Actress

ActressMostră de înţelepciune:

Îmi cam dă de gândit faptul că un muzicant negru atât de morbid şi-a făcut apariţia la orizont. Asta după mai bine de un secol în care negrii au pompat tone de energie şi vitalitate în muzica populară modernă. Să fie cumva Actress un mesager al prăbuşirii finale civilizaţiei occidentale?”


Naştere: 

  • Darren Jordan Cunningham, Wolverhampton, West Midlands, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Deci ne-am lămurit deja, nu avem de-a face cu nici o actriţă. Actress este alias-ul bizar al unui negru cam prăjit din UK, ce o arde electronic şi experimental, cu rădăcini în techno şi house. Băiatul tripează din greu, însă trip-urile lui nu sunt întotdeauna d-alea bune. În sensul că uneori muzica poate fi cam stranie, întunecată, claustrantă. Darren Cunnigham întruchipează omul contemporan, pe care nici un drog nu-l mai scapă de angoase.

Dacă nu ţii să asculţi toată viaţa numai chestii înălţătoare, bună parte din opera lui sună chiar foarte interesant. Are şi destule rateuri, cel puţin pe ultimul album, dar Actress şi-a câştigat definitiv locul în prima linie a producătorilor de muzică electronică experimentală consacraţi la început de secol XXI.

Flăcăul s-a făcut remarcat şi prin faptul că a creat mari dificultăţi amatorilor de etichetări. Dacă vrei poţi să-i lipeşti odiosul tag IDM, însă Actress nu se încadrează în canoanele ştiute. În faza mai recentă a carierei, rolul beat-urilor s-a diminuat considerabil în muzica lui Cunnigham, care a alunecat cu graţie spre zona de ambient.

Ca să fac cumva un rezumat, artistul preia inovaţiile bătrânilor Aphex Twin, Autechre, Plastikman sau Boards of Canada şi le plasează în climatul electronic actual, marcat de avântul creativ al unora ca Flying Lotus, Burial sau Oneohtrix Point Never.

Actress a evoluat simţitor de la album la album, cel puţin primele trei înscriindu-se fiecare pe o linie ascendentă. R.I.P. (2012) va rămâne un disc relevant pentru spiritul acestei perioade. A fost urmat de Ghettoville, lansat în ianuarie 2014, care în opinia mea reprezintă un pas înapoi.

Greu de găsit pe net ce vârstă are Cunnigham. RateYourMusic menţionează 1989 ca an al naşterii. Mi se pare puţin probabil să fie aşa. Într-un interviu din The Quietus, Actress spune ceva de genul că a prins epoca războiului rece, dar era prea crud să o perceapă cu adevărat. Plus că băiatul a scos primele materiale în 2004, chiar la propriul label, WerkDiscs. Ar fi fost cam devreme să comită isprăvi d-astea la 15 ani.

Concluzia e că tolomacu’ trebuie să aibă acum ceva peste 30. Se ştie că provine de prin Wolverhampton şi o arde prin Londra, că doar şi la englezi tot prin capitală e cazul s-o freci dacă vrei să te afirmi.

Actress a debutat cu un EP, No Tricks, foarte promiţător. Sună ca un tribut în cheie glitch adus scenei techno originale, cea din Detroit-ul anilor ’80. În mix se adaugă şi trimiteri spre electro-funk sau old school hip-hop. 

Vreme de vreo patru ani de la acel debut,  „actriţa” nu a mai aruncat nimic semnificativ pe piaţă. A urmat apoi o epocă în care atât el cât şi WerkDiscs s-au poziţionat tot mai frontal în peisajul aglomerat al muzicii electronice. Pe lângă creaţiile patronului, label-ul a mai scos la înaintare alţi câţiva artişti de notorietate, ca Zomby, Lukid sau Lone, confirmându-şi din plin sloganul: „Challenging convention”.

Hazyville (2008), cel dintâi album semnat Actress, îşi explică consecvent titlul. Impresia de bâjbâială prin ceaţa ce stăpâneşte străzile unei urbe în declin persistă de la un capăt la altul. O întreagă înlănţuire de sample-uri fantomatice şi beat-uri obsesive contribuie din plin la crearea psihozei.

Faţă de albumele ulterioare, Hazyville este ceva mai uşor de încadrat într-o zonă stilistică, având trăsături pronunţate de minimal techno şi microhouse. În principiu muzică de dans, dacă ai luat drogul care trebuie.

