George Adams

George AdamsMostră de înţelepciune:

„Un personaj pitoresc, George Adams se afla în deplin contrast cu apariţia doctorală a multora dintre confraţii din epoca târzie a jazz-ului. În timp ce cânta se unduia, se încovoia, se lăsa pe spate, îşi bulbuca ochii. Pentru el muzica însemna o stare de transă, un ritual de devotament, un strigăt de eliberare.”


Naştere: 

  • George Rufus Adams, 29 aprilie 1940, Covington, Georgia, SUA

Deces:

  • 14 noiembrie 1992, New York City, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Oh George, bietul George… Ce saxofonist a fost! Ce frumos ştia el să-şi armonizeze răsuflarea prin tubul magic de alamă, acest catalizator suprem al energiilor jazz-ului. Fiecare notă se contopea într-un flux de dragoste şi pasiune, revărsat spre marele ocean al sufletului omenesc, straniu compozit de bucurie şi suferinţă.

Experţii se vor grăbi să-mi tempereze entuziasmul. Că George nu se compară cu marii corifei, n-a adus nici o inovaţie semnificativă, în definitiv e un muzicant de rangul doi în contextul general al jazz-ului. Aşa ciumegi cum sunt, experţii ăştia au şi ei partea lor de dreptate.

Însă nu i se cere cam mult fiecărui muritor pentru a-i fi recunoscute virtuţile? E necesar să reinventezi roata pentru a stârni elogiile semenilor tăi? Nu e suficient să-ţi exprimi simţirile cu dăruire sinceră, chiar dacă foloseşti mijloace deja ştiute? Poate asta nu-i mişcă pe experţi, cunoaşterea afectivă nu e punctul lor forte. Din fericire nu numai ei ascultă muzică, aşa că există destule şanse ca mesajul însufleţit al lui George să fie recepţionat de alte fiinţe.

Un personaj pitoresc, George Adams se afla în deplin contrast cu apariţia doctorală a multora dintre confraţii din epoca târzie a jazz-ului. În timp ce cânta se unduia, se încovoia, se lăsa pe spate, îşi bulbuca ochii. Pentru el muzica însemna o stare de transă, un ritual de devotament, un strigăt de eliberare.

George este creatorul unui stil de sinteză. Putem identifica câţiva iluştrii predecesori în ale sax-ului tenor ce şi-au lăsat fiecare amprenta asupra sa. Se simte câte ceva din tonul greu şi aspru al lui Coleman Hawkins, din feeling-ul de blues al lui Illinois Jacquet, din fluenţa şi exuberanţa lui Sonny Rollins, din multitudinea de provocări ale lui John Coltrane sau din înclinaţia spre abstract a lui Albert Ayler. George exploata adesea registrele cele mai înalte ale instrumentului, integrându-le cu măiestrie într-o conjunctură dominată de melodii tonale.

Pe lângă sax, flăcăul mai zicea cu talent şi din flaut, mai ales atunci când aborda fraze mai delicate. În plus era şi un cântăreţ de blues pe cinste, cu un timbru gutural, ce exprimă autenticitate. Intervenea relativ sporadic cu vocea, dar de fiecare dată avea un farmec cu totul special.

În prima parte a carierei, George Adams a manifestat toate simptomele unui underachiever. A trebuit să intre în orbita lui Charles Mingus pentru ca lumea jazz-ului să conştientizeze că are de-a face cu un saxofonist de excepţie.

După revelatoarea experienţă Mingus, Adams a pus bazele unui cvartet splendid, în care împărţea statutul de lider cu pianistul Don Pullen. Mare parte din energia sa creativă a fost canalizată spre respectivul proiect, însă băiatul a avut alte câteva realizări importante şi în afara acestuia. 

Adams s-a născut în statul Georgia, aflat în sud-estul federaţiei. A studiat muzica la Clark College, o şcoală de negrii din Atlanta, unde l-a avut profesor pe Wayman Carver, flautist veteran al epocii swing. Junele George s-a călit pe scena locală de jazz, una destul de marginală prin natura ei.

