topul personal. Şi dacă vreodată se va inventa o şcoală de DJ’s, la cursul de Bazele Muzicii Electronice, Liveandirect trebuie să fie studiu de caz. Măcar pentru două seminarii.

MyOwnWalkman:

Steaua lui Adamski a strălucit doar pentru aproximativ doi ani pe firmament, suficient pentru a călăuzi spiritul unei epoci din muzica britanică. După ce i-a cucerit pe adepţii “extaziaţi” ai scenei rave, flăcăul avea să penetreze masiv în mainstream cu memorabilul single Killer, rămas un clasic al anilor ’90.

Deşi părea să aibă resurse pentru a se menţine un timp mai îndelungat prin chart-uri, amicul Adamski a ieşit destul de brusc din radar, rămânând doar un alt “one-hit wonder” din perspectivă pop.

Însă pentru cei care au ca preocupare predilectă muzica electronică de dans, subiectul nostru de astăzi prezintă un interes major. Blondul din New Forest a jucat un rol determinant în transbordarea muzicii house din cluburile underground americane spre arenele bătrânei Europe, via înceţoşatul Albion şi însorita Ibiza.

Adam Paul Tinley a sosit pe planetă spre sfârşitul lui 1967, într-o zodie favorabilă muzicii şi destrăbălării. Din câte se pare, micuţul Adam a fost un talent precoce. La frageda vârstă de 11 ani avea deja formaţie. De fapt era vorba despre un duo, în care Adam îl acompania la ukulele pe Dominic, frăţiorul său cântăreţ de numai 5 ani. Au fost botezaţi Stupid Babies, dovadă că părinţii lor erau prăjiţi grav.

Stupid Babies a fost primul (şi din fericire ultimul) grup “kinderpunk” din istorie. Să nu crezi că a fost doar aşa o joacă. Duo-ul a tras două piese, Baby Blues şi Baby Sitters, ce au fost incluse pe compilaţia Earcom 3, scoasă de label-ul scoţian Fast Product, acolo unde şi-au făcut debutul alde Human League, Gang of Four, The Mekons, Dead Kennedys.

Nu ştiu dacă-ţi vine să crezi, dar Baby Sitters i-a mers la inimă lui John Peel, care a difuzat-o în mod repetat în programul său de la BBC Radio 1. Îmi permit să reproduc întregul text al acestui “cult hit”: “Baby sitters, baby sitters… me hate baby sitters”.

Nu am găsit informaţii despre ce a făcut tânărul Adam Tinley în prima parte a anilor ’80. Probabil că a repetat cu ceva trupe prin beciuri şi garaje şi s-a apucat de droguri. Cert e că într-o primă fază a fost absorbit de post-punk, curent ce a continuat să-l influenţeze chiar şi după ce a migrat spre alte zone muzicale.

De pe la finele decadei, junele artist s-a simţit atras de sonorităţile urbane inventate de negrii de peste gârla atlantică. Electro-funk, hip-hop,  house, techno erau denominările acordate noilor tendinţe ce tocmai răzbăteau şi în Regatul Unit. Cu primele proiecte muzicale atestate după Stupid Babies, Adam şi-a manifestat din plin afinităţile pentru beat-urile electronice aflate în trend.

În Diskord Datkord îl avea alături pe fratele mai mare, Mark Tinley, şi pe coafatul Jonny Slut (fost membru în trupa goth rock Specimen). Singurul material realizat de respectiva formulă a fost single-ul Identity, un cover electro după fabuloşii punk-işti X-Ray Spex, lansat în 1988.

Pe parcursul aceluiaşi an, Adam şi Mark Tinley au mai avut o combinaţie, cunoscută ca Legion of Dynamic Diskord. La fel ca şi Diskord Datkord,  Legion of Dynamic Diskord n-a apucat să scoată decât un single, tot un cover electro, de această dată după Rebel Rebel al lui David Bowie.

