Roy Acuff

Roy AcuffMostră de înţelepciune:

Temele abordate de Acuff în melodiile sale sunt omniprezente în tradiţia country: credinţa faţă de Dumnezeu, dragostea neîntinată, trenurile, dorul de casă, bunătatea mamei. Poveşti benigne, demne de dispreţul nostru, oameni cu un simţ cinic al realităţii, cultivat de scrierile unor Bukowski, Burroughs, Welsh, Palahniuk ş.a. Eu chiar nu cred că aşa numiţii “hillbillies”, cei cărora li se adresa muzicantul, trăiau o astfel de viaţă, dar era un ideal spre care se aspira în timpul şi spaţiul respectiv.”


Naştere: 

  • Roy Claxton Acuff, 15 septembrie 1903, Maynardville, Tennessee, SUA

Deces:

  • 23 noiembrie 1992, Nashville, Tennessee, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Candid, exuberant, afabil, Roy Acuff a reprezentat un factor determinant în transformarea muzicii country dintr-o atracţie a serbărilor câmpeneşti într-o industrie muzicală de mare amploare. Când s-a consacrat, artistul era trecut bine de 30 de ani, însă nu i-a luat prea mult să „fure” show-ul de la Grand Ole Opry. Vocea-i clară şi puternică, dublată de un farmec personal irezistibil pentru publicul ţintă, l-au făcut pe puriul Roy cel mai mare star al muzicii country din anii ’40.

Din punct de vedere muzical n-a adus prea multe inovaţii genului, conservând cu obstinaţie virtuţile stilului „old-timey”. Contribuţia sa la înnoirea idiomului country music a constat mai degrabă în atitudinea diferită faţă de muzicanţii ce l-au precedat în branşă. Roy Acuff se comparta deja ca un frontman veritabil, nu se regăsea nici în ipostaza de trubadur a lui Jimmie Rodgers şi nici nu se limita doar la rolul de şef al „string band-ului”.

Temele abordate de Acuff în melodiile sale sunt omniprezente în tradiţia country: credinţa faţă de Dumnezeu, dragostea neîntinată, trenurile, dorul de casă, bunătatea mamei. Poveşti benigne, demne de dispreţul nostru, oameni cu un simţ cinic al realităţii, cultivat de scrierile unor Bukowski, Burroughs, Welsh, Palahniuk ş.a. Eu chiar nu cred că aşa numiţii „hillbillies”, cei cărora li se adresa muzicantul, trăiau o astfel de viaţă, dar era un ideal spre care se aspira în timpul şi spaţiul respectiv.

Presupunerile mele sunt confirmate şi de evoluţia muzicii country în sine. Prima deviaţie de la spiritul tradiţional, stilul honky tonk, şi-a făcut apariţia destul de timpuriu, în anii ’40. O expresie vie a promiscuităţii şi dezolării, honky tonk-ul a fost îmbrăţişat cu entuziasm maxim de generaţia mai tânără, aruncând până la urmă în desuetitudine cântecele bucolice de odinioară.

În cazul meu poate că originile rurale îşi spun încă odată cuvântul. Uneori mi-ar plăcea ca viaţa să fie aşa cum o cânta Roy Acuff, chit că nimic nu mă mai poate transforma într-un om religios. Oh, dar acea pacea interioară, tânjesc uneori după ea, deşi e frumoasă şi depravarea… 

Viaţa bătrânului Roy s-a suprapus cu aproape întreaga durată a secolului XX. Omul era de loc din Maynardville, Tennessee, iar familia din care se trăgea era renumită în regiune. Bunică-su a fost senator, iar tac-su era popă baptist şi muzicant amator, care mai băga din scripcă pe la diverse paranghelii. Mă-sa ştia şi ea la pian, dar Roy nu prea s-a arătat atras de muzică la vârstele mai fragede.

Băiatul vroia să se fac jucător de baseball şi chiar a ajuns la nivel semi-profesionist. O accidentare, urmată apoi de o insolaţie odioasă, care l-a prins când stătea la pescuit, l-au silit să se lase de sport. Aflat în convalescenţă, junele Roy s-a apucat să înveţe la scripcă, după nişte discuri cu Fiddlin’ John Carson şi Gid Tanner, provenite din colecţia babacului. 