Pe când avea 21 de ani l-a acompaniat într-un turneu regional pe însuşi Sam Cooke, părintele muzicii soul. Cam tot prin perioada aia s-a mutat departe în nord, la Cleveland, unde timp de vreo şapte  ani s-a combinat în diverse trio-uri de orgă. Era vremea lor atunci. Probabil că acea experienţă a marcat din plin stilul atât de teluric al saxofonistului.

Să cânţi prin bodegi obscure poate fi fun până la un moment dat, dar după aia îţi mai vine să faci şi altceva, mai ales dacă te apropii de 30 de ani şi simţi că talentul tău te-ar putea duce mai departe. Mai departe de New York n-ai cum să ajungi cu jazz-ul, dar acum depinde şi cum o arzi pe acolo.

George s-a stabilit în fascinanta metropolă în 1968, iar în anul următor a obţinut primul angajament de prestigiu, în formaţia bateristului Roy Haynes, o legendă a epocii be-bop. Cu bătrânul Haynes a stat cam patru ani, timp în care a tras două albume foarte în spiritul epocii (cu influenţe free jazz, funk, latino).

1973 a fost un an de răscruce pentru George, expat din Georgia la New York, via Cleveland. Atunci a primit o ofertă de nerefuzat. Aceasta venea din partea unui adevărat gigant, în toate sensurile expresiei: the one and only Charles Mingus.

Fusese recomandat de un amic pianist, Don Pullen, cu care se cunoştea de mai demult, de dinainte de a ajunge la New York. Pullen venise şi el de curând în gaşca lui Mingus şi când s-a pus problema unui tenorist nou, şi-a amintit imediat de pasionalul George, care avea toate şansele să fie pe placul barosanului, aşa cum s-a şi întâmplat.

Adams şi Pullen au rămas alături de Mingus până în 1976, contribuind din plin la realizarea câtorva dintre cele mai izbutite opusuri din partea finală a carierei genialului: Mingus Moves (1973), Mingus at Carnegie Hall (1974), Changes One şi Changes Two (ambele din 1975).

În orice caz, după dezlănţuirile solistice incredibile de la Orange Was the Colour of Her Dress (de pe Changes Two), era clar că scena de jazz se îmbogăţise cu încă un saxofonist de zile mari. De precizat că tot când era cu Mingus, Adams şi-a afirmat în premieră calităţile de vocalist, interpretând piesa Devil Blues (de pe Changes One). 

Din câte am înţeles aceasta a fost perioada în care Mingus a concertat la Bucureşti. Deci e posibil ca eroul de astăzi să fi vizitat şi el România, dacă asta ar avea vreo însemnătate în trecerea lui pe planeta albastră. Cert e că angajamentul în trupa lui Mingus a reprezentat enorm pentru evoluţia saxofonistului, care bătea deja spre 35 de ani. 

În epoca respectivă, Adams a legat o prietenie trainică cu Pullen şi cu Dannie Richmond, bateristul care a cântat cu Mingus vreme de 21 de ani. Cu ei a tras primele două discuri ca lider, mulţumită unui mic label italian, Horo Records. Horo era de fapt damblaua unui macaronar pe nume Aldo Sinesio, care cum prindea câte un jazzist american în turneu prin peninsulă îl provoca imediat la un jam session în studio.

Bineînţeles că era vorba despre muzicanţi din linia a doua, fiindcă era greu să-l prinzi în asemenea combinaţii pe unul ca Mingus, care avea obligaţii contractuale bătute în cuie pe la Atlantic. În schimb nu a fost prea dificil să-i ademenească pe Adams şi Pullen, ca să le tragă câte un disc sub nume propriu, mai ales că saxofonistul nici n-avea aşa ceva. Pentru a întregi formula i-a mai luat pe Dannie Richmond şi pe basistul David „Happy” Williams.

Dintr-o singură sesiune prelungită, desfăşurată într-o zi din primăvara lui 1975 la Roma, au rezultat două LP-uri, unul scos sub numele lui Pullen, celălalt sub al lui Adams. Ambele au fost incluse în seria Jazz a Confronto, editată de Horo pe parcursul anilor ’70. Caracterul spontan al înregistrărilor şi calitatea tehnică destul de modestă sunt evidente, dar materialele au farmecul lor, pentru care au şi devenit”collector’s items”.

