Salvatore Adamo

Salvatore AdamoMostră de înţelepciune:

„Unul dintre cântecele sale emblematice este Vous permettez, Monsieur?, un tango de modă veche, orchestrat la mare artă, ce a contribuit imens la definirea imaginii cântăreţului. Salvatore îi cere politicos permisiunea unui cetăţean ca să-i ia fiica la bal: „On n’oublie pas les belles manières, on demande au papa s’il permet”.

Punctul culminant este constituit de promisiunea respectării cu stricteţe a rânduielilor de odinioară: „Nous promettons d’être sages/comme vous l’étiez à notre âge/juste avant le mariage”. Hă, hă, hă, hă, hă! Nu mă pot abţine să nu râd ca un mârlan. Trăiască revoluţia sexuală!”


Naştere:

  • 1 noiembrie 1943, Comiso, Sicilia, Italia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Ignorat complet în lumea anglofonă, Adamo s-a bucurat de un succes imens în mai toate celelalte colţuri ale planetei. Se spune că ar fi vândut peste 100 de milioane de discuri, dintre starurile anilor ’60 fiind depăşit la acest capitol doar de Beatles. Statisticile nu sunt tocmai exacte, dar eu cred că impactul său a fost chiar mai mare, dacă ţinem cont că artistul este foarte popular inclusiv în unele regiuni destul de nebuloase pentru industria muzicală.

Succesul lui Adamo are implicaţii mult mai profunde decât în aparenţă. Epoca lui de apogeu s-a petrecut în anii ’60, când tineretul global era sedus în mod ireversibil de rock’n’roll, rodul metisării mai multor subculturi ale proletariatului anglofon. Timidul şi delicatul Adamo ţinea sus stindardul culturii populare francofone, nu doar pe teren propriu, ci şi în multe alte regiuni unde aceasta mai deţinea încă supremaţia.

Însă el reprezenta chiar mai mult decât atât. Prin muzică şi atitudine, junele Adamo exprima rezistenţa Europei conservatoare, cu întregul ei set de bune moravuri, într-o vreme în care libertinajul, aflat în strânsă asociere cu rock’n’roll-ul, căpăta o amploare tot mai mare în rândurile generaţiilor tinere. Din această perspectivă largă, Adamo a pierdut categoric bătălia. Dar dacă ne raportăm strict la destinul său propriu, nu putem nega că omul a cunoscut din plin gustul succesului.

Interesant că artistul nici măcar nu e francez de origine. S-a născut în Sicilia, în plin război mondial, la câteva luni după ce aliaţii luaseră insula forţelor Axei. Familia lui Salvatore era una sarmană, iar după încetarea războiului viaţa era în continuare foarte grea în sudul Italiei. Aşa că ai lui Adamo şi-au luat catrafusele şi au emigrat în Belgia, unde capul familiei şi-a găsit de lucru ca miner.

Aşa modeşti cum erau, soţii Adamo doreau să le asigure un viitor mai bun celor şapte plozi din dotare. Pe Salvatore l-au dat să înveţe la o şcoală catolică, punându-şi mare nădejde în potenţialul său. Băiatul a demonstrat încă de timpuriu că are aptitudini de muzicant, scria şi cânta propriile melodii, aşa că s-a dus pe la diverse concursuri pentru tinere talente.

În 1960 a câştigat o întrecere organizată de Radio Luxemburg, prilej cu care a obţinut primul contract din carieră, la Polydor Records. În perioada 1961-62 a scos câteva single-uri în franceză, italiană şi engleză, fără să trezească prea mult interes din partea publicului. 

Salvatore, aflat încă la vârsta adolescenţei, a fost tentat să renunţe la visele sale de mărire şi să se reapuce serios de studii. Tac-su a crezut în steaua lui şi nu l-a lăsat aşa de uşor. L-a luat de mână şi l-a dus la Paris, ca să caute împreună noi angajamente. 

Nu a trecut foarte mult timp până când micuţul Salvatore a semnat cu o altă companie, Pathé-Marconi, unde a debutat în 1962. Primul hit veritabil, Sans toi ma mie, a venit în 1963, iar de atunci Adamo nu a mai putut fi oprit. Sensibilul chanteur a dat lovitură după lovitură, cu o amplitudine din ce în ce mai mare.

