The Ad Libs

The Ad LibsMostră de înţelepciune:

“Pe de altă parte, deşi e contaminat de spiritul epocii, The Boy from New York City trădează prin ritm şi orchestraţie originile muzicale ale autorului, marcate de swing şi boogie-woogie. Băieţii armonizează într-o manieră doo-wop nealterată, cu toate că asta era uşor anacronic la jumătatea anilor ’60. Mary Ann a venit însă cu un suflu foarte proaspăt, dinamismul şi entuziasmul ei putând fiind comparat cu cel al Marthei Reeves sau al Dianei Ross (…).”


Locul de origine:

  • Bayonne, New Jersey, SUA

Perioada de activitate:

  • 1964-199?

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

The Ad Libs au rămas în istorie pentru irezistibilul The Boy from New York City, îngroşând rândurile de „one-hit wonders” ai anilor ’60. În situaţii d-astea te întrebi ce s-a întâmplat cu împricinaţii, de au dispărut de prin chart-uri, aşa fără nici o urmă. S-au lovit în cap şi n-au mai fost în stare să cânte? S-au apucat de băgat în venă şi şi-au petrecut restul vieţii prin rehab-uri?

Nici vorbă de aşa ceva la Ad Libs. Grupul a continuat să existe până prin anii ’90, dar pur şi simplu nu a mai fost capabil să dea o nouă lovitură. Deşi potenţial exista, mai ales în cei câţiva ani care s-au scurs după unicul succes.

Aşadar avem de-a face cu un grup vocal situat la limita dintre R&B şi pop. Erau foarte multe astfel de grupuri în primii ani ’60, însă The Ad Libs avea o alcătuire atipică. În principiu existau găşti exclusiv de gagici (Crystals, Ronettes, Supremes, Martha & the Vandellas ş.a.) sau exclusiv de gagii (Coasters, Drifters, Temptations, Four Tops ş.a.).

Ad Libs consta dintr-o solistă (Mary Ann Thomas) acompaniată de patru flăcăi care armonizau. Au mai fost cazuri asemănătoare, ca de exemplu Gladys Knight & the Pips sau Ruby & the Romantics. Totuşi grupurile vocale mixte au rămas întotdeauna în minoritate.

Subiecţii mei de astăzi îşi au rădăcinile într-un cvintet doo-wop, The Creators, ce şi-a început cariera pe străzile din New Jersey. „Creatorii” au înregistrat câteva single-uri obscure pe parcursul lui 1962, iar apoi s-au destrămat.

După doi ani, doi dintre foştii membri, Hugh Harris şi Danny Austin, au decis să-şi mai încerce încă odată şansa în showbiz. Pentru asta au cooptat alţi doi flăcăi, David Watt şi Norman Donegan, şi o fătucă cu stofă de divă soul, Marry Ann Thomas. 

John Taylor, un tovarăş care mai înainte scrisese câteva cântece pentru The Creators, s-a apucat să facă unul şi pentru noul team. Avea să fie chiar faimosul The Boy from New York City, povestea unui mare crai urban.

Deduc că Taylor era mai hodorog decât băieţii din trupă, fiindcă prin anii ’30-’40 băga cu saxofonul prin big band-uri. Cert e că omul se adaptase trend-urilor, dacă era în stare să scrie astfel de piese. Pe de altă parte, deşi e contaminat de spiritul epocii, The Boy from New York City trădează prin ritm şi orchestraţie originile muzicale ale autorului, marcate de swing şi boogie-woogie.

Băieţii armonizează într-o manieră doo-wop nealterată, cu toate că asta era uşor anacronic la jumătatea anilor ’60. Mary Ann a venit însă cu un suflu foarte proaspăt, dinamismul şi entuziasmul ei putând fiind comparat cu cel al Marthei Reeves sau al Dianei Ross, negresele ce rupeau fâşul la vremea respectivă. Practic datorită ei a fost spulberată cea mai vagă impresie de prăfuit, ce ar fi putut dăuna grav excelentei creaţii a bătrânului Taylor.

Înarmaţi cu demo-ul The Boy from New York City, Ad Libs s-au dus la Leiber & Stoller, fabuloasa pereche de artizani evrei ai rock’n’roll-ului. Oameni cu bun gust şi simţ al pieţei, cei doi au decis să scoată cântecul pe disc single la propriul label, Blue Cat Records. A ieşit în decembrie ’64 şi după o ascensiune de aproximativ două luni s-a oprit în Top 10 în ambele secţiuni vizate la Billboard: pop şi R&B. 

The Boy from New York City a devenit mai târziu un evergreen rulat de staţiile radio cu program oldies. Mai mult, contagioasa melodie s-a reîntors în topuri mulţumită unor cover-uri excelente.

Mai întâi au fost britanicii Darts, aprigi revivalişti ai doo-wop-ului şi rock’n’roll-ului, care în 1978 au adus propria versiune The Boy from New York City în Top 20 din UK.

Trei ani mai târziu, simpaticii jazz-işti de la Manhattan Transfer au readaptat şi ei cu drag nemuritorul hit, care a ajuns astfel pentru a doua oară în Top 10 pop de la Billboard.

Revenind la anul de graţie 1965, The Ad Libs aveau atunci nevoie să mai lege nişte hit-uri ca să-şi menţină cota. Al doilea single, He Ain’t No Angel, semnat de celebrul cuplu Jeff BarryEllie Greenwich deţinea toate atuurile necesare. Era la fel de upbeat ca The Boy from New York City, chiar dacă îi lipsea acel feeling de boogie-woogie. Mary Ann îşi exprima din nou fascinaţia pentru un bărbat fatal, însă de data asta era avertizată din background de colegii săi că ipochimenul nu-i deloc un înger.