Discurile prezintă interes şi din cauză că oferă deja indicii despre muzica viitorului cvartet Adams-Pullen, cu excepţia basistului componenţa fiind practic identică. Cât priveşte materialul semnat de Adams, remarc prezenţa unei reprize solo, Song for Adam, în care artistul bagă din greu la saxofon, acompaniindu-se în acelaşi timp de unul singur cu acorduri de pian. Se mai evidenţiază şi un jam prelungit de blues (de aproape 18 minute), numit Payday Blues, în care George ne arată cum se cântă din rărunchi.

Lucrurile începeau să se lege din ce în ce mai bine pentru vajnicul saxofonist. Tot pe parcursul lui 1975 a devenit membru şi în orchestra lui Gil Evans, cu care a lucrat vreme de trei ani. În ’76 colabora în premieră cu McCoy Tyner, fapt cu o semnificaţie deosebită pentru orice tenorist.

În acelaşi an, o nouă vizită în Italia îi prilejuia imprimarea încă unui LP pentru Horo, Suite for Swingers, cu acompaniamentul tovarăşilor Pullen şi Richmond şi al basistului David Friesen. Suite for Swingers conţine două jam-uri extinse, ce acoperă fiecare câte o faţă a discului. 

După 1973, 1979 a fost al doilea an crucial pentru cariera artistului. În luna mai păşea într-un studio din Germania, alături de magnificul Manfred Eicher, pentru a trage unicul său disc de la ECM.

Sound Suggestions ni-l prezintă pe Adams foarte inspirat în interplay-ul său cu trompetistul Kenny Wheeler şi cu un al doilea tenorist, neamţul Heinz Sauer. Cei trei suflători sunt propulsaţi de o secţie ritmică beton, ce-i are în componenţă pe Richie Beirach (pian), Jack DeJohnette (tobe) şi Dave Holland (contrabas).

În linii mari albumul se înscrie destul de bine în canoanele label-ului german, care încă nu era aşa de leşinat pe vremea aia. Avem totuşi un moment aparte, Got Somethin’ Good for You, poate singurul blues veritabil din întreaga discografie ECM (singing included).

Undeva prin vară se petrecea şi fondarea cvartetului Adams-Pullen, cu redutabilul Richmond la tobe şi cu Cameron Brown (the only white boy in the band), un basist ce-l emula cu talent pe Mingus. Formula s-a dovedit mai mult decât viabilă, prelungindu-şi existenţa pentru aproape un deceniu. Probabil că ar fi durat şi mai mult dacă n-o mierlea bietul Dannie. 

După cum lesne se poate observa la orice audiţie/vizionare, cei patru flăcăi se simţeau al naibii de bine să cânte împreună. Exista între ei acea comuniune spre care tinde orice combo, ce nu e însă întotdeauna atât de uşor de obţinut. Stilistic, Adams-Pullen Quartet reflectă acumulările jazz-ului din anii ’40-’60, cu Mingus lasându-şi amprenta inconfundabilă şi inevitabilă asupra foştilor săi ucenici. 

Spre deosebire de discipolii lui Miles, artiştii ce au gravitat în jurul uriaşului Charles nu s-au remarcat ulterior printr-un spirit inovativ foarte pronunţat, exceptându-l desigur pe Eric Dolphy. Mai toţi au făcut muzică de bună calitate, cu feeling la greu, dar fără să fie groundbreaking. Probabil că grandoarea maestrului i-a copleşit pentru tot restul vieţii. 

În noiembrie ’79 cvartetul intra într-un studio din Milano, pentru a trage LP-ul de debut, Don’t Lose Control, scos de label-ul italian Soul Note. Deşi activa de puţin timp, formaţia se lega de minune.

Albumul conţine cinci compoziţii originale, caracterizate de dinamism, lirism şi intensitate emoţională, trăsături ce s-au regăsit apoi în întreaga discografie Adams-Pullen. Double Arc Jake, creaţie a lui Pullen, este cea mai sălbatică şi mai complexă repriză de pe întregul disc, exprimând magistral latura avantgardistă a grupului.

