Johnny Adams

Johnny AdamsMostră de înţelepciune:

„Cântăreţul a bătut palma cu Rounder, iar gestul ăsta avea să-l aducă în sfârşit la lumină. Vreme de aproximativ 15 ani, cât a mai zăbovit pe planeta albastră, Adams a imprimat cu regularitate albume ce l-au ajutat să iasă din circuitul bodegilor din New Orleans, facilitându-i turnee în alte părţi ale Americii de Nord, dar şi în Europa sau Japonia.”


Naştere: 

  • Lathan John Adams, 5 ianuarie 1932, New Orleans, Louisiana, SUA

Deces:

  • 14 septembrie 1998, Baton Rouge, Louisiana, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Încă un negru cu voce de zile mari. Asta nu l-a ajutat să ajungă un superstar, la fel ca alţi negrii cu voci de zile mari. Pentru toată viaţa şi posteritatea, Johnny Adams a rămas doar apanajul conaisseur-ilor într-ale rhythm & blues-ului, ceea ce proiectează o umbră de neîmplinire asupra carierei sale.

Chiar dacă a avut nişte mici hit-uri la Billboard în ultimii ani ’60, popularitatea lui Johnny s-a limitat vreme îndelungată doar la oraşul său natal, New Orleans. Soarta artistului s-a schimbat abia din anii ’80, când o serie de albumele scoase la Rounder Records au reuşit să-i aducă notorietate internaţională.

Încă din anii ’40, în New Orleans s-a dezvoltat o varietate specifică de rhythm & blues, influenţată de tradiţia locală de jazz şi de muzica din Caraibi. Adams avea însă un stil destul de „cosmopolit”, ce împrumuta elemente ale altor trend-uri R&B. Johnny a impresionat mulţumită unui timbru vocal foarte limpede, de tenor, dublat de marea înflăcărare a interpretării.

Cântăreţul se putea lansa cu uşurinţă în falsetto-uri de efect sau în improvizaţii onomatopeice ce imitau sunetul trombonului. Spre lauda lui, nu a abuzat niciodată de asemenea trucuri, utilizându-le doar în momentele oportune. Entuziasmat de calităţile lui Adams, un DJ de la un radio din New Orleans l-a supranumit The Tan Canary, iar porecla s-a transmis peste ani. 

Johnny Adams s-a născut în 1932, fiind cel mai mare dintre cei zece plozi ai familionului din care provenea. A învăţat să cânte în corul bisericii, la fel ca tone de alţi cântăreţi negri. Cred că e un deal între negrii din America şi Jesus. Ei îl slăvesc pe nazarinean, iar el le dă la schimb nişte voci uluitoare, ca să descurce cu ele în viaţă. 

Întâmplarea, sau poate chiar amicul Jesus, au făcut ca Johnny să fie vecin cu o fătucă pe nume Dorothy LaBostrie, ce avea ca ocupaţie de bază scrierea de melodii. Între altele făcuse una trăznită, Tutti Frutti, înregistrată în 1955 de concitadinul Little Richard, spre a deveni un mare standard rock’n’roll.

Dorothy l-a auzit odată pe Johnny prin pereţi, cum intona la duş un Precious Lord plin de patos. I-a plăcut aşa de mult glasul ce răzbătea din baia alăturată, că s-a dus la talentatul vecin să-i propună o colaborare. Nu ştiu dacă a fost atât de entuziasmată încât a intrat peste el în baie. Cert e că Johnny a acceptat propunerea, deşi a avut unele reticenţe (povesteam într-un articol recent, despre Faye Adams, cum cântăreţii de gospel riscau să fie ostracizaţi de comunitate, dacă o dădeau pe muzică profană).

Dorothy şi-a băgat vecinul pe felie cu un label la care lucra ea atunci, Ric Records. Acesta apartinea unuia Joe Ruffino, probabil urmaş de ceva emigrant italian, fascinat de scena rhythm & blues din New Orleans. Discurile scoase de Ruffino la Ric şi respectiv Ron Records, în perioada 1959-1963, n-au avut decât succes regional, dar prezintă un interes uriaş pentru fanii genului, care nu pot ignora pleiada de muzicanţi valoroşi ce activau la vremea respectivă în Crescent City.