Tot în epoca aia, Adam s-a întovărăşit cu Jimi Polo, un american din Chicago, pripăşit prin Londra, care o ardea şi el cu DJ-iala de rit house. Polo l-a învăţat pe prietenul său englez cum să se joace cu sequencer-ul şi i-a făcut cunoştinţă în carne şi oase cu câţiva corifei ai scenei house din Chicago, ca Marshall Jefferson sau Adonis.

Tânărul Tinley a realizat că e o pâine de mâncat în branşa asta şi s-a apucat serios de cântări prin cluburile dansante din UK. Cu acel prilej a adoptat un nick name percutant, Adamski, inspirat de renumitul ufolog George Adamski.

De precizat că omul chiar cânta pe scenă. Adică nu mixa track-uri dintr-un pupitru, ci presta ca “one man band”, jonglând la sampler, sequencer şi drum machine. Uneori era însoţit şi de un MC negru (MC Daddy Chester sau răposatul Ricardo Da Force), care mai băga câte un dans sau câte o răpăială, ca să încingă atmosfera.

Adamski practica o varietate de house denumită “acid house”, ce se distinge printr-o linie specifică de bas, generată cu ajutorul sequencer-ului marca Roland TB-303. Fenomenul căpata proporţii tot mai mari în UK. Iniţial au fost câteva cluburi din Londra şi Manchester, unde se dansa în draci pe acid house, cu boabele de ecstasy sub limbă.

Alcoolul nu prea era popular printre dansatori, care preferau băuturile răcoritoare, din motive lesne de înţeles. Au apărut probleme cu garda, iar fenomenul s-a mutat treptat prin hale abandonate, pe câmpii sau la Ibiza, în sezonul estival. Respectivele manifestări au căpătat denumirea de “rave parties”. De obicei petrecerile nu erau “autorizate”, iar metoda de promovare era cea orală, din gură în gură.

Bineînţeles că presa britanică s-a autosesizat şi materialele senzaţionaliste au început să curgă. Droguri şi dezmăţ, ăstea erau cuvintele la ordinea zilei. Totuşi, raver-ii nu puteau fi acuzaţi de violenţă. Ecstasy-ul generează empatie, devii “feelingos”, cum se mai spune printre drogalăii autohtoni. Nu-ţi arde în nici un caz de cotonogeală. 

Chiar şi aşa, autorităţilor din UK le-a căşunat grav pe rave-uri. În cele din urmă, în mai 1992, acest tip de petreceri a fost interzis prin lege de guvernul conservator al lui John Major. După asemenea represalii, mişcarea s-a cam stins. Spiritul ei a rămas însă cât se poate de viu, fiind perpetuat peste veacuri de evenimentele tip free tekno/teknival sau goa party.

Epoca de glorie a mişcării rave, adică anii 1988-1989, a rămas în istorie ca “the Second Summer of Love, prin analogie cu vara dragostei hippioate din 1967. Bine, din punctul meu de vedere există destul de puţine elemente comune între cele două fenomene culturale. Muzica era cu totul alta, iar drogurile difereau şi ele, chiar dacă LSD-ul se mai purta încă şi pe la rave-uri (acidul din acid house de la el vine). Tot ca părere personală, a doua vară a dragostei a avut o influenţă culturală cel puţin la fel de mare ca prima, dacă ne uităm la ce se mai întâmplă în muzica recentă şi în cultura tinerilor.

Să revin acum la Adamski, după acestă paranteză lungă, dar foarte necesară pentru definirea contextului în care se mişca subiectul nostru la vremea consacrării în show-biz. Ajuns o mare atracţie a destrăbălărilor rave, Adamski a trezit în cele din urmă şi interesul şmecherilor de la casele de discuri. Aşa că în anul de graţie 1989 s-a pomenit că semnează un contract frumuşel cu MCA Records.

Single-urile de 12-inch reprezentau suportul obişnuit pentru difuzarea muzicii house, însă amicul Adamski a debutat cu un LP (sau mai degrabă mini-LP), Liveandirect, înregistrat în concert, aşa cum se poate deduce din titlu. Albumele live sunt în general apanajul monştrilor rock-ului, nu prea le regăseşti prin discografiile artiştilor dance. Tocmai de aceea, Livenandirect are o valoare documentară deosebită pentru epoca din care datează.