Adams cântă destul de mult la flaut, parcă ceva mai mult decât la sax, iar la piesa-titlu se abandonează iar cântării în stil de blues. Această polivalenţă a sa a oferit mereu un plus de savoare muzicii cvartetului.

Exact în aceiaşi zi, cei patru flăcăi au băgat şi un gig consistent într-un club milanez, imortalizat prin două LP-uri, All that Funk şi More Funk. Acestea au fost lansate în 1980-81 de Palcoscenico, altă casă de discuri din peninsulă.

Materialele respective au valoare documentară, fiindcă includ în premieră câteva teme recurente în repertoriul trupei, precum Metamorphosis for Charles Mingus (semnată Adams-Pullen-Richmond) sau Big Alice (temă scrisă de Pullen pe baza unui ritm à la Bo Diddley). Ultima fusese înregistrată şi cu Mingus, dar respectiva variantă nu a ieşit la iveală decât târziu, ca bonus track la Mingus Moves. More Funk se încheie cu un Devil Blues plin de patos, motiv suplimentar pentru fanii înrăiţi să caute aceste rarităţi, nereeditate niciodată pe CD.

Se pare că în acel final de an 1979, Adams avea o dispoziţie grozavă de lucru. Cu câteva zile înainte de Crăciun a mai înregistrat un album,  al cincelea în opt luni, de această dată ca lider al unei formule diferite, George Adams Quintet. Lângă el s-au aflat Ron Burton (pian), Don Pate (bass), Al Foster (tobe) şi Azzedin Weston (percuţie).

Numit Paradise Space Shuttle, LP-ul a ieşit la Timeless Records din Olanda. Adams domină materialul de la un capăt la altul, cu solistici demenţiale. Evidenţiez Intentions, piesa de deschidere, cu o melodicitate captivantă, ca şi Metamorphosis for Mingus şi Paradise Space Shuttle, improvizaţii aprige, impulsionate puternic de bătăile lui Foster. Albumul se încheie imprevizibil cu un număr extins de funk, botezat Funk-a-roonie-peacock, un nou prilej pentru Adams de a proba feeling-ul vocii sale.

Saxofonistul a perpetuat ritmul de lucru susţinut şi în 1980. Primul disc înregistrat în anul respectiv a fost Hand to Hand (scos la Soul Note), unde împarte statutul de lider cu Dannie Richmond. Alături de cei doi se mai află Hugh Lawson (pian), Jimmy Knepper (trombon, alt acolit notoriu al lui Mingus) şi Mike Richmond (bass, care nu e nici un fel de rudă cu Dannie). Cu tot caracterul său inedit, cvintetul demonstrează o coeziune remarcabilă, din care a rezultat un album cât se poate de agreabil, cu un swing contagios. 

Earth Beams, al doilea LP Adams-Pullen Quartet, datând din vara aceluiaşi an, a fost lansat de Timeless (formaţia a rămas fidelă olandezilor până spre jumătatea decadei). Interacţiunea dintre cei patru instrumentişti este mai elaborată decât pe discul precedent, iar solisticile sunt pur şi simplu entuziasmante. Adams, aflat într-o formă fabuloasă, îşi cam ia partea leului la capitolul din urmă, dar nu trebuie neglijat sprijinul colegilor din secţia ritmică.

Track-ul 3, Dionysus (compoziţie Richmond), alternează în mod inspirat fraze melodice şi escapade abstracte în manieră free. Saturday Nite in the Cosmos impresionează la rândul său prin abilitatea lui Adams de a utiliza atât flautul, pentru motivele mai delicate, cât şi tenorul, pentru improvizaţiile fervente. 

Life Line, înregistrat în primăvara lui 1981, sună şi mai bine decât Earth Beams. Albumul conţine compoziţii foarte inspirate, precum The Great Escape (de Pullen), cu riff-uri memorabile, pe un fundal ritmic alert, sau Soft Seas, ce se distinge prin varietate, ca şi printr-un solo antrenant al lui Dannie Richmond, semnatarul piesei. Dacă pe discul anterior Adams a renunţat la intervenţiile vocale, acum avem două reprize, Seriously Speaking (în uptempo) şi Nature’s Children (lentă), în care-i simţim once more ataşamentul faţă de blues.