Peste tot, lumea bună nu priveşte lăutăreala ca pe o meserie serioasă, însă lui Roy i-a prins al naibii de bine acest exerciţiu de studiu autodidact, cu toate că mai avea încă mult până departe. În 1932, la vârsta de 29 de ani, golanul a găsit de lucru într-un medicine show, cu care s-a preumblat o bucată de vreme prin ţinuturile sudice ale Apalaşilor.

Pe scurt, medicine show-ul ăsta era un spectacol itinerant, în timpul căruia un aşa zis doctor încerca să vândă pulimii nişte medicamente miraculoase, ce te tămăduiau de toate alea şi-ţi prelungeau viaţa mii de ani. Pentru a atrage puleţii la faţa locului erau folosiţi tot soiul de circari, muzicanţi, comedianţi sau hermafrodiţi.

Pentru şmecherul de Roy experienţa asta a fost foarte utilă. Acolo a deprins multe dintre secretele entertainment-ului şi şi-a dezvoltat abilităţile vocale. După cum el însuşi mărturisea, neexistând microfoane, trebuia să cânte foarte tare ca să-l auda dracu’ cineva în zarva de acolo. Aşa a dobândit acel volum ce l-a impus apoi la Grand Ole Opry, într-o epocă în care condiţiile tehnice nu prea-i favorizau pe gurişti, îngropaţi în sunetul orchestrei în timpul cântărilor live.

După doi ani de distracţii d-astea bizare, Acuff s-a simţit capabil să-şi câştige pâinea din chestii mai onorabile. Aşa că a adunat alţi câţiva muzicanţi şi a făcut o formaţie numită iniţial Tennessee Crackerjacks, cu care a început să bage cântări pe la diverse posturi de radio din regiunea de baştină.

Pe atunci programele radio cu formaţii live erau ceva foarte răspândit. În momentul în care un prezentator i-a introdus în undă denumindu-i Crazy Tennesseans, ipochemenii s-au gândit că e mai bine să-şi zică şi ei astfel, că e mai catchy.

Roy Acuff and His Crazy Tennesseans au câştigat o mare popularite pe plan local, fapt ce a atras atenţia unei companii discografice, American Record Corporation. Astfel în 1936 eroul nostru făcea un salt capital în showbiz, dobândind primul contract de înregistrări. Cum pe vremea aia nu erau încă studiouri la tot pasul, formaţia s-a deplasat la Chicago, unde a tras vreo 20 de bucăţi, publicate pe discuri de 78 rpm în perioada 1936-1938. 

Great Speckled Bird, o baladă pioasă de inspiraţie biblică, a fost cel mai mare succes al formaţiei la vremea respectivă şi a rămas o piesă de rezistenţă pentru toată cariera lui Acuff. Repertoriul său de atunci era foarte diversificat. Avem reprize dezlănţuite cu destinaţie dansantă (All Night Long, Gonna Have a Big Time Tonight), însă nu puteau lipsi melodiile tărăgănate, de dor şi jale (My Mountain Home Sweet Home, She No Longer Belongs to Me). 

Acel melos anglo-celtic, perceput îndeobşte drept country music, este reprezentat din plin în muzica lui Acuff. Dar cine s-a familiarizat cu fenomenul ştie că treaba e mai nuanţată.

Influenţa negrilor s-a manifestat destul de pregnant şi în country (ar fi suficient să-l asculţi doar pe Jimmie Rodgers). Roy şi tovarăşii săi confirmă la rândul lor această stare de fapt. Spre exemplu Steamboat Whistle Blues, Steal Guitar Blues şi Freight Train Blues sunt blues-uri în toată regula, cum le zice şi numele, iar Yes Sir, That’s My Baby e un ragtime avântat. 

Chiar dacă Great Speckled Bird era cel mai popular număr al flăcăilor, ei nu păreau încă foarte preocupaţi de cele sfinte. Ba chiar au tras două track-uri cam deocheate la standardele vremii, When Lulu’s Gone şi Doin’ It the Old Fashioned Way, semnând pe disc cu pseudonim, Bang Boys.

