Faye Adams

Faye AdamsMostră de înţelepciune:

„Faye Adams cântă cu feeling şi convingere despre încheierea în condiţii amiabile a unei relaţii amoroase care nu ducea nicăieri. Se simte din plin şi background-ul gospel al artistei, reflectat nu doar de maniera de interpretare, ci şi de natura conciliantă a textului sau de îndemnul lapidar la rugăciune. Dealtfel în repertoriul lui Adams se regăsesc mai multe astfel de cântece împăciuitoare, cu un mesaj religios colateral.”


Naştere: 

  • Fanny Tuell, 22 mai 1923, Newark, New Jersey, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Personajul nostru de astăzi este o negresă mică şi simpatică, cu o voce care zguduia pereţii. Alan „Moondog” Freed, DJ-ul care a pus rock’n’roll-ul pe hartă, a supranumit-o pe Adams „the little gal with the big voice”. Cu tot volumul impresionant, gagica avea o anumită căldură în glas, nu era atât de sălbatică precum suratele Big Mama Thornton sau Koko Taylor.

Faye Adams s-a bucurat de succes pentru un timp scurt, dar răvăşitor, aşa că putem s-o plasăm fără jenă în prima ligă a starletelor R&B-ului clasic, alături de cele două deja menţionate, ca şi de Ruth Brown, Big Maybelle, LaVern Baker, Etta James şi altele dame de anvergură. 

Cântăreaţa s-a născut în Newark, New Jersey, în 1923, sau poate în 1925, aşa cum menţionează alte surse. După cum zice sfânta wikipedia, numele său de fată ar fi fost Fanny Tuel, însă în alte locuri apare ca Faye Tuell. 

La fel ca foarte mulţi cântăreţi negri, cea cunoscută apoi ca Faye Adams şi-a făcut ucenicia de la vârste fragede, prin coruri bisericeşti. Familia sa era adeptă a cultului penticostal Church of God in Christ, iar tac-su, David Tuell, a fost şi el cântăreţ de gospel.

Micuţa a început să armonizeze de timpuriu cu două surori mai mari, alcătuind un trio vocal numit Tuell Sisters. Fetele obişnuiau să iasă din contextul slujbelor religioase, prestând recitaluri live pe la staţiile de radio locale, unde probabil că existau spaţii de emisie închiriate de cultul lor. Dacă nu cumva aveau deja posturi cum e acum Vocea Speranţei la noi.

Ajunsă fată de măritat, cântăreaţa şi-a pus pirostriile cu un flăcău pe nume Tommy Scruggs. Ipocheminelul ăsta a deturnat-o de la cele sfinte, convingând-o să cânte muzică profană. „Hai femeie să facem şi noi nişte bani, dacă tot ai vocea asta beton”, i-o fi zis micuţei. „Uite cum învârt alţii verzişorii în show-biz, ce noi nu putem?”. 

Faye n-a fost nici prima, nici ultima care a făcut mişcarea asta. De obicei comunitatea bisericească nu prea îi privea cu ochi buni pe cântăreţii care o dădeau pe rhythm & blues sau jazz, dacă nu cumva chiar îi ostraciza pe respectivii. Desigur motivaţiile erau de natură morală.

Altfel, genurile de muzică afro-americane, profane sau sacre, au o mulţime de lucruri în comun, că doar sunt ramuri desprinse din aceleaşi trunchi. De aia nici nu era mare lucru pentru artişti să treaca de la una la alta, dacă îşi asumau consecinţele sociale. 

La începutul anilor ’50, Fay Scruggs, aşa cum era cunoscută pe atunci cântăreaţa, presta de zor prin bodegilor cu program live de rhythm & blues de prin zona New York-ului. Tommy îşi asumase rolul de manager, însoţind-o peste tot, că doar nu era s-o lase singură pe micuţă printre negrii beţivani.  Ţelul suprem era obţinerea unui contract de înregistrări, fiindcă de acolo decurgeau difuzările la radio, hit-urile, turneele naţionale, bănetul şi gloria eternă. 

La un moment dat Tommy s-a învârtit de un gig tocmai în Atlanta, Georgia, la aproape 900 de mile de New York. Efortul avea să merite din plin, fiindcă tocmai acolo s-a întâmplat ca Fay să fie auzită cântând de Ruth Brown (sau după alte surse de saxofonistul Marshall Royal).

În orice caz, unul dintre ăştia au băgat-o pe felie cu un manager profesionistPhil Moore. Respectivul a fost cel care i-a sugerat schimbarea numelui de scenă în Faye Adams, fără nici o altă motivaţie decât că sună mai bine decât Fay Scruggs.

Acelaşi Moore a recomandat-o trompetistului Joe Morris, aflat în căutarea unei noi soliste pentru orchestra sa. Cum Morris se afla sub contract cu Atlantic Records, odată cu obţinerea slujbei respective, Faye sărea direct pe nişte cai mari. 

Cel dintâi single realizat în proaspăta combinaţie a fost That’s What Makes My Baby Fat (1952), un număr nostim de rhythm & blues, pigmentat de un dialog pe teme gurmande între cântăreaţă şi şeful orchestrei. Succesul s-a lăsat aşteptat, aşa că următoarea mutare trebuia gândită foarte bine.

Joe Morris a propus spre înregistrare o compoziţie proprie, balada Shake a Hand. Ahmet Ertegun, legendarul boss de la Atlantic, s-a opus, prevăzând că piesa n-o să aibă succes. În consecinţă Morris s-a supărat şi a plecat la altă casă de discuri, Herald Records, cu orchestra lui cu tot, incluzând-o şi pe Faye Adams.