Cu tot farmecul incontestabil, He Ain’t No Angel nu s-a apropiat nici pe departe de succesul predecesorului. Abia a prins ultima poziţie din Hot 100, ceea ce a fost mult sub aşteptări.

The Ad Libs au mai avut încă două încercări la Blue Cat: On The Corner (tot în ’65), mai apropiat de sound-ul Motown, şi melodramaticul Johnny Boy (pe la începutul lui ’66), cu unul dintre băieţi preluând rolul de solist. Ăstea n-au prins nici măcar locul 100, deşi se prezentau cât se poate de bine din punct de vedere estetic.

A urmat o perioadă foarte agitată. În curând grupul s-a despărţit de Blue Cat. Mary Ann s-a cărat cândva în acelaşi an 1966, pentru ca apoi să se petreacă şi alte schimbări de componenţă.

Până în 1967 The Ad Libs a scos trei discuri single pentru trei label-uri diferite, fără să dobândească nici un fel de succes. Eu zic că măcar New York in the Dark ar fi meritat o soartă mai bună. Având iarăşi o voce masculină în prim plan, cântecul redă cu mare vervă poezia nocturnă a metropolei.

În perioada 1968-69 The Ad Libs s-a aflat la Share Records, label deţinut de viitorul pionier disco Van McCoy. Acolo au apărut alte trei single-uri, produse de McCoy, care a reuşit să adapteze grupul la standardele R&B ale perioadei.

Cei de la Ad Libs n-au rupt gura târgului nici de data asta, chiar dacă Giving Up i-a readus în chart-uri după trei ani, penetrând în Top 40 R&B. Giving Up este o baladă dramatică, cu aranjament de coarde, solista fiind la acea vreme o gagică numită Linda Goodson. Aceasta a fost a treia şi ultima intrare a formaţiei în vreun clasament.

Mereu cu speranţa în suflet, Ad Libs a mai lansat un single, Love Me, în 1970. A fost scos de o companie majoră, Capitol, însă asta n-a ajutat la nimic.

Grupul s-a încăpăţânat să rămână în activitate pe toată durata decadei ce a urmat, concentrându-se mai mult pe apariţii live în plan local. Componenţa s-a tot modificat, până când din formula originală nu au mai rămas decât Harris şi Watt. Dance With Me, Children (1977)  a fost unicul single Ad Libs pentru circa 11 ani, reprezentând o încercare destul de reuşită de adaptare la trend-ul disco.

O achiziţie importantă a perioadei a fost Chris Bartley, care anterior împărtăşişe aceiaşi soartă de one-hit wonder, cu al său The Sweetest Thing This Side of Heaven (1967). El a jucat un rol foarte important în perpetuarea carierei Ad Libs, rămând în trupă până la dispariţia acesteia. 

După ce Manhattan Transfer a readus The Boy from New York City în atenţia unui public larg, ar fi fost poate un moment favorabil pentru un come-back. În 1982 grupul a înregistrat în sfârşit un nou single, I Don’t Need No Fortune Teller, scris de bătrânul John Taylor. Nici vorbă însă de un sequel la marele hit. I Don’t Need No Fortune Teller este o repriză intensă de muzică soul, cu Bartley ca lead vocal. Melodia evocă mai degrabă spiritul unor artişti ca Al Green sau Curtis Mayfield, decât comercialismul post-disco al epocii.

Pe la sfârşitul anilor ’80 Ad Libs a mai scos încă patru discuri single, prin intermediul Johnny Boy, un label fondat de acelaşi John Taylor. Jumătate dintre ele sunt dedicate lui Moş Crăciun. De menţionat că la acea vreme Mary Ann se reîntorsese în formaţie, pentru a mai reînvia puţin trăirile de odinioară. Pe youtube există mărturii că Ad Libs erau încă activi în primii ani ’90.

Desfiinţarea s-a petrecut pe parcursul aceleiaşi decade, într-un moment greu de identificat cu precizie din sursele disponibile pe net actualmente.  Cert e că după 2000, Mary Ann, Harris, Watt şi Bartley s-au prăpădit rând pe rând, făcându-ne să conştientizăm că exuberanţii ani ’60 au rămas cu mult în urmă.

La cât de bine sună cântecele Ad Libs nu-ţi rămâne decât să te miri cum a fost posibil ca omuleţii ăştia să rămână cu un singur hit la viaţa lor. Ca şi în cazul altor nedreptăţiţi ai sorţii despre care am relatat deja în cuprinsul vastului proiect, cauza principală trebuie să fie un management defectuos. Secundar se adaugă şi concurenţa acerbă pe ramură, într-o epocă înfloritoare pentru muzica R&B.

La fel ca şi Barbara Acklin, The Ad Libs nu au fost uitaţi cu totul. Există acea specie internaţională de „connaisseurs” ai muzicii soul care i-au descoperit şi i-au cultivat la mult timp după ieşirea lor din circuit. 

De menţionat că pe toată durata carierei sale, grupul nu a scos nici un fel de LP. Abia în secolul de faţă au fost lansate o serie de compilaţii ce ne restituie cu generozitate repertoriul Ad Libs, o altă comoară ascunsă de tumultul fascinant al istoriei pop.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s