În epoca la care facem referire showbiz-ul country nu era încă prea dezvoltat. Casele de discuri încercau să exploateze şi acest segment de piaţă, însă producţiile de gen nu aveau un tiraj extraordinar. Strategia adoptată era una „low budget”, pentru că publicul ţintă avea în general posibilităţi financiare modeste.

Genul nici nu primise măcar denumirea „country music”. Termenul uzitat era „hillbilly music”, însă mulţi îl considerau derogatoriu, fiindcă hillbilly înseamnă un fel de „ţărănoi”. Abia din 1949 revista Billboard a introdus în circulaţie expresia „country & western”, prescurtată mai târziu în forma pe care o cunoaştem azi.

Un potenţial de expansiune se întrezărea totuşi chiar din anii ’30. Cea mai bună dovadă era succesul de care se bucura spectacolul de muzică country Grand Ole Opry. Acesta se desfăşura la Nashville, în fiecare sâmbătă seară, timp de patru ore, fiind transmis în direct la radio, în cuprinsul a circa 30 de state.

Acolo vroia să ajungă şi Roy Acuff să cânte. Aşa că şi-a luat flăcăii, pe Crazy Tennesseans, să se ducă la audiţii. N-a fost uşor, fiindcă nu prea au fost plăcuţi de George D. Hay, fondatorul şi prezentatorul programului.

Prima înfăţişare, petrecută în 1937, a fost un eşec. Formaţia s-a arătat încă odată în Nashville, în februarie ’38, însă nici atunci nu l-au convins pe boss. O avalanşă de scrisori din partea fanilor l-au înduplecat pe promotorul manifestării, J.L. Frank, să intervină în favoarea lui Acuff & co. Hay a zis în cele din urmă „bine, fie”.

Numai că s-a sugerat schimbarea numelui trupei. Crazy Tennesseans nu dădea deloc bine. Ce aveţi bă, sunteţi nebuni? Astfel Acuff a fost acompaniat de atunci până la sfârşitul carierei de Smoky Mountain Boys, după numele lanţului muntos ce străjuia în regiunea de baştină a muzicanţilor. Cum prin orchestră s-au mai perindat şi fete, aceasta a mai fost rebranduită uneori ca Smoky Mountain Boys and Girls.

N-a durat mult şi Roy a devenit starul no. 1 la Grand Ole Opry, umbrindu-l pe bătrânul banjoist Uncle Dave Macon, marea atracţie de până atunci. Asta s-a reflectat în curând şi asupra vânzărilor de discuri.

Între timp American Record Corporation nu s-a simţit prea bine financiar şi a fost înghiţită de Columbia Records, cu contractul lui Acuff cu tot. Începând din 1939, vreme de aproape un deceniu, Roy Acuff and His Smoky Mountain Boys au scos tone de discuri pe 78 rpm pentru Vocalion,  Okeh şi Conqueror, subsidiare specializate pe muzici de nişă, adică pentru ţărănoi sau pentru negrii.

Repertoriul abordat şi-a păstrat diversitatea, însă melodiile duioase au început să fie mult prea numeroase după gustul meu. Că-i ziceau de Doamne Doamne, de gagici sau de mămica, Acuff şi ai lui cădeau pradă aceluiaşi tip de sentimentalism atroce. Foarte probabil că asta cerea poporul care asculta discuri acasă.

Din pletora de cântece de inimă albastră aş remarca doar Automobil of Life (1939), o frumoasă metaforă în care existenţa umană este comparată cu cea a automobilelor. Într-un final ni se recomandă tuturor să-l lăsăm pe Jesus să preia volanul şi astfel vom ajunge cu toţii la destinaţia celestă.

În contrast cu bună parte din discografie, filmările din concert rămase cu Smoky Mountain Boys ne arată un dezmăţ de ritm şi voie bună. Din fericire spiritul ăsta se regăseşte totuşi şi pe destule dintre imprimările din anii ’40 ale formaţiei.