Johnny Adams a debutat cu single-ul I Won’t Cry, scris de LaBostrie şi Ruffino, o baladă răvăşitoare, ce relevă calităţile spectaculoase ale interpretului. Până în 1963, Adams a scos aproape o duzină de discuri single pentru Ric. Mai târziu a afirmat că acestea au trezit interes doar prin partea locului şi din cauza încăpăţânării lui Ruffino, care a refuzat să încheie un deal de distribuţie cu o companie majoră. 

Singura piesă cu ceva impact dincolo de împrejurimile New Orleans-ului a fost A Losing Battle (1962), ajunsă no. 27 în chart-ul R&B de la Billboard. A Losing Battle este o baladă ce-l are ca autor pe Mac Rebennack, pe atunci un june anonim, consacrat mai târziu sub alias-ul Dr. John.

Dealtfel Rebennack a semnat şi a produs mai multe dintre cântecele lui Adams din acea perioadă, iar după cum vom vedea relaţia lor de lucru s-a reînnodat peste ani. Sound-ul înregistrărilor de la Ric ale vocalistului se alinia destul de evident tendinţelor epocii, una de tranziţie de la rhythm & blues-ul clasic la soul, ilustrată de staruri ca Ray Charles, Sam Cooke sau Jackie Wilson.

Cei de la casa de discuri ţineau morţiş să-l împacheteze pe Johnny ca interpret de balade, aşa că mare parte din repertoriul său este unul de jale. Ulterior, împricinatul şi-a mărturisit nemulţumirea faţă de această situaţie, argumentând că posibilităţile sale de exprimare erau cu mult mai diverse. Omu’ avea mare, mare dreptate.

Piesele uptempo erau oricum puţine şi cu vreo două excepţii au şi fost osândite pe faţa B, deşi aveau potenţial să placă la lume. Trebuie să le remarc atât pe cele mai aproapiate de canoanele R&B, precum Come On sau Life Is Just a Struggle, cât şi pe cele cu caracter mai special, cum sunt Let the Wind Blow, o replică izbutită a stilului Brill Building, sau Oh, So Nice, asortată elegant cu cor de negrese şi viori.

Asta nu scade cu nimic meritele baladelor lui Johnny, întotdeauna foarte convingătoare. Pe lângă bucăţile amintite deja, aş adăuga şi o excelentă versiune la You Can Make It If You Try, iarăşi cu orchestră de coarde integrată magistral în peisaj, sau Lonely Drifter, pigmentată de sunetul orgii Farfisa. La scurtă vreme după Ray Charles, Johnny Adams asimila şi el influenţe country, aşa cum o atestă cover-ul după Cold, Cold Heart, din 1963. 

Ruffino s-a prăpădit prematur, în 1962. Label-urile pe care le-a fondat n-au rezistat prea mult după moartea sa, ducându-se definitiv de râpă. Pentru Adams a urmat o perioadă confuză. Vreo cinci ani la rând s-a tot perindat de la o casă de discuri la alta, fără să scoată nicăieri mai mult de două-trei single-uri. Din ce am găsit pe youtube de la acea vreme, cântăreţul încerca să se adapteze trend-urilor curente, manifestând afinităţi în principal cu confraţi sudişti ca Solomon Burke sau Otis Redding. 

Johnny Adams a reuşit să obţină un contract stabil abia din 1968. Atunci a semnat cu SSS International, un label din Nashville, deţinut de Shelby S. Singleton. Acest Shelby avea în CV câteva hit-uri naţionale ca producător pentru Brook Benton, Leroy Van Dyke, Ray Stevens, Joe Dowell sau Paul & Paula, aşa că Johnny trebuie să fi simţit ceva speranţă în suflet.