Shake a Hand a ieşit în 1953, la Herald, şi a făcut ravagii în chart-ul R&B, demonstrând că dibaciul Ertegun se putea înşela şi el. Single-ul a stat nouă săptămâni pe primul loc şi a fost al doilea mare hit de gen al anului, după (Mama) He Treats Your Daughter Mean al lui Ruth Brown.

Ca sonoritate, Shake a Hand se înscrie în canoanele R&B, fiind o baladă în mid tempo, plină de  vigoare, nu leşinată precum baladele pop. Faye Adams cântă cu feeling şi convingere despre încheierea în condiţii amiabile a unei relaţii amoroase care nu ducea nicăieri. 

Se simte din plin şi background-ul gospel al artistei, reflectat nu doar de maniera de interpretare, ci şi de natura conciliantă a textului sau de îndemnul lapidar la rugăciune. Dealtfel în repertoriul lui Adams se regăsesc mai multe astfel de cântece împăciuitoare, cu un mesaj religios colateral.  

Trebuie spus că Shake a Hand a devenit practic un standard, având parte de o mulţime de cover-uri de-a lungul secolelor. Printre cei care au preluat cântecul s-au aflat artişti foarte diverşi, precum country-istul Red Foley, crooner-ul John Ray, rock’n’roller-ul Little Richard, vedeta soul Jackie Wilson, regele Elvis Presley în persoană (în 1975), ba chiar şi Paul McCartney (pe albumul Run Devil Run, din 1999).

Pe parcursul lui 1953, Faye Adams a obţinut încă un hit no. 1 alături de orchestra Joe Morris. Este vorba despre  I’ll Be True to You, un boogie săltăreţ şi al naibii de molipsitor. Dealtfel Faye era o vocalistă completă, ce se mişca la fel de natural şi când băga mai lent şi la sentiment, dar şi când o dădea pe ritmuri aprige.

În 1954, Adams a decis să se despartă de Morris şi ai săi, optând pentru o carieră solo. După două single-uri eşuate, dizeuza a revenit cu graţie în fruntea topului, cu Hurts My To My Heart, o piesă construită cam din acelaşi aluat ca Shake a Hand.  

Deşi în anii următori cântăreaţa a continuat să fie în mare vervă, scoţând un vraf de single-uri remarcabile, cota ei de piaţă s-a prăbuşit abrupt. Cauza principală a fost reprezentată de transformarea radicală a scenei pop americane sub impactul rock’n’roll-ului. Chiar dacă rhythm’n’blues-ul şi rock’n’roll-ul se leagă direct în lanţul evoluţiei muzicale, apariţia noului curent a cam lăsat fără pâine star-urile R&B consacrate în anii anteriori.

Faye Adams a fost măturată şi ea de furia noului val. În ciuda similarităţilor muzicale, fanii adolescenţi ai rock’n’roll-ului nu erau interesaţi deloc de precursori şi de meritele lor. Era cam greu pentru o gagică trecută de 30 de ani, aşa cum era Faye pe atunci, să seducă masele de puştani, deşi a încercat să le facă cu ochiul, aşa cum o atestă single-ul intitulat Teenage Heart, din 1956. 

Dintre apariţiile mai târzii de la Herald aş mai menţiona You Ain’t Been True (1955), un sequel pentru I’ll Be True to You, sau Takin’ You Back (1956), care are şi un B-side excelent, Don’t Forget to Smile.

Din 1957 Faye Adams a trecut la un alt label, Imperial Records. Mişcarea părea a fi una de bun augur, fiindcă Imperial avea în custodie două mari star-uri ale epocii, Fats Domino şi Ricky Nelson. Într-adevăr primul single scos acolo, Keeper of My Heart, un blues şarmant în tempo mediu, a readus-o pe cântăreaţă în topul R&B, pe poziţia no. 13.

Dar apoi nici unul dintre celelalte discuri lansate de ea la Imperial până în 1958 n-au mai avut treabă cu clasamentele. Din ce se aude pe înregistrări, în perioada aia Faye Adams încerca să urmeze reţeta lui Fats Domino, însă n-a prea sensibilizat mulţimile.

Între 1959 şi 1961, dizeuza s-a perindat pe la alte trei case de discuri, însă nu s-a mai legat nimic nicăieri. În 1962 şi-a mai probat încă odată norocul, cu un single pentru Prestige Records, label specializat pe jazz .

Nu am găsit nici măcar un sample amărât pe undeva, ca să-mi dau seama cum suna. Există însă informaţia că a fost acompaniată de o orchestră condusă de Oliver Nelson, aşa că e foarte probabil că a dat-o puţin pe jazz cu acel prilej.

Conştientă că nu mai are loc pe scena muzicii moderne, Faye Adams a decis să se retragă după scurtul experiment Prestige. S-a întors în sânul comunităţi creştine, dedicându-se exclusiv vieţii de familie şi cântărilor bisericeşti.

De menţionat că a mai cochetat totuşi pentru scurt timp cu showbiz-ul, în 1976, când a scos un LP de gospel la Savoy Records. După asta chiar nu se mai ştie nimic de ea.

Au mai căutat-o unii entuziaşti ca să-i ia interviuri, însă au fost refuzaţi categoric, pe motiv că fosta starletă R&B nu mai vrea să discute cu nimeni despre acea perioadă a vieţii ei. Pe Internet nu scrie nicăieri că ar fi mierlit-o între timp, însă e posibil să mai trăiască încă, fiindcă la ora actuală un longeviv de 90 de ani nu mai reprezintă o minune.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:

Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Faye Adams

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s