În acelaşi interviu din The Quietus, artistul însuşi a explicat împrejurările în care a creat acest opus:

I was just mad stoned all the time. When you’re like that, you’re just in a cloud, so ideas are literally just fog. And the way I was writing, I was in a one bedroom studio flat essentially, so getting out of my bed and walking to my living room I was basically staring at my set up. The first thing I’d do was wake up – and probably not even have a shower, you know – skin up, sit down, start burning and just start writing. And I could be like that, just pure smoking weed, for like twelve hours. And maybe get a Macdonald’s in between. I was like that – probably not as unhealthy in terms of food – but I was like that for a good two years”.

Splazsh (2010) este deja altă mâncare de peşte. Nu ştiu dacă „actriţa” a schimbat dealer-ul, cert e că a reuşit să facă un album mai consistent şi mai variat, chiar şi fără să devină exagerat de optimist. Sună ceva mai uman, mai groovy, asta în condiţiile în care nota experimentală nu se diminuează, ci dimpotrivă, se amplifică în raport cu discul precedent. 

Actress a asimilat foarte multe influenţe în context, de la străvechea avantgardă până la trend-urile recente din muzica dance britanică (gen dubstep, garage, wonky, bass etc.). El însuşi îşi botezase atunci stilul „R&B-concrète”, aşa mai în glumă, mai în serios.

Purrple Splazsh aş zice că este highlight-ul albumului. Pe un fundal ritmic de factură dubstep se identifică ecouri alterate din muzica lui Prince, cu acorduri de chitară din Purple Rain şi vocea „simbolului” preluate în format micro-sample.

Foarte captivant şi track-ul de deschidere, Hubble, cu toată lungimea lui de aproape nouă minute. Bubble Butts and Equations şi Let’s Fly sunt cumplit de tripante, vizualizezi propagarea undelor sonore chiar şi de eşti pe uscat când le auzi.

Există şi bucăţi foarte aproape de feeling-ul clasic techno sau house, ca Always Human sau Senorita, cu fraze vocale ale unor dive soul samplate în mod ciclic. Actress face totodată şi primele incursiuni în muzica ambientală, Maze fiind un exemplu foarte bun în acest sens.

De ce te apropii de finalul discului, atmosfera devine tot mai abstractă, fără nici o treabă cu ringul de dans. Supreme Cunnilingus e absolut demenţială. Poţi să-ţi închipui cum ar fi să-ţi vibreze limba ca o alarmă de ceas mecanic, fie măcar şi pentru două minute jumătate?

În 2011, Actress a fost cooptat de Damon Albarn în colectivul de producători anglo-americani ce a imprimat albumul Kinshasa One Two, împreună cu mai mulţi muzicanţi renumiţi din R.D. Congo. În ceea ce priveşte propria-i operă, după Splazsh au urmat nişte EP-uri care păreau să anunţe o nouă reorientare stilistică a lui Cunnigham.

Asta s-a şi întâmplat cu al treilea album, R.I.P., lansat în primăvara lui 2012. Băiatul a lăsat-o mai moale cu beat-urile, discul fiind dominat de tendinţe ambientale. Cu toate acestea, R.I.P. nu sună deloc unitar, e mai degrabă caleidoscopic. În unele momente ritmul îşi reintră în drepturi, reamintind originile techno ale artistului.

În review-uri s-au făcut comparaţii justificate cu „electronişti” din mai multe epoci, ca de exemplu Brian Eno, Cluster, Aphex Twin, Boards of Canada sau Oneohtrix Point Never. Cunnigham nu pare străin nici de abstracţiunile primordiale ale unora ca John Cage sau Stockhausen.

Mai mult, el însuşi a mărturisit într-un interviu că pentru R.I.P. a fost inspirat de Requiem-ul lui Gabriel Fauré. Tot atunci şi-a recunoscut ambiţiile măreţe: I want to make cool, classical stuff for a modern generation”.

Discul sugerează parcă o călătorie pe un alt tărâm, însă atmosfera nu e atât de funebră cum o sugerează titlul. Ba aş zice că e destul de luminoasă în termenii protagonistului. Se întâlnesc frecvent sonorităţi cristaline, onirice, simţi că sondezi necunoscutul, dar nu eşti înspăimântat. Când te aştepţi mai puţin peisajul e fragmentat de bucăţi mai lugubre, cum sunt Marble Plexus sau Shadow from Tartarus.