Înregistrările provin din diverse gig-uri, susţinute prin Englitera sau la Ibiza, în vara lui ‘89. Avem 13 track-uri ce depăşesc rar trei minute, reprezentând cel mai probabil extrase dintr-o serie de colaje mai lungi, fiindcă e absurd să întrerupi flow-ul la o petrecere dansantă. Strici trip-ul cetăţenilor.

Adamski nu se limita doar să pompeze beat-uri şi linii de bas, adăuga şi divagaţii melodice cu sunet de pian, ce impregnau un mood aparte cântării. Eu pot să ascult aşa ceva şi acasă, fără să-mi bag nasu-n prenandez.

Liveandirect a reuşit să pătrundă în topul britanic de albume, atingând poziţia a 47-a. Semn că materialul prinsese în general la audienţa dedicată, fără să aducă prea mult public din afară.

Anul 1990 a dus la o schimbare semnificativă a situaţiei. În ianuarie, primul single Adamski, obsedantul N-R-G, s-a căţărat până pe locul 12, o performanţă foarte bună pentru un artist “de nişă”. Mai ales că vorbim de o bucată instrumentală, cât se poate de „hardcore”.

Marea lovitură avea să vină patru luni mai târziu, când nemuritorul Killer a cucerit prima poziţie şi s-a ţinut de ea vreme de patru săptămâni. “Perhaps the greatest dance song ever”, cum bine spune un comentator de pe youtube. Linia de bas, ce străbate piesa de la un capăt la altul, e absolut magnifică, trebuie să fii de tablă ca să nu te prindă.

Partea vocală, datorată unui flăcău cu origini braziliano-nigeriene ce-şi spunea Seal, a contribuit şi ea din greu la succesul dobândit de Killer. Plus că a lansat cariera fulminantă a cântăreţului, complet necunoscut atunci când a început colaborarea cu Adamski.

Track-ul exista deja în repertoriul autorului, în variantă instrumentală. I-a zis The Killer fiindcă îi amintea de muzicile ce ilustrau scena crimei în filmele poliţiste. Seal a venit cu nişte versuri de cu totul altă factură, ce vorbeau despre libertate, solidaritate şi pericolele rasismului, iar combinaţia a funcţionat de minune.

Interesantă sugestia făcută de Adamski tovarăşului său, privind abordarea cântecului: “(…) I asked him to sing it like bluesy rock. In Ibiza, you’d hear things like Fleetwood Mac’s Oh Well played alongside house tracks, so I probably had that in mind.”. Alte detalii despre Killer într-un frumos interviu din The Guardian.

În acea epocă de entuziasm naiv a istoriei noastre, piesa a fost difuzată destul de intens pe la TVR-ul eliberat. Pentru mine, Metallica şi AC/DC însemnau superlativele absolute în muzica contemporană. Tot ce nu se încadra în tiparele respective era pur şi simplu de căcat. Iar Seal îmi apărea în videoclip ca o fiinţă aterizată de pe altă planetă. Oare chiar nu pricepeam nimic nici măcar din basul ăla? Oh, ce aş schimba adolescenţa mea de metalist român de la ţară cu una de raver din UK!

Nu exagerez deloc atunci când spun despre Killer că este un clasic al timpurilor moderne. Numeroasele cover-uri apărute ulterior îmi întăresc afirmaţia. Seal a speculat momentul şi a tras o nouă versiune pentru albumul său de debut, din 1991, reuşind să cucerească încă odată Top 10 britanic.

George Michael a preluat şi el piesa în concertul tribut Freddie Mercury, desfăşurat pe Wembley în aprilie 1992, îngemănând-o foarte deştept într-un medley cu Papa Was a Rolling Stone, a celor de la The Temptations. Mai spre sfârşitul veacului, în 1999, DJ-ul neamţ ATB a prelucrat melodia pe vibe-ul lui de trance popular.