Chiar dacă tematica religioasă a căpătat preponderenţă, ea a adus cu sine şi influenţa gospel-ului negru, definit de energia sa debordantă. Între cele mai bune exemple în acest sens citez When I Lay My Burden Down (1940) şi It Won’t Be Long (Till I’ll Be Leaving) (1941), ultimul scris chiar de Acuff. Night Train To Memphis (1942), cu strigătele sale de „hallelujah”, îmbină perfect spiritul religios cu poveştile despre trenuri.

Că tot veni vorba de trenuri, Wabash Cannonball a fost în mod clar cel mai mare hit din cariera lui Acuff. La origini un cântec tradiţional, partitura lui fiind publicată pentru prima dată în 1882, Wabash Cannonball relata cu entuziasm despre drumurile unui tren fictiv de-a lungul şi de-a latul Americii. A devenit un standard country după ce a fost imprimat de Carter Family, dar versiunea Smoky Mountain Boys a avut impactul cel mai mare.

Acuff înregistrase iniţial cântecul în 1936, însă atunci cedase postura de solist vocal unui membru efemer al trupei. Succesul uriaş de care s-a bucurat în concerte, cu Roy imitând şuieratul locomotivei, a determinat realizarea unei noi versiuni, în 1947, de această dată cu vocea şefului în prim plan. Vânzările au depăşit cifra de 10 milioane, iar Rock and Roll Hall of Fame a inclus Wabash Cannonball pe o listă de 500 de cântece, denumită The Songs That Shaped Rock and Roll.

Un alt cântec simpatic, ce face apologia locomotivei cu aburi, este Fireball Mail, din 1942. Pe cealaltă faţă a discului se află Wreck on the Highway, poate cea mai bună baladă a lui Acuff, în care ne spune cu amărăciune povestea unui accident auto cauzat de alcool. Găsim aici rădăcinile stilului honky tonk, încă în formare la vrema respectivă.

Cu toate că honky tonk-ul este văzut cumva în antagonism cu creaţia lui Acuff, acesta a avut o mare influenţă asupra unor artişti ca Hank Williams sau George Jones. Atât muzical, dar iată şi liric, în unele împrejurări. De fapt tendinţa s-a simţit încă din 1939, la Honky Tonk Mamas, al cărei titlu explică totul. Alte exemple de felul ăsta ar fi Low and Lonely, tot din 1942, sau The Precious Jewel (1941), un cântec despre moartea unei adolescente, precursor al melodramelor pop de mai târziu. 

Aşadar în anii ’40 popularitatea lui Roy Acuff atinsese cote uriaşe. Omul ajunsese să fie supranumit „the King of Hillbilies” şi începuse să mai lipsească de la Grand Ole Opry fiindcă avea turnee prin toată America, ba chiar şi prin Canada. Roy avea aşa o bonomie în vocea şi în prezenţa sa, că modeştii lui fani îl simţeau ca pe unul de-al lor, un tovarăş de distracţie.

Spectacolele nu presupeneau doar muzică, ci şi numere de comedie, interpretate împreună cu colegii de trupă. Mai mult, Roy se pricepea să facă scamatorii cu yo-yo şi nu se sfia să le introducă în program. Uneori mai făcea şi demonstraţii de echilibristică cu arcuşul de la scripcă pe nas. Flăcăul îi zicea bine de tot şi din instrument, iar interplay-ul cu orchestra era savuros.

Smoky Mountain Boys erau instrumentişti unul şi unul, se simţea din plin talentul, pasiunea şi bucuria de a cânta. Îl completau pe superstar şi cu armonii vocale, iar ocazional câte unul prelua chiar şi partea de lead. Pun pariu că oamenii se distrau de minune în turnee, cu pileală şi groupies cât încape, chit că pe scenă Roy îi zicea înainte cu Domnul. 

Alcătuirea era cea de „string band” tipic, cu chitări steel şi dobro, banjo, mandolină, contrabas, eventual o a doua vioară. De precizat că tobele nu erau încă acceptate în muzica country, exceptând stilul western swing. Cel mai proeminent membru al trupei a fost Bashful Brother Oswald, un excelent chitarist dobro, cooptat în 1939 şi rămas până prin anii ’80. Oswald apărea pe scenă îmbrăcat în clovn şi râdea ca apucatul, spre amuzamentul cumplit al asistenţei. 