Cel dintâi single scos de el la SSS, Release Me, a penetrat în Top 40 R&B şi în zona inferioară a Topului 100 pop. O promisiune timidă că soarta cântăreţului se va schimba. Release Me este o prelucrare după un vechi hit country, cu un refren marcat de falsetto-ul sfâşietor al interpretului (pleeeeease!). La noi cântecul este mai cunoscut în varianta coclită a lui Engelbert Humperdinck.

Reţeta de la Release Me a fost adaptată şi pentru următorul single, Reconsider Me (1969), care-i tot o piesă de factură country tratată ca baladă soul, cu strigăte în falsetto la refren. Reconsider Me a funcţionat chiar mai bine, ajungând pe locul 8 la R&B şi pe 28 la pop.

Din nefericire acesta a rămas cel mai mare hit al vieţii lui Adams. Cu excepţia a două succese mărunte la secţiunea R&B, I Can’t Be All Bad (1969) şi o variantă refăcută la I Won’t Cry (1970), celelalte single-uri scoase până în 1971 la SSS n-au mai pupat chart-urile. De consemnat că în perioada respectivă, mai exact în 1969, Adams a realizat pentru întâia oară şi un LP, Heart & Soul, până atunci bazându-se exclusiv pe formatul single.

La fel ca în epoca Ric Records, repertoriul lui Johnny a continuat să abunde în balade. Însă întotdeauna interpretarea s-a ridicat la mare înălţime. Plus că artistul a reuşit să-şi demonstreze polivalenţa chiar şi sub constrângerea ritmurilor lente. Spre exemplu Tender Side of Me sau Too Much Pride îl confirmă virtuţile de crooner country-soul, I Can’t Be All Bad, Real Live Livin’ Hurtin’ Man sau If I Could See You One More Time exprimă un feeling autentic de blues, iar Kiss the Hurt Away ne arată ca artistul se mişca natural şi într-un context orchestral mai rafinat, de factură pop. Lonely Man se află printre puţinele compoziţii proprii ale cântăreţului şi mă mir cum a rămas aşa de obscură, la cât de frumoasă şi de ingenuă este.

Piesele ritmate, cu toate că s-au menţinut într-o minoritate absolută, au la rândul lor darul de a impresiona. You Made a New Man Out of Me, Proud Woman, South Side of Soul Street, Down by the River, marcate fiecare de estetica Stax, te fac să te întrebi de ce tăntălăii de la casele de discuri au mizat atât de mult doar pe latura de baladist rănit în dragoste a lui Johnny.

În 1971 Johnny Adams trecea la Atlantic Records, mutare ce părea să aducă în sfârşit soarele pe strada cântăreţului aflat de peste un deceniu în business. Până în 1973, flăcăul n-a scos decât patru discuri single la Atlantic, rămase fără nici un fel de ecou prin clasamente. Am căutat cântecele de pe faţa A de la fiecare şi am rămas uimit de cât de bine sună. Între ele se află şi un cover superb după Salt of the Earth de la Rolling Stones.

Adams continua să se adapteze din mers evoluţiei muzicii soul. Vocea sa magnifică se mula perfect cu groove-urile moderne, inspirate de succesele unora ca Bill Withers sau Al Green. Numai că bietul Johnny n-a prins nici de data asta la un public mai larg, rămânând cu acelaşi nucleu de fani devotaţi, pe care-i delecta în bodegile din New Orleans. 

Cu toate că dezamăgirile se ţineau lanţ, Johnny şi-a văzut mai departe de muzică. În 1975 a înregistrat un album de Crăciun pentru label-ul local Maison de Soul. Nici măcar un glas strălucit ca al său nu prea alungă rutina cântecelor festiviste.

Un an mai târziu a lansat LP-ul Stand By Me, la Chelsea Records din L.A.. Materialul reuneşte cover-uri după diverse hit-uri soul, cu piesa-titlu transformată într-un jam de şapte minute. Mie îmi seamănă întrucâtva cu varianta CCR de la I Heard It Through the Grape Vine.

Restul cântecelor sunt tratate într-o manieră mult mai straight, cu Baby I Love You (Aretha Franklin) sau Don’t Let the Green Grass Fool You (Wilson Pickett) sunând cât se poate de antrenant şi în interpretarea lui Johnny. Cât despre I’ll Never Fall in Love Again, îi dă clasă lui Tom Jones, care numai netalentat şi incompetent nu e.