În acelaşi an, cutremurătoarea baladă Tombe la neige l-a transformat pe sicilian într-o vedetă planetară. Japonia era una dintre ţările în care făcea cele mai mari ravagii. Drept mărturie, Tombe la neige a stat 72 de săptămâni consecutive pe prima poziţie a Hit Parade-ului nipon.

O explicaţie a pasiunii japonezilor pentru respectiva şansonetă este structura sa pentatonică, definitorie şi pentru muzica lor tradiţională. Până la finele decadei, Adamo s-a ţinut în permanenţă pe creasta valului, lansând un număr impresionant de discuri de succes.

Din 1965 a început să cânte cu regularitate în postura de cap de afiş  la Olympia, ceea ce-i confirma statutul de superstar în showbiz-ul francez. Turneele internaţionale acopereau o arie geografică vastă. Chiar dacă Marea Britanie şi Statele Unite au rămas întotdeauna nişte pete albe pe harta popularităţii lui Adamo, artistul a depăşit cu mult arealul oficial al limbii franceze.

Italo-belgianul avea la picioare toată Europa continentală, până dincolo de „cortina de fier”, iar despre nebunia pe care a stârnit-o în Japonia am vorbit deja. O altă regiune în care Adamo generase mari pasiuni a fost (şi încă mai este) America Latină. Se ştie că în Chile are una dintre cele mai devotate baze de fani, dovadă că în 2003 a tras un DVD live acolo.

Interesant că Adamo a realizat versiuni în diverse alte limbi pentru mare parte din cântecele repertoriul său. Pe lângă italiană, care-i limba sa maternă dealtfel, artistul are o discografie considerabilă în germană şi în spaniolă, aproape congruentă cu cea în franceză, cel puţin până prin anii ’80. Adamo a imprimat şi în engleză, olandeză, portugheză, rusă, bulgară, turcă şi japoneză, chiar dacă în cantităţi mai mici.

Probabil că majoritatea acestor variante a fost înregistrată fonetic. Mă îndoiesc că omuleţul vorbeşte fluent toate limbile în cauză. Era vorba de fapt despre o strategie de marketing, menită să-i gâdile la corason pe fanii străini. Există şi alţi şansonetişti, ca Aznavour, Becaud sau Moustaki, care procedau exact în acelaşi mod, dar Adamo e de departe cel mai prolific.

Am spus deja că Adamo era exponentul unei tendinţe conservatoare, dacă nu chiar reacţionare, în cultura populară a anilor ’60. Deşi coleg de generaţie cu primele star-uri yé-yé (o adaptare franceză a rock’n’roll-ului), Adamo îşi tragea seva muzicală din tradiţia chanson-ului de odinioară, avându-l ca model mai ales pe sentimentalul Charles Aznavour. În mod natural s-a adăugat şi o înclinaţie spre muzica uşoară italiană.

Pe de altă parte se simte şi o influenţă alterată a muzicii rock’n’roll, venită atât pe filiera yé-yé, cât şi din creaţiile idolilor adolescentini anglofoni, ca Paul Anka, Neil Sedaka, Cliff Richard sau Adam Faith. Single-urile lansate la Polydor, în perioada incipientă, denotă mult mai evident această tendinţă, mai ales dacă ne referim la cele cântate în italiană, unde avem şi exclamaţiile „yé-yé” de rigoare (stilul se răspândise şi în Italia sau Spania).

Cele două piese trase atunci în engleză, Poor Fool şi Why Do You Come So Late?, ni-l înfăţişează pe Adamo ca pe o replică plăpândă a conaţionalului transatlantic Dion DiMucci. Însă piesele franţuzeşti, mai ales Si J’osais, sunt mult mai aproape de spiritul tradiţional al şansonetei.

În perioada sa clasică, Adamo a păstrat într-o anumită măsură şi unele influenţe rock’n’roll. Ele sunt încă preponderente la primul single pentru Pathé-Marconi, En blue jeans et blouson d’cuir (1962), dar apoi se diluează tot mai mult. Mai pot fi recunoscute cu dificultate în unele piese ca J’aime un fleur (1963), Car je veux, À vot’ bon cœur (1964) sau Mes mains sur tes hanches (1965).