În 1982, Adams şi Pullen au oferit o surpriză frumoasă fanilor, un album în duo, intitulat Melodic Excursions. Formulele restrânse prezintă un risc considerabil, însă nu este cazul eroilor noştrii, care au zămislit un disc de excepţie. Pe lângă bogăţia ideilor creative, avem interplay-ul încântător al celor doi, care cântau deja de aproape un deceniu împreună, iar asta se simţea din plin.

La începutul lui 1983, Adams şi Richmond s-au anturat încă odată cu gaşca ce născocise Hand to Hand, tot sub oblăduirea Soul Note Records. Noul material, Gentlemen’s Agreement, denotă aceiaşi bucurie de a cânta împreună ca şi precedentul, deşi accentele lirice sunt mai frecvente.

Două luni mai târziu, cvartetul Adams-Pullen s-a reunit în studio pentru a înregistra superbul LP City Gates. După părerea mea acesta se află printre cele mai bune albume de jazz ale anilor ’80, atât prin calitatea compoziţiilor, cât şi prin prestaţiile colective şi individuale ale celor patru muzicanţi minunaţi.

Mingus Metamorphosis şi Thank You Very Much Mr. Monk sunt două omagii vibrante pentru nişte mari înaintaşi. Samba for Now, cu Adams la flaut, explorează cu graţie melosul brazilian, anticipând un proiect excelent al lui Pullen din primii ani ’90, The African-Brazilian Connection. Nobody Knows the Trouble I’ve Seen este interpretat doar de Adams şi Pullen, ca o prelungire pentru Melodic Excursions. Discul se încheie glorios cu piesa de titlu, o mostră exemplară de straight-ahead jazz.

Un gig desfăşurat în vara lui ’83 la Village Vanguard avea să facă obiectul a două albume live, publicate ceva mai târziu de Soul Note. Ambele sunt mărturii elocvente pentru farmecul scenic irezistibil al grupului. Se simte totuşi lipsa unui element de culoare, precum vocea de bluesman a lui George, iar flautul e parcă prea puţin reprezentat.

Mai sunt unele defecţiuni tehnice, dar cu toate aceste minusuri ambele volume Live at the Village Vanguard reprezintă nişte audiţii încântătoare. Câteva highlight-uri: Solitude (băieţii erau mişto de tot când se aruncau la câte o baladă), Diane (cu un solo obsedant al lui Pullen) şi Big Alice (împinsă cu maxim de imaginaţie spre 18 minute).

Decisions (1984), al cincelea album de studio pentru Adams-Pullen Quartet, menţine la rândul său standardele ridicate. Se disting două compoziţii fantastice ale lui Pullen, Trees and Grass and Things şi Decisions. Pianistul are şi nişte solouri năucitoare, dar şi ceilalţi colegi îi ţin isonul.

Adams şi Pullen s-au băgat iarăşi la un duet bazat pe o temă clasică de gospel, His Eye Is on the Sparrow, al cărei lirism e contrabalansat imediat de explozia free de la Message Urgent. Concluzia finală este reprezentată de o altă incursiune spre blues, I Could Really for You, cu Adams la timonă.

Tot pe parcursul lui 1984, George s-a reunit cu un vechi tovarăş, trompetistul Marvin „Hannibal” Peterson, cu care se ştia încă de pe vremea lui Roy Haynes. Cei doi au imortalizat momentul printr-un disc live, More Sightings, înregistrat într-un club din Zürich şi scos de nemţii de la Enja.

Cum şi Hannibal e un artist temperamental, s-a lăsat cu un mare dezmăţ muzical. Năstruşnica pereche de suflători a fost susţinută de o secţie ritmică vastă, alcătuită din viitorul star John Scofield (ghitară), Ron Burton (pian), Allen Nelson (tobe) şi elveţianul Walter Schmocker (bass).

Adams-Pullen Quartet s-a despărţit de Timeless cu un disc tras în concert, la Montmartre, în aprilie 1985. Alături de cei patru s-a aflat şi un invitat special, John Scofield, care s-a integrat în echipă de parcă era acolo de când lumea.