Primul instrument fără corzi folosit de Smoky Mountain Boys a fost muzicuţa. Aceasta şi-a făcut apariţia încă din anii ’30, dar cel mai proeminent muzicuţist din istoria formaţiei a fost Jimmy Riddle, sosit în 1943.

Jimmy era un multi-instrumentist foarte talentat, aşa că mulţumită lui şi-au făcut loc în orchestraţie şi acordeonul sau pianul. Datorită celui dintâi, pe la jumătatea anilor ’40 se făcea simţită şi o influenţă cajun în muzica lui Roy et co., ca dovadă că în 1947 au şi imprimat Jole Blon, cel mai cunoscut standard al genului respectiv.

Pentru Roy Acuff anii ’40 au însemnat mult mai mult decât celebritatea de muzicant. Omul s-a extins în multe direcţii în acea epocă, devenind putred de bogat.  Fiindcă se pomenea mereu pe cap cu indivizi de prin New York, L.A. sau Chicago, care veneau să-i cumpere drepturile pentru melodii, ce s-a gândit Roy? Ce ar fi să-mi fac eu propria publishing company?

Aşa că în 1942 s-a asociat cu un tovarăş songwriter, Fred Rose, pentru a fonda Acuff-Rose Music, prima întreprindere de profil localizată în Nashville. Imaginează-ţi că în secolul în care trăim acum, în România singurii care se ocupă cu aşa ceva sunt ăia de la UCMR, o instituţie de stat. Iar în America existau deja astfel de organizaţii încă de pe la începutul secolului al XIX-lea...

În fine, să revin la subiect. În vremea lui Roy showbiz-ul muzical din Nashville era încă în stadiu incipient. Acuff-Rose a venit şi i-a dat un boost teribil. Ce spuneam eu la început legat de rolul lui Acuff în tranziţia de la serbare câmpenească la megaindustrie are implicaţii multiple. Până atunci în branşă existau destui şmecheraşi care încercau să-i tragă în piept pe naivii muzicanţi hillbillies. Taica Roy şi taica Fred se purtau cinstit cu ei, aşa că artiştii au dat iama la compania celor doi. 

Vreme de vreo trei decenii Acuff-Rose a fost no. 1 pe felie, având în ogradă o mulţime de songwriter-i country fundamentali: Hank Williams, Don Gibson, Felice & Boudleaux Bryant, Lefty Frizzell, Mickey Newbury, Dallas Frazier, Pee Wee King… Ceva mai târziu au fost cooptaţi chiar şi rock’n’roll-eri ca Everly Brothers, Roy Orbison, John D. Loudermilk.

În 1984 Acuff şi fiul lui Rose (Fred o mierlise cu trei decenii în urmă) au vândut catalogul companiei, dar ce a făcut Acuff-Rose la vremea sa a rămas definitiv în istorie. 

Impresia foarte bună pe care o aveam despre taica Roy s-a mai atenuat când am citit că omul a fost mason din 1943 până când a dat ortu’ popii. Nu vreau s-o dau în paranoi conspiraţioniste, însă eu cred că tre’ să fii un pic gaură de cur să te bagi chestii în d-astea. Totuşi, după toate aparenţele taica Roy personal n-a făcut rău la nimeni, ba chiar i-a ajutat şi pe alţii.

Barosanu’ s-a băgat şi în politică pentru scurtă vreme. În 1948 a candidat pentru postul de guvernator al statutului Tennesse din partea republicanilor şi din fericire a ieşit pe locul doi. Tot din fericire, asta a fost şi ultima lui încercare de a se afirma şi pe scena politică.

Ultimii ani ’40 au însemnat începutul declinului pentru cariera muzicală a lui Acuff. Din 1949 până în 1957 nu a mai avut nici o intrare în topul country, iar ulterior a revenit doar în mod sporadic, numai prin zonele periferice ale chart-ului.