Respectivele influenţe se rezumă la pregnanţa în orchestraţie a chitării electrice sau a orgii Farfisa şi la elemente de ritm destul de vagi, contracarate din plin de linii vocale teribil de delicate. Aşa că în concluzie e cam deplasat să-l încadrezi pe Adamo la categoria rock’n’roll sau măcar yé-yé.

Deja în ’63-’64 creaţia junelui muzicant abunda în şansonete în tempo lent, de un sentimentalism atroce, cu aranjamente maiestuoase, după canoanele consacrate ale muzicii franceze. Tombe la neige a fost urmată de multe alte melodrame de acest tip: La nuit (1964), Comme toujours, J’aime (1965), Une mèche de cheveux, Ton nom (1966). Asta ca să nu dau prea multe exemple. Totuşi mai adaug pe listă şi Dolce Paola (1964), un cântec închinat cu respect viitoarei regine a Belgiei.

Cu toată însemnătatea acestei laturi a operei lui Adamo, trebuie spus că repertoriul său era de fapt cu mult mai divers. Nici nu se putea altfel la cât de prolific a fost băiatul în acele vremuri de glorie. 

Unul dintre cântecele sale emblematice este Vous permettez, Monsieur?, un tango de modă veche, orchestrat la mare artă, ce a contribuit imens la definirea imaginii cântăreţului. Salvatore îi cere politicos permisiunea unui cetăţean ca să-i ia fiica la bal: „On n’oublie pas les belles manières,on demande au papa s’il permet”.

Punctul culminant este constituit de promisiunea respectării cu stricteţe a rânduielilor de odinioară: „Nous promettons d’être sages/comme vous l’étiez à notre âge/juste avant le mariage”. Hă, hă, hă, hă, hă! Nu mă pot abţine să nu râd ca un mârlan. Trăiască revoluţia sexuală! 

Asta a reprezentat o manevră decisivă. Cu apariţia sa de june romantic şi manierat şi cu vocea-i plină de duioşie, Adamo cucerise inimile tuturor părinţilor posesori de fiice adolescente. Într-o lume în care tentaţia desfrâului devenea irezistibilă, fiul de miner sicilian se înfăţişa ca un mântuitor al păcatelor de moarte.

Cine nu şi-ar fi dat fata după Salvatore, în loc s-o lase pradă unor derbedei ca Johnny Halliday sau Eddy Mitchell? Ca să nu mai spun de monştri bipezi ca Mick Jagger. Sau mai rău: Serge Gainsbourg.

Chiar dacă şarmul său era mai degrabă unul desuet, tinereţea lui Adamo a atras un număr semnificativ de fani şi din rândurile generaţiilor mai noi, care nu fuseseră absorbite chiar în totalitate de muzica rock’n’roll. Macaronarul francofon devenise astfel un fel de „family entertainer”, ce strângea la concertele sale oameni de vârste diferite.

Parcă îi şi văd pe toţi cum se leagănă cuminţi pe scaunele de la Olympia şi aplaudă ritmic. Exact în aceiaşi epocă în care Beatles şi Stones isterizau mulţimile în sălile de concert.

Pentru a completa tabloul diversităţii muzicii lui Adamo, mai menţionez şi existenţa unor cântece apropiate de maniera lui George Brassens, cu acompaniament mai auster, de chitară rece. Exemple: J’ai raté le coche sau Ma tête, ambele datând din 1964. Descoperim acolo şi înclinaţiile umoristice ale trubadurului, dar să nu te aştepţi cumva la picanterii ca ale lui Brassens din Le gorille. Tot din ’64 mai datează un alt hit epocal al lui Adamo, Les filles du bord de mer, un chanson ceva mai dinamic, susţinut de sunetul fanfarei.

Dacă e să mă refer la gusturile proprii, mie în general cântecele lui Adamo îmi supun la grea încercare toleranţa la glicemie. Mă fac să mă simt de parcă aş da pe gât instant o halbă cu sirop nediluat. Păi nu mai bine o bere?

Nu contest în nici un fel talentul, autenticitatea şi înaltul profesionalism al omului, dar parcă e prea romanţios pentru standardele mele, care altfel sunt şi eu un băiat destul de senzitiv. Dacă e vorba de sentimentalism desuet rezonez mai curând cu country-ştii americani din anii ’30, decât cu acest idol al bunicilor de pretutindeni.