Track-urile sunt în general foarte descriptive. La Holy Water simţi pe bune clipocitul apei, iar la Caves of Paradise ai impresia vie că o arzi prin peşteră. Un moment de apogeu este Jardin, ce evocă parcă sunetul de koto, celebrul instrument japonez, perturbat de intruziunea unui glitch.

Serpent e la rândul său o mare provocare, ca un concert pentru cvartet de coarde, DJ şi pui de găină rătăcit. Tree of Knowledge este încă un moment strălucit pe partea de ambient. The Lord’s Graffiti, pompată din plin de cinele, e cea mai dansantă repriză de pe album. În fine, N.E.W. împrumută tot ce e mai bun de la Brian Eno, Aphex Twin şi Boards of Canada. 

R.I.P. s-a ales cu o mulţime de recenzii laudative, bine meritate dealtfel. Aşteptările pentru următorul material erau foarte mari. Nu prea a fost să fie.

Încă proaspătul Ghettoville e cam dezamăgitor, cum am şi amintit deja. S-a anunţat ca un fel de sequel peste veacuri la Hazyville. Dacă acela era un album cenuşiu, fără alte nuanţe, Ghettoville e negru rău de tot. Ca şi cum în oraşul ăla oricum deplorabil s-ar fi petrecut un căcat care i-a pecetluit definitiv soarta.

Suntem avertizaţi încă de la prima piesă, Forgiven, că situaţia e teribil de nasoală. Actress se învârte iarăşi în zona de ambient music, dar de data asta pare a fi vorba mai curând de un fel de „dark ambient”, cu o multitudine de vibraţii joase.

Totuşi, de ce înaintăm printre track-uri, se simt şi o grămadă de ecouri techno, electro-funk, hip-hop, R&B. Spre final atmosfera parcă se mai revigorează, apar şi momente de inspiraţie, mai ales cele cu iz de hip-hop (Rap, Rule). Însă trebuie să fii mult prea răbdător sau groupie ca să ajungi până acolo. Sau critic de artă, ca mine.

Cred că omul s-ar fi limitat mai bine la un EP, care să colecteze numai momentele mai răsărite din această zeamă lungă şi searbadă care este Ghettoville. După ce l-am ascultat am citit ceva review-uri şi am văzut că Pitchfork sau Resident Advisor îmi confirmă impresia proastă. Ăla de la AllMusic zice în schimb de bine. Probabil că e pe prenandez sau gaze de eşapament ceva.

Comunicatul de presă ce anunţa apariţia albumului sugerează că acesta este ultimul opus semnat Actress. Dacă îl citeşti pare emanaţia unui creier cam prăjit. Nu ştiu dacă l-a scris el însuşi sau ăia care-i fac PR-ul sunt la fel de sparţi.

După toate probabilităţile Cunnigham va continua să producă muzici, dar sub un alt alias şi pe alte coordonate stilistice. S-au mai întâlnit cazuri de „electronişti” care s-au reinventat sub o altă identitate. Exemplul care-mi vine în minte acum este cel al canadianului Dan Snaith, cunoscut iniţial ca Manitoba, pentru ca apoi să devină Caribou (mai nou am aflat că este Daphni).

Ca să mă apropii de o concluzie, apelez la o altă afirmaţie a lui Cunnigham însuşi: The mechanism of music isn’t necessarily to unite people all the time”. Într-adevăr producţiile sale sună adesea ca o apologie a recluziunii.

Îmi cam dă de gândit faptul că un muzicant negru atât de morbid şi-a făcut apariţia la orizont. Asta după mai bine de un secol în care negrii au pompat tone de energie şi vitalitate în muzica populară modernă. Să fie cumva Actress un mesager al prăbuşirii finale a civilizaţiei occidentale?

Update 1:

Iete că au trecut doi ani de când am scris articolul şi nu s-a petrecut nici o apocalipsă. Nici măcar marele Actress nu a fost înghiţit de neantul propriei imaginaţii. Dimpotrivă, în mai 2015 a ieşit la iveală cu un „mix album”, inclus în celebra serie DJ-Kicks, păstorită de nemţii  de la !K7.

În mod previzibil, micuţului drogangiu i s-a rupt în cinşpe de orice convenţie în materie de mixing, înşirând o puzderie de track-uri mega-experimentale, aparent fără nici o legătură între ele. În plus, nu s-a sfiit să arunce random câte o bucată de house groovy, în ditamai ciorba de noise. Rezultatul final sună undeva între Splazsh şi Ghetoville, deşi nu vorbim de un album propriu-zis al „actriţei”.