Următorul LP, After All the Good Is Gone (1978), a ieşit la Ariola, subsidiar al companiei BMG. S-a pus din nou accent pe aptitudinile de baladist ale cântăreţului, ca şi pe deschiderea sa spre genul country. After All the Good Is Gone este un cover după Conway Twitty, pe calapodul Release Me/Reconsider Me.

Figura a prins, fiindcă Johnny a intrat pentru prima oară după şapte ani în topul R&B, pe poziţia a 75-a, însă a fost şi ultima ocazie din viaţă când şi-a văzut numele în chart-ul respectiv. Cel mai bun moment al albumului este totuşi unul funky, Chasing Rainbows, dovedind încă odată că Johnny ar fi trebuit lăsat să cânte mai multe piese ritmate. 

La vremea respectivă muzica afro-americană fusese acaparată de trend-ul disco, faţă de care Johnny, altădată un veritabil hipster, a rămas în general indiferent. Practic After All the Good Is Gone este primul său album ce poate fi caracterizat ca „retro-soul”.

Anul anterior făcuse totuşi o incursiune curajoasă în muzica disco, cu Feel the Heat, Feel the Beat, non-album single apărut la Hep’ Me, un mic label din New Orleans. Tot acolo au ieşit şi LP-urile The Many Sides of Johnny Adams (1981) şi The Sweet Country Voice of Johnny Adams (1983), ambele compromise de o producţie cam ieftină. 

Ei bine, după cum a decurs articolul până acum, nu cred că mai aşteptai vreo veste bună. Poate că nici Johnny nu aştepta, mai ales că între timp trecuse şi de borna 50 a vieţii. Numai că într-o bună zi a fost contactat de nişte flăcăi de ispravă de la Rounder Records, un label independent din Nashville, care de la înfiinţarea sa în 1970 a avut o contribuţie imensă în crearea nişei „roots music” pe piaţa americană. 

Cântăreţul a bătut palma cu Rounder, iar gestul ăsta avea să-l aducă în sfârşit la lumină. Vreme de aproximativ 15 ani, cât a mai zăbovit pe planeta albastră, Adams a imprimat cu regularitate albume ce l-au ajutat să iasă din circuitul bodegilor din New Orleans, facilitându-i turnee în alte părţi ale Americii de Nord, dar şi în Europa sau Japonia. Altă viaţă, ce dracu’!

Succesul s-a datorat şi oamenilor cu care a lucrat în această perioadă, mai ales remarcabilului producător Scott Billington, dar şi unor sidemen-i de elită, precum chitariştii Walter „Wolfman” Washington şi Duke Robillard, saxofonistul Alvin „Red” Tyler sau pianistul Dr. John, un link direct spre îndepărtata perioadă Ric Records.

Debutul lui Johnny la Rounder, From the Heart (1984), se încadrează într-o tendinţă destul de pregnantă în epocă, cu toate că nu scotea capul prea sus în chart-uri. Mă refer la acel hibrid retro de southern soul şi blues, cultivat de artişti ca Z.Z. Hill, Little Milton sau Robert Cray, ce încă mai are ceva viabilitate şi în prezent. Nici un alt sound contemporan nu i se potrivea mai bine lui Johnny. Pe lângă asta, el a ţinut să arate că poate ieşi din tiparele ce l-au consacrat, jonglând relaxat cu două numere jazzy, Why Do I şi We Don’t See Eye to Eye.

After the Dark (1985) tinde spre un sound ceva mai mainstream, asemănător într-o anumită măsură cu ceea ce făcea Eric Clapton în aceiaşi perioadă. Din fericire Adams a evitat să devină atât de plictisitor şi de artificial precum cel meţionat mai înainte.