Cât despre şansonetă, înclin mai degrabă spre indivizi ca Jacques Brel, Juliette Greco, Georges Brassens sau Georges Moustaki, care mie îmi transmit cu mult mai multe lucruri. Apropo de Brel, trebuie să spun că acesta îşi aprecia foarte mult compatriotul, denumindu-l „le tendre jardinier d’amour”. Eu nu pot spune decât că Adamo era cumva simpatic în felul lui prăfuit şi retrograd.

Prin 1967 Salvatore părea un pic mai receptiv faţă de alte evoluţii ale muzicii contemporane, chiar dacă cu o întârziere notabilă. Le néon e un boogie impetuos, punctat de un pachet de suflători, surprinzător prin feeling-ul său sudist. O altă piesă din acel an, J’ai tant de rêves dans mes bagages, evocă uşor tardiv sunetul „invaziei britanice”. 

Inch’ Allah, aflată printre cele mai cunoscute compoziţii ale lui Adamo, se aliniază modei protestatare din epocă, deşi muzical rămâne pe teritorul şansonetei. Cântecul deplânge soarta conflictului din Orientul Mijlociu, aşa că subiectul său îşi menţine actualitatea şi după aproape jumătate de secol. 

În lumea arabă, Inch’ Allah a fost interpretat în mod greşit ca ostil cauzei palestiniene, ceea ce a dus la repudierea cântăreţului într-o zonă care altfel ar fi putut extinde şi mai mult aria sa de succes. 

Piesele respective nu reprezentau decât nişte excepţii de la regulă. Ba parcă Adamo devenea din ce în ce mai melancolic de ce se apropia sfârşitul anilor ’60. O grămadă de melodii, ca Ensemble, Notre roman (1967), F… comme femme, Valse d’été, Pauvre Verlaine (1968), À demain sur la Lune, Si le ciel est amoureux de toi (1969), vin să ilustreze din plin aceste afirmaţii. Petit bonheur (1969), cu refrenul său zglobiu, e în cu totul alt registru şansonetistic. Însă candoarea sa mă cam depăşeşte.

Anii ’70 debutau bine pentru Adamo, cu un hit precum tonifiantul Les belles dames, dar încet, încet cota sa pe piaţă a început să scadă în Franţa. În schimb, artistul îşi păstra încă intactă popularitatea în ţări ca Germania, Spania, Chile, Argentina, Japonia.

În principiu nu putem discuta de vreo înnoire fundametală a stilului lui Adamo în al doilea deceniu al carierei sale. Noutatea cea mai semnificativă era claia de de păr din cap, percepută deja ca un „must” la vremea respectivă, fără să mai fie asociată obligatoriu cu moda hippie.

În rest ar fi de semnalat unele influenţe dixieland în aranjamentele unor cântece ca J’avais oublier que les roses sont roses (1971) sau Crazy Lou (1973). De asemenea, Eddie Cochran, Buddy Holly et Brassens, din aceiaşi perioadă, reprezintă încă un flirt izolat cu rock’n’roll-ul, iar Je danse (1976) este un număr surprinzător de muzică disco.

Marea majoritate a creaţiei lui Adamo continua să fie caracterizată de acelaşi conţinut ridicat de glucide, consacrat din decada anterioară. Eventualele nuanţe sunt neglijabile şi se leagă mai mult de evoluţia tehnicilor de înregistrare. 

Cu toate acestea n-a existat nicicând un pericol ca Adamo să ajungă în foame. Cunosc destui oameni care au impresia că în anii ’70 toată lumea era leşinată după Led Zeppelin, Pink Floyd sau David Bowie. Nici vorbă de aşa ceva. Ăştia reprezentau doar noile trend-uri, hype-ul cum s-ar spune. În rest exista un target demografic generos şi pentru alde Julio Iglesias, Engelbert Humperdinck, Barbra Streisand, Barry Manilow, Nana Mouskouri, Mireille Mathieu, Udo Jürgens, Gianni Morandi şi mulţi alţii, între care şi Adamo.