Avem iarăşi nişte defecţiuni tehnice, mai ales în prima parte, dar asta nu diminuează în nici un fel plăcerea audiţiei. Albumul debutează într-un tempo vijelios, însă lucrurile se echilibrează treptat, până când se ajunge la un mood sentimental pentru ultimele două piese.

După un cincinal de împliniri măreţe prin Europa, cvartetul a semnat cu Blue Note Records, prilej de mare bucurie şi speranţă. Titlul primului album realizat acolo, Breakthrough (1986), e un indiciu clar în acest sens. Cârcotaşii au spus că băieţii s-au mai domolit cu acest prilej, improvizaţiile fiind ceva mai puţin aventuroase decât până atunci. 

Mie nu mi se pare că Adams-Pullen Quartet a dat-o prea mult spre „mainstream”. Pe Breakthrough regăsim aceiaşi înflăcarare cu care ne obişnuise formaţia. Iar melodicitatea încântătoare a unor teme precum Mr. Smoothie sau Song from the Old Country reprezintă fără îndoială încă un atuu al acestui album. Piesa finală, The Necessary Blues, este un prilej pentru fiecare dintre cei patru instrumentişti să-şi demonstreze clasa cu câte un solo prelungit.

A urmat Song Everlasting (1987), un disc de asemenea foarte bun, produs ca şi precedentul de renumitul Michael Cuscuna. 1529 Gunn Street evocă spiritul trio-urilor de orgă din anii ’60 (chiar dacă ne cântă un cvartet fără de orgă), iar Another Reason to Celebrate are o tentă latino bine venită. Serenade for Sariah (semnată de Adams) şi Sing Me a Song Everlasting (aparţinând lui Pullen) ne arată din nou ce buni melodişti sunt băieţii, ca să nu mai zicem despre calităţile de improvizatori  ale tuturor membrilor. 

În ciuda aşteptărilor optimiste ale trupei, Breakthrough şi Song Everlasting s-au vândut foarte modest în epocă, suferind din cauza lipsei de promovare şi a distribuţiei defectuoase. Blue Note abia fusese resuscitat după o lungă letargie şi lucrurile încă nu funcţionau cum trebuie. Dealfel în anii ’70-’80, label-urile consacrate de jazz s-au aflat în mare impas (Blue Note, Verve), dacă nu cumva au dispărut definitiv (Impulse!, Riverside, Prestige). 

Cine era jazzman megastar avea contract cu majorii. Însă cei mai mulţi dintre muzicanţii americani de gen erau nevoiţi să-şi încerce norocul la casele independente din Europa. Uite aşa  a prosperat ECM-ul. Şi tot aşa, discografia eroilor noştrii de astăzi a fost editată în mare parte prin Italia, Olanda, Germania. Contractul cu Blue Note a însemnat şi o chestiune de prestigiu. Formaţia ajungea în aceiaşi ogradă cu barosanii, numai că într-un context diferit…

Youtube-ul atestă că în februarie 1988 Adams-Pullen Quartet continua să evolueze cu vervă şi graţie. Filmul s-a rupt brusc după numai o lună, când Dannie Richmond a fost victima unui atac de cord, la vârsta de 56 de ani. Cei rămaşi în viaţă au fost nevoiţi să onoreze nişte contracte deja parafate pentru ceva turnee. Au apelat la junele Lewis Nash să dea puţin în tobe cu ei, după care în 1989 simpaticul combo şi-a încetat activitatea pentru totdeauna.

George Adams a rămas pe mai departe foarte ocupat. De fapt era implicat de mai mult şi în alte chestii. Încă de prin 1985 o pusese de o colaborare cu strânsă cu chitaristul şi vocalistul James „Blood” Ulmer, renumit pentru asimilarea unor elemente de blues, funk şi rock în context free jazz. Cei doi au alcătuit trupa Phalanx, avându-i alături pe Amin Ali (bass, fiul lui Rashied Ali) şi Calvin Weston (tobe). Ulterior aceştia au fost înlocuiţi de Sirone şi respectiv Rashied Ali.