Mix-ul include şi două creaţii proprii. Prima e scurtă şi stresantă, fiind scoasă sub un alias diferit, GNESIS. Pentru cealaltă, intitulată Bird Matrix, artistul a apelat la identitatea sa consacrată, de Actress. Bird Matrix lasă impresia unui leftover de pe Splazsh, fiind dotată şi cu un clip dubios, pe care-l poţi vedea pe vimeo.

La câteva luni după acest DJ-Kicks mi-au fost probate pe deplin calităţile de prezicător în materie de muzică electronică experimentală. Cunningham a realizat un întreg album folosind un pseudonim diferit, Levantis.

De fapt Levantis debutase în 2013, cu EP-ul Believe, fără a devoala cine se află în spatele proiectului. Believe e mult mai aproape de  tradiţia techno, dar împătimiţii au dibuit imediat amprenta lui Cunningham.

În fine, în toamna lui 2015, a venit şi cel dintâi album Levantis, Romantic Psychology 1, via Technicolor, un subsidiar Ninja Tune. Romantic Psychology 1 nu are prea multe legături stilistice cu EP-ul anterior, înfăţişându-se mai degrabă ca un sequel pentru Ghetoville.

Din fericire, Romantic Psychology 1 e sensibil mai scurt. Bună parte din track-uri au durate minuscule, de un minut sau două. Excepţia notabilă este Jamaican Greek Style, un poem dark ambiental de aproape zece minute.

Update 2:

Între timp, personajul Actress a spulberat orice temeri privind dispariţia sa. Astfel, în februarie 2016, a susţinut un performance alături de London Contemporary Orchestra, pe scena Barbican Centre. În primăvara anului următor a revenit cu o campanie de promovare ca la carte, în cinstea noului său opus, AZD.

Din comunicatul de presă, publicat de label-ul Ninja Tune, reiese că AZD este „a new music system” şi „a chrome aspect journey into a parallel world”. Albumul implică un înalt grad de conceptualizare, aşa cum Cunningham ne-a obişnuit deja. Muzicantul citează influenţe din zona artelor vizuale (Anish Kapoor şi al său Cloud Gate, James Hampton, Rammellzee) sau a psihologiei (Jung şi arhetipul umbrei), dar nu-i uită nici pe pionierii techno din Detroit, cei care i-au călăuzit toate tripurile creative de până acum.

Indiferent de pe unde s-o fi inspirat băiatul, AZD sună chiar bine. Din fericire, Actress a ieşit din pasa proastă numită Ghetoville, oferindu-ne un come-back spectaculos, ce-i consolidează poziţia în elita muzicii electronice actuale.

Odată cu AZD, distinsul producător şi-a recăpatat apetitul pentru beat-uri dansante, fără să neglijeze latura ambiental-experimentală. Ca de obicei, Actress utilizează un pattern minimal, pe baza căruia configurează geometrii sonore deosebit de subtile.

X22RME, extrasul pe single ce a prefaţat albumul, oferă un preview foarte adecvat pentru estetica AZD. Într-o primă fază suntem purtaţi de un beat insistent, dar acesta se topeşte treptat în urma impactului cu un val incadescent de efecte sonore.

După cum mărturiseşte autorul, dinamicul Runner reprezintă propria viziune asupra soundtrack-ului Blade Runner (deşi nu i-a solicitat-o nimeni :d). Sumbrul Dancing in the Smoke este un exerciţiu de hipnoză cu şanse maxime de reuşită, mai ales dacă ai şi ceva stimulente la bord.

CYN omagiază arta underground new yorkeză, folosind drept catalizator un sample cu răposatul Rammellzee (care era şi rapper, nu doar artist vizual). Faure in Chrome reiterează vechea obsesie pentru muzica lui Fauré, sub efectul colaborării recente cu LCO. Pe scurt, avem de-a face cu un zid de acorduri orchestrale, ce cade victimă unui asalt furibund de glitch-uri.

AZD e un material de calitate, cu şanse mari să intre pe listele „best of” de final de an, relansând cariera lui Actress după rateul Ghetoville. Totuşi, R.I.P. şi Splazsh rămân favoritele mele în cadrul discografiei cunninghamiene.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s