Ultimele înregistări remarcabile realizate de taica Roy datează din ’48. Atunci a tras propriile versiuni pentru nişte cântece fabuloase scrise de băieţi cu contract la Acuff-Rose: I Saw the Light (Hank Williams) şi Tennessee Waltz (Pee Wee King & Redd Stewart).

Prima e o bucată sub influenţa gospel-ului negru, în care sufletul chinuit al păcătosul găseşte salvarea în credinţă. A doua e un vals lent de o candoare irezistibilă. Taica Roy a exprimat magistral spiritul ambelor, deşi nu variantele sale sunt cele mai cunoscute.

Anii ’50 au adus o întreagă serie de transformări în country music, astfel încât la finele decadei genul a ajuns să arate cu totul altfel decât la început. A fost mai întâi ascensiunea amintitului honky tonk, care a dominat primii ani ’50, cu sufletul torturat al lui Hank Williams în rolul principal.

Spre jumătatea deceniului, un nou stil, chiar  mai rebel şi mai dezmăţat, a luat scena country pe sus. I s-a spus rockabilly (cu toate eforturile de „corectitudine politică”, expresia hillbilly continua să bântuie mentalul colectiv). Ca reacţie, samsarii din Nashville au născocit acel Nashville sound, ce importa producţia şlefuită şi orchestraţiile rafinate specifice mainstream-ului pop contemporan (zaharina included).

Cu toată implicarea sa multilaterală în showbiz, bătrânul Roy a rămas insensibil la toate aceste trend-uri. A continuat să cânte aceleaşi chestii pe care le ştia de mic, cu scripca, banjo-ul, mandolina etc. Înregistrările din perioada aia au deja un farmec estompat, se simte rutina, plafonarea. De aici probabil şi diminuarea abruptă a interesului fanilor, însoţită de căderea inevitabilă în desuetitudine. 

Acuff se bucura însă mai departe de un mare respect, pentru contribuţia lui uriaşă în domeniul artistic şi în cel antreprenorial. Pe partea de live rămăsese neclintit pe poziţii, lumea încă aştepta cu sufletul la gură să cânte la Opry cu ai săi Smoky Mountain Boys.

Plus că turneele şi-au extins considerabil raza de acţiune, până în Europa şi în Extremul Orient. E drept, acolo cânta mai mult pe la bazele militare americane ce împânziseră planeta. În afara Americii de Nord (şi poate a Australiei), country music n-a avut niciodată acelaşi impact pe care l-au avut jazz-ul, blues-ul sau chiar gospel-ul. 

De pe la jumătatea aceloraşi ani ’50, Roy Acuff and His Smoky Mountain Boys şi-au făcut un obicei din a reînregistra piese mai vechi cu tehnologia nouă, deja net superioară. Cel puţin pentru posteritate versiunile originale prezintă infinit mai mult interes. Degeaba progresase tehnologia, un lucru făcut la mâna a doua nu mai are nici acelaşi farmec şi nici aceiaşi valoare.

Bătrânul Roy depăşise bine 50 de ani şi vocea i se mai înăsprise, însă asta nu dădea chiar aşa rău. Omul încă transmitea aceiaşi pasiune şi onestitate, pentru cine mai poftea să-l asculte. De precizat că la vremea respectivă a mai scos şi piese noi, scrise de el sau de flăcăi de la Acuff-Rose, dar sunau tot bătrâneşte, nici măcar tehnica de înregistrare modernă nu putea să anuleze impresia asta.

Abia din anii ’60 Roy Acuff a început, cu un oarecare delay, să se arate ceva mai sensibil la hype. Poate şi pentru că hype-ul de atunci, identificat ca folk revival, îi era cumva mai potrivit.

În epoca aia a scos LP-uri tematice ca Roy Acuff Sings American Folks Songs (1963), Hand-Clapping Gospel Songs (tot în ’63) sau Great Train Songs: An American Legend (1965), fără să producă o impresie prea puternică, e drept.

În 1966 a sărit pe piaţă cu albumul Roy Acuff Sings Hank Williams (1966), care cu toate bunele intenţii sună cam tras de păr. Dacă cu două decenii înainte Roy cânta foarte convingător I Saw the Light, de data asta n-a mai fost la fel. Un bătrânel cumpătat ca Roy nu prea avea cum să redea în mod autentic spiritul unui crai beţiv şi drogangiu cum fusese bietul Hank. 