Phalanx a lăsat moştenire trei albume de studio: Got Something Good For You (1986), Original Phalanx (1987) şi In Touch (1988). Primul sună ca un fel de Band of Gypsies feat. Albert Ayler şi e chiar foarte interesant. Celelalte două sună şi ele interesant, dar sunt parcă mai greoaie şi mai bizare. În orice caz, prestaţiile din Phalanx ne relevă o latură diferită a saxofonistului, care se mişca natural şi într-un context cu precădere „free”.

Adams a lucrat destul de mult şi cu Mingus Dinasty. După ce o vreme a făcut parte din formaţie la modul „on and off”, de pe la finele anilor ’80 a devenit unul dintre membrii săi de bază. În 1989 a participat la imprimarea celebrei lucrări Epitaph, capodopera postumă a lui Mingus. De asemenea, în iulie 1991 s-a alăturat unei versiuni „fantomă” a orchestrei Gil Evans, pentru a performa alături de Miles Davis şi Quincy Jones pe scena de la Montreux.

După ce s-a despărţit de vechii tovarăşi din cvartet, Adams a realizat alte trei albume sub nume propriu, toate la Blue Note Records. Nightingale (1988) ni-l arată pe George într-o dispoziţie foarte romantică, interpretând cu naturaleţe balade ca Bridge Over Troubled Water, What a Wonderful World, Cry Me a River, Moon River etc. Acompaniamentul este asigurat de Hugh Lawson (pian), Sirone (bass) şi Victor Lewis (tobe).

Că tot veni vorba, pe youtube găseşti o variantă la What a Wonderful World, cântată împreună cu Pullen într-unul dintre ultimele concerte ale cvartetului. Sună emoţionant.

America (1990) este o colecţie de cântece cu iz patriotic, fapt oarecum surprinzător pentru un individ care a stat atât în preajma lui Mingus. Pe lângă teme ca America the Beautiful sau The Star Spangled Banner, avem şi o compoziţie originală a saxofonistului, Have You Thanked America?.

Gagiul ne cântă chestii de genul: „Have you thanked America for all her gentleness and kindness and her everlasting love?/Have you thanked America for all her music and the culture and her games of sport and play?”. „I believe in what I wrote in that tune”, a comentat ulterior George.

Ce-i drept cultura populară americană mi se pare irezistibilă, iar unul care se simte parte integrantă din ea trebuie să fie chiar mai entuziasmat decât mine. Dincolo de conotaţiile ideologice, muzica sună beton. Ascultă numai Take Me Out to the Ball Game interpretată solo la saxofon.

Old Feeling (1991) recuperează energia şi dinamismul lui George, susţinut de un sextet ce îi include pe vechiul prieten Hannibal şi pe chitaristul Jean-Paul Bourelly. Better Git Hit in Yo’ Soul sună teribil de convingător în interpretarea unui om care a cunoscut îndeaproape geniul lui Mingus. Chiar dacă atmosfera generală a discului e una zbuciumată, cu That Old Feeling contrapunctată funky, avem şi două momente de lirism autentic: As Time Goes By (din Casablanca) şi Just the Way You Are (Billy Joel). 

Din păcate Old Feeling avea să fie ultimul album pentru bietul George. Există pe youtube destule filmări live ce datează din 1991, iar omul părea să aibă încă multă viaţă în el. Ultima lui apariţie scenică s-a petrecut în octombrie 1992, cu Mingus Dinasty. Luna următoare saxofonistul s-a prăpădit din cauza unei boli respiratorii. Avea 52 de ani. Atât i-a fost pe acest Pământ.

Don Pullen i-a închinat apoi albumul Ode to Life (A Tribute to George Adams), din 1993. Balada Ah George, We Hardly Knew Ya, cu o durată de 13 minute, e una dintre cele mai emoţionante piese muzicale ce s-au scris vreodată. Pullen se exprimă parcă în numele său, al confraţilor, al fanilor şi al acestui Univers mizer.

Pianistul s-a dus şi el în 1995, la 53 de ani, suferind de limfoma. Cameron Brown a rămas ultimul supravieţuitor al cvartetului de legendă. Nu folosesc cuvinte mari, priveşte-i pe omuleţii ăia în concert şi o să-mi dai dreptate, fără să fi vreun neam de specialist în jazz.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s