Paleta stilistică s-a diversificat masiv în secolul XXI. Astfel Killer a ajuns chiar şi în repertoriul eurometal, prin intermediul nemţilor Angel Dust (în 2002) şi al finlandezilor Northern Kings (în 2008). Fătucile Sugarbabes au înregistrat capodopera lui Adamski, pentru un B-side din 2003. Ramura indie e reprezentată de scoţienii Sons and Daughters (în 2007) şi de englezoaicele 2:54 (în 2012).

În 2010, un alt DJ vestit, Tiësto, a băgat şi el un remix după Killer. Post-punkista germană Nina Hagen, după cum vom vedea bună prietenă cu autorul, a inclus propriul cover pe albumul Volksbeat (2011). Mai recent, în 2012, Bastille, idoli electropop ai tinerei generaţii, au abordat la rândul lor acest hit de pe vremea când erau de-o şchioapă. Mă întreb câte succese mondiale lansate în ultimii 30 de ani au beneficiat de un asemenea tratament?

Revenind în 1990, după o vară în care s-a dansat în draci pe Killer, Adamski era aşteptat la cotitură, să mai furnizeze nişte beat-uri contagioase. Odată cu lăsarea toamnei a sosit un alt single, The Space Jungle, urmat îndeaproape de al doilea album al starului acid house, Dr. Adamski’s Musical Pharmacy, tras de data asta în studio. Ambele au intrat în Top 10, însă era clar că băiatul nu mai avea pe ţeava încă ceva de anvergura superhitului său.

The Space Jungle este de fapt un fel de remake electronic după All Shook Up al lui Elvis Presley şi sună cam kitschos. La fel zic şi despre Soul Kitsch Inc, care-i un fel de variaţie după Soul Kitchen de la Doors. Dr. Adamski’s Musical Pharmacy încearcă să concilieze acid house-ul autentic cu convenţiile pop-rock şi reuşeşte acest lucru doar în parte.

Track-ul de deschidere, Flashback Jack, rămâne un highlight al întregului album, împrumutând vizibil din spiritul “Madchester”. Adamski se ocupă şi de partea vocală, aşa cum se întâmplă pe majoritatea discului. Maniera lui de interpretare poartă amprenta punkismului declamatoriu, dar se integrează foarte bine în peisaj. Pe asta trebuie neapărat s-o ţii minte: “I’m a party boy/Enjoy and destroy!”. Flashback Jack a fost al patrulea single al lui Adamski, numai că din păcate a performat foarte modest în chart-uri (doar no. 46 în UK).

Un alt moment de vârf este impetuosul I Want You Back, cu patriarhul hip-hop Kurtis Blow ca invitat special. În rest aş remarca bucăţile instrumentale mai lungi, precum Future Freak (Supernova Bossanova) şi N.R.G. Symphony in F Minor, adresate adevăraţilor fani house music.  

Al treilea album, Naughty (1992), a fost crucial pentru cariera lui Adamski. Dacă ar mai fi avut un hit de Top 10, probabil că omul şi-ar fi menţinut încă mult timp statutul de vedetă pop. Numai că extrasele pe single s-au clasat toate sub locul 50, în timp ce albumul n-a pupat în nici un fel chart-urile.

Mă mir că s-a întâmplat dezastrul ăsta. E drept, nici o piesă n-are potenţialul lui Killer, dar materialul sună în ansamblu mai mult decât onorabil şi ar fi meritat o soartă mai bună. Mie mi se pare chiar mai închegat şi mai diversificat decât Musical Pharmacy.

Vremea de glorie a acid house-ului era deja pe terminate, iar Adamski a încercat să rămână fresh, adaptând influenţe din alte zone muzicale (rock alternativ, techno, hip-hop). Orchestraţiile îmbină tehnicile programming cu instrumentele specifice de rock, protagonistul băgând din greu la chitară.

Fără îndoială, cea mai tare repriză de pe Naughty este Get Your Body, cu năvalnica Nina Hagen ca special guest. De-a dreptul fascinant, ca orice face femeia aia! Foarte mişto şi senzuală este Never Goin’ Down!, o colaborare cu Soho, un grup ce avea două surori negrese pe voce, frumoase foc.