Desigur că fanii ăstora erau băbari, refractari la aproape orice tip de muzică rock (exact aşa fanii rock au devenit acum nişte băbari refractari la orice noutate). Mulţumită lor, Adamo şi toţi cei menţionaţi vindeau în continuare multe discuri şi umpleau sălile de spectacol.

Spre sfârşitul anilor ’70 şi mai apoi în anii ’80, Adamo suna din ce în ce mai anost, „ajutat” şi de aranjamente orchestrale aplatizate, ce reflectau în bună măsură tendinţele din mainstream-ul pop al epocii. Apariţiile discografice au început să se mai rărească, în primul rând din cauză că cererea se cam diminuase, iar apoi pentru că artistul a luat o pauză pe la jumătatea anilor ’80, forţat de nişte probleme nasoale cu cordul. 

S-a reîntors cu un nou avânt creator, exprimat prin realizarea albumelor Sur la route des étoiles (1989) şi Rêveur de fond (1992). Sound-ul acestora este destul de actualizat, în termenii pop-ului franţuzesc de la acea vreme (gen Jean Jacques Goldman, Patrick Bruel sau Florent Pagny).

Se poate spune că anii ’90 au adus o revigorare a carierei lui Adamo, determinată de nostalgia şaizecistă manifestată atunci. Reeditarea pe CD a cântecelor de odinioară a avut desigur rolul ei în acest sens. Artistul nu s-a mulţumit doar cu reeditări, ci s-a străduit din plin să demonstreze că mai are câte ceva de spus.

În 1995 a lansat încă un album de studio, La vie comme elle passe, dominat de orchestraţii ample, destul de moderne, şi de o atmosferă contemplativă. Piesa de titlu este binecuvântată de muzicuţa marelui compatriot Toots Thielamans, ăl mai mare jazzist care a cântat vreodată la instrumentul ăsta.

Cu trecerea anilor, bătrânul Adamo devenea din ce în ce mai preocupat de problemele majore ale umanităţii. Din 1993 fusese numit ambasador al Belgiei la UNICEF, ipostază ce i-a prilejuit călătorii în zone năpăstuite ale globului pământesc, ca Bosnia sau Afghanistan.

Astfel de experienţe nu aveau cum să nu lase în urme în lirica fiului de miner ajuns personalitate mondială. Următoarele albume, Regards (1998) şi Par Les Temps Qui Courent (2001), reflectă la rândul lor aceste preocupări, înscriindu-se cumva în linia inaugurată de La vie comme elle passe.

Zanzibar, discul lansat de Adamo în 2003, are darul de a surprinde. Ajuns la 60 de ani, artistul a simţit nevoia de o schimbare mai în ton cu gusturile contemporane. N-a dat-o el pe metalcore sau DnB, dar a găsit de cuviinţă să împrumute câte ceva din retro-jazz şi world music, două curente foarte populare în rândurile publicului matur. Bătrânul şansonetist a adaptat cu succes noile sale influenţe, fără să-şi altereze în vreun fel identitatea, semn că se deschidea o nouă eră în cariera sa multimilenară.

Începutul secolului XXI a adus un trend neo-retro în muzica pop franceză, identificat ca nouvelle chanson. O generaţie de tineri muzicanţi reciclează tradiţia vechiului chanson, asezonându-l cu elemente post-moderne de indie sau trip-hop. Émilie Simon, Olivia Ruiz, Camille, Benjamin Biolay, Bénabar sunt câţiva dintre exponenţii acestei tendinţe.

Adamo a găsit în asta o oportunitate să se reinventeze, deşi nu lui i se închinau noii şansonetişti, ci altor confraţi mai boemi, ca Jacques Brel, Georges Brassens, Serge Gainsbourg, Juliette Greco, Barbara. Dar cum îşi dorea mai mult ca oricând să fie în pas cu timpurile, dintre toate trend-urile contemporane, noul chanson i se potrivea categoric cel mai bine.

Aşa că La part de l’Ange, albumul său din 2005, e contaminat din plin de vibe-ul nouvelle chanson. Sunetul e mai cald şi mai intim decât pe alte discuri recente ale artistului, iar vocea uşor afectată de înaintarea în vârstă îi dăruieşte un plus de farmec sexagenarului Salvatore. 

Pentru a-şi afirma explicit aderenţa la noul val al şansonetei, Adamo a inclus pe La part de l’Ange şi un duet simpatic cu Olivia Ruiz, Ce George(s), foarte jazzy ca sonoritate.