Un cântec ca Lovers Will (compoziţie a lui John Hiatt) ar fi putut contracara monotonia programelor AOR (numai că acolo nu prea se auzeau cântăreţi negrii…), iar Give a Broken Heart a Break (de Doc Pomus) rivalizează cu Luther Vandross pe partea de smooth soul. Do Right Woman, Do Right Man sună credibil şi prin glasul lui Adams, chiar dacă Aretha rămâne covârşitoare. În fine, Dancing Man trădează un apetit tardiv pentru disco al bătrânului dizeur din New Orleans.

Johnny a revenit după trei ani, cu Room with a View of the Blues. Aşa cum ne avertizează titlul, înclinaţiile soul ale artistului au cedat definitiv terenul în faţa blues-ului, până atunci componenta secundară a muzicii sale. Asistat de instrumentişti beton, „canarul cafeniu” excelează şi în aceste împrejurări, alternând bucăţile mai săltăreţe cu balade de tipul „slow burning”.

Walking on a Tightrope (1989) este un tribut adus unuia dintre cei mai prolifici compozitori de R&B, Percy Mayfield. Lipsesc clasicele Please Send Me Someone to Love şi Hit the Road Jack, dar Adams nu are nevoie de hit-uri arhicunoscute ca să impresioneze.

A urmat încă un disc tematic, The Real Me (1991), dedicat unui alt mare songwriter, Doc Pomus. Proiectul l-a implicat pe Pomus însuşi, un admirator declarat al lui Adams, care s-a apucat să-i scrie cântece noi cu acest prilej. Din păcate a mierlit-o cu puţin timp înainte de începerea înregistrărilor, aşa că a ratat audiţia albumului, ce poate fi definit ca o capodoperă târzie a şcolii vechi de rhythm & blues.

Deşi trecuse de şaizeci de ani, cântăreţul nu s-a complăcut în exploatarea aceloraşi modalităţi de expresie. Good Morning Heartache (1993) este o colecţie de standarde de jazz şi nici nu mă mir că Johnny a excelat şi la acest capitol, în ciuda faptului că aborda în premieră un asemenea repertoriu. 

The Verdict (1995) păstrează aceiaşi linie jazzy, dar pe lângă temele consacrate adaugă două creaţii inedite ale răposatului Pomus. De notat prezenţa unor invitaţi ca Harry Connick Jr. (pian) şi Houston Person (saxofon tenor).

One Foot in the Blues (1996) a marcat o întoarcere parţială la rădăcini, celălalt picior rămânând înfipt în jazz. Acompaniamentul este asigurat de un trio formidabil, alcătuit din Dr. Lonnie Smith (orgă Hammond), Jimmy Ponder (chitară) şi Ed „Sweetbread” Peterson (sax tenor), deci îţi dai seama cam care e sound-ul.

Chiar dacă înaintarea în vârstă îl făcea mai răguşit, glasul lui Johnny îşi păstra farmecul şi acurateţea. Probabil că ne-ar mai fi cântat mult şi bine, doar că în 1997 s-a trezit cu o nenorocire de cancer la prostată. Cu toate că se simţea foarte rău, s-a străduit să înregistreze un ultim album, Man of My Word, care a ieşit în august ’98. La mai puţin de o lună, omul nostru s-a stins din viaţă la vârsta de 66 de ani.

Pentru opusul final, cântăreţul a revenit la stilul soul-blues clasic, întreg materialul fiind străbătut de o emoţie aparte. E clar că avem de-a face cu o fiinţă ce-şi simte sfârşitul aproape, dar care păstrează o atitudine demnă, fără regrete sfâşietoare.

Pe lângă preluări după William Bell, Percy Sledge sau Brook Benton, albumul include şi o serie de cântece noi, scrise special pentru Adams cu acest prilej, de compozitori precum Dan Penn, Bobby Charles sau Carson Whitsett. Man of My Word se încheie simbolic cu un gospel tulburător, Never Alone, interpretat în duet cu o altă mare voce a New Orleans-ului, Aaron Neville.

Pe post de concluzie îl citez pe Bill Dahl, un cronicar de pe site-ul AllMusic: „Adams could sing the phone book and make it sound sweet”. Aşa sunt născuţi unii oameni.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s