Greg Adams

Greg AdamsMostră de înţelepciune:

„Sună foarte profesional, ca să zic aşa. Surdină la greu pe trompetă şi ritmuri ce se vor lascive, ca în filmele alea erotice „de la brâu în sus”. Nu m-aş mira ca omul să fi făcut pe şestache şi ceva soundtrack-uri d-astea. Totuşi găsim şi vreo două reprize care evocă cu anumite rezerve funk-ul d’antan, însă în compensaţie ni se servesc ceva balade zaharisite (…).”


Naştere: 

  • Gregory Thomas Adams, cca. 1950, San Francisco, California, SUA

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

În aproape jumătate de secol de activitate, gagiul a ajuns să fie creditat pe mai mult de 500 de discuri. A intrat în scenă ca membru Tower of Power, grup soul/funk californian, unde zicea din trompetă şi se ocupa de aranjamente orchestrale. Treptat a început să ducă o viaţă paralelă de şobolan de studio, închiriindu-şi serviciile unei multitudini de proiecte. De pe la jumătatea anilor ’90 a început să scoată şi nişte albume sub nume propriu, care sunt cam discutabile pentru un individ cu reputaţia lui.

Data naşterii lui Greg Adams nu e menţionată nicăieri pe net, probabil pentru că împricinatul vrea să pară veşnic tânăr. Dar nu tre’ să fii mare detectiv să-ţi dai seama că a venit pe planetă cândva prin 1950. Provine din San Francisco, mai exact din tumultoasa Bay Area. Babacii lui făceau parte din Salvation Army, organizaţie în care suflatul în alămuri reprezintă un „must”. Aşa că micuţul Gregory a pus mâna pe o trompetă de la vreo cinci ani. S-a format ca muzicant în big band-ul liceului, unde a deprins şi meşteşugul orchestraţiei.

Ar fi avut perspective să devină un fel de Gil Evans sau Quincy Jones, numai că anumite împrejurări l-au deturnat din direcţia asta. Pură coincidenţă, pe când era adolescent, fix în regiunea sa de baştină se petreceau nişte lucruri tulburătoare. Hoardele de hippioţi prăjiţi mişunau peste tot, iar un puţoi ca el n-a putut să reacţioneze altfel decât lăsându-şi laţele să crească.

Totuşi, micuţul Gregory nu prea se regăsea în elucubraţiile psihedelice de tip Grateful Dead sau Jefferson Airplane. Era atras mai curând de alte chestii, aflate şi ele la modă, ca James Brown, gaşca de la Stax sau trupele de „brass rock”, gen Blood, Sweat & Tears sau Chicago. E normal, deoarece toţi ăstia se potriveau mult mai bine cu background-ul său de jazzist.

Odată ce a terminat liceul, flăcăul ar fi trebuit să se care la Berklee, renumita fabrică de muzicanţi elitişti. În cele din urmă a optat să rămână pe loc pentru a se înhăita cu o gaşcă locală ce-şi zicea Tower of Power. A preferat aşadar destrăbălarea în locul studiului academic, dar timpul a dovedit că junele Greg a făcut o manevră înţeleaptă, mulţumită căreia s-a umplut de marafeţi. „So really, that was my university”, avea să declare mai târziu trompetistul, referindu-se la trupa cu care a cântat un sfert de secol. 

Trebuie să mărturisesc că Tower of Power e pe sufletul meu. Ca sonoritate se află undeva între soul şi funk, cu uşoare atingeri ale amintitului „brass rock”. Se poate spune că TOP constituiau un fel de chintesenţă muzicală a epocii. Componenţa era una multirasială, dar nota bene, soliştii vocali au fost întotdeauna negrii, ceea ce mi se pare o alegere foarte inteligentă în contextul dat.

Încă din primii ani de succes, secţia de suflători din Tower of Power avea să fie solicitată pentru înregistrări şi concerte de megastaruri ca Santana, Elton John, Rufus, Rod Stewart, Rolling Stones şi mulţi alţii. Cât despre Greg, el a jucat un rol de mare însemnătate în definirea identităţii ansamblului, ajutat şi de skill-urile sale de orchestrator.

În anii ’80 Tower of Power au devenit cam „out of fashion”, dar au rămas cu o bază de fani constantă, mulţumită căreia sunt şi acum în show-biz. Voi povesti mai pe larg despre formaţie în articolul aferent, pe care-l voi scrie în anul 3456, când voi ajunge la litera T. Deocamdată sunt la A şi-ţi mai zic de nea trompetă ăsta. 

Odată cu trecerea timpului, Adams a început să se extindă tot mai mult pe barba lui. A penetrat şi în zonele profitabile ale muzicii de film şi televiziune, iar contul său bancar a crescut direct proporţional cu portofoliul profesional. În 1993 a decis s-o lase baltă cu Tower of Power, pentru a-şi vedea de angajamentele lui multiple.