Aprecierile de care s-a bucurat Ce George(s) i-au dat lui Adamo ideea de a realiza un întreg album cu duete. Le bal des gens bien (2008) îl pune faţă în faţă cu şansonetişti mai vârstnici (Alain Souchon, Laurent Voulzy, Yves Simon) sau mai tineri (Bénabar, Renan Luce, Raphaël, Julien Doré, Jeanne Cherhal, Isabelle Boulay).

Albumul conţine exclusiv reinterpretări ale unor piese clasice din repertoriul lui Adamo. Un deliciu pentru fani, nimic entuziasmant pentru restul lumii. Veterani ca Frank Sinatra, Tony Bennett sau – poftim! – Carlos Santana au folosit şi ei reţeta cu (mult) înainte de Adamo. 

Doi ani mai târziu, taica Salvatore a sărit sprinten pe interval cu o altă colecţie de duete, denumită cu maxim de imaginaţie De toi à moi. Spre deosebire de precedenta, aceasta conţine exclusiv creaţii noi.

Printre invitaţi s-au aflat colegul de generaţie Cristophe, umorista Chantal Lauby, soprana Anne-Catherine Gilet, rapper-ul malian Oxmo Puccino sau Amélie Adamo, al cărei merit principal este faptul de a fi fiică-sa. Lume pestriţă, cum se face la ocazii d-astea, faţă de care eu sunt foarte reticent din principiu.

Depăşind între timp şi borna 70, fiul de miner nu dă deloc semne de oboseală. În 2012 şi-a extins discografia cu La grande roue, album ce sună ca o acceptare calmă şi senină a condiţiei impuse de vârsta mult iubitului chanteur.

În ultimii ani acesta a continuat să susţină turneu după turneu, spre bucuria pensionarilor de pe toate meridianele. Nu-s deloc ironic. Fiecare om are dreptul să se bucure de muzica lui, atât cât mai are timpul s-o facă. Spun asta gândindu-mă că mi se apropie şi mie ceasul să bocesc cu muci la vreun concert cu ultimii grungişti rămaşi în viaţă.

Update 1:

În caz că te întrebai ce mai face unchiul Adamo, uite-l că scoate album după album. Cel mai recent, Adamo Chante Bécaud, a apărut în noiembrie 2014. Aşa cum ţi-ai dat seama, e vorba despre un emoţionant omagiu închinat confratelui Gilbert Bécaud.

Update 2:

Suntem în 2016 şi sintagma „album după album” rămâne validă în cazul lui Adamo. L’amour n’a jamais tort este titlul noului său material, ce musteşte de romantism, nostalgie şi bonomie.

Păstrând direcţia inaugurată la începutul mileniului trei, bătrânul Adamo  se ambiţionează să aducă o notă de prospeţime pentru fiecare dintre discurile sale. L’amour n’a jamais tort este înregistrat aproape exclusiv cu ajutorul unor muzicanţi flamanzi din generaţiile mai recente.

 O mare surpriză este prezenţa multi-instrumentistului Alex Callier, liderul grupului electro-indie Hooverphonic. Producătorul albumului este tot un flamand, Jo Francken, cunoscut în Belgia pentru colaborările cu trubaduri precum Millow sau Admiral Freebee. Aranjamentele orchestrale aparţin britanicului Andrew Powell, care a mai lucrat cu Alan Parsons Project, Kate Bush şi mulţi alţii.

Numele menţionate te-ar putea determina să crezi că Adamo a suferit o transformare radicală, că s-ar fi modernizat realmente odată cu avansarea în senectute. Audiţia albumului te linişteşte de la primele acorduri. Italo-belgianul a rămas în esenţă acelaşi şansonetist vetust, iar toată şleahta de colaboratori s-a mulat de fapt pe stilul lui, oferind un nou deliciu muzical seniorilor francofili din lumea întreagă.

Nu închei înainte de a evidenţia două dintre melodiile din cuprinsul albumului L’amour n’a jamais tort: Lola & Bruno şi De père à fille. Ultima este un duet plin de duioşie cu tânăra neo-şansonetistă Joyce Jonathan.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Salvatore Adamo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s