Back to Front se bazează pe o linie de bas samplată după Public Image Ltd. şi pe rapping-ul  prestat de Ricardo Da Force (prezent pe mai multe track-uri de pe disc). Take The Money ‘n’ Run, piesa ce încheie albumul, este un rock în toată regula, cu Adamski dezlănţuit în ipostaza de vocalist-chitarist.

După eşecul Naughty, flăcăul pare să fi fost foarte dezamăgit de show-biz, fiindcă n-a mai dat nici un semn de viaţă timp de şase ani. A revenit abia în 1998, cu albumul Adamski’s Thing.

Scena dance britanică se schimbase radical, acid house-ul era demult passé, dar moştenirea sa era încă vie. La putere erau Chemical Brothers, Prodigy, Fatboy Slim, adică big beat-ul, cum au denumit specialiştii curentul respectiv. Adamski, ca un mare precursor ce este, a încercat să ţină pasul cu noul trend, virând destul de decis spre big beat, fără a-şi trăda rădăcinile house.

Albumul are şi o componentă soul/funk, accentuată de aprigul vocalist Gerideau, pe care-l putem auzi la majoritatea pieselor. Dintre acestea, single-urile One of the People şi Intravenous Venus sunt cât se poate de catchy.

În afară de Gerideau îl mai remarcăm şi pe Geno Washington, veteran al soul-ului şaizecist, care interpretează cu ardoare cântecul God’s Teeth, ca şi pe vechiul tovarăş Jonny Slut, mânat de entuziasmul necesar pentru Climbing Up.

Adamski’s Thing nu prea a trezit interes în UK, îndepărtându-l definitiv pe artist de strălucirea stardom-ului. În schimb a prins destul de bine în Italia, fapt ce l-a determinat pe Tinley să se mute pentru o vreme acolo.

În 2000 Adamski a realizat albumul Mutant Pop, disponibil numai pe piaţa italiană. Omul continua să fie într-o mare vervă creativă, după cum sună discul. Cel puţin In the City, o colaborare cu acelaşi Gerideau, are un beat teribil de antrenant. Ca un veşnic hipster ce se află, omul nostru continua să-şi updateze sound-ul, Mutant Pop reflectând cu frenezie tendinţele “progresive” din muzica house contemporană.

A urmat încă o perioadă sabatică, încheiată spre jumătatea deceniului trecut, când muzicantul şi-a făcut revenirea pe piaţă cu un alt pseudonim, Adam Sky. S-a concentrat în principal pe DJ-ială, fără să mai scoată prea multe producţii noi. Au existat totuşi câteva single-uri şi EP-uri în perioada 2004-2009, pe barba lui sau în cârdăşie cu alţi confraţi.

Adam Sky a adoptat stilul electroclash, lucru foarte legitim dacă ţinem cont de background-ul său. Interesant că repertoriul din această etapă include şi nişte prelucrări după clasice post-punk, ca I Am the Fly (de la Wire) sau We Are All Prostitutes (de la Pop Group).

Ceva mai încoace, în 2011, l-am regăsim pe Tinley printre colaboratorii legendarului proiect dub African Head Charge, pe albumul Voodoo of the Godsent. Reîntors între timp la nick name-ul Adamski, a băgat acolo la sintetizator, plus că a semnat două dintre piesele de pe disc.

Anul următor, renăscutul Adamski a scos la iveală un proiect nou-nouţ, denumit Neo-Waltz. Pare o glumă, dar bătrânul raver vrea să importe ritmurile legănate ale valsului pentru dancefloor-ul secolului XXI. De fapt nu face altceva decât să adapteze măsurile de 3/4 în contextul celor mai fresh sonorităţi EDM. Artistul susţine că vrea să-i determine pe clubber-i să danseze câte doi, ca în saloanele de odinioară, fiindcă de mii de ani de când e în business, s-a cam săturat să vadă mulţimi de oameni ce se bâţâie fiecare de capul lui.