Într-un interviu recent spune numai căcaturi despre fosta formaţie, deşi recunoaşte meritele acesteia în devenirea lui ca muzicant. Însă nu se poate abţine să povestească cât de drogalăi şi beţivani erau foştii lui colegi, cum a borât unul pe scena de la Fillmore East, fix când era proiectat pe monitoarele video etc. Parcă el o fi fost vreo floare pură în natură.

Apoi afirmă că-i pare rău că nu a plecat cu zece ani mai devreme. Păi ce te-a reţinut măi gaură de cur? Plus că Tower of Power ar fi încetat să mai evolueze creativ încă de prin 1974. Ca şi cum de atunci grandiosul muzician Greg Adams a revoluţionat muzica sfârşitului de secol. 

Chiar singur recunoaşte că după ce s-a cărat din trupă intenţiona să-şi vadă de diversele lui combinaţii lucrative din spatele uşilor studioului. Numai că ăia de la Epic Records, casa de discuri cu care se afla încă sub contract după ce a părăsit Tower of Power, l-au sunat şi i-au propus o carieră pe tărâmul placid al smooth jazz-ului. Absolut remarcabil modul în care marele artist şi-a urmat impulsul creativ… Probabil că în contractul lui era prevăzut încă un album pe care trebuia să-l scoată şi în condiţiile în care nu mai era în formaţie. 

Respectivul album s-a numit Hidden Agenda şi a ieşit în 1995. Sună foarte profesional, ca să zic aşa. Surdină la greu pe trompetă şi ritmuri ce se vor lascive, ca în filmele alea erotice „de la brâu în sus”. Nu m-aş mira ca omul să fi făcut pe şestache şi ceva soundrack-uri d-astea. Totuşi găsim şi vreo două reprize care evocă cu anumite rezerve funk-ul d’antan. Drept compensaţie ni se servesc ceva balade zaharisite (inclusiv una vocală, cu solizdă).

În termeni de smooth jazz, discul e cât se poate de OK, ca dovadă că piese precum Smooth Operator şi Burma Road au fost hit-uri la radiourile de profil. Prima este desigur un cover instrumental după Sade (nu înţeleg cine îşi poate dori să audă varianta asta în locul originalului). A doua e cu tentă exotică, aşa cum sugerează şi titlul, cu beat-uri procesate şi cu trompeta lui Adams îngânându-se cu un flaut. Aduce binişor cu Enigma lu’ Mişu Creţu.

Au urmat şapte ani sabatici în care Universul a fost frustrat de un al doilea album Greg Adams. După cum îl ştim, băiatul n-a stat degeaba, doar că nu prea s-a sinchisit de cariera lui smooth jazz. În interviul amintit susţine că nişa respectivă e confiscată de o clică de muzicanţi în care el n-a fost acceptat. Eu unul mă întreb cât s-a străduit. Când vreme de şapte ani nu vii cu nimic pe piaţă e firesc să cam ieşi din circuit. 

În fine, albumul de revenire, Midnight Morning, a fost distribuit de Blue Note, fără a rupe prea mult gura târgului. Elementele de noutate faţă de discul precedent nu prea sunt de găsit. Poate doar faptul că există două cover-uri în loc de unul (Breathe Again de la Toni Braxton şi Wrapped Around Finger de la Police). 

Ulterior, Greg Adams s-a văzut nevoit să-şi finanţeze singur materialele şi să le distribuie via CD Baby. Firefly (2004) şi Cool to the Touch (2006) se înscriu şi ele pe aceleaşi coordonate smooth jazz obosite. 

În sfârşit, prin 2009, trompetistul s-a gândit să schimbe ceva. A observat şi el că revival-ul soul & funk a căpătat dimensiuni planetare, aşa că s-a decis s-o pună de un band adevărat, pe care l-a numit East Bay Soul. Cunoscători şi-au dat seama, e o trimitere la titlul primului LP Tower of Power, East Bay Grease (1970).

Adams a reciclat toate ingredientele definitorii pentru vechea sa trupă, adică un vast pachet de suflători şi un nigga pe post de vocalist. East Bay Soul păstrează totuşi şi o componentă smooth jazz, cu scopul de a nu-i îndepărta pe fanii dobândiţi în perioada recentă.

Până în prezent formaţia are la activ trei albume, scoase în perioada 2009-2015. Cel dintâi e self-titled, în timp ce următorul a fost botezat cu şi mai multă imaginaţie East Bay Soul 2.0. În fine, al treilea disc, scos în 2015, are un titlu desprins din profunzimile înţelepciunii populare globale: That’s Life.

După cum se vede pe youtube, trompetistul a găsit o grămadă de adepţi de vârstă şi clasă mijlocie, aşa că business-ul funcţionează. Bine, mă cam îndoiesc că-i concurează pe foştii tovarăşi din Tower of Power, care încă mai penetrează destul de vârtos topul jazz de la Billboard, ceea ce nu e cazul cu East Bay Soul.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s