Tot în epoca aia sound-ul Smoky Mountain Boys a asimilat elemente discrete de modernitate, sub formă de chitără electrică şi snare drum, fără ca acestea se altereze prea mult izul pronunţat de „old-time music” al formaţiei.

Între timp, în 1962, Roy Acuff devenea primul membru în viaţă al Country Music Hall of Fame, asta poate şi pentru că până atunci regula era că numai morţii sunt demni să facă parte din respectiva instituţie.

În 1965, după ce a scăpat teafăr dintr-un accident auto nasol, vechiul country-ist a decis s-o lase mai moale cu turneele, limitându-se doar la apariţiile din Grand Ole Opry şi din împrejurimi. 

Acuff a revenit „in the spotlight” în 1972. Atunci el şi alţi venerabili colegi de breaslă au fost invitaţi de către cei de la Nitty Gritty Dirt Band să participe la imprimarea superbului triplu LP Will the Circle be Unbroken.

Nitty Gritty Dirt Band erau nişte californieni pletoşi care cântau country-rock şi se aflau foarte pe val atunci. Ursuzul Roy a declarat că n-avea nici un fel de respect pentru hippioţi, dar s-a dus în studio fiindcă îl rugase un prieten.

Ajuns acolo a văzut că lăţoşii nespălaţi erau muzicanţi de mâna întâi şi s-a mai destins niţel. Aşa că a băgat cu foc lead vocals la patru cântece, consacrate cândva de el: The Precious Jewel, Wreck on the Highway, I Saw the Light şi Pins and Needles, plus o intervenţie la bucata de titlu. A ieşit ceva fabulos, cel puţin I Saw the Light e mai sus de stratosferă.

Doi ani mai târziu Grand Ole Opry s-a mutat într-o casă nouă şi cu mult mai mare, în proaspăt construitul complex Opryland. Ceremonia a debutat cu proiecţia unei filmari de arhivă din 1940, ce îi înfăţişa pe Roy Acuff and His Smoky Mountain Boys cântând Wabash Cannonball la Opry. 

Roy a fost apoi sufletul petrecerii. L-a învăţat pe unul  Richard Nixon, invitat şi el pe acolo, să facă scamatorii cu yo-yo, iar apoi l-a convis să se dea puţin în stambă la pian.

Pe parcursul anilor ’70 Roy Acuff a continuat să înregistreze în ritm sporadic. Ultimul album de studio i-a apărut în 1982, după care n-a mai scos decât vreo câteva single-uri cu duete.

Ajuns octogenar, Roy a rămas văduv, plus că vedea cum vechii lui tovarăşi se sting şi ei unul câte unul. S-a mutat într-o casă aflată în interiorul Opryland şi venea la sala de spectacole aproape zilnic, dis de dimineaţă, încercând să se facă util. Spre exemplu aranja sticlele de suc în frigiderele din culise, deşi nimeni nu-i cerea aşa ceva.

Când se simţea în vână mai bagă şi câte o cântare, alături de o versiune Smoky Mountain Boys reîntinerită. Moşulică se distra straşnic, aşa cum se vede aici, într-o filmare de pe la începutul anilor ’80, cu Bashful Brother Oswald încă pe poziţii, sau aici, unde bagă un Wabash Cannonball voios cu mai tinerii Boxcar Willie şi Charlie Daniels.

Pe 24 noiembrie 1992, la ora 6 dimineaţa, inima mai veche de 89 de ani a regelui muzicii country a ieşit definitiv din funcţiune. Venerabilul monarh neîncoronat a lăsat instrucţiuni ca moartea lui să nu fie transformată în eveniment de showbiz. Asta a prevăzut o înmormântare rapidă şi discretă, la numai patru ore de la deces. 

Cu acest prilej închei şi eu aici încă un articol enorm şi monstruos, pe care nu-l va citi nici dracu’. Chiar nu ştiu pe nimeni care să fie interesat în vreun fel de country music.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Roy Acuff

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s