Dacă te îndoieşti de seriozitatea demersului adamskian, atunci te invit să consulţi lista colaboratorilor, care-i include între alţii pe marii maeştrii ai dub-ului Lee “Scratch” Perry şi Adrian Sherwood, pe iluştrii baterişti punkişti Rat Scabies (The Damned) şi Budgie (Siouxie And The Banshees) sau pe cântăreţul R&B David McAlmont (participant la singurul moment ironic, cover-ul după Last Waltz al zaharisitului Engelbert Humperdinck).

Pe lângă toţi aceştia, Adamski se bazează în regim full time pe Viktoria Modesta, cântăreaţă şi modelină din Letonia, o prezenţă deosebită în peisaj prin frumuseţea şi talentului ei şi prin faptul că are piciorul stâng amputat de la genunchi în jos.

Între timp proiectul a fost redenumit Future Waltz şi din câte se pare vom avea parte şi de un album, ce urmează să fie lansat de label-ul Wall of Sound. Până atunci poţi să auzi extrase din viitorul material pe site-ul oficial al lui Adamski. Revenim cu update-uri.  

Update:

Şi uite că am revenit! În februarie 2015, Adamski a lansat în sfârşit mult aşteptatul album de vals futurist, ce a primit titlul Revolt. Din câte se pare, revolta este îndreptată împotriva rutinei ce a pus stâpânire pe scena dance de ceva timp încoace. Materialul e disponibil pe vinil, sub forma unei colecţii de 10 single-uri 12-inch, sau ca download, normal. Deci avem de ascultat din belşug.

Aşa cum anticipam, nu e vorba despre nişte remixuri pe sute de BPM după alde Strauss, ci despre o reciclare a faimosului metru 3/4. Sound-ul albumului înclină spre UK bass (adică o fuziune de dubstep, UK garage, grime, dnb), dar se pot identifica şi incursiuni spre minimal techno sau accente mai retro (acid house, dub).

Indiscutabil, Revolt poate fi caracterizat ca original şi non-conformist, dar rămâne de văzut cât de groundbreaking ar putea deveni. Calitatea pieselor e destul de variabilă, d-aia cred că o selecţie prescurtată, de vreo 12 cântece în loc de 20, ar fi fost ceva mai nimerită.

Ca mesaj, Adamski se mişcă pe o scală întinsă de la umor până la invectivă. Am spus despre cover-ul după Last Waltz, care-i într-adevăr amuzant. Mai întâlnim încă două preluări. Dazed and Confused, de la Led Zeppelin, cu beat-uri de minimal şi incantaţiile dizeuzei Betty Adewole, e absolută fermecătoare, să moară de ciudă rochiştii bătrâni. Golden Brown, faimosul vals new wave al celor de la Stranglers, nu dă bine deloc cu infuzia de bass, chiar dacă Shanki, vocalista invitată, are un timbru mişto.

Climaxul albumului se produce odată cu apariţia faimosului pionier dub Lee „Scratch” Perry, care toastează la două piese, 3Step 4Ever şi Boo Pope. Prima-i mai de distracţie, cu Perry confruntat de o gagică grime, MC Wildflower.

În schimb, Boo Pope e o veritabilă diatribă anti-catolică şi anti-religioasă în general, la care eu vibrez din tot sufletul. „Abusing the young boys…. abusin’, usin’, confusin'”, mormăie acuzator Scratch. Pentru a sublinia dramatismul situaţiei, Adamski a strecurat în mix şi un sample după Dies Irae a lui Verdi.

Avem vreo trei reprize cu iz de Kurt Weill aşa, dintre care cea mai reuşită este The Roof of the World, o colaborare cu un anume Triple XXX Mystix. În rest aş mai remarca Pump Up the Waltz (feat. Buck Dexter), care-i un fel de profesiune de credinţă, şi poate sumbrul dub London Dungeon (feat. Congo Natty).

Din păcate găsim destule bucăţi cam de prisos, culminând cu Oom Dada, o colaborare cu italianca Asia Argento, ce sună precum o Amanda Lear „pentru săraci”. Anyway, salutăm această tentativă curajoasă a amicului Adamski de a revoluţiona muzica dance în secolul XXI.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

7 gânduri despre „Adamski

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s